ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 849/2024

Ședința publică din data de 26 martie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și înregistrată sub nr. x/2018, reclamanta Asociația Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociația pentru Drepturi Conexe a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prin hotărârea ce va fi pronunțată: să fie obligată pârâta la plata remunerației echitabile (inclusiv a TVA-ului aferent remunerației, valabil la data facturării/plății efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autovehiculelor autocare/microbuze, datorate pentru perioada 01.11.2015 la zi (pentru prestațiile ajunse la scadență la momentul efectuării raportului de expertiză); să fie obligată pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantumul dobânzii legale (pentru remunerația aferentă perioadei noiembrie 2015- noiembrie 2016), respectiv de 0,1% pe zi de întârziere (pentru remunerația aferentă perioadei decembrie 2016 până în prezent), precum și la plata actualizării remunerației cu indicele de inflație, ambele calculate pentru fiecare prestație lunară de la data scadentă (sfârșitul lunii pentru care se achită) până la achitarea integrală a remunerațiilor datorate; a estimat pretențiile deduse judecății la suma de 4.858 RON, fără TVA, penalități și actualizare, urmând ca acestea să fie precizate ulterior, după administrarea probatoriului în cauză.

În subsidiar, în măsura în care pârâta nu pune la dispoziția instanței toate înscrisurile încuviințate pentru stabilirea remunerației datorate, reclamanta a solicitat instanței să oblige pârâta la plata despăgubirilor reprezentând triplul remunerației determinate pe seama informațiilor publice, datorate pentru perioada 01.11.2015 la zi (data efectuării raportului de expertiză solicitat în cauză) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autovehiculelor autocare/microbuze, conform dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, ale art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și ale art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1643 din data de 10 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea așa cum a fost precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 29.214 RON (fără TVA) remunerație echitabilă aferentă perioadei 01.11.2015-31.12.2019 pentru comunicarea publică a fonogramelor, precum și suma de 31.880,38 RON penalități de întârziere aferente remunerației datorate, calculate până la data de 31.07.2020 și datorate până la achitarea debitului principal, în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.741,03 RON actualizarea remunerației cu indicele de inflație. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.599 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru, onorariu avocat și onorariu expert. Totodată, a respins cererea de majorare a onorariului formulată de expert.

Prin decizia civilă nr. 1536A din data de 26 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamantei Asociația Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociația pentru Drepturi Conexe împotriva sentinței civile nr. 1643/10.12 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. A fost admis apelul pârâtei S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentinței, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost înlăturată obligația pârâtei de plată a penalităților de întârziere, fiind păstrate celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. A fost obligată apelanta-reclamantă UPFR la plata către apelanta-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 50 RON, cheltuieli judiciare în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recursuri, pe de o parte, reclamanta UPFR, iar pe de altă parte pârâta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susține că soluția pronunțată de instanța de apel contravine dispozițiilor art. 1381 (repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale) și art. 1385 alin. (1) și (3) (întinderea reparației), art. 1531 (repararea integrală a prejudiciului), art. 1535 (daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești) din C. civ., precum și art. 165 alin. (7) și 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 rep. și art. 3.4. din metodologia aplicabilă (publicată prin Decizia ORDA nr. 10/2016, modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016), texte de lege al căror conținut îl redă.

Arată că în cererea de apel nu a identificat o critică clară cu privire la penalități, acestea fiind contestate mai degrabă implicit, ca urmare a contestării modului de calcul al remunerației, astfel că nici în cadrul ședințelor de judecată nu au fost deduse spre dezbatere elemente dintre cele reținute de instanța de apel, pentru a putea exercita în mod corespunzător dreptul la apărare.

Mai susține că remunerația echitabilă corespunde dreptului patrimonial al producătorilor de fonograme în cazul comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial, potrivit art. 114 din Legea nr. 8/1996 și este colectat doar prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, în baza unei metodologii, stabilite potrivit legii, în speță, Decizia ORDA nr. 10/2016, modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016.

În cadrul metodologiei (art. 3.4) se prevede că în cazul întârzierilor la plata remunerației utilizatorul datorează penalități de întârziere de 0,1% per zi de întârziere. In raport de aceste prevederi au fost calculate penalitățile în prezenta cauză, încuviințate de instanța de fond.

Este eronată aprecierea instanței de apel în sensul că "debitorul nu le cunoaște și nu și le-a asumat prin contract" în condițiile în care, potrivit art. 165 alin. (7) din lege, prevederile metodologiei aplicabile sunt opozabile tuturor utilizatorilor în domeniu, deci obligatorii și pentru pârâtă.

Analiza dispozițiilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 este greșită, cu referire la faptul că respectivul câștig nerealizat, ca și criteriu de stabilire a prejudiciului, ar include și pierderea suferită de titularul de drepturi. Din interpretarea art. 188 din lege rezultă ca instanța are la îndemână, fie triplul remunerației datorate de utilizator, fie criterii ce țin de "consecințele economice negative".

În mod evident această formulare (consencințe economice negative) cuprinde și pierderea suferită, chiar dacă nu este menționată expres în textul legii, iar sublinierea legiuitorului - "în special câștigul realizat pe nedrept" nu poate fi interpretat în maniera pretinsă de instanță, că acest "câștig" ar include și pierdea suferită, fiind vorba despre două elemente distincte.

În ceea ce privește plata TVA-ului aferent remunerației datorate, critică soluția instanței de apel în raport de Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-501/19.

Arată că cele reținute de instanța de apel ignoră dispozițiile legale prevăzute de art. 165 din Legea nr. 8/1996 care validează faptul ca prestațiile reciproce pot fi realizate doar în cadrul metodologiei aplicabile, opozabile tuturor utilizatorilor, astfel că inclusiv prevederile din metodologie referitoare la plata TVA-ului sunt aplicabile independent de existența unei autorizații de licență neexclusivă. Altfel, în logica interpretării instanței de apel, s-ar ajunge la concluzia că și prevederile metodologiei sunt aplicabile doar dacă între părți există încheiat un contract de licență (prin care s-ar statua în concret prestații reciproce).

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței apelate și a deciziei atacate în sensul acordării penalităților de întârziere și a TVA-ului, ambele aferente remunerației datorate de pârâtă.

Recursul declarat de pârâtă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și cuprinde în esență, următoarele critici:

Instanța a ignorat ceea ce s-a solicitat prin cererea de apel, respectiv care sunt limitele învestirii raportat la petitele cererii de apel, fiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 14 alin. (4) din același cod și nici nu au fost respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că obiectul este răspundere civilă delictuală, dar nu a stabilit dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile acestui tip de răspundere (faptă, prejudiciu, legătura de cauzalitate) și s-a raportat la anumite prezumții comune din hotărârile judecătorești, fără însă a se pronunța pe criticile societății pârâte, raportate la actele din dosar.

Instanța nu s-a pronunțat pe marginea Adresei comunicate de RAR prin scrisoarea nr. 5188 din 05.03.2021 către B., ce vizează aspecte legate de dotarea autovehiculelor destinate transportului de persoane cu instalație de sonorizare, în vederea clasificării în categoria I de confort, ce este reglementată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transportului și locuinței nr. 458/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor și microbuzelor utilizate pentru transporturile publice de persoane prin servicii regulate în trafic național, modificat prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1148/2014.

Din punct de vedere al clasificării autovehiculelor în categoria I de confort, acestea trebuie dotate cu o instalație de sonorizare care se compune dintr-un microfon, orice sursă de amplificare a semnalului și difuzoare, însă nu este obligatorie dotarea cu aparate radio a acestor autovehicule.

Instanța de apel a ignorat complet și notificarea înregistrată la UPFR cu nr. 15720/28.07.2015 prin care pârâta a informat acest organism că toate instalațiile au fost demontate.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii aduse sentinței și menține capătul de cerere cu privire la suma de 29.214 RON (fără TVA); prin omisiunea celor solicitate de reclamantă (cu privire la triplul remunerațiilor conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996), instanța se pronunța pe al doilea capăt de cerere.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii în sensul că Tribunalul București a obligat pârâta la plata sumei de 3.741,03 RON, actualizarea remunerației cu indicele de inflație și nici pe critica de obligare la plata către reclamantă a sumei de 4.599 RON cu titlu de cheltuieli de judecat.

Curtea de apel nu s-a pronunțat asupra apărărilor și criticilor formulate în sensul că Societatea a pus la dispoziția primei instanțe acte justificative arătând că din luna iunie 2015 și-a schimbat politica pe zona IT și a montat în mijloacele de transport rutere WI-FI care asigură internet gratuit și posibilitatea tehnologică de a vizualiza călătorii în timpul deplasării pentru verificarea încasărilor zilnice raportate la numărul de călători.

Pentru perioada cuprinsă în cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a emis facturi fiscale în temeiul contractului nr. x/28.07.2015 ulterior datei de 31.10.2015, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apărării referitoare la faptul că tribunalul nu a făcut niciun demers în sensul de a pune în vedere UPFR să depună aceste înscrisuri ce stau la baza pretențiilor financiare pretinse în mod injust.

În continuare, formulează critici cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert contabil C., arătând că: în această lucrare s-a introdus un microbuz care nu aparține în realitate societății pârâte; deși în lista parcului apare denumirea de autobuz, experta calculează remunerația pentru autocar; experta menționează că nu a avut la dispoziție informații privind clasificarea autovehiculelor pe stele, după cum rezultă și din informațiile oferite de RAR și nici documente din care să rezulte dotările acestora cu instalații de sonorizare. În lipsa acestor informații este evident că și obiectivele și toate concluziile expertului nu au un fundament faptic, ci doar unul teoretic, iar remunerația a fost calculată în mod greșit la numărul de autoturisme din parcul auto.

În privința sumei de suma 29.214 RON (fără TVA), invocă Hotărârea CJUE în cauza C-501/19, Decizia RIL nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunțată de CJUE în Cauza C-37/16.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă, susținând că prin cererea de recurs aceasta a reluat aceleași apărări pe care le-a formulat și în apel.

Prin cererea de apel, recurenta-pârâtă nu a contestat sub nicio formă legalitatea măsurii decăderii din probele solicitate și nici măcar nu s-a referit la sancțiunea aplicată de instanța de apel, astfel că este neîntemeiată critica că instanța de apel nu ar fi lămurit pe deplin situația de fapt.

Instanța de apel și-a motivat soluția cu privire la menținerea hotărârii primei instanțe sub aspectul obligației la plata remunerației echitabile, reținând că, deși a fost valorificată o prezumție simplă de utilizare a fonogramelor sub forma comunicării publice prin prisma probelor administrate, pârâta nu a răsturnat această prezumție, ba, dimpotrivă, a manifestat o atitudine pasivă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociația pentru Drepturi Conexe și de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1536A din 26 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la data de 26 martie 2024, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

De asemenea, potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Motivele de casare - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (...)".

În privința sintagmei "necercetarea fondului", este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere.

Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - încadrabilă din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ., în punctul 6 al textului procesul enunțat - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

Similar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…) Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

Astfel, în acord cu susținerile acestei părți procesuale, Înalta Curte observă că în cadrul deciziei recurate, instanța de apel nu a analizat deloc, motivul de apel principal formulat, constând în faptul că în configurarea situației de fapt a cauzei, ar fi trebuit să se țină cont și de probele concrete pe care această parte procesuală le-a administrat în cauză: corespondența purtată și actele juridice încheiate cu firma de IT privind cumpărarea, montarea și mentenanța routerelor Wi - Fi pe mijloacele sale de transport, factura nr. x/2017 emisă, sentința civilă nr. 130/2019 a Judecătoriei Mangalia, factura D. din 07.04.2017, procese – verbale de demontare a unităților de redare radio – CD de pe vehiculele din parcul auto al pârâtei, planșele foto depuse la dosar, notificarea înregistrată de intimata reclamantă sub nr. x/28.07.2015, adresa nr. x/05.03.2021 a Registrului Auto Român, probe care din punctul de vedere al pârâtei recurente, ar fi reliefat împrejurarea că această parte procesuală nu ar fi utilizator în sensul art. 1 și urm. din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 și prin Decizia ORDA nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 și nu ar fi comunicat public fonograme în scop ambiental în incinta autovehiculelor deținute.

Această parte procesuală a arătat în aceeași direcție, că în mod nelegal în conturarea situației de fapt a cauzei, instanța de apel a pus semnul egalității între presupusa dotare a unui autovehicul și folosirea efectivă a aparaturii în scop ambiental.

Înalta Curte constată că într-adevăr, instanța de apel a validat situația de fapt a cauzei stabilită de tribunal, confirmând prezumția simplă trasă de către instanța de fond din împrejurarea dotării standard a autovehiculelor din parcul auto cu aparate ce permit redarea unui semnal sonor: "Tribunalul a uzitat de prezumțiile ce se desprind din existența unui parc auto al pârâtei (v. dosar fond) și din dotarea standard a acestor autovehicule cu aparate ce permit redarea unui semnal sonor (i.e radio).

Pretențiile unei părți sunt urmate, de obicei, de negarea acestora de către cealaltă parte; după ce reclamantul și-a dovedit afirmațiile sau l-a determinat pe pârât să facă unele afirmații, sarcina probei revine și pârâtului. Or apelanta-pârâtă nu a răsturnat prezumția simplă a calității de utilizator de fonograme, dezinteresându-se de buna desfășurare a procesului în apel prin aceea că nu a depus înscrisurile și precizările indispensabile administrării probelor prin rapoarte de expertiză, cu consecința decăderii din probe".

Înalta Curte constată însă, că tragerea prezumției simple menționate, din faptul enunțat al dotării standard a autovehiculelor din parcul auto cu aparate ce permit redarea unui semnal sonor, nu este legală, date fiind statuările obligatorii, cu autoritate erga omnes, ale Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea din 20 aprilie 2023, pronunțată în cauzele conexate C-775/21 și C-826/21, conform cărora: "1) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretat în sensul că constituie o comunicare publică, în sensul acestei dispoziții, difuzarea într-un mijloc de transport de pasageri a unei opere muzicale ca muzică ambientală.

2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE și articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale trebuie interpretate în sensul că nu constituie o comunicare publică, în sensul acestor dispoziții, instalarea la bordul unui mijloc de transport a unui echipament de sonorizare și, dacă este cazul, a unui program informatic care permite difuzarea de muzică ambientală.

3) Articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale, care stabilește o prezumție simplă de comunicare publică a operelor muzicale întemeiată pe prezența unor instalații de sonorizare în mijloacele de transport".

Așadar, prezumția trasă de instanțele devolutive ale fondului cauzei, este una nelegală, ea determinând în contextul expus, concluzia unei eronate aplicări în cauză a prevederilor art. 255 C. proc. civ., art. 327 C. proc. civ. și art. 329 C. proc. civ., fapt de natură a atrage calificarea juridică a acestei critici concrete invocate, în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și nu art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel cum eronat recurenta pârâtă a subsumat-o, operațiunea de corectare a încadrării juridice fiind permisă instanței de recurs de prevederile art. 489 C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă, continuând, că așa cum rezultă inclusiv din extrasul expus anterior din cuprinsul deciziei civile recurate, tragerea și validarea prezumției respective a determinat în concret, lipsa analizei de către instanța de apel, a ansamblului criticilor subsumate de către apelanta pârâtă acestui motiv de apel amplu invocat prin cererea de apel, relativ neluării în considerare a probelor administrate de apelanta pârâtă în circumscrierea situației de fapt a cauzei, instanța de apel arătând sub acest aspect, exclusiv faptul că apelanta-pârâtă nu a răsturnat acea prezumție simplă, "dezinteresându-se de buna desfășurare a procesului în apel prin aceea că nu a depus înscrisurile și precizările indispensabile" cerute de instanță.

Or, atât timp cât de principiu, date fiind dispozițiile art. 264 C. proc. civ., probele în cadrul procesului judiciar nu au o valoare prestabilită, ele trebuind a fi examinate fiecare în parte și toate în ansamblul lor, rezultă că în contextul deja evocat, al tragerii unei prezumții nelegale, ignorarea totală a contraprobelor invocate de apelanta pârâtă, motivat de faptul că nu s-ar fi depus alte anumite probe solicitate de instanța de apel, reprezintă un procedeu procesual nelegal.

Precizările și înscrisurile solicitate de instanța de apel fundamentau, astfel cum rezultă din decizia recurată, probele cu expertize judiciare. Or, atât timp cât probele în procesul judiciar nu au de principiu, o valoare prestabilită, date fiind prevederile art. 264 C. proc. civ., rezultă că neadministrarea respectivelor probe cu expertiză nu era de natură a înlătura obligația instanței de judecată de a analiza susținerile și probele părții procesuale (administrate deja) în privința situației de fapt a cauzei, dat fiind dreptul fundamental la apărare și dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 13 C. proc. civ., art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât însăși instanța de apel a menționat la termenul de judecată din data de 05.10.2022 când a decăzut apelanta pârâtă din proba cu expertizele judiciare, că va soluționa cauza în baza probelor deja administrate (a se vedea dosar apel).

Așadar, în virtutea celor expuse, se constată că într-adevăr, în mod nelegal instanța de apel nu a cercetat motivul de apel al pârâtei enunțat, motiv de apel relativ temeiniciei cauzei deduse judecății și important în economia speței, întrucât el era arondat stabilirii situației de fapt a cauzei, instanța de apel necercetând nici una dintre criticile concrete invocate de apelanta pârâtă în susținerea acestui motiv de apel, precum și nici una dintre probele invocate în susținerea lui.

Omisiunea sesizată determină astfel, concluzia necercetării fondului cauzei, omisiune sancționabilă din perspectiva dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 488 pct. 6 C. proc. civ. expuse anterior, concluzie accentuată prin observația realizată supra, vizând faptul că instanța de apel a configurat situația de fapt a cauzei sub acest aspect prin prisma unei singure probe (prezumția simplă), constatate însă nelegal administrată, potrivit celor expuse supra, cu ignorarea totală a probelor administrate de apelant în aceeași direcție.

Or, indiferent dacă aprecia că respectivele critici și probe invocate de recurenta pârâtă, erau întemeiate sau nu, instanța de apel avea obligația procesuală edictată de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și de art. 22 C. proc. civ. și de art. 13 C. proc. civ. și art. 6 CEDO, de a le analiza, fie și sintetic, concis și de a le înlătura în prealabil expunerii concluziei sale finale.

Pe cale de consecință, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, Curtea apreciază că instanța de apel nu a soluționat integral fondul cauzei, devenind astfel, incidente dispozițiile obligatorii ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dar și ale art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (astfel cum s-a argumentat anterior), în referire la art. 497 C. proc. civ. anterior ilustrate, referitoare la admiterea recursului declarat, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, instanța de recurs neputând din acest motiv, să procedeze însăși la analiza pentru prima dată a amplului motiv de apel enunțat, care este arondat configurării situației de fapt a cauzei, întrucât potrivit art. 488 și art. 483 C. proc. civ., ea exercită un control exclusiv de legalitate al deciziei recurate.

Continuând, Înalta Curte notează că un alt grup de critici din recursul pârâtei este orientat în esență, către nepronunțarea instanței de apel asupra susținerilor acestei părți procesuale relative cauzei juridice a cererii de chemare în judecată și relative efectelor contractului juridic care a fost invocat de către intimata reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Astfel, pârâta a arătat că respectivul contract juridic nr. x/2015 încheiat între părțile contractuale ar fi avut o durată de doar 3 luni și că oricum, pârâtă nu ar fi primit conform clauzelor contractuale ale respectivului act juridic, facturi fiscale sau înștiințări de plată din partea intimatei reclamante care să constituie fundament al obligației de plată imputate pârâtei.

Înalta Curte constată că într-adevăr, deși aceste aspecte concrete au fost pe larg invocate de către apelanta pârâtă prin cererea sa de apel, cu toate acestea în cuprinsul deciziei recurate, nu se regăsește nici o analiză concretă a lor. Dimpotrivă, instanța de apel reține doar că temeiul răspunderii pârâtei ar fi delictual, menționând că astfel ar fi reținut și instanța de fond și că acest fapt nu ar fi fost contestat de către părțile procesuale .

Or, se constată că în cadrul sentinței civile apelate, instanța de fond a reținut în mod expres, și că "Între părți s-a încheiat contractul nr. x/28.07.2015 prin care pârâta s-a obligat față de UPFR să achite remunerația echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor în incinta a 7 autocare deținute de pârâtă și indicate în anexa contractului.

În baza contractului încheiat, pârâta a achitat remunerația până în 31.10.2015.

Pentru perioada ulterioară datei de 31.10.2015 pârâta a refuzat plata remunerației echitabile.

În ceea ce privește perioada ulterioară, pârâta a invocat încetarea de drept, fără nici o formalitatea prealabilă a contractului încheiat în vederea obținerii licenței/autorizației neexclusive a utilizării operelor muzicale în incinta a 7 autocare, potrivit art. 9 din contract.

Contrar susținerilor pârâtei, Tribunalul nu poate reține încetarea unilaterală a acesteia ca urmare a manifestării de voință a reclamantei, întrucât dispozițiile art. 1552 C. civ. permit rezilierea unilaterală a contractului la inițiativa reclamantei dar stipulează că aceasta poate avea loc doar prin notificarea scrisă a debitorului. De asemenea, nu rezultă nici notificarea prealabilă transmisă cu 10 zile înaintea încetării activității de comunicare publică adresată UPFR.

Manifestarea dreptului creditorului sau debitorului de a invoca unilateral rezilierea este supusă notificării utilizatorului și, respectiv, UPFR, pentru a se lua cunoștință despre această manifestare de voință, cu toate consecințele ce decurg din ea. Or, în cauză nu există nici o dovadă a notificării făcută de părți".

Înalta Curte observă că singurul element menționat de către curtea de apel în individualizarea temeiului delictual al cererii de chemare în judecată, este acela că în lipsa autorizației prealabile nu se poate susține că între părți ar fi intervenit un contract. Acest element reprezintă însă, din punct de vedere logico-juridic, o concluzie, nefiind evidențiate argumentele care au fundamentat această concluzie, în condițiile în care, astfel cum s-a ilustrat anterior, prima instanță de judecată a reținut subzistența contractului juridic încheiat de părțile procesuale și în care prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a invocat ca fundament al pretențiilor sale și contractul juridic încheiat cu privire la 7 dintre autovehiculele pârâtei, arătând totodată, că potrivit cercetărilor sale, ar exista mai multe autovehicule din același parc auto, cu care s-ar desfășura activitatea de transport public de persoane și care ar fi dotate cu instalații de sonorizare. De altfel, inclusiv în fața instanței de apel, cu ocazia dezbaterilor celor două apeluri, intimata reclamantă a susținut că raporturile juridice pe care le-a dedus judecății sunt atât de natură contractuală, cât și de natură delictuală (pagina 97 verso dosar apel).

Or, o analiză temeinică, riguroasă, a fundamentului cererii de chemare în judecată formulate era esențială în cauză, întrucât în raport de legislația comunitară și internă în materie - ultima astfel cum a fost ea interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau/și de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de uniformizare a practicii judiciare -, efectele juridice produse sunt distincte în funcție de natura juridică a raportului/raporturilor care se stabilește/stabilesc între părțile sale: contractual sau delictual; de exemplu, sub aspectele cuantumului remunerației datorate, al obligației creditorului de emitere facturi fiscale sau înștiințări de plată către debitor sau al impunerii TVA - ului, astfel cum se va ilustra și infra în prezenta decizie.

Analiza lacunară enunțată a instanței de apel echivalează, pentru considerentele deja expuse, cu o necercetare a fondului cauzei inclusiv sub acest aspect, împrejurare care determină imposibilitatea instanței prezente de recurs, ce exercită un control exclusiv de legalitate, de a verifica corectitudinea raționamentului juridic al instanței de apel în adoptarea soluției pronunțate, corecta aplicare de către curtea de apel a legii la situația de fapt a cauzei deduse judecății, situație de fapt care nu a fost pe deplin stabilită, astfel cum s-a ilustrat anterior.

În egală măsură, se observă că instanța de apel nu a răspuns efectiv nici criticii concrete a apelantei pârâte formulate în cadrul cererii sale de apel, referitoare la imposibilitatea legală a cuprinderii în parcul său auto a unui autovehicul înmatriculat în județul Călărași, date fiind prevederile art. 1 din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor. Astfel, critica respectivă formulată era una de nelegalitate, impunând din punct de vedere logico - juridic, distinct de eventuale argumente legate de situația de fapt, o analiză din punct de vedere legal, analiză care însă, lipsește total din decizia recurată, instanța de apel nereferindu-se deloc la norma juridică invocată.

Instanța de apel nu a răspuns în nici un fel în cadrul hotărârii pe care a pronunțat-o, motivului de apel al pârâtei referitor la corecta încadrare a autovehiculelor din parcul auto care au fost avute în vedere la stabilirea sumei cuvenite cu titlu de remunerație echitabilă.

Astfel, deși acest aspect a fost invocat de pârâtă atât cu titlu de obiecțiune la raportul de expertiză realizat în cauză (a se vedea dosar fond, vol. I), cât și reluat apoi - în mod amplu argumentat, inclusiv cu trimitere la limitele competenței expertului judiciar desemnat în cauză - și în cadrul cererii de apel principal, cu toate acestea se observă că nici unul dintre considerentele deciziei recurate nu este arondat acestui ansamblu de critici (care este important, deoarece ar putea avea înrâurire asupra cuantumului obligației juridice de plată, în măsura în care ea ar fi stabilită), nemotivarea constatată determinând de asemenea, o omisiune de cercetare a fondului cauzei și din această perspectivă, sancționabilă prin prisma acelorași texte procesuale enunțate: art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și art. 497 C. proc. civ.

Continuând, Înalta Curte observă că întrucât amplele critici din recursul pârâtei, regăsite într-adevăr și în cadrul apelului declarat de această parte procesuală, critici relative inexistenței vreunei obligații a sa de plată ca urmare a inexistenței unei prestări de servicii cu titlu oneros, în temeiul invocat al incidenței în cauză a raționamentului juridic expus de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C – 501/19 – raționament invocat de parte a fi prioritar din perspectiva normelor constituționale și a principiilor dreptului european ilustrate de recurenta pârâtă și regăsit, conform susținerilor aceleiași părți procesuale, și în cadrul hotărârii pronunțate de aceeași instanță europeană în cauza C-37/16 sau în cadrul Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept -, sunt subordonate din punct de vedere juridic stabilirii mai întâi, în mod complet a situației de fapt a cauzei, sub aspectul decelării atât a împrejurării dacă au existat/există raporturi juridice între părțile procesuale, cât și a naturii juridice a acestora (contractuală, delictuală), rezultă că tot acest grup de critici nu poate fi analizat în această etapă procesuală, în condițiile în care astfel cum s-a expus în precedent, situația de fapt a cauzei nu a fost în mod complet stabilită de instanțele devolutive ale temeiniciei cauzei, astfel încât instanța de recurs să își poată exercita subsecvent, controlul său exclusiv de legalitate.

Înalta Curte constată în acest context, că sunt corecte inclusiv criticile recurentei pârâte relative faptului că instanța de apel nu s-a pronunțat pe marginea susținerii sale formulate în cererea de apel principal, referitoare la faptul că prima instanță de judecată s-ar fi pronunțat pe capătul de cerere al reclamantei prin care aceasta pretinde că s-ar fi impus la stabilirea obligației valoarea remunerațiilor actualizate conform art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, întrucât aceasta ar reprezenta câștigul realizat, însă pe de altă parte aceasta valoare a putut fi stabilită, triplul remunerațiilor conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 fiind aplicabil în cazul în care nu se pot aplica criteriile menționate la lit. a) din lege. Apelanta pârâtă a arătat cu acel prilej, că se admite la fond capătul de cerere cu privire la suma de 29.214 RON (fără TVA) și că prin omisiunea celor cerute de reclamantă cu privire la triplul remunerațiilor conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, instanța se pronunță pe al doilea capăt de cerere.

Într-adevăr, în cuprinsul deciziei recurate, acest motiv de apel nu își găsește rezolvare, aceeași deficiență procesuală fiind constatată de prezenta instanță de recurs și în privința motivelor de apel formulate de pârâtă relativ greșitei actualizări cu indicele de inflație a sumei de bani impuse a fi plătită, respectiv cel privitor la eronata obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată (motive de apel regăsite inclusiv la paginile 26, 27 ale cererii de apel principal).

Înalta Curte constată că indiferent dacă le aprecia fondate sau nu, instanța de apel avea obligația procesuală impusă de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ., dar și art. 13 C. proc. civ. și art. 6 CEDO, de a le analiza, fie măcar și sintetic, înainte de a își prezenta concluzia sa finală asupra căii de atac declarate de partea pârâtă.

Așadar, pentru toate aceste considerente expuse, recursul promovat de recurenta pârâtă se impune a fi admis, cu consecința procesuală enunțată deja, a casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Motivul de recurs vizând ignorarea de către instanța de apel atât a dispozițiilor de drept comun privind întinderea reparației și daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, cât și a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și ale metodologiilor în domeniul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, astfel cum acestea au fost publicate în Monitorul Oficial prin decizii ORDA, este fondat în ceea ce privește cererea accesorie de acordare a penalităților de întârziere.

Astfel, în privința criticilor din recurs ale acestei părți procesuale, relative eronatei îndepărtări de către instanța de apel a obligației impuse intimatei pârâte privind plata penalităților de întârziere, Înalta Curte constată cu titlu prealabil, faptul că prin cererea de apel formulată de pârâtă au fost indicate critici concrete împotriva dispoziției primei instanțe de judecată de acordare a acestui tip de despăgubiri.

Astfel, la punctul 3 din motivele de apel principal, se regăsesc critici determinate ale pârâtei apelante cu privire la greșita impunere a penalităților de întârziere, tot astfel cum din ansamblul motivelor de apel ale pârâtei se observă că respectiva parte procesuală a contestat această obligație accesorie, cel puțin prin prisma inexistenței obligației juridice principale. De altfel, se observă că în finalul cererii de apel principal, pârâta a solicitat în mod expres instanței de apel, să fie respinsă acțiunea și să fie astfel, exonerată de la plata – printre altele – a sumei de bani impuse cu titlu de penalități de întârziere aferente remunerației echitabile.

Continuând, Înalta Curte observă însă, că dispoziția instanței de apel de înlăturare a penalităților de întârziere este eronată. Astfel, Înalta Curte observă de principiu, în acord cu criticile recurentei reclamante, că chiar și în situația incidenței unei răspunderi civile delictuale, subzistă obligația de plată a penalităților de întârziere, ele nefiind în această materie, de esență contractuală, astfel cum le-a apreciat instanța de apel.

Astfel, se observă în acest sens că art. 1381 din C. civ. reglementează obiectul reparației prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, iar potrivit alin. (3) al normei juridice indicate, "Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor".

În temeiul acestei prevederi legale, se observă așadar, că prevederile C. civ. privind executarea obligațiilor reprezintă dreptul comun atât în materia răspunderii civile contractuale, cât și în materia răspunderii civile delictuale, neaplicarea acestora justificându-se doar în prezența unor norme derogatorii, specifice unuia sau altuia dintre tipurile de răspundere pentru prejudiciul cauzat fie printr-o faptă ilicită, fie prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligațiilor contractate.

În egală măsură, se observă că în cadrul capitolului din C. civ. rezervat executării silite a obligațiilor se prevede în art. 1535 - "Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești", că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (...)".

Această normă juridică nu distinge în privința naturii răspunderii decurgând din executarea cu întârziere a unei obligații și care generează repararea prejudiciului prin acordarea daunelor moratorii, astfel încât se constată că este nelegală aprecierea instanței de apel potrivit căreia penalitățile de întârziere sunt de esență contractuală, astfel încât în situația săvârșirii unei fapte în afara unui raport juridic contractual stabilit cu recurenta reclamantă UPFR, pârâta intimată nu ar putea fi obligată la plata unor penalități de întârziere.

După cum rezultă chiar din termenii în care este formulată norma citată, acordarea daunelor moratorii presupune evaluarea convențională a prejudiciului, dar este compatibilă și cu evaluarea legală a acestuia, "în lipsa" unei clauze penale, prin care părțile unui contract să fi evaluat anticipat prejudiciul suferit de către creditor prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației contractuale (inclusiv prin neexecutarea la timp, astfel cum reiese din art. 1539 C. civ., caz în care este permis, chiar în situația unei clauze penale, cumulul penalității cu executarea în natură a obligației principale).

În egală măsură, Înalta Curte constată că posibilitatea acordării de penalități de întârziere instituită de dreptul comun civil, nu este înlăturată, ci este confirmată de legislația specială în materia dedusă judecății prezente. Astfel, Metodologia privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme, aprobată prin Decizia nr. 399/2006 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în forma în vigoare pentru parte din intervalul temporal pentru care se solicită pretențiile din prezenta cauză, nu a infirmat această posibilitate recunoscută indiscutabil de dreptul comun în materie.

Mai mult, Metodologia privind remunerațiile datorate de utilizatori în cazul comunicării publice prin utilizarea muzicii în scop ambiental, cuvenite producătorilor de fonograme, respectiv autorilor de opere audiovizuale în forma stabilită atât prin Decizia ORDA nr. 10/2016, cât și prin decizia civilă nr. 784/2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 și publicată în Monitorul Oficial nr. 952/25.11.2016 prin Decizia ORDA nr. 120/2016, aplicabile de asemenea în cauză aferent restului intervalului de timp pentru care reclamanta solicită pretenții, prevede chhiar cuantumul daunelor moratorii datorate de către utilizatori pentru plata cu întârziere a remunerațiilor, sub forma penalităților de întârziere. Relevante în acest sens, sunt dispozițiile art. 3.4 din Metodologie: "Pentru întârzieri la plata remunerațiilor, utilizatorii datorează penalități în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din sumele neachitate la scadență, aceștia fiind de drept puși în întârziere, fără a fi necesară notificarea acestora".

O asemenea prevedere echivalează cu evaluarea legală a prejudiciului reprezentat de întârzierea la plata remunerațiilor, din moment ce metodologiile elaborate pentru fiecare domeniu de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, au caracter normativ, fiind publicate ca atare în Monitorul Oficial, fiind opozabile "tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat", chiar dacă aceștia nu au participat la negocierea lor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 (în forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată – 14.06.2018): "Hotărârea definitivă cu privire la metodologii se comunică părților, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general emisă în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate".

Înalta Curte constată de altfel, că inclusiv în prezent, Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nr. 8/1996 prevede în mod explicit prin art. 165 alin. (9)

1

,

raportarea exclusiv la dobânda legală a penalităților de întârziere la plata remunerațiilor,: "(9

1

) Penalitățile de întârziere sau, după caz, neplată se calculează exclusiv cu aplicarea dobânzii legale". Acest text de lege a fost însă, introdus prin Legea nr. 69/2022, de modificare a Legii nr. 8/1996, în vigoare cu începere din data de 4.04.2022, astfel încât el nu este aplicabil ex tunc, litigiului de față, celelalte considerente expuse în paragrafele anterioare fiind însă, valabile.

Așadar, pentru suma argumentelor expuse, acest motiv de recurs al reclamantei este fondat, soluția adoptată de instanța de apel încălcând din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ansamblul prevederilor normative enunțate, impunându-se pentru acest motiv, admiterea recursului declarat de această parte procesuală și casarea deciziei recurate.

Întrucât însă, obligația de plată a penalităților de întârziere reprezintă o obligație juridică accesorie celei de plată a remunerației echitabile și deoarece, sub aspectul obligației principale, s-a dispus rejudecarea cauzei pentru cercetarea și stabilirea completă a situației de fapt, potrivit considerentelor ilustrate supra de prezenta instanță de recurs în prezenta decizie civilă în referire la dezbaterea recursului pârâtei, rezultă că în măsura în care în urma rejudecării, se va configura de către instanța de apel existența vreunui drept de creanță principală al reclamantei asupra pârâtei din această perspectivă, atunci vor fi avute în vedere și aceste elemente juridice enunțate în decelarea existenței eventualei obligații accesorii.

În privința motivului de recurs al reclamantei vizând obligația accesorie a plății TVA -ului, Înalta Curte observă că astfel cum rezultă din înseși statuările obligatorii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene din hotărârea pronunțată în cauza C – 501/19, invocată pe larg de ambele părți procesuale, "Potrivit articolului 2 alin. (1) litera (c) din Directiva TVA, sunt supuse TVA-ului prestarea de servicii efectuate cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare".

Or, astfel cum s-a argumentat supra, la acest moment procesual situația de fapt a cauzei nu a fost stabilită complet, instanța de recurs impunând pentru considerentele enunțate în principal în referire la recursul pârâtei, casarea deciziei civile recurate și rejudecarea cauzei de către instanța de apel pentru a se verifica între altele, dacă au existat raporturi juridice între părțile procesuale, precum și natura juridică a acestora (contractuală, delictuală sau contractuală în privința unuia/unora și delictuală în privința altuia/altora).

Întrucât obligația juridică accesorie de plată a TVA – ului este grefată pe calificarea eventualului raport juridic dintre părți, astfel cum rezultă inclusiv din citatul Curții de Justiț