ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 6 august 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata remunerației unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada 1 mai 2016 – la zi (data efectuării raportului de expertiză), cu aplicarea dispozițiilor art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 pentru spațiile nedeclarate de pârâtă, ce urmează a fi actualizată cu rata inflației, în cuantum estimativ de 9.714 RON (fără TVA); la plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, datorate de la scadență până la data achitării efective și integrale a remunerațiilor datorate; la plata penalităților de întârziere în sumă de 256,94 RON, conform facturii fiscale nr. x din data de 19 iunie 2017, stabilite pentru plata cu întârziere a remunerațiilor datorate pentru perioada 1 mai 2015 – 30 aprilie 2016 conform facturii fiscale nr. x din data de 28 decembrie 2015; la plata remunerației, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice și alte opere audiovizuale în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 1 martie 2016 – la zi (data efectuării raportului de expertiză) ce urmează a fi actualizată cu rata inflației, în cuantum estimat de 1.845 RON (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, datorate de la scadență până la data achitării efective și integrale a remunerațiilor datorate, conform art. 10 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 173/2007 la nivelul dobânzii legale calculate conform ratei de referință a dobânzii legale stabilite de Banca Națională a României. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 757 din data de 16 iunie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București; a admis în parte cererea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.537,5 RON reprezentând contravaloarea remunerației datorate producătorilor de fonograme pentru perioada 1 mai 2016 – 31 iulie 2019 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 4.274,26 RON, calculate până la data de 15 iunie 2020; a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în continuare, începând cu data de 16 iunie 2020 și până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.285 RON reprezentând contravaloarea remunerației datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 1 martie 2016 – 31 iulie 2019 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 108 RON calculate până la data de 15 iunie 2020; a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în continuare, începând cu data de 16 iunie 2020 și până la data plății efective, prin raportare la rata dobânzii de referință a BNR; a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.100 RON, cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 682A din data de 20 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 757 din data de 16 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 2183 din data de 26 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 682A din data de 20 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1529A din data de 26 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 757 din data de 16 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – UPFR, ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.400 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat (2.000 RON apel primul ciclu procesual, 1.400 RON recurs, 2.000 RON apel al doilea ciclu procesual). I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1529A din data de 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 5 ianuarie 2022, sub nr. x/2019* și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat desființarea deciziei recurate și, pe fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) ca nefondată. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 8/1996 și ale Metodologiei aferente, în ansamblu și în mod special dispozițiile art. 13 lit. f) din lege. A arătat că are ca obiect de activitate restaurante, catering și alimentație publică, deținând la adresa de sediu o pensiune de 4 stele cu 12 camere, cu un grad mediu de ocupare de 35%, cu o sala de mese pentru mic dejun, ce deservește exclusiv oaspeții cazați, cu o capacitate de 25 de locuri și un salon de evenimente, care este închiriat către terți pentru organizarea de evenimente festive. A subliniat că activitatea principală este, conform certificatului constatator eliberat de O.N.R.C. Argeș, "Activități de alimentație (catering) pentru evenimente, cod CAEN 5621", iar în sala de mese ce deservește hotelul nu se servește meniu "a la carte", ci numai micul dejun pentru persoanele cazate, și nu se difuzează muzică în scop ambiental. În ceea ce privește salonul de evenimente, a precizat că nu organizează evenimente, ci doar pune la dispoziția terților această sală, furnizând servicii de catering – mâncare și băuturi; nu are nicio influență în organizarea evenimentelor ce se desfășoară în această sală, chiriașii fiind cei care își organizează evenimentul și își asigură muzica proprie. Ca atare, a susținut că nu are calitatea de utilizator – prin comunicarea publică a fonogramelor –, astfel că nu poate fi subiect al obligațiilor menționate potrivit Legii nr. 8/1996 republicată și actualizată, implicit al dispozițiilor art. 13 lit. f) din lege. A mai menționat și că partea adversă a pus la dispoziția instanței planșe foto în care se observă existența unor boxe audio, însă acestea aparțin exclusiv orchestrelor și formațiilor angajate de organizatorii-beneficiari ai evenimentelor, formațiile muzicale aducând propriile instrumente, stații de amplificare și sonorizare, iar societatea nu deține și nu pune la dispoziție niciun fel de mijloace de redare a sunetelor. Făcând referire la dispozițiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, a arătat că nu este considerat utilizator cel care deține spațiul, iar definirea utilizatorului ca fiind orice persoană juridică sau fizică autorizată care deține sau are instalate aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redarea înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare sau echipament informatic este în contradicție cu considerentul 27 al Directivei nr. 2001/29/CE. Totodată, a precizat că, în jurisprudența sa constantă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit deja că existența echipamentelor care pot realiza comunicarea nu reprezintă comunicare: C-306/05 (SGAE) paragr. [46]-[47]; C-136/09 (Organismos) paragr. [33]; C-431/09 și C-432/09 (Airfield) paragr. [74]; C-527/15 (Filmspeler) parag. [39]; C-753/18 (Stim) paragr. [33]. A menționat că, la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, există două sesizări ale Curții de Apel București în vederea pronunțării unor hotărâri preliminare (C-775/21 și C-826/21) cu privire la această chestiune (existența actului de comunicare publică prin simpla deținere a echipamentului care poate realiza comunicarea), iar, în cel de-al doilea, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru Drepturi Conexe este parte. Prin urmare, a apreciat că este eronată motivarea curții de apel potrivit căreia simpla enumerare a unei activități în Metodologie este considerată automat utilizare și a susținut că, de altfel, chiar instanța de apel se contrazice, afirmând că "esența reglementării prin Metodologie a obligației de plată a remunerației pentru spațiile având obiect de activitate restaurante, baruri, cafenele, ceainării, braserii, fast-food, rotiserii, pizzerii, etc. (...) dacă în aceste spații se comunică public fonograme, respectiv asocierea acestor condiții: comunicarea publică de fonograme în scop ambiental în spații care au altă destinație principală decât ascultarea muzicii și prestarea acestei activități de alimentație publică". A arătat că Metodologia aplicabilă a fost modificată de către Curtea de Apel București, iar utilizatorul a fost definit ca fiind "persoana fizică autorizată sau persoana juridică care, în cadrul activității sale comerciale, deține ori folosește cu orice titlu spații închise sau deschise, în care realizează acte de comunicare publică" și nu în care se realizează acte de comunicare publică; persoana juridică trebuie să realizeze actele de comunicare publică și nu doar să dețină spațiul în care aceste acte se realizează. A subliniat că, prin urmare, condiția impusă de Metodologie este ca însăși persoana juridică să realizeze acte de comunicare publică și nu o altă entitate, nefiind suficient să aibă loc un act de comunicare publică în spațiul deținut de societate, ci acest act de comunicare trebuie să fie realizat chiar de aceasta, în scop și interes propriu sau în legătura directă cu acestea. Raportat la situația concretă a speței, a susținut că aparatura prezentată în planșele foto (boxe audio) nu îi aparține, iar prin aceasta nu sunt difuzate fonograme, ci muzică live pusă la dispoziție de un grup vocal instrumental; această difuzare nu este rezultatul acțiunii sale și nu are vreo implicare în acest sens sau vreun câștig de orice fel din acest fapt. A arătat și că, deși instanța de apel a apreciat că deținerea de spații de alimentație publică o califică, în mod automat, ca utilizator de fonograme, în ultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei, afirmă că nu proprietarul spațiului este utilizatorul, ci organizatorul evenimentului; mai mult, curtea de apel a citat în mod eronat din Metodologia referitoare la comunicarea publică de opere muzicale, în cauza de față aplicându-se Metodologia referitoare la comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, care a fost modificată prin decizia civilă nr. 784A din data de 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București. A precizat că utilizatorul a fost definit ca fiind "persoana fizică autorizată sau persoana juridică care, în cadrul activității sale comerciale, deține ori folosește cu orice titlu spații închise sau deschise, în care realizează acte de comunicare publică". De asemenea, a apreciat că este diferită situația sa de cea a unui hotel, întrucât nu deține produse de stocare a muzicii în sala de evenimente sau în restaurant, în timp ce hotelul pune la dispoziția clienților (publicului) atât echipamentele tehnice, cât și operele protejate (semnalul TV). A subliniat că nu oferă "servicii complexe care includ și comunicarea publică de piese muzicale", ci servicii de alimentație publică sau de închiriere a unei săli de evenimente, iar Metodologia aplicabilă nu definește utilizatorul, contrar celor reținute de instanța de apel, ca fiind persoana juridică ce pune la "dispoziție sala participanților și furnizează alimentele pentru eveniment", ci ca fiind "persoana fizică autorizată sau persoana juridică care, în cadrul activității sale comerciale, deține ori folosește cu orice titlu spații închise sau deschise, în care realizează acte de comunicare publică"; calitatea de utilizator nu este legată exclusiv de deținerea spațiilor, ci și de comunicarea publică efectuată de deținătorul spațiului. Recurenta-pârâtă a invocat și faptul că nu este organizator, întrucât nu bugetează evenimentele pentru care pune la dispoziție sala, singurele atribuții pe care le are fiind punerea sălii la dispoziția celor care organizează evenimentul și asigurarea serviciilor de alimentație publică; în niciuna dintre ipostaze, respectiv cea de locator sau cea de furnizor de catering, nu difuzează și nu pune la dispoziția publicului fonograme. Totodată, a reiterat susținerea potrivit căreia nu are vreun avantaj direct sau indirect din "difuzarea de fonograme" în cadrul evenimentelor respective. În susținerea împrejurării că nu are calitatea de difuzor/reproducător de fonograme, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispozițiile art. 3.6 pct. 2 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată și completată, arătând că, potrivit acestora: "baza de calcul a remunerațiilor cuvenite comunicării publice a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual din comunicarea publică în scop lucrativ o reprezintă, după caz: bugetul de cheltuieli al evenimentului/manifestației/spectacolului/turneului/campaniei". A arătat și că, din adresa nr. x din data de 7 mai 2018, emisă de M.A.A. – I.P.J. Argeș, secția nr. 2 Poliție Rurală Albota, rezultă că: "la punctul de lucru B. din com. Albota, str. x, jud. Argeș, cu ocazia verificărilor efectuate, s-a constatat ca societatea nu deține produse purtătoare de drepturi conexe – CD-uri, DVD-uri sau medii de stocare tip laptop, memory stick". Prin urmare, a susținut că, având în vedere că nu deține medii de stocare sau de redare, nu poate difuza sau pune la dispoziție către terți fonograme. A mai învederat recurenta-pârâtă că, deși curtea de apel a reținut toate aceste aspecte, a considerat în mod nejustificat că nu este răsturnată prezumția instituită de lege privind calitatea de difuzor de fonograme. În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă legea prezumă unităților de alimentație publică calitatea de "utilizator" sau "difuzor" de fonograme, aceasta prezumție este una relativă, nu absolută, fiind răsturnată tocmai prin dovezile depuse la dosar, declasificate sau respinse neîntemeiat de instanța de apel. A apreciat că singura dovada în sensul că ar difuza muzică ambientală, este procesul-verbal întocmit pro causa, chiar de reprezentanții părții adverse, fără ca aceștia să fi fost, în realitate, la fața locului; în plus, contrar Metodologiei, procesul-verbal de verificare nu este însoțit de înregistrări audio/audio-video care fac dovada comunicării publice. A subliniat că posibilitatea reală și eficientă de probațiune, la care se referă instanța în motivare, nu este procesul-verbal ci, conform legii și Metodologiei, înregistrarea audio/video din care să reiasă că se efectua o comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial. A mai precizat și că gradul de ocupare al camerelor a fost, anterior pandemiei, de cel mult 30-40%, sens în care a apreciat că nu poate fi obligată să plătească aceeași sumă ca și când ar fi avut un grad de ocupare de 100%. De asemenea, a susținut că, în ceea ce privește sala de evenimente, dacă ar datora remunerație, este inadmisibil a se avea în vedere, la stabilirea cuantumului sumei datorate, numărul de metrii pătrați ai acesteia, ca și cum sala ar fi plină în fiecare zi; salonul de evenimente nu se ocupă mai mult de 20 de zile pe parcursul unui an, iar pentru evenimente mai restrânse nu este folosit salonul mare, acestea putând fi găzduite în sala mică ce deservește pensiunea. Astfel, a apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, partea adversă trebuind să facă dovada faptului că societatea a pus la dispoziția publicului prin difuzare fonograme, și nu societatea era ținută să dovedească că nu pune la dispoziția publicului fonograme. A mai arătat recurenta-pârâtă și că Metodologiile aflate în vigoare încalcă regulile de concurență ale Uniunii Europene, prin impunerea unor condiții inadecvate unităților de cazare pentru obținerea licențelor neexclusive a drepturilor de autor și drepturilor conexe prin intermediul dispozitivelor audio sau audio-vizuale (televizoare); organismele de gestiune colectivă solicită remunerații fără să ia în considerare gradul de ocupare a camerelor de hotel, proprietarii de unități de cazare fiind obligați să plătească remunerații chiar și atunci când camera nu a fost ocupată, împrejurare care nu îndeplinește cerința privind proporționalitatea executării reciproce a contractului. Pe lângă încălcarea normelor privitoare la concurență, a mai susținut și că organismele de gestiune colectivă, în astfel de cazuri, încalcă și prevederile Directivei europene nr. 2001/29/CE privind societatea informațională, directivă care stabilește că "trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate." Recurenta-pârâtă a considerat că acțiunea intimatei-reclamantei pornește de la premisa falsă că societatea ar fi subiect de drept al Legii nr. 8/1996, însă această prezumție, nefiind absolută, trebuia completată cu probe din care să reiasă că este utilizator sau difuzor de fonograme în scop ambiental, cu caracter comercial. A apreciat că interpretarea legii este realizată într-un sens mult prea larg, ceea ce duce în mod cert la o îmbogățire fără justă cauză și obținerea unor foloase necuvenite, în detrimentul societății. Referitor la comunicarea publică de opere audiovizuale, a arătat că, odată ce a fost amplasat un televizor în camera clientului și a conectat acest televizor la un semnal TV, a realizat comunicare publică de opere audiovizuale și avea obligația de plată către C.; spre deosebire de comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, care se gestionează colectiv obligatoriu, comunicarea publică a operelor audiovizuale se gestionează colectiv facultativ, ceea ce înseamnă că C. nu îi reprezintă pe toți regizorii, ci exclusiv pe cei care i-au acordat mandat și i-au încredințat repertoriul. Ca atare, a susținut că, partea adversă, în calitate de reprezentant al C., pentru a solicita remunerații, trebuie să pună la dispoziție, conform art. 146 alin. (2) și (3) din Legea nr. 8/1996, repertoriul gestionat și documentele care certifică existența mandatelor titularilor de drepturi de autor. Invocând faptul că C. nu a prezentat, conform legii, repertoriul și mandatele, a apreciat că nu să se poate calcula valoarea remunerațiilor și, în plus, organismul de gestiune colectivă i-a solicitat plata acestora fără a certifica existența mandatelor titularilor de drepturi, astfel că nu avea cum să știe dacă existau situații în care nu a comunicat nimic din repertoriul lor sau cât trebuia să achite. Făcând trimitere la cauza C-162/10 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată de către intimata-reclamantă și reținută și de către instanța de apel, a arătat că, prin aceasta, s-a statuat în sensul că «operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate.» Recurenta-pârâtă a susținut că, în speța anterior menționată, instanța europeană a reținut două ipoteze, și anume: existența televizorului și a aparatului de radio, respectiv instalarea doar a aparatului de radio, iar, în plus, a făcut referire la "semnal radio"; or, societatea nu a dotat nicio cameră și niciun spațiu cu aparate radio. Raportat la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă a arătat că, prin aceasta, s-a stabilit că nu se pot solicita remunerații echitabile pentru fonogramele din operele audiovizuale (cauza C-147/19) și nici atunci când sunt redate, prin intermediul aparatelor TV, imagini însoțite de audiograme. A subliniat că remunerația echitabilă unică, vizată de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100/CEE a Consiliului din data de 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și de art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme. Astfel a arătat că, prin hotărârea dată la data de 18 noiembrie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Eropene a stabilit că posturile de televiziune aparținând grupului spaniol D. S.A. nu trebuie să achite remunerații unice echitabile către două organisme de gestiune colectivă – Asociacion de Gestion de Derechos Intelectuale (AGEDI) și Artistas Interpretes o Ejecutantes, Sociedad de Gestion de Espana (AIE) – pentru "difuzarea ... de opere audiovizuale care încorporează fonograme" sau difuzări publice care conțin sunete specifice. A menționat că, potrivit instanței europene, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale a actualizat Tratatul OMPI privind performanțele și fonogramele (E.) în 2011 pentru a "exclude" sunetele "încorporate într-o operă cinematografică sau de altă natură audiovizuală" din definiția "fonogramei" pentru care interpreții și producătorii au dreptul de a solicita remunerația echitabilă unică. A precizat că, astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că organismele de gestiune colectivă nu au dreptul de a controla și de a solicita remunerații pentru sunetele integrate în emisiunile D., deoarece aceste sunete au fost încorporate cu "autorizarea titularilor de drepturi în cauză"; sunetele au fost folosite de D. "în schimbul unei remunerații plătite [titularilor de drepturi] în conformitate cu dispozițiile contractuale aplicabile". De asemenea, a arătat și că s-a reținut că D. nu a refolosit sunetele "independent de opera audiovizuală în care au fost încorporate" și în cazuri care se aflau în afara sferei de aplicare a acordului contractual pe care îl avea cu cele două organisme de gestiune colectivă. Recurenta-pârâtă a invocat și că, în România, remunerațiile echitabile pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a fonogramelor sunt solicitate de UPFR (pentru producători) și de către CREDIDAM (pentru artiști interpreți sau executanți), însă hotărârea Curții Justiție a Uniunii Europene schimbă cu totul modul de lucru al acestor organisme, care nu mai pot pretinde acest tip de remunerații atunci când se utilizează opere audiovizuale, având în vedere că operele audiovizuale nu sunt fonograme și nici nu se pot solicita remunerații pe baza faptului că au încorporate fonograme. În opinia recurentei-pârâte, întrucât, prin intermediul echipamentelor TV amplasate în camerele de hotel, comunică exclusiv opere audiovizuale care pot avea sau nu încorporate fonograme, hotărârea C-147/19 Curții de Justiție a Uniunii Europene este aplicabilă în cauză. A subliniat că, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, comunicarea publică a unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă reprezintă comunicarea publică a operei audiovizuale și nu a fonogramei, iar, conform dispozițiilor art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a reprezentării digitale a acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța europeană nu a afirmat că fonogramă încorporată într-o operă audiovizuală își păstrează statutul de fonogramă dacă această încorporare nu a fost autorizată, ci că încorporarea nu se poate realiza decât cu autorizarea titularilor de drepturi; este clar că încorporarea fonogramelor în operele audiovizuale a fost realizată cu acordul titularilor de drepturi. A învederat că verificarea existenței autorizării din partea titularilor de drepturi se face la momentul încorporării, nicidecum la momentul radiodifuzării sau comunicării publice, iar autorizarea reproducerii fonogramei într-o operă audiovizuală este un drept exclusiv al titularului de drepturi (producător sau artist interpret), drept care nu se gestionează colectiv de către organismul de gestiune colectivă. Astfel, a considerat și că verificarea autorizării se poate realiza doar de către titularul dreptului exclusiv, Legea nr. 8/1996 neprevăzând un drept de autorizare a reproducerii de fonograme în opere audiovizuale (sau orice reproducere de fonograme) prin gestiune colectivă obligatorie, extinsă sau facultativă. A invocat că nu se poate reține că operele audiovizuale difuzate de posturile de televiziune din lista "F." sau de orice alt post de televiziune legal autorizat ar fi fost realizate în mod ilegal, iar partea adversă nu a adus astfel de acuze niciunui post TV și nici nu a susținut vreodată că posturile de televiziune ar încorpora fonograme în operele audiovizuale difuzate în mod ilegal. Totodată, a arătat că niciun producător de fonograme și nici partea adversă nu au reclamat producătorii de opere audiovizuale sau organismele de televiziune cu privire la încălcarea drepturilor exclusive ale producătorilor de fonograme, iar, în plus, conform Legii nr. 8/1996, reproducerea fonogramelor fără autorizarea sau consimțământul titularilor de drepturi constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel a susținut, în mod eronat, că s-ar fi stabilit de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene că distincția dintre o fonogramă și o operă audiovizuală ar fi făcută în baza contractelor încheiate de producătorii de fonograme cu producătorii de opere audiovizuale. Față de cele statuate prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum au fost precizate prin cererea de recurs, a subliniat că societatea comunică exclusiv opere audiovizuale prin intermediul televizoarelor și nu fonogramele încorporate în respectivele opere audiovizuale, independent de acele opere audiovizuale, astfel că nu se poate constata că realizează o comunicare publică de fonograme. De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat și faptul că nu îi revine obligația de a depune convențiile încheiate între producătorii de fonograme și producătorii de opere audiovizuale, întrucât acestea sunt persoane terțe, iar partea adversă nu poate afirma că operele audiovizuale transmise de televiziuni au fost realizate în mod ilegal, singurii care pot contesta încorporarea fonogramelor în operele audiovizuale fiind producătorii [fiind vorba despre un drept exclusiv garantat de lege titularilor de drepturi prin art. 106 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996], nicidecum organismul de gestiune colectivă. A mai arătat și că furnizorul de semnal TV – G. –, are, în oferta sa, un număr de aproximativ 220 de canale TV, din care sub 5% transmit filme românești, care pot face obiectul repertoriului C.; cum mandatul acesteia nu acoperă toate filmele românești, precum și având în vedere numărul de ore dintr-o zi, raportat la un an, este rezonabil a se aprecia că sub 0,05% din programele TV ce pot fi difuzate în camerele de hotel ar putea încorpora drepturi intelectuale pentru care partea adversă are dreptul să colecteze remunerație. Recurenta-pârâtă a susținut că, în cuprinsul deciziei recurate, nu se regăsește o atare delimitare și niciun mod concret de calcul, cu trimitere directă la metodologia aplicabilă. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel, în lipsa oricărei dovezi, a considerat ca este proprietarul sau deținătorul a mai mult decât o pensiune de 4 stele cu 12 camere, cu o sala de mese pentru micul dejun, ce deservește exclusiv oaspeții cazați, cu o capacitate de 25 de locuri, și un salon de evenimente. A arătat că deține numai sălile menționate, respectiv sala de servire a micului dejun de 25 de locuri și salonul de evenimente în suprafața de aproximativ 400 m.p., celelalte spații fiind proprietatea altor societăți; simplul fapt al menționării pe site-ul societății a celorlalte săli este legat de strategia de marketing, în încercarea de a atrage clienți într-o zona defavorizată; în aceste condiții, nu se poate prezuma că are calitatea de "utilizator cu orice titlu" al acestor săli și că, astfel, ar datora plata remunerațiilor. A subliniat că intimata-pârâtă nu a făcut nicio dovada în acest sens. A precizat că sintagma menționată pe site-ul societății – "salonul de evenimente beneficiază de o sonorizare de excepție" – se refera strict la acustica sălii, nedeținând și nefolosind niciun fel de instalație de sonorizare sau amplificare a sunetului. Recurenta-pârâtă a invocat și că, fiind vorba despre un fapt negativ, nu a avut cum să facă dovada proprietății sau a dreptului de folosință decât depunând un certificat de atestare fiscală emis de Primăria Albota și copii de pe actele de proprietate; în această situație, consideră că părții adverse îi revenea sarcina de a face dovada faptului că ar fi utilizator și pentru celelalte săli pentru care aceasta a solicitat și instanța a obligat-o la plată. A susținut că instanța de apel a apreciat și interpretat greșit probele administrate, considerând că are calitatea de "utilizator cu orice titlu" al respectivelor spații, doar în baza anunțului preluat de pe facebook. De asemenea, a arătat că partea adversă nu a făcut nicio dovadă că societatea ar fi proprietar al celorlalte săli menționate în acțiune. Recurenta-pârâtă a susținut și că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală și la repararea prejudiciului (art. 1349, art. 1381 și următoarele C. civ.), în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu și, mai ales, nu s-a făcut dovada întinderii prejudiciului, astfel încât să se stabilească justețea reparării acestuia. Cu referire la sumele pe care intimata-pârâtă pretinde că le datorează și pentru care s-au solicitat penalități de întârziere sau "daune interese", a arătat că partea adversă a emis o autorizație licență neexclusivă de utilizare a muzicii în scop ambiental, la data de 5 noiembrie 2014, cu valabilitate până la data de 30 aprilie 2015, după aceasta data nemaifiind eliberată autorizație și nici emise facturi fiscale în format fizic; a achitat sumele aferente autorizației eliberate timp de 2 ani. A menționat că, deși intimata-reclamantă pretinde că ar fi comunicat facturile, în realitate, acestea nu au fost comunicate decât pe mail și numai pentru sumele pe care deja le-a achitat, neputând fi decontate în această formă, ele trebuind să fie emise și comunicate fizic, conform dispozițiilor Codul fiscal. Recurenta-pârâtă a precizat că, pentru sumele la a căror plată a fost obligată, prin sentința primei instanțe, nu i-a fost comunicată nicio factură, nici fizic și nici în format electronic, neavând cunoștință care sunt sumele pentru care se pretinde plata. A subliniat că toate facturile care au fost emise și care i-au fost comunicate, în orice formă, au fost achitate integral, iar, din autorizațiile neexclusive eliberate de UCMR – ADA și de Asociația Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor, rezultă faptul că deja plătește pentru difuzarea publică de fonograme. În opinia recurentei-pârâte, nu există nicio delimitare, nicio modalitate de calcul, altfel decât arbitrară, în ceea ce privește întinderea drepturilor UCMR – ADA, CREDIDAM și UPFR, intimata-reclamantă neputând pretinde mai mult decât pretind celelalte organisme de gestiune colectivă; se ajunge la o impunere multiplă cu privire la aceleași drepturi. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru Drepturi Conexe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind temeinică și legală. Totodată, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea excepției nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) și art. 486 alin. (3) C. proc. civ., a arătat că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 din același act normativ, pe de o parte, fiind reiterate criticile din cererea de recurs din primul ciclu procesual, iar, pe de altă parte, fiind invocate aspecte noi direct în această fază procesuală, care nu au făcut obiectul dezbaterilor în fața tribunalului sau a curții de apel. De asemenea, a arătat că recurenta-pârâtă a formulat critici ce vizează situația de fapt reținută de instanțele de fond, reluând susținerile făcute în fața instanței de apel, iar această modalitate de redactare a motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea în motivele de casare prevăzute de lege. Pe fondul căii de atac, a apreciat că recursul este nefondat. Astfel, față de prevederile art. 1 din metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată, prin decizia nr. 784A din data de 26 octombrie 2016 pronunțată, în dosarul nr. x/2016, de Apel București, secția a IV-a civilă, publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 120/2016, precum și ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, a susținut că recurenta-pârâtă, având în vedere că este deținătorul spațiilor în care își desfășoară activitatea și unde se găsesc mijloacele tehnice la care se referă normele evocate, are calitatea de utilizator de fonograme sau de reproduceri ale acestora, respectiv de utilizator de opere cinematografice și de alte opere audiovizuale prin comunicare publică, în sensul Legii nr. 8/1996. A mai arătat și că prevederile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 se aplică doar în ceea ce privește relația cu autorii, iar afirmația recurentei-pârâte în sensul că nu pune muzică la dispoziția clienților săi este infirmată de probatoriul administrat în cauză și de practica instanțelor naționale și europene. Intimata-reclamantă a apreciat că motivarea instanței de apel referitoare la calitatea părții adverse de utilizator prin comunicare publică a fonogramelor și a reproducerilor acestora este justă și temeinic susținută de jurisprudența europeană citată. Totodată, a considerat că este eronată și în contradicție cu probatoriul administrat în cauză critica recurentei-pârâte, din perspectiva considerentului 27 al Directivei nr. 2001/29/CE, această directivă neavând legătură cu obiectul cauzei, ci vizează armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, respectiv alte tipuri de drepturi și nu comunicarea publică a fonogramelor. A mai arătat și că textele legale și metodologice incidente speței leagă condiția de utilizator de fonograme prin comunicare publică de calitatea de profesionist care în cadrul activității sale comerciale deține ori folosește cu orice titlu spații închise sau deschise în care realizează acte de comunicare publică. În opinia intimatei-reclamante, partea adversă îndeplinește această triplă condiție: desfășoară o activitate comercială în domeniul cazării și alimentației publice, deține sub diverse titluri spațiile ce fac obiectul cauzei și în aceste spații se realizează diverse acte de comunicare publică – legea și metodologia nu disting dacă efectuarea actelor de comunicare publică se realizează direct de către recurenta-pârâtă sau prin intermediul prepușilor săi, aspect reținut inclusiv de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996. Astfel, a arătat că, în argumentele sale, recurenta-pârâtă face referire tocmai la consumatori, în încercarea de a muta responsabilitatea comunicării publice a fonogramelor asupra propriilor clienți, de la care încasează sume conform obiectului său de activitate, ceea ce contrazice dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, referitoare la actele de comunicare publică care se pot realiza direct sau indirect. A menționat că instanța de apel, în ceea ce privește realizarea în cauză a unor acte de comunicare de către recurenta-pârâtă în spațiile deținute, s-a raportat la dispozițiile legale și metodologice incidente, precum și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, analizând criteriile, care, potrivit instanței europene, se impun a fi cercetate pentru a se stabili dacă a existat sau nu un act de comunicare publică. Apreciind că dispozițiile legale menționate trebuie coroborate cu cele ce rezultă din contractul nr. x din data de 30 octombrie 2014 încheiat între părțile prezentului litigiu în vederea obținerii licenței neexclusive de utilizare a muzicii, a învederat că nu poate fi avută în vedere afirmația recurentei-pârâte referitoare la inexistența restaurantului sau utilizarea acestuia doar ca salon de mic dejun, respectiv nedotarea sa cu mijloace de sonorizare – în anexa la contract, reprezentantul recurentei-pârâte a declarat spațiile în care se difuzează fonograme în scop ambiental, respectiv: B. și B., cu moment de începere a activității: octombrie 2014. Făcând referire la dispozițiile art. 9 din contract, intimata-reclamantă a invocat și faptul că partea adversă nu a comunicat niciodată o eventuală întrerupere a difuzării de fonograme în scop ambiental în spațiile declarate de reprezentantul său, aspect reținut în mod corect de către instanța de apel. A menționat și că susținerile recurentei-pârâte, sub acest aspect, sunt contrazise și de celelalte probe administrate în cauză. Referitor la criticile recurentei-pârâte ce vizează activitatea de comunicare publică ce se desfășoară în sălile de evenimente, solicită îndepărtarea acestora, ca nefondate, arătând că, din probele administrate, rezultă că recurenta-pârâtă pune la dispoziția clienților săi săli de evenimente dotate cu instalații de sonorizare, aspect ce îi avantajează direct, deoarece, în lipsa acestora, eventualii clienți ar fi obligați să achite sume suplimentare pentru a beneficia de o sonorizare a evenimentului pe care îl organizează. Totodată, a apreciat că împrejurarea că recurenta-pârâtă nu ar fi proprietarul celor trei saloane de evenimente nu înlătură obligația acesteia de plată a remunerațiilor, dacă le folosește pentru a organiza evenimente, relevant fiind cine deține cu orice titlu spațiile în care se desfășoară evenimentele în care se folosesc fonograme în scop ambiental – art. 1 din Metodologia ce face obiectul deciziei O.R.D.A. nr. 10/2016. În opinia intimatei-reclamante, nu prezintă relevanță în cauză afirmația părții adverse referitoare la nedatorarea remunerațiilor pentru aceste spații întrucât organizarea evenimentelor desfășurate în ele aparține altcuiva, iar contractul prezentat în susținerea acestei poziții nu are semnificația unui contract de închiriere, obiectul acestuia nefiind închirierea propriilor spații comerciale, ci prestarea unor servicii de alimentație publică de către recurenta-pârâtă, astfel cum rezultă inclusiv din faptul că prețul acestora este stabilit în funcție de numărul meniurilor comandate de beneficiarul evenimentului festiv; prin urmare, acest contract nu relevă un caz de exonerare a recurentei-pârâte de la plata remunerației datorate conform Metodologiilor incidente. A considerat și că nu pot fi reținute ca relevante în cauză nici mențiunile din adresa nr. x din data de 7 mai 2018 emisă de M.A.A. – I.P.J. Argeș, acestea vizând existența sau nu în spațiile deținute de recurenta-pârâtă de "produse purtătoare de drepturi conexe – CD-uri, DVD-uri sau medii stocate tip laptop, memory stick"; pe de o parte, aceste mențiuni prezintă relevanță doar în cazul reproducerii de fonograme, dar nu și în cazul comunicării publice în scop ambiental, iar, pe de altă parte, organele de poliție au menționat în procesul-verbal situația de fapt de la momentul controlului, împrejurare ce nu exclude posibilitate ca, ulterior controlului, recurenta-pârâtă să dețină asemenea produse. De asemenea, a susținut și că, pentru comunicarea publică ambientală, nu este nevoie de deținerea și utilizarea unor materiale pentru stocarea fonogramelor. Intimata-reclamantă a apreciat și că sunt nefondate și afirmațiile recurentei-pârâte conform cărora, deși camerele pensiunii sunt dotate cu televizoare, "turiștii nu vin în concediu ca să se uite la televizor", motiv pentru care aceasta nu ar avea calitatea de utilizator al muzicii în scop ambiental, susțineri care vin în contradicție cu practica națională și europeană din această materie. A precizat că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat ca realizează un act de comunicare administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear și al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienților săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-a instalat în unitatea sa. Totodată, a menționat și că, în practica instanței europene, s-a statuat în sensul că instalarea în interiorul barului sau în camerele de hotel a unor aparate de radio și/sau televiziune, având semnalul necesar vizionării anumitor canale, accesibile clienților hotelului, constituie fapte de comunicare publică, indiferent de tehnica de furnizare a semnalului utilizat. A subliniat că, potrivit soluțiilor date de instanța europeană, dotarea spațiilor deținute cu instalații de sonorizare și deținerea instalațiilor de sonorizare în aceste spații prezumă utilizarea fonogramelor în scop ambiental, iar, în speță, aceasta prezumție nu a fost răsturnată de către recurenta-pârâtă, fiind chiar confirmată de propriile afirmații și apărări formulate, precum și de probatoriul administrat. Intimata-reclamantă a învederat și că dotarea camerelor cu televizoare cu programe TV prin cablu reprezintă una dintre condițiile minime obligatorii a standardelor de confort în cazul pensiunilor clasificate cu 4*, cum este cazul pensiunii in discuție, aceste condiții fiind prevăzute Anexa nr. l.5 din Normele metodologice din 10 iunie 2013 privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice (de aplicare a H.G. nr. 1267/2010, cu modificările și completările ulterioare, privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licențelor și brevetelor de turism). A subliniat că deținerea certificatului de clasificare sus-menționat prezumă dotarea camerelor cu televizoare conectate la serviciile de cablu, având în vedere și dispozițiile art. 2 din Normele metodologice, potrivit cărora certificatul de clasificare reprezintă documentul eliberat de către instituția publică centrală responsabilă în domeniul turismului, care reprezintă o formă codificată de prezentare sintetică a nivelului de confort, a calității dotărilor și a serviciilor prestate în cadrul structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare și/sau alimentație publică. Totodată, a invocat că, potrivit art. 5 din H.G. nr. 1267/2010, operatorul are obligația legală de a comunica, în termen de 30 de zile, orice modificare apărută cu privire la îndeplinirea condițiilor care au stat la baza eliberării certificatului de clasificare, iar, în speța de față, nu s-a evidențiat o astfel de situație, motiv pentru care susținerile părții adverse formulate în apel nu sunt dovedite prin comunicările oficiale presupuse de norma legală din materia prestării serviciilor de turism; acest aspect conferă recurentei-pârâte calitatea de utilizator prin comunicare publică de fonograme și opere audiovizuale. În ceea ce privește îndreptățirea celor două categorii de titulari de drepturi la remunerațiile datorate pentru comunicarea publică de fonograme și/sau opere cinematografice și alte opere audiovizuale, din perspectiva incidenței/neincidenței în cauză a dezlegărilor date prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată în caza C-147/19 D., a apreciat că se impune a se observa că aceasta vizează exclusiv situația fonogramelor încorporate în opere audiovizuale, aspect reținut de instanța de apel în rejudecare; or, așa cum rezultă din chiar considerentele hotărârii menționate, "în cazul în care sunt utilizate din nou în mod independent de opera audiovizuală, acestea trebuie considerate fonograme". Ca atare, a susținut că aceeași fonogramă utilizată/difuzată la TV/radiodifuzată poate fi folosită de sine stătător sau încorporată într-o operă audiovizuală, în primul caz generând remunerație echitabilă, iar în cel de-al doilea caz nu. A precizat că, din declarațiile de pondere a utilizării fonogramelor, respectiv a operelor audiovizuale în programele unor posturi de televiziune ce fac parte din Lista "F.", a rezultat că respectivele posturi de televiziune radiodifuzează atât fonograme, cât și opere cinematografice și alte opere audiovizuale. Prin urmare, în opinia intimatei-reclamante, comunicarea publică a fonogramelor nu exclude comunicarea publică a operelor audiovizuale și nici invers, aspect ce naște în sarcina recurentei-pârâte obligația de plată a remunerațiilor datorate pentru ambele tipuri de titulari de drepturi. În plus, a arătat că, în cauza C-147/2019, s-a reținut că nu este suficient ca o fonogramă să fie utilizata într-o operă audiovizuală pentru a-și pierde statutul de fonogramă, ci utilizarea (în sensul sincronizării fonogramei în opera audiovizuală) trebuie autorizată de către producătorul de fonograme; doar în atare condiții, instanța europeană a reținut că producătorul se află în poziția de a-și exercita dreptul patrimonial în relația cu producătorul operei audiovizuale, exclusiv în baza unui contract. Ca atare, a apreciat că instanța de apel a constatat în mod corect "că utilizarea fonogramelor se poate realiza și independent de încorporarea într-o operă audiovizuală, aspect ce conferă acesteia existență independentă și, implicit, conferă titularilor de drepturi producători de fonograme dreptul la remunerație echitabilă pentru utilizarea lor prin comunicare publică. Intimata-reclamantă a mai susținut și că, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., se impune înlăturarea motivelor de recurs referitoare la caracterul facultativ al gestiunii operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, respectiv la impactul operelor cinematografice și al altor opere audiovizuale în programele retransmise de operatorul de cablu și difuzate în spațiile deținute de către recurenta-pârâtă. A arătat că aceste apărări au fost invocate de către recurenta-pârâtă în prezenta cauză doar prin cererea de recurs formulată în al doilea ciclu procesual, nefiind supuse dezbaterilor și analizei instanței de apel, În plus, a apreciat că aceste susțineri sunt nefondate, deoarece, pe de o parte, normele metodologice incidente nu fac referire la procentul de opere cinematografice sau alte opere audiovizuale care sunt comunicate public, iar, pe de altă parte, din probatoriul administrat, rezultă că posturile de televiziune cu cea mai mare audiență au raportat utilizări ale repertoriului gestionat de către C. pe întreaga perioadă dedusă judecății. În ceea ce privește motivul referitor la comunicarea sau nu a facturilor, a menționat că acesta nu a fost reținut ca întemeiat în decizia de casare și nici nu a făcut obiectul judecații în apelul de după casare, motiv pentru care și acest motiv de recurs este nul. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului, susținând că a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și înlăturarea apărărilor formulate de către intimata-reclamantă. În esență, a subliniat că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a interpretat greșit și mult prea extensiv legea, iar societatea nu are calitatea de utilizator al muzicii în scop ambiental și, implicit, nu are nici calitatea de utilizator prin comunicare publică a fonogramelor. Ca atare, a apreciat că nu poate fi subiect al obligațiilor stabilite prin Legea nr. 8/1996, respectiv de art. 13 lit. f) din acest act normativ. Totodată, cu privir