ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3166/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3166/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Fondul și considerentele instanței de fond:

U.P.F.R. a chemat în judecată pe pârâta SC

U.P.C.R. SRL, solicitând obligarea acesteia la: plata remunerației echitabile

în valoare de 24.775,2 RON (cu TVA inclus) datorată pentru comunicarea publică

a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 1 ianuarie 2012 - 31

decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație; plata penalităților de

întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data plății efective

și integrale; precum și la obținerea autorizației de licență neexclusivă pentru

comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental.

Prin Sentința civilă

nr. 1112 din 28 mai 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească suma de

24.775,2 RON (TVA inclus), remunerație pentru comunicarea publică a

fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 1 ianuarie 2012 - 31

decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație; penalități de întârziere

în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data plății efective și integrale

și 6.611,3 RON, cheltuieli de judecată. De asemenea, a obligat pârâta la

obținerea autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică a

fonogramelor în scop ambiental, conform contractului cadru din 8 aprilie 2010.

Totodată, a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Tribunalul a

constatat că între părți a fost încheiat contractul din 8 aprilie 2010 în

vederea obținerii autorizației neexclusive de utilizare a muzicii, pârâta SC

U.P.C.R. SA având calitatea de utilizator de fonograme publicate în scop

comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 și al

metodologiilor de aplicare a acesteia. La pct. 4 s-a prevăzut că, în schimbul

achitării remunerațiilor, U.P.F.R. va acorda/prelungi autorizația neexclusivă a

utilizatorului, începând cu data pentru care s-au efectuat plățile, pentru

perioade succesive de 3 luni/6 luni/1 an după cum a optat utilizatorul pentru

plată.

Tribunalul a apreciat

că acest contract nu a fost încheiat pentru o perioadă determinată de timp, ci

reprezintă un contract-cadru, în baza căruia pârâta urma să achite remunerații

anuale, iar reclamanta urma să elibereze autorizații/licențe neexclusive de

utilizare a muzicii în scop ambiental. În executarea acestui contract, a fost

eliberată autorizația din 17 februarie 2011, valabilă până la data de 31

decembrie 2011. Pârâta a achitat remunerațiile calculate de reclamantă pentru

anii 2010 și 2011, ulterior refuzând să achite remunerațiile aferente anului

2012, perioadă ce face obiectul prezentei cauze.

Prin prezenta

acțiune, reclamantul pretinde antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei

pentru anul 2012 în temeiul contractului-cadru din 8 aprilie 2010.

Cum pârâta a

contestat validitatea acestui contract pentru eroare asupra existenței cauzei

contractului, tribunalul a constatat că actul încheiat de părți a avut o cauză

juridică, respectiv intenția părților de a se conforma dispozițiilor Legii nr.

8/1996 în privința remunerațiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru

comunicarea publică ambientală. Cauza sau scopul actului juridic este acel

element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.

Potrivit art. 966 C. civ. "obligația fără cauză sau fondată pe o cauză

falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect". Prin urmare, pentru a fi

valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele

condiții: să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Aceste condiții

sunt îndeplinite, cauza există și este licită raportat la momentul încheierii

actului. De altfel, nu s-a susținut contrar de către pârâtă, ci s-a afirmat că

aceasta a fost în eroare cu privire la existența cauzei.

Atrage nulitatea

absolută a unui act juridic eroarea-obstacol (error in negotio și error in

corpore). Eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio)

constă în faptul că una dintre părți crede că încheie un anumit act juridic,

iar cealaltă parte crede, greșit, că încheie un alt act juridic, iar eroarea

asupra identității fizice a obiectului actului juridic (error in corpore)

constă în faptul că una dintre părți crede că obiectul actului juridic îl

constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

Tribunalul nu a putut asimila eroarea asupra existenței cauzei cu eroarea

asupra naturii actului juridic, deoarece nu orice eroare în care s-ar afla

partea la momentul încheierii unui act este distructivă de voință în sensul

nulității absolute, ci numai eroarea care poartă asupra naturii actului sau

asupra obiectului acestuia.

Prin urmare, pe lângă

faptul că nu a fost formulat un capăt de cerere distinct pentru constatarea

nulității, contractul-cadru încheiat de părți este valid și nici nu a fost

reziliat de părți.

În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că este inutil a se analiza dacă pârâta chiar avea obligația

legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata

remunerațiilor pentru utilizarea publică a fonogramelor, deoarece între părți

își produce efecte contractul încheiat, în condițiile art. 969 C. civ.

Astfel, chiar dacă

retransmiterea prin cablu ar include comunicarea publică ambientală făcută

clienților proprii și chiar dacă o asemenea comunicare ar constitui argumente

pertinente pentru a se reține că pârâta nu face obiectul obligației legale de

plată a remunerațiilor pentru comunicarea publică ambientală, aceasta se supune

contractului încheiat cu reclamanta și pe care trebuie să îl respecte sub

aspectul achitării remunerației.

Tribunalul a reținut

că plata remunerațiilor pentru anii 2010 și 2011 nu constituie o plată

nedatorată, deoarece a fost achitată pentru a stinge o obligație contractuală,

iar nu una legală, astfel încât nu este supusă restituirii, în condițiile art.

992 - 993 C. civ. Prin urmare, în temeiul forței obligatorii a contractului -

art. 969 C. civ., tribunalul a admis cererea formulată de reclamant, a respins

cererea reconvențională ca neîntemeiată, cu aplicarea art. 272 C. proc. civ. în

privința cheltuielilor de judecată.

Apelul și

considerentele instanței de apel:

Împotriva sentinței a

declarat recurs pârâta, ce a fost calificat ca apel la termenul din 14 ianuarie

2014, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii și

admiterii cererii reconvenționale.

Analizând lucrările

dosarului în raport cu motivele de apel formulate, instanța de apel reține următoarele:

Este întemeiată

susținerea apelantei în sensul că între părți nu au existat relații

contractuale aferente anului 2012, tribunalul apreciind greșit natura de

"contract-cadru" a contractului încheiat în 2010. Obligația de a

obține licențe și de a plăti remunerațiile este prevăzută de Legea nr. 8/1996

și de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 (Metodologia)

încât, chiar dacă s-ar considera contractul din 2010 un contract-cadru, doar

plata remunerațiilor ar avea valoare de cerere de eliberare a licenței

neexclusive (art. 4 din contract). Or, în 2012 pârâta nu a făcut o astfel de

plată și, prin urmare, nu a solicitat eliberarea licenței neexclusive pentru

anul 2012.

În plus, clauzele

contractului din 2010 nu pot fi interpretate decât prin raportare la

Metodologie, care este în egală măsură obligatorie atât pentru cei care

comunică public fonograme, cât și pentru reclamantă.

Pe de altă parte,

obligația de plată a remunerației reglementate de Metodologie există în măsura

în care pârâta are calitatea de utilizator de fonograme, utilizarea

realizându-se în modalitatea comunicării publice. În lipsa unor acte de

utilizare care să intre în sfera noțiunii de "comunicare publică" nu

există nici obligația de plată a remunerației.

Prin urmare, un

contract-cadru între părți nu poate conduce la existența obligației de plată a

remunerației dacă nu sunt realizate actele de utilizare care dau naștere

obligației de plată a remunerației. Ca atare, trebuie stabilit dacă pârâta a

desfășurat acte de utilizare care să intre în sfera noțiunii de

"comunicare publică".

Punctele de lucru pe

care pârâta le-a declarat la U.P.F.R. sunt destinate semnării contractelor și

încasării tarifelor aferente abonamentelor. În cadrul acestor spații există

televizoare la care se transmit programe din grila de programe a U.P.C.

Potrivit art. 15

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Se consideră comunicare publică orice

comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice,

făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un

număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al

cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice

altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei,

expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și

de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere

audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc

public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și

prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei

opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei

opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziția

publicului, inclusiv prin internet sau alte rețele de calculatoare, astfel

încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din

orice loc sau în orice moment ales în mod individual."

Modalitatea în care

pârâta utilizează fonogramele pare a intra în sfera noțiunii de

"comunicare publică", astfel cum este aceasta definită de Legea nr.

8/1996. Pe de altă parte, dispoziția națională citată mai sus este o

transpunere a prevederilor Directivei Consiliului nr. 92/100/CEE din 19

noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi

conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, publicată în

Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 346 din 24 noiembrie 1992. În

atare situație, se impune ca noțiunea de "comunicare publică" să fie

analizată din perspectiva dată acestei noțiuni de dreptul Uniunii.

C.J.U.E., prin

Hotărârea Marco del Corso din 15 martie 2012 (C-135/10) a stabilit că noțiunea

de "comunicare publică" din cuprinsul art. 8 alin. (2) din Directiva

nr. 92/100 trebuie interpretată în lumina noțiunilor echivalente cuprinse în

Convenția de la Roma (art. 12), în Acordul TRIPS [art. 14 alin. (1)] și în WPPT

(art. 15) și astfel încât să rămână compatibilă cu aceste convenții, având de

asemenea în vedere contextul în care asemenea noțiuni se înscriu și scopul

urmărit de convențiile menționate. În cadrul aceleiași hotărâri s-a stabilit că

"întrucât art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 este aplicabil în

cazul utilizării unei opere, rezultă, prin urmare, că dreptul vizat de această

dispoziție este un drept de natură pur economică. Astfel, pentru a aprecia dacă

un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin.

(2) din Directiva nr. 92/100, trebuie .. să se aprecieze situația unui

utilizator precis, precum și cea a tuturor persoanelor cărora le este

comunicată fonograma protejată".

C.J.U.E. a stabilit o

serie de criterii în baza cărora se poate determina dacă utilizarea

fonogramelor se înscrie sau nu în sfera noțiunii de "comunicare

publică".

Potrivit

jurisprudenței sale anterioare, C.J.U.E. a stabilit că pentru a exista

comunicare publică utilizatorul trebuie să intervină, pe deplin conștient de

consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o

emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În privința noțiunii de

"public", C.J.U.E. a stabilit că aceasta privește un număr

nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, pe de altă parte, existența

unui număr destul de important. Referitor la caracterul

"nedeterminat" al publicului, s-a subliniat că, potrivit definiției

noțiunii "transmisie publică (comunicare publică)" din glosarul

O.M.P.I., care, deși nu are forță obligatorie, contribuie totuși la interpretarea

noțiunii de public, este vorba despre "a face o operă perceptibilă .. în

orice mod corespunzător, unor persoane în general, în opoziție cu anumite

persoane care aparțin unui grup privat". Referitor la criteriul privind un

"număr de persoane destul de important", acesta urmărește să indice

că noțiunea de public cuprinde un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din

această noțiune o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane.

S-a stabilit că, în această privință, este relevant să se știe nu doar câte

persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și câte dintre ele au acces

în mod succesiv la această operă.

În al treilea rând,

C.J.U.E. s-a pronunțat în sensul că nu este lipsit de relevanță caracterul

lucrativ al unei comunicări publice în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva

nr. 2001/29 și că același lucru este a fortiori valabil în cazul dreptului la

remunerație echitabilă, precum cel prevăzut la art. 8 alin. (2) din Directiva

nr. 92/100, având în vedere natura pur economică a acestui drept.

A mai stabilit Curtea

că publicul ce face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de

utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea

acestuia, iar nu "captat" în mod accidental.

Aplicând aceste

criterii la prezenta cauză, se constată îndeplinirea primului criteriu stabilit

de C.J.U.E., în sensul că persoanele care se abonează sau achită contravaloarea

abonamentelor în cadrul punctelor de lucru în discuție au beneficiat de

recepționarea fonogramelor doar datorită intervenției deliberate a pârâtei,

care a instalat aparate TV în incinta respectivelor spații. Referitor la

criteriul publicului, din probele administrate rezultă că persoanele aflate în

incinta punctelor de lucru sunt clienții pârâtei sau persoane care doresc să

încheie contracte cu pârâta. Deși nu s-a făcut nicio probă referitoare la

numărul clienților care frecventează spațiile în discuție, ținând seama de

numărul mic al furnizorilor de servicii de retransmitere prin cablu și al

furnizorilor de servicii de internet, raportat la numărul mare de beneficiari

de astfel de servicii, instanța a reținut că poate prezuma că numărul acestor

persoane este destul de important. De altfel, dacă acest număr nu ar fi

suficient de important nu s-ar justifica nici interesul pârâtei de a menține

respectivele puncte de lucru.

Instanța de apel a

mai apreciat că se poate reține caracterul nedeterminat al publicului,

întrucât, pe lângă persoanele care se află în incinta punctelor de lucru pentru

a achita contravaloarea abonamentului, care sunt clienți ai pârâtei și, prin

această calitate, se înscriu într-o sferă determinată de persoane, serviciile

de consultanță în vederea alegerii pachetelor de programe oferite de pârâtă,

servicii desfășurate în aceleași spații, sunt destinate unei sfere

nedeterminate de persoane, teoretic orice persoană putând accede în

respectivele spații pentru a se informa sau a contracta serviciile oferite de

pârâtă. Ca atare, și acest criteriu este întrunit în prezenta cauză.

Instanța de apel a constatat

însă că al treilea criteriu, cel al caracterului lucrativ al comunicării

publice, nu este îndeplinit. Astfel, persoanele care sunt prezente în spațiile

în discuție sunt, în mare parte, clienți ai pârâtei, prezența lor fiind

determinată de scopul de a plăti la ghișeu contravaloarea abonamentelor sau de

scopul modificării contractelor deja existente, fie prin schimbarea pachetelor

de programe alese, fie prin schimbarea locației, fie în sensul rezilierii

contractelor. Cealaltă parte din persoanele care vin în punctele de lucru ale

pârâtei urmăresc să devină clienți ai pârâtei, prin încheierea unor contracte

de abonament cu aceasta, însă nu se poate reține că decizia acestora de a

deveni sau nu clienți ai pârâtei este determinată în vreo măsură de fonogramele

comunicate în spațiile respective.

Practic, publicul din

acele puncte de lucru se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop

bine determinat, preexistent accesului în spațiile în care sunt comunicate

fonogramele. Totodată, comunicarea fonogramelor în respectivele puncte de lucru

nu influențează în vreun fel numărul persoanelor prezente în acele incinte sau

nivelul încasărilor la ghișeu ori numărul contractelor încheiate în punctele de

lucru. Practic, în raport de scopul urmărit de public, comunicarea sau nu a

fonogramelor în respectivele spații este indiferentă, neinfluențând nici

conduita publicului, nici performanțele economice realizate de pârâtă în acele

puncte de lucru.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că în spațiile respective pârâta nu utilizează fonogramele

sub forma comunicării publice în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile

art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100. Ca atare, pârâta nu are nici

obligația de a achita remunerația corespunzătoare utilizării prin comunicare publică

a fonogramelor, astfel că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata

remunerației echitabile corespunzătoare anului 2012, precum și la obținerea

autorizației de licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor

în scop ambiental este neîntemeiată.

În consecință, apelul

a fost admis și schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii

cererii principale ca neîntemeiată.

Cât privește cererea

reconvențională prin care pârâta a solicitat obligarea la restituirea sumelor

achitate nedatorat în anii 2010 și 2011, instanța de apel a constatat că

pârâta-reclamantă nu a învestit instanța cu vreo cerere de constatare a

nulității contractului din 8 aprilie 2010 sau a autorizațiilor licență

neexclusive eliberate pârâtei în anii 2010 și 2011. Or, plățile făcute de

pârâtă în anii 2010 și 2011 au reprezentat contravaloarea autorizațiilor

licență neexclusivă, autorizații a căror valabilitate nu a fost contestată în

prezenta cauză. Atât timp cât aceste autorizații nu au fost desființate, plata

remunerațiilor corespunzătoare drepturilor conferite de aceste autorizații este

valabilă. Ca atare, soluția primei instanțe de respingere a cererii

reconvenționale apare ca fiind corectă, fiind menținută.

Recursul și

considerentele instanței de recurs:

Împotriva Deciziei

nr. 235/A din 28 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

declarat recurs reclamanta U.P.F.R., solicitând modificarea deciziei în

totalitate și menținerea soluției primei instanțe, cu obligarea

pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat ca temei

juridic dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Referitor la primul

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de

la 1865, susține că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile

contractului și a schimbat natura și înțelesul acestuia, plecând de la premisa

că, potrivit art. 4 din contract, "plata remunerațiilor ar avea valoarea

de cerere de eliberare a licenței neexclusive", iar în lipsa unei astfel

de plați pentru 2012 nu s-ar putea reține nici existența unei astfel de cereri

de eliberare a licenței.

În plus, instanța de

apel, apreciază că, deși obligația de plată a remunerației este prevăzută de

contract, această obligație este una legală și nu contractuală și ar putea

opera doar în cazul în care pârâta ar avea calitatea de "utilizator de

fonograme" în accepțiunea Metodologiei, atunci când utilizarea

fonogramelor s-ar realiza sub forma comunicării publice. "Prin urmare, un

contract-cadru între părți nu poate conduce la existența obligației de plată a

remunerației dacă nu sunt realizate acte de utilizare care dau naștere

obligației de plată a remunerației".

Recurenta invocă

faptul că o astfel de premisă este total eronată, dispozițiile art. 4 fiind

scoase din context și interpretate contrar celorlalte dispoziții ale

contractului. Plata remunerațiilor nu poate avea valoarea unei cereri de

eliberare a autorizației neexclusive, în condițiile în care părțile au încheiat

un contract tocmai în scopul reglementării condițiilor în care urmează să-i fie

acordată/prelungită pârâtei autorizația neexclusivă pentru comunicarea publică

a fonogramelor. Însuși contractul exprimă voința părților în ce privește

acordarea și prelungirea autorizației neexclusive (plata remunerațiilor

reprezentând un drept de creanță, în lipsa denunțării contractului de către

pârâtă).

Susține că, potrivit

contractului (art. 3), pârâta s-a obligat să achite remunerația anticipat, pe

perioade de un an, în schimbul acordării autorizației neexclusive. În lipsa

unei notificări din partea pârâtei, în condițiile art. 8 din contract,

prelungirea autorizației neexclusive este presupusă de contract sub condiția

achitării remunerației, caz în care părțile sunt ținute de anumite demersuri.

Pentru prelungirea autorizației, în lipsa unei notificări din partea pârâtei de

încetare a contractului, a emis factura fiscală către pârâtă, iar sumele

cuprinse în facturile emise anterior notificării denunțării, trimise de

utilizator prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sunt datorate

de utilizator, acestea urmând a fi achitate în condițiile prezentului contract

(art. 8 din contract). Emiterea facturii fiscale pentru remunerația aferentă

anului 2012 a avut la bază corespondența purtată de părți pentru determinarea

remunerației datorate și furnizarea informațiilor în legătură cu spațiile

comerciale în incinta cărora pârâta difuzează fonograme. Furnizarea

informațiilor de către pârâtă, în raport de care s-a stabilit și s-a facturat

remunerația aferentă anului 2012, întărește încă odată intenția pârâtei (la

momentul facturării) de a-și fi obținut autorizația neexclusivă. Împrejurarea

că ulterior facturării, pârâta a comunicat faptul că, în cadrul spațiilor sale

comerciale, nu difuzează muzică ci doar programe de radio și televiziune (unele

cu scopul de a prezenta structura serviciilor de programe de radio și

televiziune retransmise de pârâtă), nu poate fi primită în sensul retractării

facturii fiscale și renunțării la pretențiile astfel stabilite, în condițiile

în care pârâta nu a procedat la denunțarea contractului în condițiile prevăzute

de art. 8. În realitate, pârâta nu a contestat difuzarea fonogramelor în

spațiile sale comerciale, ci doar calificarea/încadrarea ei juridică, în sensul

că ar fi vorba despre acte de retransmitere prin cablu, plecând de la calitatea

ei de "cablist". Cu toate acestea, inspectorii U.P.F.R. au procedat

la monitorizarea spatiilor pârâtei, conform art. 10 din Decizia O.R.D.A. nr.

399/2006 (Metodologia), sens în care au încheiat și procesul-verbal din 31

ianuarie 2012, în care au consemnat cu titlu exemplificativ pentru punctul de

lucru din C.R., București, că se difuza muzică prin intermediul unui aparat

radio și a unui televizor, procesul-verbal fiind contrasemnat și de supervizorul

magazinului.

În consecință,

consideră că instanța de apel a ignorat faptul că pârâta și-a asumat prin

contract, în mod expres, calitatea de "utilizator de fonograme publicate

în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr.

8/1996 și al metodologiilor de aplicare a acesteia" (preambulul

contractului). Această calitate a fost asumată tocmai pentru că a utilizat și

utilizează în continuare fonograme în scopul comunicării lor publice în

propriile magazine. Prin asumarea calității de "utilizator", pârâta a

consimțit și cu privire la modul în care urmează să utilizeze fonogramele,

respectiv pentru comunicarea lor publică, aspect peste care instanța nu poate

să treacă, având în vedere forța obligatorie a contractului. Reaprecierea modului

de utilizare a fonogramelor de către instanță, în contra celor consimțite de

pârâtă la încheierea contractului, nesocotește în mod grav dispozițiile

contractului, lipsindu-l de efecte juridice, asemenea anulării lui.

De asemenea, instanța

de apel nu a avut o reprezentare clară a scopului pentru care părțile au

încheiat contractul din 2010, fiind socotit în mod eronat drept un contract

general ale cărui efecte s-ar subscrie dispozițiilor Metodologiei, și nici nu a

stabilit o relație între contract și autorizațiile acordate pârâtei până în

"contract-cadru", nu suplinește și nici nu redă la modul general

dispozițiile din Metodologie, după cum reține eronat instanța de apel, ci particularizează

aspectele în raport de care părțile procedează la acordarea/prelungirea

autorizației, respectiv la plata remunerației, fiind reținută și asumată în

concret obligația de plată a remunerației echitabile - plata anticipată pe

perioade de un an. Astfel, aspecte precum calitatea de utilizator raportată la

activitatea de comunicare publică a fonogramelor, durata de valabilitate a

autorizației neexclusive, condițiile în care aceasta este eliberată/prelungită,

termenele de plată a remunerației, regimul remunerațiilor datorate pentru

trecut sunt clar reglementate în contract și asumate de ambele părți. Aceste

aspecte nu se regăsesc în Metodologie, motiv pentru care, prin încheierea

contractului, părțile au urmărit să stabilească în concret care sunt drepturile

și obligațiile în raport de care urmează să fie achitată remunerația, respectiv

eliberată autorizația neexclusivă.

Susține că

autorizația neexclusivă reprezintă un act juridic unilateral ce emană de la

U.P.F.R. și folosește utilizatorului drept dovadă că are dreptul de a comunica

public fonograme în scop ambiental. Deținerea unui astfel de înscris este

necesară utilizatorului în relația sa cu autoritățile statului, având în vedere

că fapta de comunicare publică, fără acordul titularilor de drepturi a propriilor

fonograme, a constituit infracțiune, potrivit art. 140 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 8/1996, fiind reglementată în prezent contravenție, iar în cazul unui

control din partea autorităților, utilizatorii sunt obligați să facă dovada

deținerii acestei autorizații.

În anii 2006 - 2010

eliberarea autorizației neexclusive se realiza doar ca urmare a unei declarații

"pe propria răspundere" dată de utilizator, declarație calificată ca

și cerere de obținere a autorizației. Întrucât, de cele mai multe ori, declarația

era fie incompletă, fie insuficient de bine documentată pentru a putea stabili

concret pentru ce anume se solicita autorizația ori în ce condiții urmează să

fie efectuată plata remunerației, având în vedere experiența cu unii

utilizatori care au speculat aceste "neajunsuri" ale declarației, dar

și faptul că declarația utilizatorului îi angaja în executarea obligației de

plată a remunerației, U.P.F.R. a propus tuturor utilizatorilor un contract

standard pentru obținerea acestei autorizații neexclusive pentru comunicarea

publică a fonogramelor, în care să se reglementeze în mod expres drepturile și

obligațiile părților în legătură cu condițiile de obținere a autorizației

neexclusive și de plată a remunerației echitabile. Încheierea unui astfel de

contract cu utilizatorul s-a dovedit în practică mult mai eficientă, fiind

reglementate toate aspecte în funcție de care urmează să fie

acordată/prelungită autorizația neexclusivă. În consecință, utilizatorul își

asumă în mod expres obligația să plătească remunerația către U.P.F.R. pe baza

facturilor/înștiințărilor de plată emise de U.P.F.R., pentru activitatea de

comunicare publică pe care acesta o desfășoară potrivit datelor cuprinse în

tabel/anexă, se stabilește concret modul în care ambele părți procedează în

vederea obținerii/prelungirii autorizației, condițiile de încetare și de

reziliere a contractului în temeiul căruia sunt eliberate/prelungite

autorizațiile, etc.

În ceea ce privește

relația contractuală dintre U.P.F.R. și pârâtă, începând cu 2008 - până la

finele anului 2011, pârâta a achitat remunerația echitabilă pentru spațiile

sale comerciale în incinta cărora a comunicat public fonograme, motiv pentru

care i-a fost eliberată și prelungită autorizația neexclusivă din 27 mai 2008 a

cărei valabilitate a fost prelungită anual până la 31 decembrie 2010. Pentru

anii 2011 și următorii, între părți a intervenit contractul din 8 aprilie 2010

în vederea obținerii autorizației neexclusive de utilizare a fonogramelor,

potrivit căruia pârâta s-a obligat să plătească remunerația anticipat pe

perioade de un an, în schimbul acordării autorizației de către U.P.F.R. pentru

perioada acoperită de plată.

În atare condiții,

prin încheierea contractului din 2010, s-a renunțat la modalitatea ca pârâta să

declare pe propria răspundere, contractul substituind practic declarația,

oferind un cadru juridic mult mai solid în ceea ce privește asumarea

obligațiilor de obținere/prelungire a autorizației și de plată a remunerației.

În cadrul procesului,

pârâta a afirmat eronat că între părți "s-au încheiat acorduri în fiecare

an, fie sub forma unor contracte (ca în 2010), fie în forma unor acte emise de

U.P.F.R. și însușite de U.P.C. prin plata remunerațiilor (în 2011)".

Aceste susțineri sunt inexacte și făcute cu intenția de a crea instanței

convingerea că în fiecare an între părți s-ar fi încheiat câte un contract de

autorizare neexclusivă și, în consecință, contractul din 2010 ar fi fost

valabil un an și ar fi fost substituit ulterior de autorizația - licența

neexclusivă din 17 februarie 2011 (a cărui valabilitate a expirat la 31

decembrie 2011). În realitate, s-a încheiat un singur contract între părți,

respectiv contractul din 8 aprilie 2010, a cărui valabilitatea este

nedeterminată, iar în baza acestuia, pârâtei i-a fost emisă autorizația

neexclusivă din 17 februarie 2011, cu valabilitate până la 31 decembrie 2011.

Tot în baza acestuia, urma să-i fie prelungită autorizația, sub condiția

achitării remunerației stabilită în condițiile arătate mai sus.

În concluzie, susține

că instanța de apel a reținut eronat natura juridică a contractului din 8

aprilie 2010 și a nesocotit forța lui obligatorie pentru părți, încălcând

dispozițiile art. 969 C. civ, ignorând toate aspectele în raport de care avea

posibilitatea să rețină calitatea de utilizator a pârâtei, asumată de aceasta

prin contract, precum și activitatea de comunicare publică

"declarată" și asumată, de asemenea, prin contract, fără

posibilitatea de a reinterpreta actele de comunicare publică, peste voința

părților.

Referitor la cel de al

doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. de la 1865, în legătură cu reconsiderarea actelor de comunicare publică

din perspectiva criteriilor avute în vedere de C.J.U.E., invocă interpretarea

eronată a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 8/1996, ale art. 8 alin. (2) din

Directiva nr. 92/100/CEE (varianta consolidată Directiva nr. 2006/115/CEE) și a

jurisprudenței C.J.U.E.

Instanța de apel a

reținut că "publicul" pârâtei, nu ar fi influențat sub nicio formă de

comunicarea publică a fonogramelor, nefiind astfel influențate nici

performanțele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru. Această

apreciere este motivată de faptul că punctele de lucru sunt destinate semnării

contractelor și încasării tarifelor aferente abonamentelor, operațiuni

comerciale care, în opinia instanței, califica "publicul" ca având un

scop precis, străin și preexistent actelor de comunicare a fonogramelor.

Această abordare este superficială și total abstractă. Dacă s-ar aplica acest

raționament abstract - când publicul se duce pentru un scop bine determinat,

preexistent și indiferent actelor de comunicare publică - în cazul

benzinăriilor (unde publicul se duce să alimenteze mașina cu carburant), a

magazinelor de retail (unde publicul se duce sa facă cumpărături) ori a

mijloacelor de transport public de persoane (unde publicul dorește să fie

transportat de la un punct la altul), am ajunge la concluzia că nu există

comunicare publică ambientală în incinta acestor spații, pentru simplul motiv

că nu este dovedit scopul lucrativ al comunicării. Or, acest lucru este total

absurd.

Susține că în

practica C.J.U.E. (cauza C-135/10, considerentele 79 și 80) s-a reținut că

revine instanței naționale obligația de a efectua o apreciere globală a situației

concrete. Astfel, unele criterii pot fi dovedite prin prisma îndeplinirii

celorlalte, luând în calcul toate elementele de fapt. Instanța de apel, a

reținut în mod corect ca fiind îndeplinit criteriul intenționat al comunicării

publice, fără însă a dezvolta, plecând de la acest criteriu, și analiza

criteriului lucrativ. Susține că intenția comercială a pârâtei trebuie privită

chiar prin prisma recunoașterilor sale din întâmpinare, în care a susținut că

difuzează în spațiile sale comerciale programe de radio și televiziune în

scopul de a exemplifica serviciile comercializate. Cu alte cuvinte, difuzarea

acestor programe audiovizuale are la baza intenția sa vădit comercială de a

prezenta publicului pachetul de servicii pe care-l oferă. Dacă pârâta nu ar fi

dorit să mai plătească remunerația echitabilă, ar fi putut pur și simplu să

înceteze actele de difuzare a fonogramelor. Cum acest lucru nu s-a întâmplat,

ci a încercat să dea o altă valență juridică actelor de comunicare publică,

difuzarea programelor de radio și televiziune nu este indiferentă pentru

pârâtă. Pe lângă faptul că scopul difuzării ar fi exclusiv pentru

exemplificarea serviciilor, pârâta a mai susținut că difuzarea acestor programe

ar fi asimilată activității de retransmitere prin cablu, poziție care

demonstrează că difuzarea programelor de radio și televiziune în spațiile sale

comerciale este o activitate inerentă pentru activitatea de telecomunicații,

fiind o strânsă legătură între acestea, ceea ce imprimă un caracter lucrativ și

intenționat al difuzării acestor programe.

Difuzarea de programe

radio și televiziune, implicit de fonograme din cadrul acestor programe,

reprezintă un aspect inerent pentru practica serviciilor de telecomunicații,

iar acest lucru imprimă difuzării un caracter lucrativ, întrucât servește în

activitatea comercială a pârâtei.

Spre deosebire de

cauza Marco del Corso, invocată de instanța de apel, activitatea specifică

serviciilor de telecomunicații presupune acte de comunicare publică ambientală

a programelor de radio și televiziune. Dacă în cazul unui medic, a cărui

activitate este organizată sub forma unui cabinet individual, difuzarea muzicii

în cabinetul său ar fi lipsită de relevanță sub aspectul comunicării publice,

fiind o comunicare indiferentă și lipsită de vreo intenție comercială, în cazul

unui furnizor de servicii de retransmitere prin cablu, internet și telefonie,

difuzarea muzicii, fie ea și indirectă, prin difuzarea programelor de radio și

televiziune, are la bază o intenție comercială. Aceea de a prezenta publicului

calitatea serviciilor de recepție și pentru a asigura un ambient plăcut și

corespunzător cu imaginea, unui furnizor în domeniul telecomunicațiilor.

Mai aduce ca argument

și faptul că alți furnizori din domeniul telecomunicațiilor înțeleg să achite

remunerația echitabilă pentru difuzarea în spațiile lor comerciale a

fonogramelor, în scop ambiental, astfel că, față de această împrejurare, se

dovedește caracterul lucrativ al difuzărilor ambientale în domeniul serviciilor

de telecomunicații, cu standardele sale de imagine și de promovare a produselor

și serviciilor din domeniu, cât și caracterul lucrativ al difuzărilor

ambientale.

Chiar dacă în

aparență și în mod cuantificabil nu pot fi evidențiate beneficiile materiale

directe ale pârâtei în urma difuzării ambientale a fonogramelor, în mod

rezonabil, se poate admite o creștere a clientelei și o mai bună imagine a

pârâtei în relația sa cu clientela, inclusiv datorată acestor difuzări.

Recurenta mai susține

că instanța de apel nu a avut în vedere inclusiv perioada anterioară dedusă

judecății, raporturile contractuale dintre părți, care toate împreună

conturează intenția pârâtei de a utiliza fonogramele în scop ambiental, într-un

sens care servește activității sale comerciale și pentru care a fost dispus să

suporte costurile cu remunerațiile achitate.

Mai invocă faptul că,

în mod just, prima instanță nu a analizat dacă pârâta chiar avea obligația

legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata

remunerației pentru producătorii de fonograme pentru comunicarea publică

ambientală, în condițiile în care între părți există un contract valabil

încheiat care își produce efectele în temeiul art. 969 C. civ. Ori, cauza

pentru care părțile au înțeles sa încheie acest contract o reprezintă comunicarea

publică a fonogramelor.

Recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 cu

privire la interpretarea eronată a naturii contractului din 8 aprilie 2010 și a

efectelor pe care le produce nu poate fi primit. Contractul încheiat de părți

la 8 aprilie 2010 nu este un "contract-cadru" care, independent de

îndeplinirea condițiilor prevăzute de Metodologie, să nască în sarcina pârâtei

obligația de plată a remunerațiilor pe fiecare an, până la momentul notificării

denunțării lui, ca efect al forței obligatorii a contractului (art. 969 C.

civ.), așa cum corect a apreciat instanța de apel. De altfel, chiar recurenta

este inconsecventă în susținerea și calificarea naturii contractului, susținând

în scris că este vorba de un "contract-cadru" și oral, prin

apărătorii să cu ocazia cuvântului pe fond, că nu este un contract-cadru.

Contractul-cadru este

un contract prin care se stabilesc principiile relației contractuale dintre

părți, fiind însoțit sau urmat de unul sau mai multe contracte speciale -

contracte subsecvente - care detaliază elementele contractuale pentru o anumită

operațiune juridică sau pentru o anumită perioadă de timp.

Încheierea

contractului-cadru are ca premisă o deosebită complexitate a obiectului

contractului și o mare durată de valabilitate a raporturilor dintre părți și

presupune edictarea unor clauze de principiu a căror executare implică

concretizarea lor prin acordul ulterior al părților - prin încheierea unor

contracte subsecvente.

Contractul-cadru, de

principiu, nu naște obligații concrete între părți ci doar stabilește regulile

generale după care se vor derula relațiile. Numai încheierea contractelor

subsecvente naște obligații concrete în sarcina părților, care se impun cu

forță obligatorie în raporturile dintre părți.

Față de această

definiție a contractului-cadru, Curtea apreciază că la 8 aprilie 2010 părțile

nu au încheiat un contract-cadru ci un contract nenumit, atipic, ale cărui

clauze nu pot fi interpretate decât prin raportare la Legea nr. 8/1996 și la

Metodologiile de aplicare a acesteia, la care fac referire părțile chiar la

art. 1 din contract, dispoziții obligatorii atât pentru utilizatorii de

fonograme, cât și pentru organismul de gestiune colectivă. Contractul nu are

prevăzut un termen, dar aceasta nu înseamnă că este încheiat pe o perioadă

nedeterminată de timp, el urmând a fi interpretat prin raportare la Legea nr.

8/1996 și la Metodologiile de aplicare a acesteia, fiind încheiat pentru

pregătirea licenței următoare.

Potrivit legii și a

Metodologiei, precum și potrivit art. 4 din contract, efectuarea plății are

valoare de cerere de eliberare/prelungire a autorizației neexclusive a

utilizatorului pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop

comercial, începând cu data pentru care s-au efectuat plățile. Pentru anul 2010

eliberarea autorizației neexclusive nu s-a emis în baza acestui contract, așa

cum susține recurenta, deoarece autorizația s-a emis mai înainte de încheierea

contractului, ca urmare a efectuării plății, la 9 decembrie 2009. Pentru anul

2011 pârâta a efectuat plata remunerației și a obținut licența din 17 februarie

2011 însă, pentru anul 2012 nu a mai solicitat eliberarea autorizației.

Efectuarea plății are valoare de cerere de eliberare a autorizației iar

eliberarea autorizației - ca act administrativ - dă dreptul utilizatorului de a

comunica public fonograme în scop ambiental și face dovada, în raport cu

autoritățile, a dreptului respectiv. În lipsa plății nu există nici solicitarea

de eliberare a autorizației, așa cum de altfel au susținut și apărătorii

recurentei în cuvântul pe fond.

Susținerea recurentei

potrivit căreia dispozițiile art. 4 din contract ar fi fost scoase din context

și interpretate contrar celorlalte dispoziții ale contractului nu pot fi

primite. Textul este redactat într-o formulare extrem de clară - în schimbul

plății remunerațiilor, U.P.F.R. va acorda/prelungi autorizația, această

formulare și interpretare fiind de fapt în spiritul legii. Contractul nu

reprezintă autorizare neexclusivă, așa cum de altfel se arată în clauza de la

art. 1, iar plata remunerațiilor nu reprezintă un drept de creanță, așa cum

susține recurenta.

Potrivit art. 3 din

contract, pârâta s-a obligat să solicite eliberarea/prelungirea autorizației

anual în ipoteza în care ar dori aceasta, prelungirea autorizației nefiind

obligatorie. Chiar susținerile recurentei, potrivit cărora emiterea facturii

fiscale pentru remunerația aferentă anului 2012 a avut la bază corespondența

purtată de părți pentru determinarea remunerației datorate și furnizarea

informațiilor în legătură cu spațiile comerciale în incinta cărora difuzează

fonograme, demonstrează că prelungirea autorizației nu operează automat, în

baza contractului încheiat în 2010, ci la cererea utilizatorului. Împrejurarea

că utilizatorul a intenționat să obțină prelungirea autorizației iar ulterior a

renunțat nu semnifică faptul că s-a născut în sarcina acestuia un drept de

creanță în baza contractului din 2010, ce se poate stinge doar în condițiile

denunțării lui.

Cu toate acestea, în

lipsa solicitării autorizației, utilizatorul de fonograme în scop comercial

datorează remunerația în condițiile legii și ale metodologiei, cum corect a

reținut instanța de apel, ceea ce presupune analizarea îndeplinirii condițiilor

legii. Astfel, obligația de plată a remunerației are un caracter legal.

Nu se poate susține

că pârâta și-a asumat prin contract, în mod expres, calitatea de

"utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea

publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 și al metodologiilor de aplicare

a acesteia", această calitate fiind corect apreciată de instanța de apel

prin prisma legii și a jurisprudenței C.J.U.E., acte normative prin prisma

cărora trebuie interpretat contractul.

De altfel, chiar

reclamanta a susținut că inițial eliberarea autorizației se făcea la cererea

utilizatorului, în baza unei declarații a acestuia, și ca urmare a plății

făcute. Chiar din susținerile reclamantei reiese că s-a încheiat contractul

"standard" (nu "contractul-cadru") pentru a se stabili

concret locațiile pentru care se solicită eliberarea autorizației (în anexe) și

pentru ca pe baza acestora U.P.F.R. să emită factura de plată. Aceasta nu

semnifică faptul că incubă pârâtei obligația de a cere autorizația în fiecare

an și pentru aceleași locații.

Curtea apreciază că

instanța de apel a dat o calificare corectă contractului încheiat de părți la 8

aprilie 2010, fiind socotit ca un contract general ale cărui clauze și efecte se

subscriu dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și Metodologiei de aplicare a acesteia.

Curtea apreciază ca

nefondată și critica privitoare la interpretarea actelor pe care le săvârșește

pârâta din perspectiva criteriilor legale (art. 15 din Legea nr. 8/1996) interpretate

prin prisma legislației comunitare și jurisprudenței C.J.U.E.

Instanța de apel a

apreciat în mod concret, individual, dacă situația de fapt se circumscrie

noțiunii de comunicare publică prin prisma directivei și jurisprudenței

C.J.U.E. Instanța comunitară a stabilit în cauza C-135/10 că se impune o

apreciere individualizată a noțiunii de comunicare publică, această sarcină

revenind instanței naționale, pentru a se aprecia dacă un utilizator efectuează

un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva nr.

92/100. Astfel, conform abordării individualizate, trebuie să se aprecieze

situația unui utilizator precis, din perspectiva persoanelor cărora le este

comunicată fonograma protejată și având în vedere natura dreptului vizat de art.

8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100, care este un drept de natură pur

economică.

Critica recurentei

vizează doar aprecierea naturii economice, lucrative, a comunicării efectuate

de pârâtă, ceea ce a determinat soluția acestei instanțe.

Într-o abordare

concretă, conform jurisprudenței C.J.U.E. (iar nu superficială și abstractă cum

susține recurenta), corect s-a reținut că publicul din punctele de lucru ale

pârâtei se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop bine determinat,

preexistent accesului în spațiile în care sunt comunicate fonogramele (plății

abonamentelor, modificării contractelor, rezilierii contractelor). S-a reținut

corect că nici decizia celor care doresc să încheie contracte și să devină

clienți ai pârâtei, nu poate fi în vreun fel determinată de difuzarea

fonogramelor în spațiile respective și că în raport de scopul urmărit de

public, comunicarea sau nu a fonogramelor în respectivele spații este

indiferentă, neinfluențând nici conduita publicului, nici performanțele

economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru. Astfel, în spațiile

respective pârâta nu utilizează fonogramele sub forma "comunicării

publice", în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 8 alin. (2)

din Directiva nr. 92/100 și deci, potrivit Legii nr. 8/1996, nu îi revine nici

obligația de a obține licența și de a achita remunerația corespunzătoare

utilizării prin comunicare publică a fonogramelor. Când se referă la

benzinării, la magazine de retail, la mijloace de transport public de persoane

recurenta face o apreciere generală, neconformă directivei și interpretărilor

date de instanța comunitară.

Ori, instanța de

apel, în speța de față, a făcut o apreciere globală a situației pârâtei

analizând fiecare criteriu în mod individual și toate în corelație, în

interacțiune, în acord deplin cu cele reținute în cauza Marco del Corso și în

cauzele SGAE și Football Association Premier League. În acord cu cele reținute

de instanța comunitară în cauzele SGAE și Football Association Premier League

și alții, pentru a avea semnificația de comunicare publică în sensul

directivei, o operă radiodifuzată trebuie să poată fi considerată o prestare de

servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit, fiind

considerată profitabilă în măsura în care oferirea acestui serviciu

influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul serviciilor sau

este realizată în scopul, și este susceptibilă să se repercuteze asupra

frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice.

Ori, în speța de față, este corect reținut că difuzarea fonogramelor în

spațiile destinate plății serviciilor și încheierii ori modificării

abonamentelor nu influențează nici standardul abonamentelor, nici prețul

serviciilor și nici nu are ca scop mărirea numărului abonaților cu

repercursiuni asupra performanțelor economice. Difuzarea programelor

audiovizuale nu are la bază reclama serviciilor sale comerciale ci cel mult

crearea unui ambient plăcut pentru așteptare celor prezenți, deci o intenție

indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Instanța nu

poate să prezume o creștere a clientelei și o mai bună imagine a pârâtei în

relația sa cu clientela, datorată comunicării fonogramelor, fără o dovadă

efectivă. Așa cum a reținut instanța comunitară, un întreprinzător care

difuzează fonograme în prezența clienților săi ca muzică de ambient nu poate să

se aștepte în mod rezonabil la o creștere a clientelei doar ca urmare a acestei

difuzări și nici să crească prețul prestărilor de servicii oferite. Clienții

beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor, de accesul la

anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii la stabiliment și de durata

așteptării, încât nu se poate prezuma că clientela normală care achită

serviciile oferite de pârâtă este receptivă la difuzarea în cauză. Prin urmare,

o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă o repercusiune

asupra profiturilor pârâtei. Activitatea de retransmitere prin cablu este o

altă activitate a pârâtei, distinctă de comunicarea publică a fonogramelor,

pentru care pârâta are licență distinctă și achită remunerația. Faptul că alți

furnizori din domeniul telecomunicațiilor, înțeleg să achite remunerația pentru

comunicarea publică a fonogramelor nu constituie un argument, aspectele

concrete, individuale fiecărui utilizator fiind cele care trebuie să fie

apreciate de instanța națională. De asemenea, faptul că pentru perioada

anterioară pârâta a achitat remunerația nu este un argument suficient pentru

plata în continuare.

Fiind o obligație

legală, pârâta nu are obligația de a încheia vreun contract, obligația de plată

a remunerației pentru difuzarea publică a fonogramelor decurgând din lege,

independent de încheierea vreunui contract, dacă sunt îndeplinite condițiile

legii.

Față de considerentele

expuse, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei, soluția instanței

de apel fiind temeinică și legală.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă, căzută în pretenții, la plata

sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat),

către intimata-pârâtă SC U.P.C.R. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta U.P.F.R. împotriva Deciziei nr. 235/A

din 28 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată, către intimata-pârâtă SC U.P.C.R. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS