ÎCCJ, decizie (scj.ro #119946)

Noțiunea de ”comunicare publică” a fonogramelor. Criterii de determinare a actelor de utilizare.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe.

Index alfabetic :

fonograme

autorizație de licență neexclusivă

utilizator

comunicare publică

Legea nr. 8/1996

În acord cu cele reținute de instanța comunitară în cauzele SGAE și Football Association Premier League și alții, pentru a avea semnificația de ”comunicare publică” în sensul Directivei 92/100, o operă radiodifuzată trebuie să poată fi considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit, fiind considerată profitabilă în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare prețul serviciilor, sau este realizată în scopul și este susceptibilă să se repercuteze asupra frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice.

Ca atare,

nu constituie ”comunicare publică”,  în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, difuzarea fonogramelor în spațiile comerciale ale unui furnizor de servicii de retransmitere prin cablu și servicii de internet, spații destinate plății serviciilor și încheierii ori modificării abonamentelor, în condițiile în care difuzarea programelor audiovizuale nu are la bază reclama serviciilor sale comerciale, ci cel mult  crearea unui ambient plăcut pentru așteptare celor prezenți, deci o intenție indiferentă din punct de vedere al scopului economic.

Prin urmare, cum o astfel de difuzare nu este susceptibilă în sine să aibă o repercusiune asupra profiturilor utilizatorului, neinfluențând nici conduita publicului, nici performanțele economice realizate în spațiile respective, întrucât  decizia celor care doresc să încheie contracte și să devină clienți ai furnizorului de servicii cablu și internet, nu poate fi în vreun fel determinată de difuzarea fonogramelor, acestuia nu îi revine nici obligația de a obține licența și de a achita remunerația corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor.

Secția I civilă, decizia nr. 3166 din 14 noiembrie 2014

Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR - a chemat în judecată pe pârâta SC UPC SRL, solicitând obligarea acesteia la:  plata remunerației echitabile în valoare de 24.775,2 lei (cu TVA inclus) datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație;  plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data plății efective și integrale; precum și la obținerea autorizației de licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental.

Prin sentința civilă nr. 1112 din 28 mai 2013, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească suma de 24.775,2 lei (TVA inclus), remunerație pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație; penalități de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere până la data plății efective și integrale. De asemenea, a obligat pârâta la obținerea autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, conform contractului cadru din 08 aprilie 2010. Totodată, a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Tribunalul a constatat că între părți a fost încheiat contractul nr. x din 08 aprilie 2010 în vederea obținerii autorizației neexclusive de utilizare a muzicii, pârâta SC UPC SA având calitatea de utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 și al metodologiilor de aplicare a acesteia. La pct. 4 s-a prevăzut că, în schimbul achitării remunerațiilor, UPFR va acorda/prelungi autorizația neexclusivă a utilizatorului, începând cu data pentru care s-au efectuat plățile, pentru perioade succesive de 3 luni/6 luni/1 an după cum a optat utilizatorul pentru plată.

Tribunalul a apreciat că acest contract nu a fost încheiat pentru o perioadă determinată de timp, ci reprezintă un contract-cadru, în baza căruia pârâta urma să achite remunerații anuale, iar reclamanta urma să elibereze autorizații/licențe neexclusive de utilizare a muzicii în scop ambiental. În executarea acestui contract, a fost eliberată autorizația din 17 februarie 2011, valabilă până la data de 31 decembrie 2011. Pârâta a achitat remunerațiile calculate de reclamantă pentru anii 2010 și 2011, ulterior refuzând să achite remunerațiile aferente anului 2012, perioadă ce face obiectul prezentei cauze.

Prin prezenta acțiune, reclamantul pretinde antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru anul 2012 în temeiul contractului-cadru din 08 aprilie 2010.

Cum pârâta a contestat validitatea acestui contract pentru eroare asupra existenței cauzei contractului, tribunalul a constatat că actul încheiat de părți a avut o cauză juridică, respectiv intenția părților de a se conforma dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în privința remunerațiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică ambientală.

Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Potrivit art. 966 C.civ. “obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Aceste condiții sunt îndeplinite, cauza există și este licită raportat la momentul încheierii actului. De altfel, nu s-a susținut contrar de către pârâtă, ci s-a afirmat că aceasta a fost în eroare cu privire la existența cauzei.

Atrage nulitatea absolută a unui act juridic eroarea-obstacol (error in negotio și error in corpore). Eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constă în faptul că una dintre părți crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greșit, că încheie un alt act juridic, iar eroarea asupra identității fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constă în faptul că una dintre părți crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun. Tribunalul nu a putut asimila eroarea asupra existenței cauzei cu eroarea asupra naturii actului juridic, deoarece nu orice eroare în care s-ar afla partea la momentul încheierii unui act este distructivă de voință în sensul nulității absolute, ci numai eroarea care poartă asupra naturii actului sau asupra obiectului acestuia.

Prin urmare, pe lângă faptul că nu a fost formulat un capăt de cerere distinct pentru constatarea nulității, contractul cadru încheiat de părți este valid și nici nu a fost reziliat de părți.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că este inutil a se analiza dacă pârâta chiar avea obligația legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata remunerațiilor pentru utilizarea publică a fonogramelor, deoarece între părți își produce efecte contractul încheiat, în condițiile art. 969 C.civ.

Astfel, chiar dacă retransmiterea prin cablu ar include comunicarea publică ambientală făcută clienților proprii și chiar dacă o asemenea comunicare  ar constitui argumente pertinente pentru a se reține că pârâta nu face obiectul obligației legale de plată a remunerațiilor pentru comunicarea publică ambientală, aceasta se supune contractului încheiat cu reclamanta și pe care trebuie să îl respecte sub aspectul achitării remunerației.

Tribunalul a reținut că plata remunerațiilor pentru anii 2010 și 2011 nu constituie o plată nedatorată, deoarece a fost achitată pentru a stinge o obligație contractuală, iar nu una legală, astfel încât nu este supusă restituirii, în condițiile art. 992 - 993 C.civ.

Prin urmare, în temeiul forței obligatorii a contractului - art. 969 C.civ., tribunalul a admis cererea formulată de reclamant, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii și admiterii cererii reconvenționale.

Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de apel formulate, instanța de apel a reținut următoarele:

Este întemeiată susținerea apelantei în sensul că între părți nu au existat relații contractuale aferente anului 2012, tribunalul  apreciind greșit  natura de „contract cadru” a contractului încheiat în  2010. Obligația de a obține licențe și de a plăti remunerațiile este prevăzută de Legea nr. 8/1996 și de Metodologia publicată prin Decizia ORDA 399/2006 (Metodologia) încât, chiar dacă s-ar considera contractul din 2010 un contract cadru, doar plata remunerațiilor ar avea valoare de cerere de eliberare a licenței neexclusive (art. 4 din contract). Or, în 2012 pârâta nu a făcut o astfel de plată și, prin urmare, nu a solicitat eliberarea licenței neexclusive pentru anul 2012.

În plus, clauzele contractului din 2010 nu pot fi interpretate decât prin raportare la Metodologie, care este în egală măsură obligatorie atât pentru cei care comunică public fonograme,  cât și pentru reclamantă.

Pe de altă parte, obligația de plată a remunerației reglementate de Metodologie există în măsura în care pârâta are calitatea de utilizator de fonograme, utilizarea realizându-se în modalitatea comunicării publice. În lipsa unor acte de utilizare care să intre în sfera noțiunii de ”comunicare publică” nu există nici obligația de plată a remunerației.

Prin urmare, un contract cadru între părți nu poate conduce la existența obligației de plată a remunerației dacă nu sunt realizate actele de utilizare care dau naștere obligației de plată a remunerației. Ca atare, trebuie stabilit dacă pârâta a desfășurat acte de utilizare care să intre în sfera noțiunii de ”comunicare publică”.

Punctele de lucru pe care pârâta le-a declarat la UPFR sunt destinate semnării contractelor și încasării tarifelor aferente abonamentelor. În cadrul acestor spații există televizoare la care se transmit programe din grila de programe a UPC.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ”Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin internet sau alte rețele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.”

Modalitatea în care pârâta utilizează fonogramele pare a intra în sfera noțiunii de ”comunicare publică”, astfel cum este aceasta definită de Legea nr. 8/1996. Pe de altă parte, dispoziția națională citată mai sus este o transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 346 din 24 noiembrie 1992. În atare situație, se impune ca noțiunea de ”comunicare publică” să fie analizată din perspectiva dată acestei noțiuni de dreptul Uniunii.

CJUE, prin Hotărârea

Marco del Corso

din 15 martie 2012 (

C-135/10

) a stabilit că noțiunea de ”comunicare publică” din cuprinsul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 trebuie interpretată în lumina noțiunilor echivalente cuprinse în Convenția de la Roma (art. 12), în Acordul TRIPS (art. 14 alin. 1) și în WPPT (art. 15) și astfel încât să rămână compatibilă cu aceste convenții, având de asemenea în vedere contextul în care asemenea noțiuni se înscriu și scopul urmărit de convențiile menționate. În cadrul aceleiași hotărâri s-a stabilit că ”întrucât articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100 este aplicabil în cazul utilizării unei opere, rezultă, prin urmare, că dreptul vizat de această dispoziție este un drept de natură pur economică. Astfel, pentru a aprecia dacă un utilizator efectuează un  act de comunicare publică în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 92/100, trebuie … să se aprecieze situația unui utilizator precis, precum și cea a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată”.

CJUE a stabilit o serie de criterii în baza cărora se poate determina dacă utilizarea fonogramelor se înscrie sau nu în sfera noțiunii de ”comunicare publică”.

Potrivit jurisprudenței sale anterioare, CJUE a stabilit că pentru a exista comunicare publică utilizatorul trebuie să intervină, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În privința noțiunii de ”public”, CJUE a stabilit că aceasta privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, pe de altă parte, existența unui număr destul de important. Referitor la caracterul ”nedeterminat” al publicului, s-a subliniat că, potrivit definiției noțiunii ”transmisie publică (comunicare publică)” din glosarul OMPI, care, deși nu are forță obligatorie, contribuie totuși la interpretarea noțiunii de public, este vorba despre ”a face o operă perceptibilă … în orice mod corespunzător, unor persoane în general, în opoziție cu anumite persoane care aparțin unui grup privat”. Referitor la criteriul privind un ”număr de persoane destul de important”, acesta urmărește să indice că noțiunea de public cuprinde un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane. S-a stabilit că, în această privință, este relevant să se știe nu doar câte persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și câte dintre ele au acces în mod succesiv la această operă.

În al treilea rând, CJUE s-a pronunțat în sensul că nu este lipsit de relevanță caracterul lucrativ al unei comunicări publice în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 și că același lucru este a fortiori valabil în cazul dreptului la remunerație echitabilă, precum cel prevăzut la art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, având în vedere natura pur economică a acestui drept.

A mai stabilit Curtea că publicul ce face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu ”captat” în mod accidental.

Aplicând aceste criterii la prezenta cauză, se constată îndeplinirea primului criteriu stabilit de CJUE, în sensul că persoanele care se abonează sau achită contravaloarea abonamentelor în cadrul punctele de lucru în discuție au beneficiat de recepționarea fonogramelor doar datorită intervenției deliberate a pârâtei, care a instalat aparate TV în incinta respectivelor spații. Referitor la criteriul publicului, din probele administrate rezultă că persoanele aflate în incinta punctelor de lucru sunt clienții pârâtei sau persoane care doresc să încheie contracte cu pârâta. Deși nu s-a făcut nici o probă referitoare la numărul clienților care frecventează  spațiile în discuție, ținând seama de numărul mic al furnizorilor de servicii de retransmitere prin cablu si al furnizorilor de servicii de internet, raportat la numărul mare de beneficiari de astfel de servicii, instanța a reținut că poate prezuma că numărul acestor persoane este destul de important. De altfel, dacă acest număr nu ar fi suficient de important nu s-ar justifica nici interesul pârâtei de a menține respectivele puncte de lucru.

Instanța de apel a mai apreciat că se poate reține caracterul nedeterminat al publicului, întrucât, pe lângă persoanele care se află în incinta punctelor de lucru pentru a achita contravaloarea  abonamentului, care sunt clienți ai pârâtei și, prin această calitate, se înscriu într-o sferă determinată de persoane, serviciile de consultanță în vederea alegerii pachetelor de programe oferite de pârâtă, servicii desfășurate în aceleași spații, sunt destinate unei sfere nedeterminate de persoane, teoretic orice persoană putând accede în respectivele spații pentru a se informa sau a contracta serviciile oferite de pârâtă. Ca atare, și acest criteriu este întrunit în prezenta cauză.

Instanța de apel a constatat însă că al treilea criteriu, cel al caracterului lucrativ al comunicării publice, nu este îndeplinit. Astfel, persoanele care sunt prezente în spațiile în discuție sunt, în mare parte, clienți ai pârâtei, prezența lor fiind determinată de scopul de a plăti la ghișeu contravaloarea abonamentelor sau de scopul modificării contractelor deja existente, fie prin schimbarea pachetelor de programe alese, fie prin schimbarea locației, fie în sensul rezilierii contractelor. Cealaltă parte din persoanele care vin în punctele de lucru ale pârâtei urmăresc să devină clienți ai pârâtei, prin încheierea unor contracte de abonament cu aceasta, însă nu se poate reține că decizia acestora de a deveni sau nu clienți ai pârâtei este determinată în vreo măsură de fonogramele comunicate în spațiile respective.

Practic, publicul din acele puncte de lucru se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop bine determinat, preexistent accesului în spațiile în care sunt comunicate fonogramele. Totodată, comunicarea fonogramelor în respectivele puncte de lucru nu influențează în vreun fel numărul persoanelor prezente în acele incinte sau nivelul încasărilor la ghișeu ori numărul contractelor încheiate în punctele de lucru. Practic, în raport de scopul urmărit de public, comunicarea sau nu a fonogramelor în respectivele spații este indiferentă, neinfluențând nici conduita publicului, nici performanțele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că în spațiile respective pârâta nu utilizează fonogramele sub forma comunicării publice în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100. Ca atare, pârâta nu are nici obligația de a achita remunerația corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor, astfel că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata remunerației echitabile corespunzătoare anului 2012, precum și la obținerea autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică  a fonogramelor în scop ambiental este neîntemeiată.

În consecință,  apelul a fost  admis și schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii  principale ca neîntemeiată.

Cât privește cererea reconvențională prin care pârâta a solicitat obligarea  la restituirea sumelor achitate nedatorat în anii 2010 și 2011, instanța de apel a  constatat  că pârâta-reclamantă nu a investit instanța cu vreo cerere de constatare a nulității contractului din 08 aprilie 2010 sau a autorizațiilor licență neexclusive eliberate pârâtei în anii 2010 și 2011. Or, plățile făcute de pârâtă în anii 2010 și 2011 au reprezentat contravaloarea autorizațiilor licență neexclusivă, autorizații a căror valabilitate nu a fost contestată în prezenta cauză. Atât timp cât aceste autorizații nu au fost desființate, plata remunerațiilor corespunzătoare drepturilor conferite de aceste autorizații este valabilă. Ca atare, soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale apare ca fiind corectă,  fiind menținută.

Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta, solicitând  modificarea deciziei în totalitate și menținerea soluției primei instanțe.

A invocat ca temei juridic dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

Referitor la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., a susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile contractului și a schimbat natura și înțelesul acestuia, plecând de la premisa că, potrivit art. 4 din contract, „plata remunerațiilor ar avea valoarea de cerere de eliberare a licenței neexclusive", iar în lipsa unei astfel de plați pentru 2012 nu s-ar putea reține nici existența unei astfel de cereri de eliberare a licenței.

În  plus, instanța de apel a apreciat că, deși obligația de plata a remunerației este prevăzută de contract, aceasta obligație este una legală și nu contractuală și ar putea opera doar în cazul în care pârâta ar avea calitatea de „utilizator de fonograme" în accepțiunea Metodologiei, atunci când utilizarea fonogramelor s-ar realiza sub forma comunicării publice. „Prin urmare, un contract cadru între părți nu poate conduce la existența obligației de plată a remunerației dacă nu sunt realizate acte de utilizare care dau naștere obligației de plata a remunerației".

Recurenta a invocat faptul că o astfel de premisă este total eronată, dispozițiile art. 4 fiind scoase din context și interpretate contrar celorlalte dispoziții ale contractului. Plata remunerațiilor nu poate avea valoarea unei cereri de eliberare a autorizației neexclusive, în condițiile în care părțile au încheiat un contract tocmai în scopul reglementarii condițiilor în care urmează să-i fie acordată/prelungită pârâtei autorizația neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor. Însuși contractul exprimă voința părților în ce privește acordarea și prelungirea autorizației neexclusive (plata remunerațiilor reprezentând un drept de creanța, în lipsa denunțării contractului de către pârâtă).

S-a susținut că, potrivit contractului (art.3), pârâta s-a obligat să achite remunerația anticipat, pe perioade de un an, în schimbul acordării autorizației neexclusive. În lipsa unei notificări din partea pârâtei, în condițiile art. 8 din contract, prelungirea autorizației neexclusive este presupusă de contract sub condiția achitării remunerației, caz în care părțile sunt ținute de anumite demersuri. Pentru prelungirea autorizației, în lipsa unei notificări din partea pârâtei de încetare a contractului, a emis factura fiscală către pârâta, iar sumele cuprinse în facturile emise anterior notificării denunțării, trimise de utilizator prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sunt datorate de utilizator, acestea urmând a fi achitate în condițiile prezentului contract (art. 8 din contract).

Emiterea facturii fiscale pentru remunerația aferentă anului 2012 a avut la baza corespondența purtată de părți pentru determinarea remunerației datorate și furnizarea informațiilor în legătură cu spațiile comerciale în incinta cărora pârâta difuzează fonograme. Furnizarea informațiilor de către pârâtă, în raport de care s-a stabilit și s-a facturat remunerația aferentă anului 2012, întărește încă o dată intenția pârâtei (la momentul facturării) de a-și fi obținut autorizația neexclusivă. Împrejurarea că ulterior facturării, pârâta a comunicat faptul că, în cadrul spațiilor sale comerciale, nu difuzează muzică ci doar programe de radio și televiziune (unele cu scopul de a prezenta structura serviciilor de programe de radio și televiziune retransmise de pârâtă), nu poate fi primită în sensul retractării facturii fiscale și renunțării la pretențiile astfel stabilite, în condițiile în care pârâta nu a procedat la denunțarea contractului în condițiile prevăzute de art. 8.

În realitate, pârâta nu a contestat difuzarea fonogramelor în spațiile sale comerciale, ci doar calificarea/încadrarea ei juridică, în sensul că ar fi vorba despre acte de retransmitere prin cablu, plecând de la calitatea ei de „cablist". Cu toate acestea, inspectorii UPFR au procedat la monitorizarea spațiilor pârâtei, conform art. 10 din decizia ORDA nr. 399/2006 (Metodologia), sens în care au încheiat și procesul verbal din 31 ianuarie 2012, în care au consemnat cu titlu exemplificativ pentru punctul de lucru din C.R., că se difuza muzică prin intermediul unui aparat radio și a unui televizor, procesul-verbal fiind contrasemnat și de supervizorul magazinului.

În consecință, consideră că instanța de apel a ignorat faptul că pârâta și-a asumat prin contract, în mod expres, calitatea de „utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 și al metodologiilor de aplicare a acesteia" (preambulul contractului).

Această calitate a fost asumată tocmai pentru că a utilizat și utilizează în continuare fonograme în scopul comunicării lor publice în propriile magazine. Prin asumarea calității de „utilizator", pârâta a consimțit și cu privire la modul în care urmează să utilizeze fonogramele, respectiv pentru comunicarea lor publică, aspect peste care instanța nu poate să treacă, având în vedere forța obligatorie a contractului. Reaprecierea modului de utilizare a fonogramelor de către instanță, în contra celor consimțite de pârâtă la încheierea contractului, nesocotește în mod grav dispozițiile contractului, lipsindu-l de efecte juridice, asemenea anulării lui.

De asemenea,  instanța de apel nu a avut o reprezentare clară a scopului pentru care părțile au încheiat contractul din 2010, fiind socotit în mod eronat drept un contract general ale cărui efecte s-ar subscrie dispozițiilor

Metodologiei  și nici nu a stabilit o relație între contract și autorizațiile acordate pârâtei până în 2011.

În  realitate, contractul din 2010, numit de prima instanță „contract-cadru", nu suplinește și nici nu redă la modul general dispozițiile din Metodologie, după cum a reținut eronat instanța de apel, ci particularizează aspectele în raport de care părțile procedează la acordarea/prelungirea autorizației, respectiv la plata remunerației, fiind reținută și asumată în concret obligația de plată a remunerației echitabile - plata anticipată pe perioade de un an. Astfel, aspecte precum calitatea de utilizator raportată la activitatea de comunicare publică a fonogramelor, durata de valabilitate a autorizației neexclusive, condițiile în care aceasta este eliberată/prelungită, termenele de plată a remunerației, regimul remunerațiilor datorate pentru trecut sunt clar reglementate în contract și asumate de ambele părți. Aceste aspecte nu se regăsesc în Metodologie, motiv pentru care, prin încheierea contractului, părțile au urmărit să stabilească în concret care sunt drepturile și obligațiile în raport de care urmează să fie achitată remunerația, respectiv eliberată autorizația neexclusivă.

S-a susținut că autorizația neexclusivă reprezintă un act juridic unilateral ce emană de la UPFR și folosește utilizatorului drept dovadă că are dreptul de a comunica public fonograme în scop ambiental. Deținerea unui astfel de înscris este necesară utilizatorului în relația sa cu autoritățile statului, având în vedere că fapta de comunicare publică, fără acordul titularilor de drepturi a propriilor fonograme, a constituit infracțiune, potrivit art. 140 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 8/1996, fiind reglementată în prezent contravenție, iar în cazul unui control din partea autorităților, utilizatorii sunt obligați să facă dovada deținerii acestei autorizații.

În anii 2006 - 2010 eliberarea autorizației neexclusive se realiza doar ca urmare a unei declarații „pe propria răspundere" dată de utilizator, declarație calificată ca și cerere de obținere a autorizației. Întrucât, de cele mai multe ori, declarația era fie incompletă, fie insuficient de bine documentată pentru a putea stabili concret pentru ce anume se solicita autorizația ori în ce condiții urmează să fie efectuată plata remunerației, având în vedere experiența cu unii utilizatori care au speculat aceste „neajunsuri" ale declarației, dar și faptul că declarația utilizatorului îi angaja în executarea obligației de plată a remunerației, UPFR a propus tuturor utilizatorilor un contract standard pentru obținerea acestei autorizații neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor, în care să se reglementeze în mod expres drepturile și obligațiile părților în legătură cu condițiile de obținere a autorizației neexclusive și de plată a remunerației echitabile. Încheierea unui astfel de contract cu utilizatorul s-a dovedit în practică mult mai eficientă, fiind reglementate toate aspecte în funcție de care urmează să fie acordată /prelungită autorizația neexclusivă. În consecință, utilizatorul își asumă în mod expres obligația să plătească remunerația către UPFR pe baza facturilor/înștiințărilor de plată emise de UPFR, pentru activitatea de comunicare publică pe care acesta o desfășoară potrivit datelor cuprinse în tabel/anexă, se stabilește concret modul în care ambele părți procedează în vederea obținerii/prelungirii autorizației, condițiile de încetare și de reziliere a contractului în temeiul căruia sunt eliberate/prelungite autorizațiile, etc.

În ceea ce privește relația contractuală dintre UPFR și pârâtă, începând cu 2008 - până la finele anului 2011, pârâta a achitat remunerația echitabilă pentru spațiile sale comerciale în incinta cărora a comunicat public fonograme, motiv pentru care i-a fost eliberată și prelungită autorizația neexclusivă din 27 mai 2008 a cărei valabilitate a fost prelungită anual până la 31 decembrie 2010.

Pentru anii 2011 și următorii, între părți a intervenit contractul din 08 aprilie 2010 în vederea obținerii autorizației neexclusive de utilizare a fonogramelor, potrivit căruia pârâta s-a obligat să plătească remunerația anticipat pe perioade de un an, în schimbul acordării autorizației de către UPFR pentru perioada acoperită de plată.

În atare condiții, prin încheierea contractului din 2010, s-a renunțat la modalitatea ca pârâta să declare pe propria răspundere, contractul substituind practic declarația,  oferind un cadru juridic mult mai solid în ceea ce privește asumarea obligațiilor de obținere/prelungire a autorizației și de plată a remunerației.

În cadrul procesului, pârâta a afirmat eronat că între părți „s-au încheiat acorduri în fiecare an, fie sub forma unor contracte (ca în 2010), fie în forma unor acte emise de UPFR și însușite de UPC prin plata remunerațiilor (in 2011)". Aceste susțineri sunt inexacte și făcute cu intenția de a crea instanței convingerea că în fiecare an între părți s-ar fi încheiat câte un contract de autorizare neexclusivă și, în consecință, contractul din 2010 ar fi fost valabil un an și ar fi fost substituit ulterior de autorizația - licența neexclusivă din 17 februarie 2011 (a cărui valabilitate a expirat la 31 decembrie 2011). În realitate, s-a încheiat un singur contract între părți, respectiv contractul nr. x din 08 aprilie 2010, a cărui valabilitate este nedeterminată, iar în baza acestuia, pârâtei i-a fost emisă autorizația neexclusivă din 17 februarie 2011, cu valabilitate până la 31 decembrie 2011. Tot în baza acestuia, urma să-i fie prelungită autorizația, sub condiția achitării remunerației stabilită în condițiile arătate mai sus.

În concluzie, s-a susținut că instanța de apel a reținut eronat natură juridică a contractului din 08.04.2010 și a nesocotit forța lui obligatorie pentru părți, încălcând dispozițiile art. 969 C.civ, ignorând toate aspectele în raport de care avea posibilitatea să rețină  calitatea de utilizator a pârâtei, asumată de aceasta prin contract, precum și activitatea de comunicare publică „declarată" și asumată, de asemenea, prin contract, fără posibilitatea de a reinterpreta actele de comunicare publică, peste voința părților.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,  în legătură cu reconsiderarea actelor de comunicare publică din perspectiva criteriilor avute în vedere de CJUE, s-a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 8/1996, ale art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE (varianta consolidată Directiva 2006/115/CEE) și a jurisprudenței CJUE.

Instanța de apel a reținut că „publicul" pârâtei nu ar fi influențat sub nici o formă de comunicarea publică a fonogramelor, nefiind astfel influențate nici performanțele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru. Această apreciere este motivată de faptul că punctele de lucru sunt destinate semnării contractelor și încasării tarifelor aferente abonamentelor, operațiuni comerciale care, în opinia instanței, califica „publicul" ca având un scop precis, străin și preexistent actelor de comunicare a fonogramelor. Această abordare este superficială și total abstractă. Dacă s-ar aplica acest raționament abstract - când publicul se duce pentru un scop bine determinat, preexistent și indiferent actelor de comunicare publică - în cazul benzinăriilor (unde publicul se duce să alimenteze mașina cu carburant), a magazinelor de retail (unde publicul se duce să facă cumpărături) ori a mijloacelor de transport public de persoane (unde publicul dorește să fie transportat de la un punct la altul), s-ar ajunge la concluzia că nu există comunicare publică ambientală în incinta acestor spații, pentru simplul motiv că nu este dovedit scopul lucrativ al comunicării. Or, acest lucru este total absurd.

În practica CJUE (cauza C-135/10, considerentele 79 și 80) s-a reținut că revine instanței naționale obligația de a efectua o apreciere globală a situației concrete. Astfel, unele criterii pot fi dovedite prin prisma îndeplinirii celorlalte, luând în calcul toate elementele de fapt.

Instanța de apel, a reținut în mod corect ca fiind îndeplinit criteriul intenționat al comunicării publice, fără însă a dezvolta, plecând de la acest criteriu, și analiza criteriului lucrativ.

S-a susținut că intenția comercială a pârâtei trebuie privită chiar prin prisma recunoașterilor sale din întâmpinare, în care a susținut că difuzează în spațiile sale comerciale programe de radio și televiziune în scopul de a exemplifica serviciile comercializate. Cu alte cuvinte, difuzarea acestor programe audiovizuale are la bază intenția sa vădit comercială de a prezenta publicului pachetul de servicii pe care-l oferă. Dacă pârâta nu ar fi dorit să mai plătească remunerația echitabilă, ar fi putut pur și simplu să înceteze actele de difuzare a fonogramelor. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, ci a încercat să dea o altă valență juridică actelor de comunicare publică,  difuzarea programelor de radio și televiziune nu este indiferentă pentru pârâtă. Pe lângă faptul că scopul difuzării ar fi exclusiv pentru exemplificarea serviciilor, pârâta a mai susținut că difuzarea acestor programe ar fi asimilată activității de retransmitere prin cablu, poziție care demonstrează că difuzarea programelor de radio și televiziune în spațiile sale comerciale este o activitate inerentă pentru activitatea de telecomunicații, fiind o strânsă legătură între acestea, ceea ce imprimă un caracter lucrativ și intenționat al difuzării acestor programe.

Difuzarea de programe radio și televiziune, implicit de fonograme din cadrul acestor programe, reprezintă un aspect inerent pentru practica serviciilor de telecomunicații, iar acest lucru imprimă difuzării un caracter lucrativ, întrucât servește în activitatea comercială a pârâtei.

Spre deosebire de cauza

Marco del Corso

, invocată de instanța de apel, activitatea specifică serviciilor de telecomunicații presupune acte de comunicare publică ambientală a programelor de radio și televiziune. Dacă în cazul unui medic, a cărui activitate este organizată sub forma unui cabinet individual, difuzarea muzicii în cabinetul său ar fi lipsită de relevanță sub aspectul comunicării publice, fiind o comunicare indiferentă și lipsită de vreo intenție comercială, în cazul unui furnizor de servicii de retransmitere prin cablu, internet și telefonie, difuzarea muzicii, fie ea și indirectă, prin difuzarea programelor de radio și televiziune, are la bază o intenție comercială. Aceea de a prezenta publicului calitatea serviciilor de recepție și  pentru a asigura un ambient plăcut și corespunzător cu imaginea, unui furnizor în domeniul telecomunicațiilor.

S-a mai susținut că alți furnizori din domeniul telecomunicațiilor înțeleg să achite  remunerația echitabilă pentru difuzarea în spațiile lor comerciale a fonogramelor, în scop ambiental, astfel că, față de această împrejurare, se dovedește caracterul lucrativ al difuzărilor ambientale în domeniul  serviciilor de telecomunicații, cu standardele sale de imagine și de promovare a produselor și serviciilor din domeniu, cât și caracterul lucrativ al difuzărilor ambientale.

Chiar dacă în aparență și în mod cuantificabil nu pot fi evidențiate beneficiile materiale directe ale pârâtei în urma difuzării ambientale a fonogramelor, în mod rezonabil, se poate admite o creștere a clientelei și o mai bună imagine a pârâtei în relația sa cu clientela, inclusiv datorată acestor difuzări.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere inclusiv perioada anterioară dedusă judecații, raporturile contractuale dintre părți, care toate împreună conturează intenția pârâtei de a utiliza fonogramele în scop ambiental, într-un sens care servește activității sale comerciale și pentru care a fost dispus să suporte costurile cu remunerațiile achitate.

A mai invocat faptul că, în mod just, prima instanța nu a analizat dacă pârâta chiar avea obligația legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata remunerației pentru producătorii de fonograme pentru comunicarea publică ambientală, în condițiile în care între părți există un contract valabil încheiat care își produce efectele în temeiul art. 969 C.civ. Ori, cauza pentru care părțile au înțeles să încheie acest contract o reprezintă comunicarea publică a fonogramelor.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs întemeiat pe  dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. cu privire la interpretarea eronată a naturii contractului nr. x din 08 aprilie 2010 și a efectelor pe care le produce nu poate fi primit.

Contractul încheiat de părți la 08 aprilie 2010 nu este un ”contract cadru” care, independent de îndeplinirea condițiilor prevăzute de Metodologie, să nască în sarcina pârâtei obligația de plată a remunerațiilor pe fiecare an, până la momentul notificării denunțării lui, ca efect al forței obligatorii a contractului (art. 969 C.civ.), așa cum corect a apreciat instanța de apel. De altfel, chiar recurenta  este inconsecventă în susținerea și calificarea naturii contractului, susținând în scris că este vorba de un ”contract cadru” și oral, prin apărătorii să cu ocazia cuvântului pe fond, că nu este un contract cadru.

Contractul cadru este un contract prin care se stabilesc principiile relației contractuale dintre părți, fiind însoțit sau urmat de unul sau mai multe contracte speciale - contracte subsecvente - care detaliază elementele contractuale pentru o anumită operațiune juridică sau pentru o anumită perioadă de timp.

Încheierea contractului cadru are ca premisă o deosebită  complexitate a obiectului contractului și o mare durată de valabilitate a raporturilor dintre părți și presupune edictarea unor clauze de principiu a căror executare implică concretizarea lor prin acordul ulterior al părților – prin încheierea

unor contracte subsecvente.

Contractul cadru, de principiu, nu naște obligații concrete între părți, ci doar stabilește regulile generale după care se vor derula relațiile. Numai încheierea  contractelor  subsecvente naște obligații concrete în sarcina părților, care se impun cu forță obligatorie în raporturile dintre părți.

Față de această definiție a contractului cadru, Curtea apreciază că  la 08 aprilie 2010 părțile nu au încheiat un contract cadru ci un contract nenumit, atipic, ale cărui clauze nu pot fi interpretate decât prin raportare la Legea nr. 8/1996 și la Metodologiile de aplicare a acesteia, la care fac referire părțile chiar la art. 1 din contract, dispoziții obligatorii atât pentru utilizatorii de fonograme, cât și pentru  organismul de gestiune colectivă.

Contractul nu are prevăzut un termen, dar aceasta nu înseamnă că este încheiat pe o perioadă nedeterminată de timp, el urmând a fi interpretat prin raportare la Legea nr. 8/1996 și la Metodologiile de aplicare a acesteia, fiind încheiat  pentru pregătirea licenței următoare.

Potrivit legii și a Metodologiei, precum și potrivit art. 4 din contract, efectuarea plății are valoare de cerere de eliberare/prelungire a autorizației neexclusive a utilizatorului pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, începând cu data pentru care s-au efectuat plățile.

Pentru anul 2010 eliberarea autorizației neexclusive nu s-a emis în baza acestui contract, așa cum susține recurenta, deoarece autorizația s-a emis mai înainte de încheierea contractului, ca urmare a efectuării plății, la 09 decembrie 2009.

Pentru anul 2011 pârâta a efectuat plata remunerației și a obținut licența din 17 februarie 2011 însă, pentru anul 2012 nu a mai solicitat eliberarea autorizației. Efectuarea plății are valoare de cerere de eliberare a autorizației iar eliberarea autorizației  - ca act administrativ - dă dreptul utilizatorului  de a comunica public fonograme în scop ambiental și face dovada, în raport cu autoritățile, a dreptului respectiv. În lipsa plății nu există nici solicitarea de eliberare a autorizației, așa cum de altfel au susținut și apărătorii recurentei.

Susținerea recurentei  potrivit căreia dispozițiile art. 4 din contract ar fi fost scoase din context și interpretate contrar celorlalte dispoziții ale contractului nu pot fi primite. Textul este redactat într-o formulare extrem de clară - în schimbul plății remunerațiilor, UPFR va acorda/prelungi autorizația, această formulare și interpretare fiind de fapt în spiritul legii. Contractul nu reprezintă autorizare neexclusivă, așa cum de altfel se arată în clauza de la art. 1, iar plata remunerațiilor nu reprezintă un drept de creanță, așa cum susține recurenta.

Potrivit art. 3 din contract, pârâta s-a obligat să solicite eliberarea/prelungirea autorizației anual în ipoteza în care ar dori aceasta, prelungirea  autorizației nefiind obligatorie.

Chiar susținerile recurentei, potrivit cărora emiterea facturii fiscale pentru remunerația aferentă anului 2012 a avut la bază corespondența purtată de părți pentru determinarea remunerației datorate și furnizarea informațiilor în legătură cu spațiile comerciale în incinta cărora difuzează fonograme, demonstrează că prelungirea autorizației nu operează automat, în baza contractului încheiat în 2010,  ci la cererea utilizatorului. Împrejurarea că utilizatorul a intenționat să obțină prelungirea autorizației iar ulterior a  renunțat nu  semnifică  faptul că s-a născut în sarcina acestuia un drept de creanță în baza contractului din 2010, ce se poate stinge doar în condițiile denunțării lui.

Cu toate acestea, în lipsa solicitării autorizației, utilizatorul de fonograme în scop comercial datorează remunerația în condițiile legii și ale metodologiei, cum corect a reținut instanța de apel, ceea ce presupune analizarea îndeplinirii condițiilor legii. Astfel, obligația de plată a remunerației are un caracter legal.

Nu se poate susține că pârâta și-a asumat prin contract, în mod expres, calitatea de „utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 și al metodologiilor de aplicare a acesteia", această calitate fiind corect apreciată de instanța de apel prin prisma legii și a jurisprudenței CJUE, acte normative prin prisma cărora trebuie interpretat contractul.

De altfel, chiar reclamanta a susținut că inițial eliberarea autorizației se făcea la cererea utilizatorului, în baza unei declarații a acestuia, și ca urmare a plății făcute. Chiar din susținerile  reclamantei reiese că s-a încheiat contractul ”standard” (nu ”contractul cadru”) pentru a se stabili concret locațiile pentru care se solicită eliberarea autorizației (în anexe) și pentru ca pe baza acestora UPFR să emită factura de plată. Aceasta nu semnifică faptul că incubă pârâtei obligația de a cere autorizația în fiecare an și pentru aceleași locații.

Curtea apreciază că instanța de apel a dat o calificare corectă contractului încheiat de părți  la 08 aprilie 2010, fiind  socotit ca  un contract general ale cărui clauze și efecte se subscriu dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și Metodologiei de aplicare a acesteia.

Curtea apreciază ca nefondată și critica privitoare la interpretarea actelor pe care le săvârșește pârâta din perspectiva criteriilor legale (art. 15 din Legea nr. 8/1996) interpretate prin prisma legislației comunitare și  jurisprudenței  CJUE.

Instanța de apel a apreciat în mod concret, individual, dacă situația de fapt se circumscrie noțiunii de comunicare publică prin prisma directivei și jurisprudenței CJUE. Instanța comunitară a stabilit în cauza C-135/10 că se impune o apreciere individualizată a noțiunii de comunicare publică, această sarcină revenind instanței naționale,  pentru a se aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100.

Astfel, conform abordării individualizate, trebuie să se aprecieze situația unui utilizator precis,  din perspectiva persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată și având în vedere natura dreptului vizat de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, care este un drept de natură pur economică.

Critica recurentei vizează doar aprecierea naturii economice, lucrative, a comunicării efectuate de pârâtă, ceea ce a determinat soluția acestei instanțe.

Într-o abordare concretă, conform jurisprudenței CJUE (iar nu

superficială și abstractă

cum susține recurenta), corect s-a reținut că publicul din  punctele de lucru ale pârâtei se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop bine determinat, preexistent accesului în spațiile în care sunt comunicate fonogramele (plății abonamentelor, modificării contractelor, rezilierii contractelor).

S-a reținut corect că nici decizia celor care doresc să încheie contracte  și să devină clienți ai pârâtei, nu poate fi în vreun fel determinată de difuzarea fonogramelor în spațiile  respective și că în raport de scopul urmărit de public, comunicarea sau nu a fonogramelor în respectivele spații este indiferentă, neinfluențând nici conduita publicului, nici performanțele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru.

Astfel, în spațiile respective pârâta nu utilizează fonogramele sub forma ”comunicării publice”,  în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 și deci, potrivit Legii nr. 8/1996, nu îi revine nici obligația de a obține licența și de a achita remunerația corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor. Când se referă la benzinării, la magazine de retail,  la mijloace de transport public de persoane recurenta face o apreciere generală, neconformă directivei și interpretărilor date de instanța comunitară.

Ori, instanța de apel,  în speța de față,  a făcut o apreciere  globală  a situației pârâtei, analizând fiecare criteriu în mod individual și toate în corelație, în interacțiune,  în acord deplin cu cele reținute în cauza

Marco del Corso

și în cauzele

SGAE

și

Football Association Premier League

. În acord cu cele reținute de instanța comunitară în cauzele

SGAE

și

Football Association Premier League

și alții, pentru a avea semnificația de comunicare publică în sensul directivei, o operă radiodifuzată trebuie să poată fi considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit, fiind considerată profitabilă  în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul serviciilor sau este realizată în scopul, și este susceptibilă să se repercuteze asupra frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice.

Ori, în speța de față, este corect reținut că difuzarea fonogramelor în spațiile destinate plății  serviciilor și încheierii ori modificării abonamentelor nu influențează nici standardul abonamentelor, nici prețul serviciilor și nici nu are ca scop mărirea numărului abonaților cu repercusiuni asupra performanțelor economice.

Difuzarea  programelor audiovizuale nu  are la bază reclama serviciilor sale comerciale ci cel mult  crearea unui ambient plăcut pentru așteptare celor prezenți, deci o intenție indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Instanța nu poate să prezume o creștere a clientelei și o mai bună imagine a pârâtei în relația sa cu clientela,  datorată comunicării fonogramelor, fără  o dovadă efectivă.

Așa cum a reținut instanța comunitară, un întreprinzător care difuzează fonograme în prezența clienților  săi ca muzică de ambient nu poate să se aștepte în mod rezonabil la o creștere a clientelei doar ca urmare a acestei difuzări și nici să crească prețul prestărilor de servicii oferite. Clienții beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor, de accesul la anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii la stabiliment și de durata așteptării, încât nu se poate prezuma că, clientela

normală care achită serviciile oferite de pârâtă  este receptivă la difuzarea în cauză.

Prin urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă o repercusiune asupra profiturilor pârâtei. Activitatea de retransmitere prin cablu este o altă activitate a pârâtei, distinctă de comunicarea publică a fonogramelor, pentru care pârâta are licență distinctă și achită remunerația. Faptul că alți furnizori din domeniul telecomunicațiilor înțeleg să achite remunerația pentru comunicarea publică a