ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1230/2016

Decizia nr. 1230/2016 Prin cererea înregistrată la data de 05 august 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – U.P.F.R.

- a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând instanței de judecată să dispună obligarea pârâtei la: plata remunerației echitabile (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane, dotate cu instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație până în prezent, plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate în funcție de rata inflației, precum și plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în prezent; obținerea licențelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 580 3 alin. (1) C. proc.

civ. În drept au fost invocate prevederile art. 105, art. 106 5 și art. 130 lit. a) ale Legii nr. 8/1996. Prin încheierea de la termenul din 18 noiembrie 2009, tribunalul a respins ca tardivă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 612 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 216.013,32 RON, reprezentând remunerație echitabilă (cu TVA) pentru comunicarea publică a fonogramelor în mijloacele de transport ale pârâtei, din 2000 până în prezent, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 26.623,42 RON, reprezentând penalități de întârziere cuvenite remunerațiilor, s-a respins ca neîntemeiat capătul trei al cererii reclamantei și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1039,30 RON către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A. SA. Prin decizia nr. 126A din data de 4 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SA - împotriva sentinței civile nr. 612 din 28 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 193.279,32 RON reprezentând despăgubiri aferente perioadei 03 iulie 2006-30 aprilie 2011. S-a menținut soluția de respingere a capătului 3 al cererii reclamantei și cea privind cheltuielile de judecată în primă instanță și, a fost obligată intimata la plata sumei de 6000 RON către apelantă reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. O primă critică a vizat respingerea prin încheierea din 18 noiembrie 2009 a excepției necompetenței teritoriale ca tardiv invocată, curtea constatând caracterul nefondat al acesteia, întrucât excepția a fost invocată prin întâmpinare, depusă la 16 noiembrie 2009, fără a fi respectat termenul de 5 zile, prevăzut de art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă fiind decăderea, așa cum rezultă din interpretarea art. 118, 114 1 alin. (2) și 103 alin. (1) C. proc. civ. Conform art. 118 C. proc. civ. întâmpinarea este obligatorie, termenul de depunerea a acesteia fiind prevăzut de art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., neîndeplinirea actului de procedură în termenul prevăzut de lege atrage decăderea. Potrivit art. 159 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, susținerile apelantei cu privire la posibilitatea invocării excepției de necompetență teritorială până la prima zi de înfățișare neavând suport legal. Prin încheierea din 14 martie 2012 tribunalul a respins excepția inadmisibilității, pe care a calificat-o ca excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, a insuficientei timbrări și a prescripției extinctive, modul de soluționare fiind criticat de apelantă. Argumentele în susținerea excepției inadmisibilității sunt comune cu cele referitoare la lipsa calității procesuale pasive, critica privind respingerea acestora fiind nefondată.

Astfel, în calitate de organism de gestiune colectivă desemnat colector al remunerațiilor reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme, prin deciziile ORDA nr. 1/2000, 149/2003, 113/2006, 399/2006, U.P.F.R. este titular al dreptului afirmat, putându-se prevala de interesul de a introduce acțiune în justiție pentru apărarea drepturilor membrilor săi. Întrucât pentru exercitarea dreptului la remunerație echitabilă recunoscut producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a reproducerilor acestora, gestiunea colectivă este obligatorie, organismele de gestiune colectivă reprezentându-i și pe titularii de drepturi care nu le –au acordata mandat, reprezentarea în fața instanței nu este condiționată de împuternicirea dată membrii în numele cărora acționează U.P.F.R., așa cum rezultă din prevederile art. 123 1 din Legea nr. 8/1996.

Aceste considerente conduc la concluzia caracterului nefondat al criticilor vizând respingerea excepției inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității de mandatar. Față de invocarea pe parcursul judecății a excepției lipsei calității procesuale active, cu argumentul că U.C.M.R. – A.D.A. este colector pentru remunerații datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț, s-a reținut că acest din urmă organism de gestiune colectivă nu gestionează drepturile patrimoniale de autor ale producătorilor, ci ale autorilor, apărarea apelantei nefiind fondată. Critica privind greșita soluționare a excepției insuficientei timbrări este nefondată, fiind incidente disp.

art. 5 lit. a) din Legea nr. 146/1997, ce prevăd o taxă de timbru fixă în cazul cererilor în domeniul drepturilor de autor. A fost apreciată fondată critica privind soluționarea excepției prescripției extinctive pentru motive care nu sunt relevante pentru soluționarea prezentului recurs, această parte din decizie nefiind recurată, și ca atare nu vor fi redate. Criticând situația de fapt, apelanta susține neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a dovedi că pârâta este deținătoarea unor mijloace de transport în care se ascultă muzica ambientala produsă de producătorii de fonograme a cărei mandatară este.

Curtea de apel a reținut că, în calitate de deținătoare a unor mijloace de transport echipate cu instalații de sonorizare, pârâta are calitatea de utilizator de fonograme și că acesta realizează comunicare publică a fonogramelor în sensul prevederilor art. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 și a dezlegărilor date în jurisprudența Curții de Justiție Europene relative la coordonatele în care se impune evaluarea categoriei de comunicare publică.

În conformitate cu prevederile pct. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme: prin „utilizator de fonograme" se înțelege orice persoana fizică sau juridică autorizată care comunică public fonograme ori reproduceri ale acestora, în spatii deținute cu orice titlu (de proprietate, de administrare, de închiriere, subînchiriere, comodat, etc.); prin „comunicarea publică" a fonogramelor sau a reproducerilor acestora se înțelege comunicarea acestora în spatii publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalații de amplificare, aparatura de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare audio ori televizoare, echipament informatic, etc.).

În interpretarea acestei dispoziții din Metodologie, Curtea de apel a avut în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispozițiilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2001/29CE din data de 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională. Astfel, prin hotărârea preliminară pronunțată la data de 7 decembrie 2006, CJUE a apreciat că, deși simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Interpretarea noțiunii de „comunicare publică”, dată prin hotărârea preliminară menționată, interesează și în speța de față. Apelanta invocă, însă, lipsa calității de utilizator, față de interzicerea utilizării aparatelor și dispozitivelor de sonorizare prin decizia nr. 104/2004 emisă de directorul general al pârâtei. Curtea de apel a reținut că echiparea mijloacelor de transport cu dispozitive de sonorizare rezultă din adresa emisă chiar de pârâtă, aflată la dosarul de apel, precum și din adresele emise de Registrul Auto Român privind acordarea certificatelor de clasificare pe stele și din care reiese că toate vehiculele de categoria I și cele de 2-4 stele sunt echipate în mod obligatoriu cu instalație de sonorizare funcțională, aceasta incluzând difuzoare, radio și magnetofon.

Normele care reglementează clasificarea autovehiculelor pe categorii și stele sunt Ordinul nr. 85 din 26 iulie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern și internațional și pentru transporturi publice de persoane în trafic internațional și Ordinul nr. 458 din 27 martie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor și microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic național.

Deși se apără invocând decizia nr. 104 din 05 ianuarie 2004 prin care s-a dispus desființarea sistemelor audio din autovehicule și sigilarea acestora, pârâta nu a dovedit punerea în aplicare a acesteia dispoziții a conducerii societății comerciale, ce a rămas la nivel de susținere, astfel că nu a răsturnat prezumția de utilizator generată de calitatea de deținător a mijloacelor de transport echipate cu instalații de sonorizare. Curtea de apel a constatat că, potrivit prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, reclamanta este îndreptățită să primească de la pârâtă despăgubiri echivalente cu remunerațiile pe care le-ar fi încasat în condițiile în care aceasta din urmă ar fi solicitat eliberarea autorizației/licenței neexclusive ce ar fi legitimat-o să efectueze utilizarea de fonograme prin comunicarea publică a acestora.

De asemenea, aceasta este îndreptățită la plata penalităților de întârziere aferente despăgubirilor calculate în raport de decizia ORDA nr. 244/2005, conform cu prevederile pct. 11 din această decizie, precum și, în temeiul art. 1082 și 1084 vechiul C. civ. (în vigoare în perioada pentru care s-au formulat pretențiile), la plata dobânzii aferente despăgubirilor calculate în temeiul deciziei nr. 399/2006 și la actualizarea sumelor cu indicele de inflație, impunându-se repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantei. Curtea de apel a reținut ca fondată critica privind aplicarea TVA, constatând, pe de o parte, că nu a fost solicitat prin acțiune, iar pe de altă parte, că potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., baza de impozitare a TVA nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească.

Refăcând expertiza contabilă pentru calcularea remunerației echitabile, în raport de criticile din apel, Curtea de apel a reținut că acestea se cuvin reclamantei pentru perioada 03 iulie 2006 - 30 aprilie 2011, față de admiterea excepției prescripției extinctive, considerată întemeiată de instanța de control judiciar. Prin probatoriul administrat în primă instanță și apel au fost identificate mijloacele de transport în comun pentru care pârâta a obținut certificate de clasificare pe stele/categorii, acestea fiind dotate cu instalații de sonorizare ce au aptitudinea de a realiza comunicarea publică a fonogramelor, și în raport de acestea expertul contabil a procedat la calculul remunerației aferente acestui tip de utilizare.

Raportul de expertiză a fost completat ca urmare a admiterii obiecțiunilor părților, rezultând din constatările expertului imposibilitatea determinării rezervei auto pe baza documentelor contabile, deși apelanta a susținut un procent de 40% de mijloace de transport inactive. Refuzând să pună la dispoziția expertului documentele care să sprijine susținerea apelantei cu privire la numărul mijloacelor de transport utilizate (listele de inventariere fiind incomplete iar foile de parcurs nerelevante, întrucât se referă la anul 2012), apelanta nu a dovedit contrariul celor ce rezultă din certificatele de clasificare emise de RAR, astfel că pentru calcularea remunerațiilor va fi avută în vedere varianta din raportul de expertiză în care nu se ține seama de rezervă, adică de autovehiculele inactive, al căror număr nu rezultă din evidențe contabile ce reflectă în mod riguros situația parcului auto.

În mod similar, pârâtei îi revenea sarcina de a dovedi că mijloacele de transport au fost utilizate mai puțin de 10 zile pe lună, situație în care nu îi incumba obligația de plată a remunerației echitabile, la dosar fiind depuse foile de parcurs pentru perioada 2012, care nu face obiectul litigiului. Față de considerentele expuse, curtea de apel a admis apelul, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a schimbat, în parte, sentința apelată, reținând că, în urma calculelor expertul a conchis în sensul că remunerația echitabilă datorată, în valoare actualizată cu indicele de inflație, penalitățile de întârziere și dobânda aferentă, pentru transport intern și internațional este în sumă totală de 193.279,32 RON pentru perioada 03 iulie 2006-30 aprilie 2011. A fost menținută soluția de respingere a obligării pârâtei la obținerea licențelor neexclusive, ce nu a făcut obiectul apelului, intrând în puterea de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SA, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii instanței de apel, în sensul respingerii pretențiilor formulate de reclamanta în totalitate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Prin decizie s-a respins în mod greșit critica privind soluționarea excepției necompetenței teritoriale a primei instanțe de fond, apreciindu-se că pârâta nu a formulat această excepție prin întâmpinare în termenul prevăzut de art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ., deși întâmpinarea a fost formulată în conformitate cu prevederile legale.

Totodată instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor aplicabile situației de drept invocate. Pârâta nu a fost reprezentata de un avocat, sens în care sunt aplicabile dispozițiile art. 118 alin. (3) C. proc. civ. - și astfel întreaga motivare a instanței privind decăderea din termenul de a invoca excepția, este greșită, ceea ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a mai arătat că soluția instanței de apel este greșită și sub aspectul modului de soluționare a celorlalte excepții invocate de pârâta în apărare. Pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei vizând lipsa mandatului expres dat pentru formularea acțiunii introductive și a susținut omisiunea instanței de a se pronunța pe această excepție.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că instanța de fond s-a pronunțat pe această excepție la 14 martie 2012. Prin încheierea din 14 martie 2012 instanța s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în raport de pretențiile reclamantei și a temeiului de drept pe care își întemeiază cererea, iar nu pe excepția lipsei calității procesuale active, sens în care soluția din apel cu motivarea dată acestui motiv de apel este greșită. Instanța nu a analizat în apel criticile aduse hotărârii instanței de fond privind calitatea procesuală pasivă a societății A. din perspectiva dispozițiilor invocate în susținerea cererii formulate de reclamantă, și anume hotărârea nr. 71/2000 și celelalte acte normative invocate.

Conform art. 4 din hotărârea nr. 71/2000 „obligația de plată a remunerației revine administratorului spațiului în care are loc comunicarea publică". Or, în raport cu această apărare instanța de fond și ulterior instanța de apel nu s-au pronunțat. A invocat și susținut că reclamanta a solicitat pretențiile formulate în contradictoriu cu SC A. SA în condițiile în care obligația de plată a remunerației solicitate nu cădea în sarcina societății. Or, această critică clar exprimată pe calea excepției nu a fost analizată în apel deși a fost unul din motivele de nelegalitate.

Instanța a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor legale aplicabile situației deduse judecații sub aspectul nașterii obligației de plată a remunerației solicitate de reclamantă în sarcina pârâtei în condițiile în care reclamanta nu a probat cu nici un mijloc de probă faptul că pârâta are calitate de utilizator de fonograme și că a făcut o comunicare publică a fonogramelor a căror drept de administrare îl deține. Instanța a omis a se pronunța argumentat și susținut de probe contrare și argumente juridice în contra apărărilor pârâtei invocate pe calea apelului, sub aspectul menționat. Instanța a invocat în susținerea soluției, jurisprudența C.E.D.O. în interpretarea Directivei 2001/29CE din 22 mai 2001 în speță, hotărârea preliminară din 07 decembrie 2006. Reclamanta avea obligația conform art. 1169 C. civ.

să probeze calitatea pârâtei de utilizator de fonograme și să dovedească comunicarea publică a fonogramelor. Reclamanta nu a probat aceste premise obligatorii. A arătat pe larg în actele depuse în fata instanței instrumentele juridice pe care reclamanta le avea la dispoziție pentru a face aceasta dovada. Decizia invocată de instanța vine să susțină apărarea pârâtei și drept consecință nu poate fi invocată în contra pârâtei. Pârâta a făcut dovada că prin dispoziția din anul 2004 a Directorului General al A., s-a dispus neutilizarea aparatului de sonorizare a mijloacelor de transport. Susținerea instanței că la dosar există la dovada emisă de RAR ca mijloacele de transport au sistem de sonorizare de asemenea nu dovedește în contra apărărilor pârâtei.

A invocat că s-a emis o dispoziție a directorului general pentru a nu se utiliza aceste dispozitive, ceea ce dovedește că autovehiculele dețineau un astfel de sistem. Chestiunea de drept ce trebuia lămurită este aceea dacă pârâta a utilizat sistemul de sonorizare prin difuzarea în spațiul mijloacelor de transport a muzicii aflate sub protecția de difuzare a reclamantei. Or, această dovadă nu există la dosar și astfel instanța a făcut o aplicare greșită a mențiunilor cuprinse în art. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 privind comunicarea publică de fonograme. Procedând astfel instanța a pronunțat o hotărâre nelegală cu încălcarea pct. 9 din art. 304 C. proc. civ. Instanța în pronunțarea soluției din apel susține că pârâta nu a făcut dovada categoriei mijloacelor de transport deținute, rezervei parcului auto, a mijloacelor de transport inactive și a mijloacelor de transport care au fost utilizate mai puțin de 10 zile pe luna.

Această motivare a instanței de apel este vădit nelegală în sensul că instanța de apel impune pârâtei sarcina probei în condițiile în care prin apel pârâta a criticat hotărârea instanței de fond tocmai sub aspectul că reclamanta avea obligația de a-și dovedi întinderea pretențiilor nu a probat tocmai aspectele pe care instanța i le transferă în sarcină. Or, nu există interesul juridic al pârâtei aflate într-o dispută contradictorie cu reclamanta să-i realizeze probatoriul acesteia. Astfel, instanța procedând de această manieră a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1169 C. civ. fiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce conduce la nelegalitatea hotărârii pronunțate.

Deși instanța și-a întemeiat hotărârea pe concluziile expertizei efectuate în cauză, din conținutul acesteia nu rezultă mijloacele de transport identificare prin serie de șasiu și număr de înmatriculare deși la dosarul cauzei contrar susținerii instanței a depus listing-ul complet al mijloacelor de transport deținute de pârâta. Astfel, s-a ajuns la calculul unei remunerații în raport cu un număr incalificabil de mijloace de transport pe care pârâta nu le-a deținut. Sub aspectul obligației pecuniare stabilite în sarcina pârâtei, deși instanța reține ca întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2006-2009 și a nelegalității stabilirii TVA, ca nesolicitat în principal pe calea acțiunii formulate, și nedatorat, conform art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, suma confirmată de instanța de apel ca datorată este greșită și nedovedită.

Nu s-a stabilit în hotărârea pronunțată care este raționamentul matematic probator pentru care instanța a stabilit suma de 193.279,32 RON. În condițiile date, instanța a pronunțat o hotărâre arbitrară fără o motivare care să susțină juridic, logic soluția. Mai mult, în calculul remunerației stabilite pe calea expertizei s-a calculat și remunerația pentru transport public internațional în condițiile în care însuși expertul susține că Autotim nu a deținut licențe de transport public internațional. Licențele de transport public internațional se emit de către Ministerul Transporturilor or, pentru pârâtă, Ministerul Transporturilor nu a emis licențe de transport public internațional toate licențele fiind emise de ARR pentru trafic intern.

Varianta de calcul a remunerației în varianta transportului public internațional fiind formulată de expert pur teoretic la solicitarea reclamantei și încuviințarea instanței în contextul în care expertul a menționat că nu a identificat licențe de transport public internațional emise pentru reclamantă, pârâta a susținut pe tot parcursul procesului că nu a făcut transport public internațional iar reclamanta nu a făcut dovezi contrare în acest sens. Astfel, și sub acest aspect hotărârea instanței este nelegală fiind pronunțată în contradicție cu însăși aspectele reținute ca derulate în fapt între părți. Sub acest aspect sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru motivele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel a respins în mod greșit critica privind soluționarea excepției necompetenței teritoriale a primei instanțe de fond. Instanțele de fond au reținut că întâmpinarea nu a fost formulată cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, conform art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ., fiind depusă la data de 16 noiembrie 2009, în timp ce termenul de judecată era la 18 noiembrie 2009, astfel că pârâta a fost decăzută din dreptul de a mai invoca excepția de necompetență de ordine privată, conform art. 159 alin. (3) raportat la art. 103 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul pârât a susținut că întâmpinarea a fost formulată în conformitate cu prevederile legale și că instanța ar fi făcut o aplicare greșită a dispozițiilor aplicabile situației de drept invocate dar nu a combătut concret cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel.

În schimb, a susținut că pârâta nu a fost reprezentată de un avocat, sens în care ar fi aplicabile dispozițiile art. 118 alin. (3) C. proc. civ., și astfel, întreaga motivare a instanței privind decăderea din termenul de a invoca excepția ar fi greșită. Potrivit art. 118 alin. (3) „în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, președintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfățișare, să arate excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire în încheierea de ședință; instanța îi va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării”. Din actele dosarului reiese că pentru termenul din 23 octombrie 2009 pârâta a cerut amânarea cauzei pentru a-și angaja avocat, întâmpinarea depusă la 16 noiembrie 2009 a fost semnată și de consilierul juridic al pârâtei, iar la termenul din 18 noiembrie 2009 nu a fost prezentă.

Recurentul pârât susține că prima instanță de fond trebuia să pună în discuție excepția necompetenței teritoriale invocată prin întâmpinarea depusă tardiv, chiar dacă nu a fost prezent la prima zi de înfățișare, doar pentru că la dosar nu exista dovada faptului că și-ar fi angajat avocat. Scopul edictării alin. (3) al art. 118 C. proc. civ. este de a sprijini în pregătirea apărării părțile care nu au beneficiat de asistență juridică, acestea fiind în special, persoanele fizice, știut fiind că, de regulă, persoanele juridice au angajați consilieri juridici. Astfel, referirea la avocat din cuprinsul acestui articol nu trebuie interpretată în sens strict, ci cu sensul de asistență juridică acordată, potrivit legii, de persoane având studii juridice, mandatari cu drept de a pune concluzii potrivit art. 68 alin. (4) C. proc.

civ., fiind atât avocații cât și consilierii juridici care, potrivit legii, au dreptul să reprezinte partea. În consecință, în mod corect a constatat instanța de apel că prima instanță de fond nu avea vreo obligație potrivit legii de a pune în discuție la prima zi de înfățișare excepția de necompetență teritorială invocată tardiv de către pârât. Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel a reținut eronat că prima instanță de fond s-ar fi pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale active.

Recurentul a susținut că prin încheierea din 14 martie 2012 prima instanță de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în raport de pretențiile reclamantei și a temeiului de drept pe care își întemeiază cererea, dar că nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, vizând lipsa mandatului expres dat pentru formularea acțiunii introductive, cum în mod greșit ar fi reținut instanța de apel. Observând partea introductivă a încheierii din 14 martie 2012, se constată că, așa cum corect a reținut instanța de apel, tribunalul s-a pronunțat cu privire la excepția inadmisibilității, pe care a calificat-o, raportat la argumentele aduse de către pârât în susținerea acesteia, ca excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, ambele fiind considerate neîntemeiate.

În recurs nu s-au formulat critici cu privire la soluționarea acestor excepții pe fond. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar fi analizat criticile aduse hotărârii primei instanțe de fond privind calitatea procesuală pasivă a societății A. din perspectiva art. 4 din hotărârea nr. 71/2000 potrivit cărora „obligația de plată a remunerației revine administratorului spațiului în care are loc comunicarea publică". Contrar susținerilor recurentei această critică nu se regăsește în cadrul motivelor de apel. În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi reținut greșit calitatea sa de utilizator de fonograme și a faptului că a comunicat public fonograme, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a stabilit deplin împrejurările de fapt referitor la aceste aspecte, fiind aplicabile prevederile art. 314 C. proc.

civ., interpretate per a contrario. În analiza criticii din apel prin care reclamanta a susținut neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a dovedi că pârâta este deținătoarea unor mijloace de transport în care se ascultă muzică ambientală produsă de producătorii de fonograme a cărei mandatară este, instanța de apel a reținut, că „în calitate de deținătoare a unor mijloace de transport echipate cu instalații de sonorizare, pârâta are calitatea de utilizator de fonograme și că acesta realizează comunicare publică a fonogramelor în sensul prevederilor art. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 și a dezlegărilor date în jurisprudența Curții de Justiție Europene relative la coordonatele în care se impune evaluarea categoriei de comunicare publică”.

Astfel, instanța de apel a reținut că simpla deținere a unor mijloace de transport echipate cu instalații de sonorizare este suficientă pentru a concluziona că pârâta are calitatea de utilizator de fonograme și că aceasta realizează comunicarea publică a fonogramelor.

În sprijinul acestei susțineri instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispozițiilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2001/29 CE din data de 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, reținând că prin hotărârea preliminară pronunțată la data de 7 decembrie 2006, CJUE a apreciat că deși simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Interpretarea noțiunii de „comunicare publică”, dată prin hotărârea preliminară menționată, interesează și în speța de față. După cum se poate observa din hotărârea din 7 decembrie 2006 a CJCE, dată în cauza C-306/05 [Sociedad General de Autores y Editores de España (SGAE) contra Rafael Hoteles SA], citată chiar de către instanța de apel, simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Or, instanța de apel a reținut, contrar chiar jurisprudenței CJCE invocate, că simpla existență a instalațiilor de sonorizare în mijloacele de transport deținute de către pârâtă este suficientă pentru a concluziona că pârâta are calitatea de utilizator de fonograme și că acesta realizează comunicare publică a fonogramelor, astfel că ar fi inutilă analiza apărărilor reclamantei în sensul că nu s-ar fi făcut dovada utilizării fonogramelor și comunicării publice a fonogramelor, reținând chiar că reclamanta nu ar fi „răsturnat prezumția de utilizator generată de calitatea de deținător a mijloacelor de transport echipate cu instalații de sonorizare”. Ca atare, nerăspunzând apărărilor pârâtei, în sensul că în mijloacele sale de transport nu s-ar fi difuzat călătorilor fonograme protejate, pe considerentul că simpla existență a aparaturii tehnice reprezintă în sine o comunicare, instanța de apel nu a lămurit premisa factuală a litigiului.

Pe de altă parte, este de precizat că, raportat la situația de fapt în speță, reprezentată de solicitarea producătorilor de fonograme de a se plăti o remunerație echitabilă pentru radiodifuzarea de muzică într-un mijloc de transport de călători, iar nu de pretenții decurgând dintr-o transmisie interactivă la cerere, se pune problema aplicării/interpretării unor noțiuni din perspectiva Directivei nr. 92/100, iar nu ale Directivei 2001/29/CE (C-135/10, Società Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso, Hotărârea din 15 martie 2012, parag.

59, 60, 63). Așa cum s-a reținut în această hotărâre, identificată anterior, „(…) potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment (…) (parag.

72). 73 Art. alin. (2) din Directiva 92/100 impune statelor membre să prevadă un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări/televizări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză (…). 74 Din compararea art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 cu art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 rezultă că noțiunea „comunicare publică” din cuprinsul acestor dispoziții este utilizată în contexte care nu sunt identice și privesc finalități care, deși sunt, desigur, similare, sunt totuși parțial divergente.

75 Astfel, autorii dispun, în temeiul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, de un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice. În schimb, artiștii interpreți sau executanții și producătorii de fonograme beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator. 76 Rezultă, în ceea ce privește în special art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, pe de o parte, că această dispoziție implică o apreciere individualizată a noțiunii de comunicare publică.

Situația este aceeași în cazul identității utilizatorului și al problemei privind utilizarea fonogramei în cauză. 77 Pe de altă parte, întrucât art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 este aplicabil în cazul utilizării unei opere, rezultă, prin urmare, că dreptul vizat de această dispoziție este un drept de natură pur economică. 78 Astfel, pentru a aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, trebuie, conform abordării individualizate, astfel cum s-a constatat la pct. 76 din prezenta hotărâre, să se aprecieze situația unui utilizator precis, precum și cea a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată. 79 În vederea unei astfel de aprecieri, trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente.

În consecință, aceste criterii trebuie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte, știut fiind că pot avea, în diferite situații concrete, o intensitate foarte variabilă. 80 Revine, așadar, instanței naționale obligația de a efectua o astfel de apreciere globală a situației concrete”. Astfel, relevantă pentru prezentul litigiu era noțiunea de comunicare publică, așa cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârea din 15 martie 2012, C-135/10, Società Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso la care instanța de apel nu s-a raportat pentru a determina dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține realizarea unei comunicări publice în speță. În această hotărâre s-a amintit că „anumite criterii au fost identificate de Curte în contextul, oarecum diferit, al art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29” (parag.

81), dar s-au făcut și alte precizări suplimentare. Cu privire la acest aspect CJUE a statuat următoarele: „82 În primul rând, Curtea a subliniat deja rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, referitor la administratorul unui hotel și al unui bar, Curtea a statuat că acesta efectuează un act de comunicare în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată.

Astfel, în lipsa acestei intervenții, clienții săi, deși se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menționate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată (a se vedea în acest sens Hotărârea SGAE, citată anterior, pct. 42, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, Rep., p. I-9083, pct. 195). 83 În al doilea rând, Curtea a menționat deja anumite elemente inerente noțiunii de public.

84 În această privință, Curtea a statuat că noțiunea „public”, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, pe de altă parte, existența unui număr de persoane destul de important (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iunie 2005, Mediakabel, C-89/04, Rec., p. I-4891, pct. 30, Hotărârea din 14 iulie 2005, Lagardère Active Broadcast, C-192/04, Rec., p. I-7199, pct. 31, precum și Hotărârea SGAE, citată anterior, pct. 37 și 38). 85 Mai întâi, referitor la caracterul „nedeterminat” al publicului, trebuie subliniat că, potrivit definiției noțiunii „transmisie publică (comunicare publică)” din glosarul O.M.P.I., care, deși nu are forță juridică obligatorie, contribuie totuși la interpretarea noțiunii de public, este vorba despre „a face o operă perceptibilă (…) în orice mod corespunzător, unor persoane în general, în opoziție cu anumite persoane care aparțin unui grup privat”.

86 În continuare, referitor la criteriul privind un „număr de persoane destul de important”, acesta urmărește să indice că noțiunea de public cuprinde un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate. 87 Pentru a determina acest număr, Curtea a ținut cont de efectele cumulative ce rezultă din punerea la dispoziție a operelor în favoarea potențialilor destinatari (a se vedea Hotărârea SGAE, citată anterior, pct. 39). În această privință, este relevant să se știe nu doar câte persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și câte dintre ele au acces în mod succesiv la această operă. 88 În al treilea rând, la pct. 204 din Hotărârea Football Association Premier League și alții, citată anterior, Curtea s-a pronunțat în sensul că nu este lipsit de relevanță caracterul lucrativ al unei comunicări publice în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29.

89 Rezultă de aici că același lucru este a fortiori valabil în cazul dreptului la o remunerație echitabilă, precum cel prevăzut la art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, având în vedere natura pur economică a acestui drept. 90 În mod special, Curtea s-a pronunțat în sensul că o intervenție efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienților săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor.

În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, și este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice (a se vedea în acest sens Hotărârile SGAE, pct. 44, și Football Association Premier League și alții, pct. 205, citate anterior). 91 Se subînțelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental”. Aceste criterii aplicabile speței, legate de criticile formulate de către apelant în sensul neutilizării fonogramelor și necomunicării publice a acestora, nu au fost identificate și analizate de către instanța de apel, care astfel nu a lămurit deplin împrejurările de fapt în cauză.

Referitor la susținerea reclamantei din cadrul concluziilor în recurs, legat de aplicarea Hotărârii CJUE din 15 martie 2012, C-135/10, Società Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso că pârâta nu ar fi formulat critici în apel referitoare la lipsa caracterului lucrativ al comunicării publice, este de remarcat că apelul a conținut critici în limita considerentelor primei instanțe de fond. Instanța de apel, răspunzând criticilor apelantului trebuia să argumenteze existența comunicării publice, negată de către apelant, prin raportare la îndeplinirea criteriilor identificate în jurisprudența CJUE pentru conturarea acestei noțiuni. De altfel, prin notele scrise formulate la 28 februarie 2013 și concluziile scrise formulate la 02 februarie 2015 pârâta a susținut că una dintre condițiile care ar trebui îndeplinite ar fi „însemnătatea economică independentă”.

Întrucât criticile privind determinarea cuantumului remunerației datorate sunt subsecvente analizei menționate anterior nu vor fi abordate în această fază procesuală. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7, 9 coroborate cu art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 126A din data de 4 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2016.