ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1230/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1230/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 1230/2016
Prin cererea
înregistrată la data de 05 august 2009, pe rolul Tribunalului
București, secția a III-a civilă, reclamanta Uniunea Producătorilor
de Fonograme din România – U.P.F.R. - a chemat în judecată pe pârâta SC A.
SA, solicitând instanței de judecată să dispună obligarea
pârâtei la: plata remunerației echitabile (reprezentând drepturi conexe
dreptului de autor) datorate producătorilor de fonograme pentru
comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop
comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane, dotate cu
instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație
până în prezent, plata sumelor rezultate din actualizarea
remunerației datorate în funcție de rata inflației, precum
și plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată
pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în
prezent; obținerea licențelor neexclusive pentru comunicarea
publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei
amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de
art. 580
3
alin. (1) C. proc. civ.
În drept au fost
invocate prevederile art. 105, art. 106
5
și art. 130 lit. a) ale
Legii nr. 8/1996.
Prin încheierea
de la termenul din 18 noiembrie 2009, tribunalul a respins ca tardivă excepția
necompetenței teritoriale a Tribunalului București.
Prin sentința
civilă nr. 612 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București,
secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea reclamantei Uniunea
Producătorilor de Fonograme din România în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL,
a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 216.013,32
RON, reprezentând remunerație echitabilă (cu TVA) pentru comunicarea publică
a fonogramelor în mijloacele de transport ale pârâtei, din 2000 până în prezent,
a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 26.623,42
RON, reprezentând penalități de întârziere cuvenite remunerațiilor,
s-a respins ca neîntemeiat capătul trei al cererii reclamantei și a fost
obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1039,30
RON către reclamantă.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâta SC A. SA.
Prin decizia
nr. 126A din data de 4 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SA - împotriva
sentinței civile nr. 612 din 28 martie 2012 pronunțată în Dosarul
nr. x/3/2009 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu
cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România;
a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată
pârâta să plătească reclamantei suma de 193.279,32 RON reprezentând
despăgubiri aferente perioadei 03 iulie 2006-30 aprilie 2011. S-a menținut
soluția de respingere a capătului 3 al cererii reclamantei și cea
privind cheltuielile de judecată în primă instanță și,
a fost obligată intimata la plata sumei de 6000 RON către apelantă
reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea deciziei
s-au reținut următoarele.
O primă critică
a vizat respingerea prin încheierea din 18 noiembrie 2009 a excepției necompetenței
teritoriale ca tardiv invocată, curtea constatând caracterul nefondat al acesteia,
întrucât excepția a fost invocată prin întâmpinare, depusă la 16
noiembrie 2009, fără a fi respectat termenul de 5 zile, prevăzut
de art. 114
1
alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă
fiind decăderea, așa cum rezultă din interpretarea art. 118, 114
1
alin. (2) și 103 alin. (1) C. proc. civ. Conform art. 118 C. proc. civ. întâmpinarea
este obligatorie, termenul de depunerea a acesteia fiind prevăzut de art. 114
1
alin. (2) C. proc. civ. Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neîndeplinirea
actului de procedură în termenul prevăzut de lege atrage decăderea.
Potrivit art. 159 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată
poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, susținerile
apelantei cu privire la posibilitatea invocării excepției de necompetență
teritorială până la prima zi de înfățișare neavând suport
legal.
Prin încheierea
din 14 martie 2012 tribunalul a respins excepția inadmisibilității,
pe care a calificat-o ca excepția lipsei calității procesuale active,
excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, a insuficientei
timbrări și a prescripției extinctive, modul de soluționare
fiind criticat de apelantă.
Argumentele în
susținerea excepției inadmisibilității sunt comune cu cele referitoare
la lipsa calității procesuale pasive, critica privind respingerea acestora
fiind nefondată. Astfel, în calitate de organism de gestiune colectivă
desemnat colector al remunerațiilor reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite
producătorilor de fonograme, prin deciziile ORDA nr. 1/2000, 149/2003, 113/2006,
399/2006, U.P.F.R. este titular al dreptului afirmat, putându-se prevala de interesul
de a introduce acțiune în justiție pentru apărarea drepturilor membrilor
săi. Întrucât pentru exercitarea dreptului la remunerație echitabilă
recunoscut producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și
radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a reproducerilor acestora, gestiunea
colectivă este obligatorie, organismele de gestiune colectivă reprezentându-i
și pe titularii de drepturi care nu le –au acordata mandat, reprezentarea în
fața instanței nu este condiționată de împuternicirea dată
membrii în numele cărora acționează U.P.F.R., așa cum rezultă
din prevederile art. 123
1
din Legea nr. 8/1996. Aceste considerente conduc
la concluzia caracterului nefondat al criticilor vizând respingerea excepției
inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active și
a lipsei calității de mandatar.
Față
de invocarea pe parcursul judecății a excepției lipsei calității
procesuale active, cu argumentul că U.C.M.R. – A.D.A. este colector pentru
remunerații datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț,
s-a reținut că acest din urmă organism de gestiune colectivă
nu gestionează drepturile patrimoniale de autor ale producătorilor, ci
ale autorilor, apărarea apelantei nefiind fondată.
Critica privind
greșita soluționare a excepției insuficientei timbrări este
nefondată, fiind incidente disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 146/1997, ce
prevăd o taxă de timbru fixă în cazul cererilor în domeniul drepturilor
de autor.
A fost apreciată
fondată critica privind soluționarea excepției prescripției
extinctive pentru motive care nu sunt relevante pentru soluționarea prezentului
recurs, această parte din decizie nefiind recurată, și ca atare nu
vor fi redate.
Criticând situația
de fapt, apelanta susține neîndeplinirea de către reclamantă a obligației
de a dovedi că pârâta este deținătoarea unor mijloace de transport
în care se ascultă muzica ambientala produsă de producătorii de fonograme
a cărei mandatară este.
Curtea de apel
a reținut că, în calitate de deținătoare a unor mijloace de
transport echipate cu instalații de sonorizare, pârâta are calitatea de utilizator
de fonograme și că acesta realizează comunicare publică a fonogramelor
în sensul prevederilor art. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 și a dezlegărilor
date în jurisprudența Curții de Justiție Europene relative la coordonatele
în care se impune evaluarea categoriei de comunicare publică.
În conformitate
cu prevederile pct. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 privind comunicarea
publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora
și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți
ori executanți și producătorilor de fonograme: prin „utilizator de
fonograme" se înțelege orice persoana fizică sau juridică autorizată
care comunică public fonograme ori reproduceri ale acestora, în spatii deținute
cu orice titlu (de proprietate, de administrare, de închiriere, subînchiriere, comodat,
etc.); prin „comunicarea publică" a fonogramelor sau a reproducerilor
acestora se înțelege comunicarea acestora în spatii publice (închise sau deschise),
indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuințarea
unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalații de amplificare,
aparatura de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare audio
ori televizoare, echipament informatic, etc.).
În interpretarea
acestei dispoziții din Metodologie, Curtea de apel a avut în vedere și
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la
interpretarea dispozițiilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului
2001/29CE din data de 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului
de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.
Astfel, prin hotărârea
preliminară pronunțată la data de 7 decembrie 2006, CJUE a apreciat
că, deși simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă
în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin
aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere,
indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare
publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă. Interpretarea noțiunii
de „comunicare publică”, dată prin hotărârea preliminară menționată,
interesează și în speța de față.
Apelanta invocă,
însă, lipsa calității de utilizator, față de interzicerea
utilizării aparatelor și dispozitivelor de sonorizare prin decizia
nr. 104/2004 emisă de directorul general al pârâtei.
Curtea de apel
a reținut că echiparea mijloacelor de transport cu dispozitive de sonorizare
rezultă din adresa emisă chiar de pârâtă, aflată la dosarul
de apel, precum și din adresele emise de Registrul Auto Român privind acordarea
certificatelor de clasificare pe stele și din care reiese că toate vehiculele
de categoria I și cele de 2-4 stele sunt echipate în mod obligatoriu cu instalație
de sonorizare funcțională, aceasta incluzând difuzoare, radio și
magnetofon.
Normele care reglementează
clasificarea autovehiculelor pe categorii și stele sunt Ordinul nr. 85 din
26 iulie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea autocarelor
utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern și internațional
și pentru transporturi publice de persoane în trafic internațional și
Ordinul nr. 458 din 27 martie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
clasificarea pe categorii a autobuzelor și microbuzelor utilizate pentru transporturi
publice de persoane prin servicii regulate în trafic național.
Deși se apără
invocând decizia nr. 104 din 05 ianuarie 2004 prin care s-a dispus desființarea
sistemelor audio din autovehicule și sigilarea acestora, pârâta nu a dovedit
punerea în aplicare a acesteia dispoziții a conducerii societății
comerciale, ce a rămas la nivel de susținere, astfel că nu a răsturnat
prezumția de utilizator generată de calitatea de deținător a
mijloacelor de transport echipate cu instalații de sonorizare.
Curtea de apel
a constatat că, potrivit prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea
nr. 8/1996, reclamanta este îndreptățită să primească de
la pârâtă despăgubiri echivalente cu remunerațiile pe care le-ar
fi încasat în condițiile în care aceasta din urmă ar fi solicitat eliberarea
autorizației/licenței neexclusive ce ar fi legitimat-o să efectueze
utilizarea de fonograme prin comunicarea publică a acestora. De asemenea, aceasta
este îndreptățită la plata penalităților de întârziere
aferente despăgubirilor calculate în raport de decizia ORDA nr. 244/2005, conform
cu prevederile pct. 11 din această decizie, precum și, în temeiul
art. 1082 și 1084 vechiul C. civ. (în vigoare în perioada pentru care s-au
formulat pretențiile), la plata dobânzii aferente despăgubirilor calculate
în temeiul deciziei nr. 399/2006 și la actualizarea sumelor cu indicele de
inflație, impunându-se repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantei.
Curtea de apel
a reținut ca fondată critica privind aplicarea TVA, constatând, pe de
o parte, că nu a fost solicitat prin acțiune, iar pe de altă parte,
că potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003
privind C. fisc., baza de impozitare a TVA nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese,
stabilite prin hotărâre judecătorească.
Refăcând
expertiza contabilă pentru calcularea remunerației echitabile, în raport
de criticile din apel, Curtea de apel a reținut că acestea se cuvin reclamantei
pentru perioada 03 iulie 2006 - 30 aprilie 2011, față de admiterea excepției
prescripției extinctive, considerată întemeiată de instanța
de control judiciar.
Prin probatoriul
administrat în primă instanță și apel au fost identificate mijloacele
de transport în comun pentru care pârâta a obținut certificate de clasificare
pe stele/categorii, acestea fiind dotate cu instalații de sonorizare ce au
aptitudinea de a realiza comunicarea publică a fonogramelor, și în raport
de acestea expertul contabil a procedat la calculul remunerației aferente acestui
tip de utilizare.
Raportul de expertiză
a fost completat ca urmare a admiterii obiecțiunilor părților, rezultând
din constatările expertului imposibilitatea determinării rezervei auto
pe baza documentelor contabile, deși apelanta a susținut un procent de
40% de mijloace de transport inactive. Refuzând să pună la dispoziția
expertului documentele care să sprijine susținerea apelantei cu privire
la numărul mijloacelor de transport utilizate (listele de inventariere fiind
incomplete iar foile de parcurs nerelevante, întrucât se referă la anul 2012),
apelanta nu a dovedit contrariul celor ce rezultă din certificatele de clasificare
emise de RAR, astfel că pentru calcularea remunerațiilor va fi avută
în vedere varianta din raportul de expertiză în care nu se ține seama
de rezervă, adică de autovehiculele inactive, al căror număr
nu rezultă din evidențe contabile ce reflectă în mod riguros situația
parcului auto.
În mod similar,
pârâtei îi revenea sarcina de a dovedi că mijloacele de transport au fost utilizate
mai puțin de 10 zile pe lună, situație în care nu îi incumba obligația
de plată a remunerației echitabile, la dosar fiind depuse foile de parcurs
pentru perioada 2012, care nu face obiectul litigiului.
Față
de considerentele expuse, curtea de apel a admis apelul, în temeiul art. 296 C.
proc. civ., a schimbat, în parte, sentința apelată, reținând că,
în urma calculelor expertul a conchis în sensul că remunerația echitabilă
datorată, în valoare actualizată cu indicele de inflație, penalitățile
de întârziere și dobânda aferentă, pentru transport intern și internațional
este în sumă totală de 193.279,32 RON pentru perioada 03 iulie 2006-30
aprilie 2011. A fost menținută soluția de respingere a obligării
pârâtei la obținerea licențelor neexclusive, ce nu a făcut obiectul
apelului, intrând în puterea de lucru judecat.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs pârâta SC A. SA, solicitând admiterea recursului și
modificarea în parte a hotărârii instanței de apel, în sensul respingerii
pretențiilor formulate de reclamanta în totalitate, pentru motivele de nelegalitate
prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului
s-au arătat următoarele.
Prin decizie s-a
respins în mod greșit critica privind soluționarea excepției necompetenței
teritoriale a primei instanțe de fond, apreciindu-se că pârâta nu a formulat
această excepție prin întâmpinare în termenul prevăzut de art. 114
1
alin. (2) C. proc. civ., deși întâmpinarea a fost formulată în conformitate
cu prevederile legale. Totodată instanța a făcut o aplicare greșită
a dispozițiilor aplicabile situației de drept invocate. Pârâta nu a fost
reprezentata de un avocat, sens în care sunt aplicabile dispozițiile art. 118
alin. (3) C. proc. civ. - și astfel întreaga motivare a instanței privind
decăderea din termenul de a invoca excepția, este greșită, ceea
ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a mai
arătat că soluția instanței de apel este greșită și
sub aspectul modului de soluționare a celorlalte excepții invocate de
pârâta în apărare.
Pârâta a invocat
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei vizând
lipsa mandatului expres dat pentru formularea acțiunii introductive și
a susținut omisiunea instanței de a se pronunța pe această excepție.
Instanța de apel a apreciat în mod greșit că instanța de fond
s-a pronunțat pe această excepție la 14 martie 2012. Prin încheierea
din 14 martie 2012 instanța s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității
acțiunii și a excepției lipsei calității procesuale pasive
a pârâtei în raport de pretențiile reclamantei și a temeiului de drept
pe care își întemeiază cererea, iar nu pe excepția lipsei calității
procesuale active, sens în care soluția din apel cu motivarea dată acestui
motiv de apel este greșită.
Instanța
nu a analizat în apel criticile aduse hotărârii instanței de fond privind
calitatea procesuală pasivă a societății A. din perspectiva
dispozițiilor invocate în susținerea cererii formulate de reclamantă,
și anume hotărârea nr. 71/2000 și celelalte acte normative invocate.
Conform art. 4 din hotărârea nr. 71/2000 „obligația de plată a remunerației
revine administratorului spațiului în care are loc comunicarea publică".
Or, în raport cu această apărare instanța de fond și ulterior
instanța de apel nu s-au pronunțat.
A invocat și
susținut că reclamanta a solicitat pretențiile formulate în contradictoriu
cu SC A. SA în condițiile în care obligația de plată a remunerației
solicitate nu cădea în sarcina societății. Or, această critică
clar exprimată pe calea excepției nu a fost analizată în apel deși
a fost unul din motivele de nelegalitate.
Instanța
a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor legale aplicabile
situației deduse judecații sub aspectul nașterii obligației
de plată a remunerației solicitate de reclamantă în sarcina pârâtei
în condițiile în care reclamanta nu a probat cu nici un mijloc de probă
faptul că pârâta are calitate de utilizator de fonograme și că a
făcut o comunicare publică a fonogramelor a căror drept de administrare
îl deține.
Instanța
a omis a se pronunța argumentat și susținut de probe contrare și
argumente juridice în contra apărărilor pârâtei invocate pe calea apelului,
sub aspectul menționat. Instanța a invocat în susținerea soluției,
jurisprudența C.E.D.O. în interpretarea Directivei 2001/29CE din 22 mai 2001
în speță, hotărârea preliminară din 07 decembrie 2006.
Reclamanta avea
obligația conform art. 1169 C. civ. să probeze calitatea pârâtei de utilizator
de fonograme și să dovedească comunicarea publică a fonogramelor.
Reclamanta nu a probat aceste premise obligatorii. A arătat pe larg în actele
depuse în fata instanței instrumentele juridice pe care reclamanta le avea
la dispoziție pentru a face aceasta dovada.
Decizia invocată
de instanța vine să susțină apărarea pârâtei și drept
consecință nu poate fi invocată în contra pârâtei.
Pârâta a făcut
dovada că prin dispoziția din anul 2004 a Directorului General al A.,
s-a dispus neutilizarea aparatului de sonorizare a mijloacelor de transport. Susținerea
instanței că la dosar există la dovada emisă de RAR ca mijloacele
de transport au sistem de sonorizare de asemenea nu dovedește în contra apărărilor
pârâtei. A invocat că s-a emis o dispoziție a directorului general pentru
a nu se utiliza aceste dispozitive, ceea ce dovedește că autovehiculele
dețineau un astfel de sistem.
Chestiunea de
drept ce trebuia lămurită este aceea dacă pârâta a utilizat sistemul
de sonorizare prin difuzarea în spațiul mijloacelor de transport a muzicii
aflate sub protecția de difuzare a reclamantei. Or, această dovadă
nu există la dosar și astfel instanța a făcut o aplicare greșită
a mențiunilor cuprinse în art. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 privind
comunicarea publică de fonograme. Procedând astfel instanța a pronunțat
o hotărâre nelegală cu încălcarea pct. 9 din art. 304 C. proc.
civ.
Instanța
în pronunțarea soluției din apel susține că pârâta nu a făcut
dovada categoriei mijloacelor de transport deținute, rezervei parcului auto,
a mijloacelor de transport inactive și a mijloacelor de transport care au fost
utilizate mai puțin de 10 zile pe luna. Această motivare a instanței
de apel este vădit nelegală în sensul că instanța de apel impune
pârâtei sarcina probei în condițiile în care prin apel pârâta a criticat hotărârea
instanței de fond tocmai sub aspectul că reclamanta avea obligația
de a-și dovedi întinderea pretențiilor nu a probat tocmai aspectele pe
care instanța i le transferă în sarcină. Or, nu există interesul
juridic al pârâtei aflate într-o dispută contradictorie cu reclamanta să-i
realizeze probatoriul acesteia. Astfel, instanța procedând de această
manieră a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor
art. 1169 C. civ. fiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
ce conduce la nelegalitatea hotărârii pronunțate.
Deși instanța
și-a întemeiat hotărârea pe concluziile expertizei efectuate în cauză,
din conținutul acesteia nu rezultă mijloacele de transport identificare
prin serie de șasiu și număr de înmatriculare deși la dosarul
cauzei contrar susținerii instanței a depus listing-ul complet al mijloacelor
de transport deținute de pârâta. Astfel, s-a ajuns la calculul unei remunerații
în raport cu un număr incalificabil de mijloace de transport pe care pârâta
nu le-a deținut.
Sub aspectul obligației
pecuniare stabilite în sarcina pârâtei, deși instanța reține ca întemeiată
excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2006-2009
și a nelegalității stabilirii TVA, ca nesolicitat în principal pe
calea acțiunii formulate, și nedatorat, conform art. 137 alin. (3)
lit. b) din Legea nr. 571/2003, suma confirmată de instanța de apel ca
datorată este greșită și nedovedită. Nu s-a stabilit în
hotărârea pronunțată care este raționamentul matematic probator
pentru care instanța a stabilit suma de 193.279,32 RON. În condițiile
date, instanța a pronunțat o hotărâre arbitrară fără
o motivare care să susțină juridic, logic soluția.
Mai mult, în calculul
remunerației stabilite pe calea expertizei s-a calculat și remunerația
pentru transport public internațional în condițiile în care însuși
expertul susține că Autotim nu a deținut licențe de transport
public internațional. Licențele de transport public internațional
se emit de către Ministerul Transporturilor or, pentru pârâtă, Ministerul
Transporturilor nu a emis licențe de transport public internațional toate
licențele fiind emise de ARR pentru trafic intern. Varianta de calcul a remunerației
în varianta transportului public internațional fiind formulată de expert
pur teoretic la solicitarea reclamantei și încuviințarea instanței
în contextul în care expertul a menționat că nu a identificat licențe
de transport public internațional emise pentru reclamantă, pârâta a susținut
pe tot parcursul procesului că nu a făcut transport public internațional
iar reclamanta nu a făcut dovezi contrare în acest sens. Astfel, și sub
acest aspect hotărârea instanței este nelegală fiind pronunțată
în contradicție cu însăși aspectele reținute ca derulate în
fapt între părți.
Sub acest aspect
sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte a
constatat fondat recursul în limitele și pentru motivele expuse mai jos.
Este nefondat
primul motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel a
respins în mod greșit critica privind soluționarea excepției necompetenței
teritoriale a primei instanțe de fond.
Instanțele
de fond au reținut că întâmpinarea nu a fost formulată cu 5 zile
înainte de termenul stabilit pentru judecată, conform art. 114
1
alin. (2) C. proc. civ., fiind depusă la data de 16 noiembrie 2009, în timp
ce termenul de judecată era la 18 noiembrie 2009, astfel că pârâta a fost
decăzută din dreptul de a mai invoca excepția de necompetență
de ordine privată, conform art. 159 alin. (3) raportat la art. 103 alin.
(1) C. proc. civ.
Recurentul pârât
a susținut că întâmpinarea a fost formulată în conformitate cu prevederile
legale și că instanța ar fi făcut o aplicare greșită
a dispozițiilor aplicabile situației de drept invocate dar nu a combătut
concret cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel.
În schimb, a susținut
că pârâta nu a fost reprezentată de un avocat, sens în care ar fi aplicabile
dispozițiile art. 118 alin. (3) C. proc. civ., și astfel, întreaga motivare
a instanței privind decăderea din termenul de a invoca excepția ar
fi greșită.
Potrivit art.
118 alin. (3) „în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat,
președintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfățișare,
să arate excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare
despre care se va face vorbire în încheierea de ședință; instanța
îi va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării și
depunerea întâmpinării”.
Din actele dosarului
reiese că pentru termenul din 23 octombrie 2009 pârâta a cerut amânarea cauzei
pentru a-și angaja avocat, întâmpinarea depusă la 16 noiembrie 2009 a
fost semnată și de consilierul juridic al pârâtei, iar la termenul din
18 noiembrie 2009 nu a fost prezentă.
Recurentul pârât
susține că prima instanță de fond trebuia să pună
în discuție excepția necompetenței teritoriale invocată prin
întâmpinarea depusă tardiv, chiar dacă nu a fost prezent la prima zi de
înfățișare, doar pentru că la dosar nu exista dovada faptului
că și-ar fi angajat avocat.
Scopul edictării
alin. (3) al art. 118 C. proc. civ. este de a sprijini în pregătirea apărării
părțile care nu au beneficiat de asistență juridică, acestea
fiind în special, persoanele fizice, știut fiind că, de regulă, persoanele
juridice au angajați consilieri juridici.
Astfel, referirea
la avocat din cuprinsul acestui articol nu trebuie interpretată în sens strict,
ci cu sensul de asistență juridică acordată, potrivit legii,
de persoane având studii juridice, mandatari cu drept de a pune concluzii potrivit
art. 68 alin. (4) C. proc. civ., fiind atât avocații cât și consilierii
juridici care, potrivit legii, au dreptul să reprezinte partea.
În consecință,
în mod corect a constatat instanța de apel că prima instanță
de fond nu avea vreo obligație potrivit legii de a pune în discuție la
prima zi de înfățișare excepția de necompetență teritorială
invocată tardiv de către pârât.
Este nefondat
al doilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel
a reținut eronat că prima instanță de fond s-ar fi pronunțat
cu privire la excepția lipsei calității procesuale active.
Recurentul a susținut
că prin încheierea din 14 martie 2012 prima instanță de fond s-a
pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii și
a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în raport
de pretențiile reclamantei și a temeiului de drept pe care își întemeiază
cererea, dar că nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității
procesuale active, vizând lipsa mandatului expres dat pentru formularea acțiunii
introductive, cum în mod greșit ar fi reținut instanța de apel.
Observând partea
introductivă a încheierii din 14 martie 2012, se constată că, așa
cum corect a reținut instanța de apel, tribunalul s-a pronunțat cu
privire la excepția inadmisibilității, pe care a calificat-o, raportat
la argumentele aduse de către pârât în susținerea acesteia, ca excepția
lipsei calității procesuale active și excepția lipsei dovezii
calității de reprezentant, ambele fiind considerate neîntemeiate.
În recurs nu s-au
formulat critici cu privire la soluționarea acestor excepții pe fond.
Este nefondat
motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar
fi analizat criticile aduse hotărârii primei instanțe de fond privind
calitatea procesuală pasivă a societății A. din perspectiva
art. 4 din hotărârea nr. 71/2000 potrivit cărora „obligația de plată
a remunerației revine administratorului spațiului în care are loc comunicarea
publică".
Contrar susținerilor
recurentei această critică nu se regăsește în cadrul motivelor
de apel.
În ceea ce privește
motivele de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi
reținut greșit calitatea sa de utilizator de fonograme și a faptului
că a comunicat public fonograme, Înalta Curte a constatat că instanța
de apel nu a stabilit deplin împrejurările de fapt referitor la aceste aspecte,
fiind aplicabile prevederile art. 314 C. proc. civ., interpretate per a contrario.
În analiza criticii
din apel prin care reclamanta a susținut neîndeplinirea de către reclamantă
a obligației de a dovedi că pârâta este deținătoarea unor mijloace
de transport în care se ascultă muzică ambientală produsă de
producătorii de fonograme a cărei mandatară este, instanța de
apel a reținut, că „în calitate de deținătoare a unor mijloace
de transport echipate cu instalații de sonorizare, pârâta are calitatea de
utilizator de fonograme și că acesta realizează comunicare publică
a fonogramelor în sensul prevederilor art. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006
și a dezlegărilor date în jurisprudența Curții de Justiție
Europene relative la coordonatele în care se impune evaluarea categoriei de comunicare
publică”.
Astfel, instanța
de apel a reținut că simpla deținere a unor mijloace de transport
echipate cu instalații de sonorizare este suficientă pentru a concluziona
că pârâta are calitatea de utilizator de fonograme și că aceasta
realizează comunicarea publică a fonogramelor.
În sprijinul acestei
susțineri instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența
Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispozițiilor
Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2001/29 CE din data de 22
mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor
conexe în societatea informațională, reținând că prin hotărârea
preliminară pronunțată la data de 7 decembrie 2006, CJUE a apreciat
că deși simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă
în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin
aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere,
indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare
publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă. Interpretarea noțiunii
de „comunicare publică”, dată prin hotărârea preliminară menționată,
interesează și în speța de față.
După cum
se poate observa din hotărârea din 7 decembrie 2006 a CJCE, dată în cauza
C-306/05 [Sociedad General de Autores y Editores de España (SGAE) contra Rafael
Hoteles SA], citată chiar de către instanța de apel, simpla existență
a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei
2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către
clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru
transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3
alin. (1) din Directivă.
Or, instanța
de apel a reținut, contrar chiar jurisprudenței CJCE invocate, că
simpla existență a instalațiilor de sonorizare în mijloacele de transport
deținute de către pârâtă este suficientă pentru a concluziona
că pârâta are calitatea de utilizator de fonograme și că acesta realizează
comunicare publică a fonogramelor, astfel că ar fi inutilă analiza
apărărilor reclamantei în sensul că nu s-ar fi făcut dovada
utilizării fonogramelor și comunicării publice a fonogramelor, reținând
chiar că reclamanta nu ar fi „răsturnat prezumția de utilizator generată
de calitatea de deținător a mijloacelor de transport echipate cu instalații
de sonorizare”.
Ca atare, nerăspunzând
apărărilor pârâtei, în sensul că în mijloacele sale de transport
nu s-ar fi difuzat călătorilor fonograme protejate, pe considerentul că
simpla existență a aparaturii tehnice reprezintă în sine o comunicare,
instanța de apel nu a lămurit premisa factuală a litigiului.
Pe de altă
parte, este de precizat că, raportat la situația de fapt în speță,
reprezentată de solicitarea producătorilor de fonograme de a se plăti
o remunerație echitabilă pentru radiodifuzarea de muzică într-un
mijloc de transport de călători, iar nu de pretenții decurgând dintr-o
transmisie interactivă la cerere, se pune problema aplicării/interpretării
unor noțiuni din perspectiva Directivei nr. 92/100, iar nu ale Directivei 2001/29/CE
(C-135/10, Società Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso, Hotărârea
din 15 martie 2012, parag. 59, 60, 63).
Așa cum s-a
reținut în această hotărâre, identificată anterior, „(…) potrivit
art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, statele membre prevăd dreptul exclusiv
al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor
lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului
a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din
orice loc și în orice moment (…) (parag. 72).
73
Art. alin.
(2) din Directiva 92/100 impune statelor membre să prevadă un drept pentru
a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită
de utilizator atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale
sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări/televizări
prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică
și că această remunerație este repartizată între artiștii
interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză
(…).
74
Din compararea
art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 cu art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100
rezultă că noțiunea „comunicare publică” din cuprinsul acestor
dispoziții este utilizată în contexte care nu sunt identice și privesc
finalități care, deși sunt, desigur, similare, sunt totuși parțial
divergente.
75
Astfel, autorii
dispun, în temeiul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, de un drept cu caracter
preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori
ai operelor lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori
ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice. În schimb,
artiștii interpreți sau executanții și producătorii de
fonograme beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de
un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă
publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să
fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator.
76
Rezultă,
în ceea ce privește în special art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, pe de
o parte, că această dispoziție implică o apreciere individualizată
a noțiunii de comunicare publică. Situația este aceeași în cazul
identității utilizatorului și al problemei privind utilizarea fonogramei
în cauză.
77
Pe de altă
parte, întrucât art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 este aplicabil în cazul utilizării
unei opere, rezultă, prin urmare, că dreptul vizat de această dispoziție
este un drept de natură pur economică.
78
Astfel, pentru
a aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică
în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, trebuie, conform abordării
individualizate, astfel cum s-a constatat la pct. 76 din prezenta hotărâre,
să se aprecieze situația unui utilizator precis, precum și cea a
tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată.
79
În vederea unei
astfel de aprecieri, trebuie să se țină cont de mai multe criterii
complementare, neautonome și interdependente. În consecință, aceste
criterii trebuie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune
unele cu celelalte, știut fiind că pot avea, în diferite situații
concrete, o intensitate foarte variabilă.
80
Revine, așadar,
instanței naționale obligația de a efectua o astfel de apreciere
globală a situației concrete”.
Astfel, relevantă
pentru prezentul litigiu era noțiunea de comunicare publică, așa
cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârea din 15 martie 2012, C-135/10,
Società Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso la care instanța de
apel nu s-a raportat pentru a determina dacă sunt îndeplinite condițiile
pentru a se reține realizarea unei comunicări publice în speță.
În această
hotărâre s-a amintit că „anumite criterii au fost identificate de Curte
în contextul, oarecum diferit, al art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29” (parag.
81), dar s-au făcut și alte precizări suplimentare. Cu privire la
acest aspect CJUE a statuat următoarele:
„82
În primul rând,
Curtea a subliniat deja rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, referitor
la administratorul unui hotel și al unui bar, Curtea a statuat că acesta
efectuează un act de comunicare în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29
atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului
său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată
conținând o operă protejată. Astfel, în lipsa acestei intervenții,
clienții săi, deși se află în interiorul zonei de acoperire
a emisiunii menționate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera
difuzată (a se vedea în acest sens Hotărârea SGAE, citată anterior,
pct. 42, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association
Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, Rep., p. I-9083, pct.
195).
83
În al doilea
rând, Curtea a menționat deja anumite elemente inerente noțiunii de public.
84
În această
privință, Curtea a statuat că noțiunea „public”, în sensul art.
3 alin. (1) din Directiva 2001/29, privește un număr nedeterminat de potențiali
destinatari și presupune, pe de altă parte, existența unui număr
de persoane destul de important (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iunie
2005, Mediakabel, C-89/04, Rec., p. I-4891, pct. 30, Hotărârea din 14 iulie
2005, Lagardère Active Broadcast, C-192/04, Rec., p. I-7199, pct. 31, precum și
Hotărârea SGAE, citată anterior, pct. 37 și 38).
85
Mai întâi, referitor
la caracterul „nedeterminat” al publicului, trebuie subliniat că, potrivit
definiției noțiunii „transmisie publică (comunicare publică)”
din glosarul O.M.P.I., care, deși nu are forță juridică obligatorie,
contribuie totuși la interpretarea noțiunii de public, este vorba despre
„a face o operă perceptibilă (…) în orice mod corespunzător, unor
persoane în general, în opoziție cu anumite persoane care aparțin unui
grup privat”.
86
În continuare,
referitor la criteriul privind un „număr de persoane destul de important”,
acesta urmărește să indice că noțiunea de public cuprinde
un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune o pluralitate
prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate.
87
Pentru a determina
acest număr, Curtea a ținut cont de efectele cumulative ce rezultă
din punerea la dispoziție a operelor în favoarea potențialilor destinatari
(a se vedea Hotărârea SGAE, citată anterior, pct. 39). În această
privință, este relevant să se știe nu doar câte persoane au
acces în paralel la aceeași operă, ci și câte dintre ele au acces
în mod succesiv la această operă.
88
În al treilea
rând, la pct. 204 din Hotărârea Football Association Premier League și
alții, citată anterior, Curtea s-a pronunțat în sensul că nu
este lipsit de relevanță caracterul lucrativ al unei comunicări publice
în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29.
89
Rezultă
de aici că același lucru este a fortiori valabil în cazul dreptului la
o remunerație echitabilă, precum cel prevăzut la art. 8 alin.
(2) din Directiva 92/100, având în vedere natura pur economică a acestui drept.
90
În mod special,
Curtea s-a pronunțat în sensul că o intervenție efectuată de
către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces
clienților săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată
o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține
un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează
standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor. În mod similar,
Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul
unui bar este realizată în scopul, și este susceptibilă să se
repercuteze asupra, frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor
sale economice (a se vedea în acest sens Hotărârile SGAE, pct. 44, și
Football Association Premier League și alții, pct. 205, citate anterior).
91
Se subînțelege
astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte,
vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul
la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental”.
Aceste criterii
aplicabile speței, legate de criticile formulate de către apelant în sensul
neutilizării fonogramelor și necomunicării publice a acestora, nu
au fost identificate și analizate de către instanța de apel, care
astfel nu a lămurit deplin împrejurările de fapt în cauză.
Referitor la susținerea
reclamantei din cadrul concluziilor în recurs, legat de aplicarea Hotărârii
CJUE din 15 martie 2012, C-135/10, Società Consortile Fonografici împotriva Marco
Del Corso că pârâta nu ar fi formulat critici în apel referitoare la lipsa
caracterului lucrativ al comunicării publice, este de remarcat că apelul
a conținut critici în limita considerentelor primei instanțe de fond.
Instanța de apel, răspunzând criticilor apelantului trebuia să argumenteze
existența comunicării publice, negată de către apelant, prin
raportare la îndeplinirea criteriilor identificate în jurisprudența CJUE pentru
conturarea acestei noțiuni. De altfel, prin notele scrise formulate la 28
februarie 2013 și concluziile scrise formulate la 02 februarie 2015 pârâta
a susținut că una dintre condițiile care ar trebui îndeplinite ar
fi „însemnătatea economică independentă”.
Întrucât criticile
privind determinarea cuantumului remunerației datorate sunt subsecvente analizei
menționate anterior nu vor fi abordate în această fază procesuală.
În consecință,
în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7, 9 coroborate
cu art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată
și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 126A din data de 4 martie 2015
a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia
atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 31 mai 2016.