ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 115/2018

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat cu privire la primul motiv de apel care viza momentul la care a fost depusă cererea precizatoare de către reclamantă, și anume în ședința publică din data de 12 iunie 2004. Astfel, pârâta a solicitat instanței să nu aibă în vedere la pronunțarea hotărârii acea cerere precizatoare, fiind depusă după închiderea dezbaterilor. Așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 12.06.2014, instanța a întrebat părțile dacă au alte cereri și părțile au arătat instanței că nu mai au nicio cerere, astfel încât instanța, în temeiul art. 150 C. proc. civ., a închis dezbaterile și a acordat cuvântul părților pe fondul litigiului. După ce reclamanta a pus concluzii pe fondul litigiului și în timp ce apărătorul pârâtei punea concluzii pe fondul cauzei, reclamanta, prin apărător, a depus cererea precizatoare. În aceste condiții, este evident că instanța nu poate avea în vedere o cerere depusă după închiderea dezbaterilor. Instanța de apel nu a analizat sub niciun aspect această problemă juridică, cu toate că a fost învestită în acest sens.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 132 C. proc. civ., prin calificarea cererii depuse în data de 12 iunie 2014 ca fiind una prin care se majorează/micșorează câtimea pretențiilor, și nu o cerere modificatoare a acțiunii introductive de instanță. Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât prin cererea depusă la termenul din data de 12 iunie 2014 reclamanta nu indică cuantumul pretențiilor pentru perioada solicitată anterior, ci modifică această perioadă renunțând la o perioada ianuarie 2000 - aprilie 2006 și adăugând o altă perioadă, respectiv data introducerii acțiunii (28.05.2009) și până în prezent. În atare condiții, este vorba despre o cerere modificatoare care a fost depusă la instanță cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1169 C. civ. Astfel, reclamanta trebuia să facă dovada, în temeiul dispozițiilor art. 1169 C. civ. că, pe de o parte, autoturismele sunt dotate cu aparatura necesară reproducerii fonogramelor, iar pe de altă parte, că această aparatură a fost pusă în funcțiune, simpla deținere neducând automat la obligația de plată a remunerației. Instanța de apel, în mod nelegal, a considerat că declarația pe proprie răspundere răstoarnă sarcina probei, fără a argumenta această afirmație. Instanța de apel se mărginește să constate, fără a argumenta în niciun fel, cele menționate în raport de expertiză, respectiv că pârâta are 101 autovehicule echipate cu instalații de sonorizare. În realitate, nu exista nicio dovadă la dosarul cauzei cu privire la numărul de autoturisme deținute de pârâtă și care sunt echipate cu instalații de sonorizare. Mai mult, reclamanta, în aplicarea art. 1169 C. civ., nu a produs nicio probă prin care să facă dovada că autoturismele deținute de pârâtă au fost folosite pentru activitate taxi în mod continuu. În raportul de expertiza contabilă valorificat de instanță, expertul a arătat că din certificatul de înmatriculare și cartea de identitate a mașinii nu rezultă dacă autoturismele sunt dotate sau nu cu instalație de sonorizare. Instanța de apel a aplicat masuri diferite pentru probe identice, fără nicio justificare legală, încălcând principiul egalității în fața legii a părților. O componentă a garanțiilor unui proces echitabil este principiul egalității armelor, ce semnifică aplicarea unui tratament egal părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe de judecată, fără ca una să fie dezavantajată în raport cu cealaltă, fapt consacrat legislativ de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 21 din Constituție și art. 16 din Constituția României.

Instanța de apel a respins în mod nelegal proba cu înscrisurile depuse de pârâtă la data de 05.04.2017. Actele depuse au fost comunicate intimatei-reclamante înaintea termenului de judecată, așa cum rezultă din practicaua încheierii de amânare inițiale a pronunțării, iar reprezentantul intimatei-reclamante nu a solicitat termen pentru a lua cunoștință de aceste înscrisuri. Ca atare, erau incidente dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât nu se pricinuia amânarea cauzei.

Instanța de apel a încălcat dreptul de apărare al pârâtei prin analizarea înscrisurilor depuse de aceasta la termenul din 05.04.2017, cu toate că au fost înlăturate, iar pârâta a fost în imposibilitate să își facă apărări și în considerarea acestor înscrisuri.

Instanța de apel a respins în mod nelegal solicitarea pârâtei de a încuviința efectuarea unei expertize, încălcând dreptul părții la apărare. Expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite de către instanță din punct de vedere contabil, ci a făcut o serie de aprecieri care nu au nicio acoperire științifică și legală. Astfel, cu privire la primul obiectiv încuviințat de instanță și anume "stabilirea numărului și tipul autovehiculelor dotate cu instalații de sonorizare cu care societatea a efectuat transport rutier de persoane în perioada 1 ianuarie 2000 până în prezent", expertul nu a arătat în mod clar care sunt autoturismele dotate cu instalații de sonorizare și nici câte autoturisme au realizat efectiv activitatea de taxi în perioada analizată. Expertul a concluzionat că toate autoturismele sunt dotate cu instalații de sonorizare doar pe baza unei declarații pe proprie răspundere, cu toate că a arătat că din certificatul de înmatriculare și cartea de identitate a mașinii nu rezultă dacă autoturismele sunt dotate sau nu cu instalație de sonorizare, iar în răspunsul la obiecțiuni se menționează că pârâta i-a pus la dispoziție 50 de procese-verbale de predare primire a autovehiculelor din care nu rezultă că acestea sunt dotate cu instalație de sonorizare. De altfel, acea declarație nu poate fi considerată un document contabil pentru a fi avut în vedere la efectuarea expertizei și oricum datează din noiembrie 2008, neputând fi extrapolată nici pentru perioada anterioară și nici pentru cea ulterioară. Declarația invocată de expert a fost făcută de către reprezentanta pârâtei sperând că șoferii își vor dota autoturismele cu instalații de sonorizare, lucru care nu s-a întâmplat, întrucât aceștia nu au dorit ca activitatea lor să fie grevată și de alte costuri. Referitor la sarcina probei pentru a demonstra neutilizarea autoturismelor mai mult de 20 de zile, expertul a considerat fără temei că ar reveni pârâtei, care ar trebui să facă proba unui fapt negativ. Expertul nu a arătat în cuprinsul răspunsului la obiecțiuni cum a stabilit care din autoturisme au fost folosite efectiv pentru efectuarea transportului de taxi pe întreaga perioadă, așa cum s-a solicitat de către instanță. Acesta trebuia să analizeze toate documentele contabile ale pârâtei pentru a răspunde la acest obiectiv, nu să-i solicite să facă o serie de situații lunare la care nu era obligată prin nicio normă legală. Pornind de la răspunsul la primul obiectiv, se impunea refacerea calculelor și la obiectivele 2-4. Mai mult decât atât, în fața instanței de apel pârâta a depus o serie de înscrisuri din care rezultă fără îndoială că cel puțin o parte din autovehicule nu a circulat în perioada analizată, dar instanța de apel a constatat doar că expertul a răspuns la obiective.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile pct. 4 din H.G. nr. 143/2003, pct. 7 din Decizia ORDA nr. 244/2005, pct. 7 din Decizia ORDA nr. 399/2006 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Prevederile legale menționate, invocate de către reclamantă, stipulează expres ca izvor de naștere a oricăror obligații de plată "comunicarea publică" a fonogramelor, iar nu simpla deținere a aparatului electronic. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că autoturismele, chiar și cele care au fost dotate de fabricant cu astfel de aparat, au folosit aparatele pentru comunicare publică. Pe de altă parte, condițiile de naștere a vreunei obligații de plată a remunerației către UPFR sunt expres stipulate în lege: comunicarea să fie făcută în scop comercial și să fie publică. Recurenta a arătat că eventuala comunicare a unei fonograme nu are scop comercial, neexistând nicio diferență de preț/tarif sau criteriu de alegere din partea clientului dacă are sau nu muzică în timpul călătoriei. De altfel, nici reclamanta nu a făcut dovada scopului comercial al unei eventuale difuzări din partea pârâtei. De asemenea, nu este îndeplinită nici condiția unei comunicări publice în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Prin rezoluția nr. x/P/2009 din data de 07.04.2009, atașata la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de comunicare publică a operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe fără autorizație sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de lege, prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996. În motivarea rezoluției, organul de urmărire penală a calificat autoturismele cu care se practică activitatea de taximetrie ca neputând fi înscrise în categoria spatiilor publice așa cum sunt ele definite de lege. Aceasta calificare făcută de organele de cercetare penală, însușită de către reclamantă prin faptul că nu a contestat-o, are putere de lucru judecat fata de instanța civilă. În atare condiții, este nelegală aprecierea instanței de apel în sensul că cele stabilite de către organul de cercetare penală au numai relevanță penală. Extrapolarea celor menționate în declarația datată 26.11.2008 atât pentru perioada anterioară, cât și pentru cea ulterioară, nu are nicio acoperire legală, instanța de apel neargumentând în niciun fel acest lucru. Directivele reținute de instanța de apel nu au nicio aplicabilitate în cauză, întrucât se referă la alte situații premise și nu pot fi extrapolate așa cum face în mod nelegal instanța de apel.

Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut în mod legal. Astfel, reclamanta a învestit instanța de judecată cu obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile pentru perioada din ianuarie 2000 până în prezent, așadar până la depunerea cererii de chemare în judecată - 28.05.2009. Prin cererea precizatoare depusă la dosar pentru termenul din 15.05.2010, reclamanta și-a precizat acțiunea numai cu privire la capătul 2 de cerere, arătând în mod expres ca primul capăt de cerere rămâne neschimbat. Ca atare, acțiunea cu privire la plata remunerației echitabile vizează numai perioada ianuarie 2000-28.05.2009. În subsidiar, în situația în care instanța ar fi considerat că prin cererea precizatoare depusă pentru termenul din data de 15.05.2010 s-a precizat și primul capăt de cerere, perioada care trebuie analizată este ianuarie 2000 - 15.05.2010. În aceste condiții, având în vedere principiul disponibilității părților, principiu fundamental al procesului civil, instanța ar fi trebuit să analizeze acțiunea introductivă în limitele învestirii sale în mod legal. Instanța de apel nici măcar nu a analizat aceste susțineri ale pârâtei și s-a pronunțat pentru o perioadă pentru care nu a fost învestită în mod legal.

Instanța a admis acțiunea pentru o perioada prescrisă, dat fiind că a admis acțiunea și pentru perioada 01.04.2006 - 28.05.2006, deși a fost învestită cu prezenta acțiune în data de 28.05.2009. Interpretarea instanței de apel în sensul că data declarației pe proprie răspundere ar fi momentul de la care curge termenul de prescripție este eronată, întrucât reclamanta ar fi putut face demersuri pentru aflarea datelor anterior acestei date. Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul a indicat prevederile art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ. drept temei juridic al criticilor formulate, însă, din dezvoltarea acestora, se constată că pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. acele critici referitoare la pretinsa nerespectare a normelor de procedură, a căror admitere ar conduce la casarea deciziei (motivele de recurs de la pct. 1, 2, 4, 5 și 6), în timp ce criticile vizând încălcarea normelor de drept material se încadrează în cazul descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (motivul de la pct. 3, 7 și 9). Motivul 8 de recurs poate fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. este formală, întrucât recurentul nu a indicat criticile cu acest temei juridic și nici nu este posibilă o astfel de încadrare juridică a susținerilor formulate. 1. După cum s-a reiterat prin cererea de recurs, pârâta S.C. A. S.R.L. a susținut prin primul motiv de apel că tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la momentul la care a fost depusă de către reclamantă cererea precizatoare de la termenul de judecată din 12 iunie 2014 și nici la excepția tardivității acelei cereri, dar, în același timp, a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul admiterii pretențiilor reclamantei pentru perioada menționată în aceeași cerere precizatoare, în raport de dispozițiile art. 150 și 132 C. proc. civ. Instanța de apel a analizat criticile apelantei - pârâte din perspectiva art. 132 C. proc. civ. și a apreciat că este incidentă ipoteza din alin. (2) pct. 2 al art. 132, fiind vorba despre o cerere de mărire sau de micșorare a câtimii obiectului cererii, și nu de modificare a cererii introductive. Aceste considerente relevă faptul că s-a dat eficiență finalității criticilor formulate, respectiv aceea a unei aprecieri proprii a instanței de apel asupra momentului formulării cererii precizatoare, motiv pentru care nu se poate reține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra primului motiv de apel, cât timp a cercetat dacă prima instanță a procedat corect luând în considerare pretențiile reclamantei și pentru perioada de timp indicată în cererea de la ultimul termen de judecată. Reținând incidența art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., instanța de apel a considerat că cererea reclamantei a fost depusă înainte de închiderea dezbaterilor, chiar dacă nu a făcut în mod explicit referire la prevederile art. 150 C. proc. civ. De altfel, susținerea contrară a recurentei-pârâte se bazează pe o interpretare eronată a acestei norme, în sensul că închiderea dezbaterilor ar coincide cu momentul acordării cuvântului părților asupra fondului litigiului. În realitate, președintele declară dezbaterile închise după susținerea concluziilor părților, închiderea dezbaterilor fiind urmată de etapa deliberării și a pronunțării hotărârii. În aceste condiții, nu poate fi primită critica referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., instanța analizând primul motiv de apel. 2. În ceea ce privește modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., este nefondată susținerea recurentei potrivit căreia cererea reclamantei de la termenul din 12 iunie 2014 ar reprezenta o modificare a cererii, ce ar fi trebuit depusă în termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Pentru a se reține această calificare juridică, este necesar ca reclamantul să modifice unul dintre elementele cererii de chemare în judecată, respectiv obiectul, părțile sau cauza, ceea ce nu s-a întâmplat în speță, deoarece reclamanta a indicat doar întinderea pretențiilor solicitate, fără a schimba vreunul dintre elementele cererii introductive. Este lipsit de relevanță faptul că reclamanta a indicat perioada de timp certă pentru care solicită admiterea pretențiilor deduse judecății, dar nu și cuantumul pretențiilor. Cuantumul remunerației a fost calculat prin expertiza efectuată în cauză pentru perioada din anul 2000 până la data întocmirii raportului, iar reclamanta a învederat, de fapt, că nu solicită întreaga sumă calculată cu titlu de remunerație, ci doar pe cea aferentă unei perioade mai scurte de timp, după cum s-a arătat, în mod corect, prin Decizia recurată. În aceste condiții, nu poate fi primită critica referitoare la reținerea de către instanța de apel a incidenței art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. 3. Cât privește susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că vizează, în realitate, reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate. Astfel, făcând referire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ., recurenta contestă numărul de autoturisme echipate cu instalații de sonorizare, deținute de pârâtă, reținut de către instanțele de fond, pretinzând că nu există la dosarul cauzei nicio dovadă pe acest aspect. Această susținere indică faptul că recurenta, societate de taximetrie, nu infirmă folosirea în activitatea sa, în perioada 1.04.2006 - 31.03.2013, de autovehicule echipate cu instalații de sonorizare apte din punct de vedere tehnic să redea fonograme, în sensul art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ci doar numărul acestora. De altfel, prin hotărârea primei instanțe s-a reținut că pârâta a confirmat chiar prin întâmpinare folosirea de asemenea autoturisme. Cât privește numărul autoturismelor taxi, ambele instanțe de fond au arătat că, la data de 26.11.2008, reprezentantul pârâtei a depus la reclamanta U.P.F.R. o declarație pe proprie răspundere prin care a arătat că a deținut 101 autovehicule astfel echipate, iar cele 50 de procese-verbale de predare-primire înfățișate de către pârâtă nu contrazic această situație de fapt. Susținând inexistența la dosar a vreunei dovezi privind numărul autoturismelor, recurenta - pârâtă tinde, de fapt, la înlăturarea ca mijloc de probă a declarației pe proprie răspundere, fără a formula vreo critică referitoare la aptitudinea acestui înscris de a produce efecte juridice. Este adevărat că prin motivele de recurs de la pct. 6 (în numerotarea recurentei), s-a susținut că, pe de o parte, declarația datează din noiembrie 2008, astfel încât nu poate fi extrapolată pentru perioada anterioară sau ulterioară, iar, pe de altă parte, că declarația a fost făcută de către reprezentanta pârâtei cu scopul de a determina pe șoferi să își doteze autoturismele cu instalații de sonorizare. Aceste susțineri nu relevă, însă, inaptitudinea înscrisului de a proba împrejurarea pe care o atestă, în condițiile în care se referă și la perioada anterioară anului 2008, începând din 2003 și până în noiembrie 2008. Cât privește perioada ulterioară, în condițiile în care pârâta a continuat, în mod necontestat, să folosească în activitatea sa autoturisme dotate cu instalații de sonorizare, operează o prezumție simplă că activitatea a continuat în aceleași condiții, revenind pârâtei sarcina de a demonstra contrariul, fiind în posesia documentelor care conțin cifrele relevante, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Este de precizat, totodată, că declarația pe proprie răspundere reprezintă înscrisul pe baza căruia se acordă licență neexclusivă de utilizare a fonogramelor, conform pct. 6 din Metodologia privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme, publicată în Monitorul Oficial la data de 8.12.2006 în baza Deciziei ORDA nr. 399/2006 (metodologie înlocuită abia din noiembrie 2013 și, deci, aplicabilă pentru cea mai mare parte din perioada de referință 1.04.2006 - 31.03.2013). În îndeplinirea obligației legale de plată a remunerației cuvenite titularilor de drepturi, respectiva declarație se întocmește pe baza evidențelor proprii ale utilizatorului, producând efecte până la proba contrară în sensul atestării numărului autoturismelor efectiv folosite, în considerarea cărora se stabilește cuantumul remunerației. În condițiile în care un asemenea document a fost întocmit în cauză și a fost avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate de către pârâtă, ca urmare a folosirii neautorizate de fonograme și a neplății remunerației, pretenția recurentei de a fi înlăturat ca mijloc de probă relevă invocarea inadmisibilă a propriei culpe în nedovedirea unei situații de fapt contrare celei reținute de către instanțele de fond pe baza probelor administrate. Susținerea referitoare la raporturile dintre pârâtă și angajații sau colaboratorii săi nu are vreo legătură cu cauza, cu atât mai mult cu cât declarația a fost depusă la reclamantă, deci la organismul de gestiune colectivă care colectează remunerația cuvenită titularilor de drepturi. Cât privește susținerea vizând nedovedirea de către reclamantă a împrejurării că autoturismele deținute de pârâtă au fost folosite pentru activitate taxi în mod continuu, aceasta indică din nou o invocare a propriei culpe în nedovedirea situației de fapt contrare celei reținute, cât timp revenea pârâtei sarcina probării împrejurării menționate în apărare. Față de considerentele expuse, susținerile recurentei referitoare la modul de aplicare al art. 1169 C. civ. nu relevă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, tinzând la reevaluarea situației de fapt, astfel încât nu pot fi primite, din moment ce atribuțiile acestei instanțe de recurs sunt circumscrise exclusiv controlului de legalitate a deciziei de apel, prin prisma cazurilor expres și limitativ descrise de art. 304 C. proc. civ. 4. Nu vor fi primite nici susținerile referitoare la nelegalitatea dispoziției de la termenul de judecată din 5.04.2017, întrucât nu se raportează la motivele pentru care instanța de apel a dispus decăderea pârâtei din dreptul de administrare a probei cu înscrisuri. Dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocate în recurs, reglementează administrarea unei probe ce a fost propusă cu depășirea termenului legal și care nu necesită amânarea judecății. Or, instanța de apel a reținut că proba a fost propusă la termenul anterior celui din 5.04.2017 și s-a dispus amânarea judecății tocmai în vederea depunerii la dosar a înscrisurilor. Ca atare, nu sunt incidente prevederile invocate de către recurentă, neexistând nicio rațiune pentru infirmarea legalității dispoziției adoptate pe temeiul art. 138 alin. (3) C. proc. civ., față de nedepunerea la dosar a înscrisurilor cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. 5. Cât privește respectarea dreptului la apărare în legătură cu înscrisurile depuse de pârâtă pentru termenul din 5.04.2017, se constată că susținerile cu acest obiect pornesc de la premisa eronată potrivit căreia aceste înscrisuri ar fi fost analizate, deși au fost înlăturate. În considerentele deciziei s-a făcut referire la respectivele înscrisuri doar pentru a se sublinia faptul că acestea nu corespund celor pe care instanța le-a solicitat în temeiul art. 179 C. proc. civ. la termenul de judecată din 1 martie 2017 și pe care partea nu le-a depus la dosar. În aceste condiții, susținerile pe acest aspect sunt nefondate. 6. Cât privește încălcarea dreptului pârâtei la apărare prin respingerea solicitării acesteia de a încuviința efectuarea unei expertize, susținerile recurentei tind, din nou, la reevaluarea situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate și la invocarea inadmisibilă a propriei culpe pentru neîndeplinirea obligației de dovedire a apărărilor și susținerilor formulate. Astfel, pe de o parte, se reține că instanța de apel a respins proba solicitată ca nefiind utilă, iar recurenta urmărește reaprecierea de către instanța de control judiciar a utilității probei. Or, atare finalitate este inadmisibilă, deoarece nu are legătură cu respectarea sau nerespectarea unei dispoziții legale, ci cu o apreciere a instanței asupra administrării unui mijloc de probă, în contextul apărărilor formulate. Pe de altă parte, argumentul pentru care instanța de apel a respins proba ca nefiind utilă a fost acela al neîndeplinirii de către pârâtă a obligației de depunere la dosar a anumitor înscrisuri, stabilite în sarcina sa în cursul judecării apelului. Or, recurenta nu a contestat nerespectarea acestei obligații cu referire chiar la înscrisurile menționate în încheierea de ședință de la 1 martie 2017. Mai mult, la acel termen de judecată, pârâta nu a formulat nicio obiecție și nu a arătat că nu s-ar afla în posesia acestora ori că ele nu ar fi concludente, pertinente și utile cauzei. În aceste condiții, susținerile recurentei nu pot fi primite. 7. În ceea ce privește modul de aplicare a legii de către instanța de apel, recurenta a invocat, în esență, următoarele argumente în legătură cu fapta de comunicare publică de fonograme reținută în sarcina sa: - simpla deținere a aparatului electronic de către un autoturism nu reprezintă " comunicare publică " în sensul legii, fiind necesar a se dovedi folosirea aparatelor pentru comunicare publică, chiar și de către autoturismele celor care au fost dotate de fabricant cu astfel de aparate; - condițiile de naștere a obligației de plată a remunerației, expres stipulate în lege, presupun scopul comercial și caracterul public al comunicării; - aprecierea nelegală a instanței de apel privind absența autorității de lucru judecat a constatărilor organului de urmărire penală în fața instanței civile; - directivele reținute de instanța de apel nu au nicio aplicabilitate în cauză, întrucât se referă la alte situații premisă și nu pot fi extrapolate. Aceste susțineri ale recurentei sunt nefondate. Instanța de apel a făcut aplicarea dezlegărilor din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea noțiunii de "comunicare publică", în raport de care a apreciat că este suficientă dotarea autoturismelor taxi cu echipamente apte să redea fonograme, nefiind necesar a se proba în cauză însăși difuzarea respectivelor aparate. De asemenea, s-a raportat la aceleași dezlegări în aprecierea întrunirii condițiilor unei comunicări publice. Considerentele instanței de apel pe aceste aspecte relevă îndeplinirea corespunzătoare a obligației instanței naționale de asigurare a efectului deplin al dreptului Uniunii Europene prin interpretarea legii naționale și, în special, a dispozițiilor legale ce transpun o directivă, în lumina textului și a finalității directivei. Din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind noțiunea de "comunicare publică" rezultă că revine instanței naționale aprecierea globală a situației concrete și a compatibilității acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ținându-se seama de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente, care trebuie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte. Așadar, faptul că hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene se referă la un loc al comunicării publice a fonogramelor diferit de cel din hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene menționate, precum și o modalitate diferită de comunicarea publică, nu înlătură împiedică instanța națională să aplice criteriile stabilite în jurisprudența europeană, prin dezlegările de principiu date în interpretarea directivei. Dimpotrivă, atare operațiune relevă obligația instanței naționale de a interpreta legea națională prin prisma directivei. În acest context, se observă că instanța de apel a făcut referire la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată într-o anumită cauză, dar în considerentele căreia se reiterează criterii jurisprudențiale anterioare de stabilire a calității de "utilizator" a persoanei fizice sau juridice care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme. Pe baza acestora, s-a conchis în sensul că pârâta, în calitate de operator de servicii publice constând în transport de persoane în regim de taxi, datorează remunerația cuvenită producătorilor de fonograme. Motivele de recurs evocă două dintre aceste criterii, anume caracterul public și caracterul lucrativ al comunicării. În ceea ce privește primul criteriu, recurenta nu aduce nicio critică aprecierii instanței de apel vizând noțiunea de "public", ci se referă doar la considerentele referitoare la efectele rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în procesul civil. Cu privire la acest din urmă aspect, recurenta a reiterat apărarea conform căreia calificarea făcută de organul de cercetare penală spațiului public în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ar avea putere de lucru judecat față de instanța civilă, fără a critica concluzia instanței de apel fundamentată pe dispozițiile art. 22 C. proc. pen. În absența vreunei critici privind modul de aplicare a normei procesual penale, din care rezultă că doar hotărârea definitivă a instanței penale produce asemenea efecte în fața instanței civile, nu și actele procurorului din cursul cercetării sau al urmăririi penale, nu există nicio rațiune pentru cenzurarea constatării că este întrunit criteriul "publicului" din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, publicul fiind format dintr-un număr nedeterminat, dar destul de important de potențiali clienți, așadar din persoanele succesiv transportate de totalitatea autoturismelor operatorului taxi. Cât privește caracterul lucrativ, recurenta a susținut că nu există nicio diferență de preț/tarif în funcție de posibilitatea difuzării de fonograme și nici o opțiune a clientului pentru difuzare sau nedifuzare. Într-adevăr, impactul accesului clienților la fonogramele difuzate asupra prețului/tarifului reprezintă un element esențial în aprecierea caracterului lucrativ al comunicării. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că actul efectuat de un operator hotelier prin care urmărește să asigure clienților săi accesul la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influență asupra standardului acestui stabiliment și, prin aceasta, asupra prețului camerelor; în plus, este de natură să atragă și alți clienți interesați de acest serviciu suplimentar. Un asemenea raționament poate fi aplicat și în cazul operatorului de servicii publice constând în transport de persoane în regim de taxi, în condițiile în care se bazează pe legătura dintre accesul clienților la obiectul protecției și nivelul de confort de care aceștia beneficiază, precum și dintre gradul de confort și prețul serviciului principal. Or, tarifele în activitatea de taximetrie se stabilesc, în cazul taxiurilor pentru transportul persoanelor, și în funcție de nivelul confortului oferit, după cum prevede în mod expres art. 49 lit. a) din Legea taximetriei nr. 38/2000. În ceea ce privește absența unei opțiuni a clientului pentru difuzare sau nedifuzare, această împrejurare nu are legătură cu caracterul lucrativ, astfel cum susține recurenta, iar, pe de altă parte, confirmă existența unei comunicări publice. Instanța de apel a reținut deja, cu trimitere la dezlegările Curții de Justiție a Uniunii Europene, că un utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată, intervenție în lipsa căreia clienții, deși se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menționate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de difuzare. În consecință, nu poate fi primită niciuna dintre susținerile recurentei referitoare la inexistența unei comunicări publice în cauză. 8. Motivul de recurs prin care se susține acordarea de către instanța de apel a mai mult decât a cerut vizează, în realitate, respingerea motivului de apel privind pronunțarea plus petita de către prima instanță, așadar modul de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Susținerile recurentei - reclamante nu sunt fondate. După cum a arătat chiar recurenta, reclamanta a învestit instanța de judecată cu obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile pentru perioada din ianuarie 2000 până în prezent, iar la termenul din 9.02.2012 tribunalul a încuviințat expertiza contabilă cu acest obiectiv, fără vreo obiecție din partea pârâtei. Expertul a calculat cuantumul remunerației pentru perioada din anul 2000 până la data întocmirii raportului - martie 2013, pârâta punând la dispoziția expertului documente vizând acea perioadă de timp (chiar până în decembrie 2013 - fila 248 fond). În raport de constatările expertului, la termenul din 12 iunie 2014, reclamanta a precizat cuantumul pretențiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat prin prezenta decizie în analiza motivului 2 de recurs, iar tribunalul a ținut cont de această precizare. Drept urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect că prima instanță nu a acordat mai mult decât s-a cerut. 9. Cât privește acordarea de despăgubiri pentru perioada 01.04.2006 - 28.05.2006, instanța de apel a înlăturat motivul de apel referitor la soluționarea excepției prescripției extinctive, reținând că termenul de prescripție a început să curgă abia la data de 28.11.2008, când s-a cunoscut fapta și pe cel răspunzător de ea. Susținerea recurentei în sensul că reclamanta ar fi putut face demersuri anterior acestei date este o simplă afirmație contrară aprecierii instanței, care nu reprezintă o critică de nelegalitate, în absența unor argumente de fapt și de drept în combaterea considerentelor deciziei recurate, și care, astfel, nu poate fi cercetată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 5.355 RON către intimata reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, conform facturii fiscale nr. x din 7.12.2017.