ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursurilor

de față,

constată următoarele:

Reclamanta Uniunea

Producătorilor de Fonograme din România, prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București-Secția a III-a Civilă la 19

mai

2005, a solicitat

obligarea pârâtei SC

D.

SRL la: plata remunerației echitabile

datorată producătorilor de fonograme pentru comunicarea neautorizată a

fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport

rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, de la data punerii

acestora în circulație la zi; plata sumelor rezultate din actualizarea

remunerației datorate în funcție de rata inflației precum și plata daunelor

interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere,

de la data scadenței la zi; obținerea licențelor neexclusive pentru comunicarea

publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi

civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele

art.

580

3

alin. (1)

C. proc. civ. În

subsidiar, în temeiul

art.

139

alin. (2)

din Legea

nr.

8/1996 se solicită,

în situația în care nu pot fi aplicate dispozițiile

art.

139

lit. a)

, acordarea de

despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru

tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Prin

sentința civilă nr. 1029 din 31 mai 2011 a fost admisă în parte cererea, fiind

obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume de bani:

56.979,46 lei,

reprezentând remunerație echitabilă actualizată pentru perioada 19 mai 2006 –

septembrie 2010; 18.983,72 lei, reprezentând dobândă legală aferentă remunerației

neactualizate pentru aceeași perioadă și la 4039 lei, cheltuieli de judecată.

Au fost respinse, ca

prescrise, pretențiile reclamantei aferente perioadei anterioare datei de 19

mai 2006 și a fost obligată pârâta să solicite reclamantei emiterea unei

licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop

comercial stabilindu-se o amendă civilă în favoarea statului de 20 de lei pe zi

de întârziere în executarea acestei obligații.

Curtea de Apel

București-Secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea cererilor de apel

formulate de ambele părți, a respins căile de atac, ca nefondate, prin decizia nr.

240A din 18 octombrie 2011.

La darea hotărârii,

instanța a avut în vedere cele ce urmează.

Reclamanta a

notificat-o pe pârâtă la data de 20 octombrie 2008, privitor la obligația

acesteia de a solicita eliberarea unei licențe neexclusive pentru comunicarea

fonogramelor.

Din analiza

conținutului notificării din 20 octombrie 2008 Curtea a reținut că prin

intermediul acesteia nu se comunică pârâtei nici o obligație restantă privitor

la remunerația datorată pentru perioada anterioară acestei date, ci doar faptul

că are obligația să solicite și să încheie o licență neexclusivă, în

eventualitatea încălcării acestei obligații urmând să suporte rigorile legii.

Se arată că, atâta

vreme cât prin notificarea trimisă la 20 octombrie 2008, reclamanta nu a emis

pretenții pentru perioada anterior scursă, cu atât mai mult aceasta nu le poate

pretinde la o dată ulterioară, aceea de 7 octombrie 2009.

Cu privire la apelul

pârâtei, Curtea a reținut

că

soluția respingerii alegațiilor privind nulitatea acțiunii este corectă cu

motivarea că, deși pretențiile reclamantei din petitul cererii nu au fost

determinate în concret, ele sunt valabil formulate fiind determinabile potrivit

datelor oferite, a circumstanțelor cauzei și a prevederilor legale aplicabile

în speță.

În ceea ce privește

stabilirea existenței faptei ilicite constând în comunicarea publică de

fonograme, Curtea a reținut că aceasta s-a făcut pe baza unei prezumții simple

dedusă de către instanța de fond prin aplicarea dispozițiilor art. 1203 C. civ.

din constatarea circumstanțelor de fapt care atestă dotarea autocarelor

deținute de către pârâtă cu instalații de sonorizare apte să asigure comunicarea

publică de fonograme.

Potrivit regulilor

procedurale de analizare a probelor, prezumțiile simple nu pot face ca fiind

dovedită circumstanța de fapt asupra căreia poartă decât în situația

coroborării lor cu celelalte probe ale cauzei.

Curtea a reținut că

existența sistemelor de sonorizare în dotarea tuturor autovehiculelor și în

perfectă stare de funcționare este o altă circumstanță ce urmează a fi

coroborată cu prezumția simplă reținută de către Tribunal.

Simplul fapt al

deținerii de către pârâtă a unei licențe neexclusive pentru comunicarea video

nu poate înlătura reținerea faptului că au fost folosite și sistemele de

sonorizare, deoarece dovada faptului negativ (nefolosirea sistemelor de

sonorizare) se face prin faptul pozitiv contrar care în circumstanțele spetei

ar fi trebuit să dovedească imposibilitatea utilizării acestor sisteme.

Curtea a apreciat că,

dimpotrivă faptul deținerii de către pârâtă a licenței exclusive pentru

comunicarea video dovedește preocuparea acesteia de a asigura confortul pasagerilor

săi la un nivel foarte înalt. Or, dată fiind natura comunicărilor video

constând în difuzarea de filme este evident că folosirea acesteia se poate face

doar pe o perioadă limitată din timpul călătoriei deoarece necesită din partea

pasagerilor un efort de atenție foarte ridicat. În circumstanțe contrarii

comunicărilor video, comunicările audio necesită un efort de atenție redus din

partea pasagerilor și chiar le asigură acestora un confort sporit astfel că

este, de regulă folosit în spații publice aproape permanent.

Analizând al treilea

motiv de apel, Curtea a reținut că nu s-a acordat mai mult decât s-a cerut

determinând cuantumul

remunerației

datorate până la data efectuării raportului de expertiză în cauză iar nu până

la data introducerii cererii de chemare în judecată în cuprinsul căreia

pretențiile solicitate a se calcula se determină până „la zi”.

Aceasta deoarece,

remunerația se datorează de către pârâtă succesiv până la momentul în care

aceasta ar putea dovedi încetarea faptului ilicit reținut în sarcina sa ca

fiind izvor al acestor obligații. Prin urmare, curgerea acestor obligații a

avut loc pe tot parcursul derulării litigiului și faptul determinării

cuantumului până la data efectuării raportului de expertiză nu echivalează cu

acordarea de către instanță a mai mult decât s-a cerut.

Analizând al patrulea

motiv de apel în care apelanta pârâtă invocă greșita aplicare a dispozițiilor art.

1088 și 1084 C. civ., Curtea a reținut că dispoziția generală cuprinsă în

prevederile art. 1088 interzice într-adevăr acordarea altor daune interese

pentru creditor în afara celor constând în dobânda legală.

Textul are însă în

vedere excluderea acordării altor daune-interese iar nu excluderea acordării

altor forme de reparație cum este rata inflației. Or, calculul acesteia din

urmă se impune cu necesitate pentru a nu cauza creditorului o pierdere a

valorii creanței sale în circumstanțe economice dificile. În situația în care

judecătorul ar omite să observe necesitatea calculării ratei inflației,

cuantumul despăgubirilor acordate nu ar mai fi echivalentul pierderii suferite

și a beneficiului nerealizat ci, pe perioade istorice diferite, în funcție de

circumstanțele economice, cuantumul ar fi diferit.

S-a reținut că

dispozițiile art. 1088 C. civ. au fost edictate pentru circumstanțe economice

normale la mijlocul secolului XIX când schimbarea circumstanțelor economice nu

avea ritmul alert de astăzi și determinarea valorii nominale a unei monede în

raport cu o altă monedă de circulație regională nu era o practică în lumea financiară.

Susținerea potrivit

căreia prin dispozitiv nu au fost determinate perioadele pentru care urmează a

se calcula daunele interese și dobânda nu poate fi primită deoarece prin

determinarea perioadei pentru care a fost determinată obligația de plată a

remunerației s-a stabilit și perioada pentru care se vor calcula celelalte

obligații bănești care au doar caracter accesoriu și deci urmează soarta

obligației principale inclusiv în privința perioadei de timp pentru care se

datorează.

Criticile privind neobservarea

de către Tribunal a obiecțiunilor pârâtei la raportul de expertiză nu pot fi

primite deoarece, așa cum rezultă din mențiunile cuprinse în încheierea din 29

martie 2011, pârâta a avut posibilitatea să depună la dosar înscrisuri din care

să rezulte temeinicia obiecțiunilor sale privitor la autovehiculele efectiv

utilizate sau a încadrării lor în categoria de intern sau internațional, însă

nu a administrat aceste probe până la termen

Curtea a mai reținut

însă că prin obligarea pârâtei să obțină licențe neexclusive pentru comunicarea

publică a fonogramelor, tribunalul s-a limitat la a face o aplicare în concret

a dispozițiilor legale reținând și faptul că eliberarea unei astfel de licențe

nu ar putea avea loc în lipsa solicitării ei de către pârâtă.

Pentru îndeplinirea

acestei obligații este necesar și concursul reclamantei însă, prin dispoziția

instanței pârâta nu suportă o sarcină exorbitantă deoarece cererea sa de

eliberare a licenței ar putea-o absolvi de orice răspundere pe viitor în

situația în care reclamanta nu ar da curs acesteia și deci culpa neîndeplinirii

raportului obligațional ar fi în sarcina acesteia din urmă.

Împotriva deciziei au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ., art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 130 lit. a) coroborat cu art. 105, art.

106

5

, art. 139 și orice dispoziții legale din Legea nr. 8/1996

raportate la dispozițiile art. 998-999 C. civ., solicită, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea deciziei recurate,

admiterea apelului și, drept consecință, casarea sentinței civile nr. 1029 din 31

mai 2011 și încheierea de la 2 iunie 2010 pronunțate de Tribunalul

București-Secția a III-a Civilă în sensul respingerii excepției prescripției

extinctive, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea

pretențiilor anterioare datei de 19 mai 2006.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958.

Critica poate fi

încadrată, conform dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul

de modificare și prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticii formulate se arată că nu s-a împlinit termenul de prescripție deoarece

reclamanta nu are nicio obligație legală sau contractuală de identificare sau

notificare a utilizatorului de fonograme.

Termenul de

prescripție a început să curgă la data când reclamanta a cunoscut paguba și pe

cel care a produs-o, în cauză paguba fiind cunoscută ulterior declanșării

procesului.

Reclamanta nu are

resursele umane și financiare de identificare în timp util a utilizatorilor,

iar dreptul de a numi unul sau doi delegați pentru monitorizarea utilizării

fonogramelor în scop ambiental și lucrativ reglementat de art. 10 din

metodologie nu poate fi transformat într-o obligație.

Acesta este motivul

pentru care legiuitorul român a reglementat o procedură specială de stabilire

și de colectare a remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi reprezentați

de organismele de gestiune colectivă. Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) și b)

coroborat cu art. 106

5

și art. 131-131 din Legea nr. 8/1996,

organismele de gestiune colectivă au obligația de a stabili metodologii în

domeniile de utilizare care fac imposibilă autorizarea individuală de către

titularii de drepturi, metodologii care prin publicarea în M. Of. devin

opozabile pentru toți utilizatorii din domeniul în care s-a negociat. De

asemenea, organismelor de gestiune colectivă le incumbă obligația de a elibera

autorizații neexclusive la solicitarea utilizatorilor înainte de utilizarea

repertoriului protejat, art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în

schimbul achitării de către aceștia a remunerațiilor datorate. Mai mult,

potrivit Metodologiilor publicate prin H.G. nr. 71/200, H.G. nr. 143/2003,

Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 244/2005 și Decizia Oficiului

Român pentru Drepturile de Autor nr. 399/2006, utilizatorii care comunică

public fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora au

obligația de a achita către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România remunerațiile

echitabile stabilite prin Metodologii, plata acestora nefiind condiționată de

notificarea prealabilă efectuată de Uniunea Producătorilor de Fonograme din

România sau de emiterea vreunei facturi.

Intimata-pârâtă a

omis să declarare autovehiculele echipate cu instalații de sonorizare și nu a

achitat remunerațiile datorate, astfel că se poate reține reaua sa credință,

iar propria culpa nu poate opera în beneficiul său.

Obligația reglementată

de art. 130 alin. (1) lit. h) din lege, potrivit căreia organismul de gestiune

va solicita utilizatorilor informații și documente necesare pentru determinarea

cuantumului remunerațiilor datorate de aceștia, precum și pentru identificarea

titularilor de drepturi cărora le vor fi repartizate remunerațiile colectate,

este subsecventă îndeplinirii de către utilizatori a obligației de a solicita

autorizația neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor.

Pârâta, prin recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., solicită,

urmare a admiterii căilor de atac declarate, respingerea cererii formulate de

reclamantă.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâta învederează cele ce urmează.

1 - Instanța de apel

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

deoarece cererea reclamantei este lipsită de obiect. Prin cererea principală

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume nedeterminate de bani,

cu titlul de remunerație echitabilă, pentru o perioadă nedeterminată.

Potrivit

dispozițiilor alin. (2) al textului legal citat anterior, numai lipsa

semnăturii se poate complini în cursul judecății, în consecință, cererea

reclamantei trebuia declarată nulă.

2 - Hotărârea atacată

a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1203 C. civ.,

întrucât simplul fapt al deținerii unui sistem de sonorizare la bordul

autovehiculelor, nu naște probabilitatea folosirii acestuia și, implicit, a

săvârșirii unei fapte ilicite.

Instanța coroborează

prezumția că existența sistemelor de sonorizare în dotarea tuturor

autovehiculelor implică și comunicarea publică de fonograme cu celelalte probe

ale cauzei, rezumând de fapt „celelalte probe ale cauzei” la o altă prezumție,

respectiv la aceea că „sistemele de sonorizare sunt în perfectă stare de

funcționare” și implicit există comunicare publică.

Celelalte probe ale

cauzei nu se rezumă „la starea de funcționare a sistemelor de sonorizare”, ci

la alte probe pe care nici o instanță nu a dorit să le analizeze și, care,

făceau proba contrarie a prezumției reținute.

Pârâta a realizat

proba contrarie a prezumției reținute de instanța de apel, prin înscrisurile

depuse la dosar în legătură cu faptul că societatea deține un contract perfect

valabil și în prezent cu SC R.I. SRL, societate care deține calitatea de

reprezentant al M.P.L.C. în România, prin care s-a primit licență pentru

proiecție publică a oricăror filme artistice protejate prin drept de autor și a

altor programe licențiate obținute din orice sursă legală - audiența fiind

limitată la locațiile licențiatului, singurul scop al acestei comunicări este

să distreze și sau să educe angajații, patronii, membrii, oaspeții sau

clienții.

Nu se poate ca prin

același sistem de sonorizare să se distribuie, în același timp, către clienți

două feluri de comunicări, respectiv și filme/ programe licențiate, dar și

comunicări audio care intră sub protecția Uniunii Producătorilor de Fonograme

din România, deoarece, din punct de vedere tehnic și logic ambele comunicări

s-ar suprapune.

Reclamanta nu a adus

niciun proces verbal/înregistrare semnat/realizat de vreun agent

constatator/delegat în sensul constatării faptei că în autocarele recurentei se

realizează comunicare radio. În plus, există dispoziții legale care

reglementează modalitatea în care se poate proba săvârșirea comunicării

publice a fonogramelor. Potrivit Metodologiei privind comunicarea publică a

fonogramelor publicate în scop comercial anexă la H.G. nr. 143/2003, obligația de plată a remunerației către organismul de gestiune colectivă

revine deținătorului spațiului în care are loc comunicarea publică a

fonogramei, și nu transportatorului care deține instalații de sonorizare.

Potrivit art. 4 din Metodologie, obligația de plată a remunerației incumbă doar

dacă se face comunicare publică în spațiile deținute de pârâtă.

Legea nu prezumă că

se face comunicare publică doar pentru faptul deținerii echipamentului de

redare. Comunicarea publică trebuie dovedită.

Un al argument al

instanței de apel este acela că, realizarea unor comunicări video necesită un

efort de atenție sporit din partea clienților, iar comunicarea audio necesită

un efort de atenție mai redus și astfel un confort sporit, acesta din urmă

fiind prezent de regulă în spații publice aproape permanent, trăgându-se

concluzia că implicit aceasta este și situația pârâtei.

Clienții nu sunt

obligați să realizeze efortul de atenție, putând să ignore filmele sau

programele difuzate.

În același timp ar fi

inadmisibil ca, în condițiile în care autocarele dotate cu monitoare LCD, cu

DVD, pasagerii să nu beneficieze de aceste facilități.

3 - Conform

jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene noțiunea „comunicare

publică” prevăzută de dreptul Uniunii trebuie interpretată în lumina noțiunilor

echivalente cuprinse în convențiile internaționale, astfel încât să rămână

compatibilă cu acestea.

Drepturile de

proprietate intelectuală sunt de asemenea protejate prin dreptul internațional,

în special prin Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de

proprietate intelectuală („Acordul TRIPS”), prin Tratatul Organizației Mondiale

a Proprietății Intelectuale privind interpretările și execuțiile și fonogramele

(„WPPT”) și prin Convenția internațională privind protecția artiștilor

interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de

radiodifuziune („Convenția de la Roma”)).

Se precizează că

trebuie apreciată situația fiecărui utilizator, precum și situația tuturor persoanelor

cărora le sunt comunicate fonograme protejate. În acest context, trebuie să se

țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente.

Conform

jurisprudenței Curții, printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul

indispensabil al utilizatorului.

Astfel, acest

utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin

conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi

accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. Curtea a

menționat anumite elemente inerente noțiunii de public.

Astfel,

„publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de

potențiali destinatari și dintr-un număr destul de important de persoane.

Curtea s-a pronunțat

în sensul că un criteriu relevant îl constituie de asemenea caracterul lucrativ

al unei „comunicări publice”.

Se subînțelege astfel

că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de

utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea

acestuia, iar nu „captat” în mod accidental.

Raportat la aceste

criterii, se apreciază că și dacă într-un autocar s-ar difuza gratuit

fonograme, în avantajul clienților săi care beneficiază de această difuzare

independent de voința lor, nu se realizează o „comunicare publică” în sensul

dreptului Uniunii.

Deși se intervine în

mod deliberat în difuzarea de fonograme, clienții săi formează în mod normal un

grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură și constituie,

așadar, un ansamblu determinat de potențiali destinatari, iar nu „persoane în

general”.

În ceea ce privește

importanța numărului de persoane care au posibilitatea să asculte aceeași

fonogramă difuzată în autocar, clienții dintr-un autocar, într-adevăr constituie

o pluralitate de persoane, dar nu este una semnificativă, dat fiind că cercul

de persoane prezente simultan în autocar este, în general, limitat. În plus,

deși clienții se succed, nu este mai puțin adevărat că aceștia sunt prezenți

prin rotație și, de regulă, nu sunt destinatarii acelorași fonograme, în

special ale celor radiodifuzate.

O astfel de difuzare

nu are caracter lucrativ. Astfel, clienții din autocar au ca unic obiectiv

transportul, o difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent în practica serviciilor

de transport. Aceștia în cazul în care s-ar difuza astfel de fonograme,

beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor de accesul la

anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii în autocar și de durata

transportului.

4 - Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 1084 C. civ. și a ignorat dispozițiile art. 1088

C. civ.

Dispozițiile

imperative ale art. 1088 constituie una dintre excepțiile la care face referire

art. 1084 și interzic în materia obligațiilor civile care au ca obiect o sumă

oarecare acordarea altor daune-interese decât dobânda legală.

În consecință, instanța

de fond nu putea să dispună decât obligarea la plata dobânzii legale și,

potrivit alin. (2) al art. 1088, doar din momentul chemării în judecată.

Dispozițiile legale

invocate sunt aplicabile în cauză, nefiind abrogate nici expres și nici

implicit, astfel încât hotărârea Curții de Apel București este nelegală față de

motivarea că aplicarea lor în cauză rezidă din faptul că situația economică s-a

schimbat de la edictarea acestor norme.

5 - Instanța de apel,

prin hotărârea pronunțată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, fiind pronunțată cu încălcarea legii sub aspectul greșitei

aplicări a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

În cauză s-a analizat

doar întinderea pretinsului prejudiciu, iar existența faptei ilicite a fost

greșit prezumată, încălcându-se astfel normele legale menționate.

Hotărârea recurată nu

cuprinde nici o mențiune cu privire la înlăturarea susținerilor recurentei cu

privire la greșita aplicare a dispozițiilor privind răspunderea civilă

delictuală.

6 - Prin hotărârea

recurată s-a acordat mai mult decât s-a solicitat prin cererea principală,

încălcându-se astfeldispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și, de

asemenea, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece s-a dispus obligarea la

plata remunerației echitabile pe perioada 19 mai 2006 - septembrie 2010, deși

solicitarea reclamantei se referea la perioada cuprinsă între momentul punerii

autovehiculelor în circulație și până în prezent.

Deși cererea

reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19

mai 2009, moment până la care se solicitase obligarea prin folosirea sintagmei

„până în prezent", instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata

remunerației până în septembrie 2010, acordându-se astfel mai mult decât s-a

cerut.

Instanța a aplicat

greșit dispozițiile art. 1203 C. civ., prezumând nu numai culpa pârâtei, ci și

continuitatea acesteia în timp până la momentul când se va putea dovedi

încetarea faptei ilicite.

Prin obligarea

pârâtei la solicitarea emiterii unei licențe neexclusive s-a acordat altceva

decât s-a cerut prin cererea principală.

Așa cum a fost formulată

solicitarea reclamantei, apărea ca inadmisibilă, de vreme ce obiectul ei nu era

nici licit și nici posibil, întrucât „obținerea licenței neexclusive" nu

reprezintă un act unilateral de voință din partea pârâtei. Reclamanta este cea

care, potrivit legii, are obligația să acorde autorizația neexclusivă.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de

drept incidente cauzei reține caracterul nefondat al recursurilor pentru

următoarele argumente ce succed.

I. Recursul declarat

de reclamantă.

Prescripția dreptului

la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, începe să

curgă, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă (art. 2523 C. civ. 2009), de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și cel care răspunde de ea.

Organismul de

gestiune colectivă, în speță Uniunea Producătorilor de fonograme din România,

au obligația, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe, să ceară utilizatorilor sau

intermediarilor acestora comunicarea de informații și transmiterea documentelor

necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează.

De asemenea, art. 10

din Decizia nr. 399/2006 publicată în M. Of. nr. nr. 982 din 8 decembrie 2006,

arată că organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru

Drepturile de Autor drept colectoare unice pentru drepturile artiștilor

interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme au dreptul de a

numi unul sau doi delegați pentru monitorizarea utilizării fonogramelor în scop

ambiental sau lucrativ, având acces liber în spațiile închise sau deschise unde

se realizează comunicarea publică.

Din coroborarea

ultimelor două dispoziții legale rezultă că organismelor de gestiune colectivă

au și obligația, alături de colectarea și repartizarea drepturilor a căror

gestiune le este încredințată de către titulari, de a identifica alți

potențiali utilizatori, în vederea protejării intereselor membrilor săi.

În exercitarea

acestei îndatoriri, recurenta a identificat pe intimată, notificând-o la 2

octombrie 2008 să solicite autorizația neexclusivă de utilizare a repertoriului

protejat.

Aspectele de ordin

organizatoric ori financiar invocate nu reprezintă cauze obiective, de forță

majoră de natură să suspende cursul prescripției și în condițiile în care prin

notificare recurenta nu a emis pretenții pentru perioada anterioară emiterii.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

II. Recursul declarat

de pârâtă.

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că

prima instanță de fond trebuia să anuleze cererea introductivă de instanță ca

fiind lipsit de obiect întrucât se pretinde obligarea sa la plata unei sume

nedeterminate de bani, cu titlu de remunerație echitabilă pentru o perioadă

nedeterminată.

Critica formulată

este formală, limitându-se să reitereze motivul de apel fără să critice în

vreun fel considerentele instanței superioare de fond care a arătat că,

pretențiile reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România sunt

valabil formulate fiind determinabile potrivit datelor oferite, a

circumstanțelor cauzei și a prevederilor legale aplicabile în speță.

Cum reclamanta pârâtă

nu a arătat în concret de ce soluția instanței de apel este greșită, Înalta

Curte va constata că cele afirmate nu reprezintă o veritabilă critică de

nelegalitate.

motiv de recurs privește greșit aplicarea dispozițiilor art. 1203 C. civ.

Contrar opiniei

recurentei, prezumția simplă de comunicare publică, dedusă din faptul dotării

autovehiculelor cu sisteme de sonorizare, apte să asigure comunicarea publică

de fonograme, a fost corect reținută. Existența licenței neexclusive pentru

comunicarea video nu înlătură prezumția reținută, deoarece dovada faptului

negativ invocat – nefolosirea sistemului de sonorizare – se putea face prin

faptul pozitiv contrar și anume imposibilitatea utilizării acestora.

Nu prezintă relevanță

juridică argumentele recurentei privind imposibilitatea folosirii concomitente

a celor două sisteme destinate confortului călătorilor, câtă vreme transportatorul

are alegerea, funcție de circumstanțele călătoriei, să folosească unul sau

altul dintre cele două sisteme, ori chiar deloc.

treilea motiv de recurs se invocă interpretarea greșită a noțiunii „comunicare

publică” cu referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Pârâta nu a exercitat

apel împotriva hotărârii primei instanțe cât privește noțiunea de comunicare

publică, ceea ce înseamnă că, sub acest aspect, a achiesat la soluția primei

instanțe.

În aceste condiții,

nu poate invoca, omisso medio, peste calea de atac a apelului, direct în recurs

aspecte de nelegalitate ale soluției pronunțate de instanța de fond cât

privește noțiunea de „comunicare publică”.

critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1084 C. civ. și

1088 C. civ.

Acordarea cumulativă

a dobânzii și actualizării este posibilă pentru aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 1084 C. civ. potrivit căruia despăgubirile civile trebuie să

cuprindă atât perioada efectivă –damnum emergens – cât și beneficiul nerealizat

– lucrum cessans.

Astfel,

reactualizarea creanței, urmare a existenței fluctuațiilor monetare ce se

produc după expirarea scadenței obligațiilor de plată, reprezintă modalitatea

de reparare a daunei efective produsă în patrimoniul creditorului, în speță

reclamanta.

Câștigul nerealizat

îl reprezintă dobânda legală calculată în conformitate cu dispozițiile art. 1088

C. civ. raportat la dispozițiilor O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii

legale pentru obligațiile bănești (dispozițiile O.G. nr. 9/2000 au fost

abrogate de O.G. nr. 13 din 1 septembrie 2011, după pronunțarea hotărârii de

primă instanță la 31 mai 2011).

Recurenta susține că

s-a realizat o dublă reparație a prejudiciului prin cumularea dobânzii legale

cu rata inflației.

Numai că la

calcularea dobânzii legale nu se are în vedere rata inflației, ci dobânda de

referință a Băncii Naționale a României conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000. De

precizat că în raporturile civile, ca în speța de față, dobânda nu poate depăși

dobânda legală cu mai mult de 50% pe an conform art. 5 din ordonanță.

Indicile prețurilor

de consum măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate de pe

piață și a tarifelor serviciilor utilizate într-o anumită perioadă față de

perioada anterioară.

Din cele de mai sus

reiese că cei doi indicatori depind de elemente diferite, au natură juridică

diferită și regim juridic diferit.

va fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la

faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cu indicarea

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că dispozițiile art. 998-999

C. civ. au fost greșit aplicate deoarece s-a analizat doar întinderea

prejudiciului.

Contrar opiniei

recurentei instanța de apel analizează, în limita învestirii, elementele

răspunderii civile delictuale, chiar dacă acestea nu sunt poziționate în

același paragraf.

Astfel, pârâta avea

obligația legală de a solicita din partea reclamantei eliberarea unei licențe neexclusive

pentru difuzarea fonogramelor și de a plăti remunerația echitabilă, calculată

potrivit metodologiilor în vigoare, pentru respectarea dispozițiilor art. 105 alin.

(1) lit. f), art. 106

5

alin. (1), art. 130 alin. (1) lit. a), b) și

h) și art. 131

2

alin. (8) din Legea nr. 8/1996. Urmare atitudinii

culpabile, nesolicitarea eliberării licenței prescrise de lege, fapta ilicită

s-a concretizat prin aplicarea dispozițiilor art. 1203 C. civ., prezumție

relativă ce nu a fost răsturnată de către pârâtă, cum deja s-a arătat.

Cum nu se contestă

analiza de către instanță a întinderii prejudiciului, rezultă existența

legăturii de cauzalitate ce a determinat prejudiciul pretins.

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța a dat mai mult

decât s-a cerut, sub un dublu aspect: obligarea sa de a solicita emiterea unei

licențe neexclusive precum și obligarea la plata remunerației echitabile pe

perioada 19 mai 2006 – septembrie 2010, deși reclamanta a solicitat plata pe

perioada cuprinsă între momentul punerii autovehiculelor în circulație și până

în prezent.

Critica este vădit

nefondată.

Reclamanta, prin

capătul trei de cerere a solicitat obligarea pârâtei la obținerea licențelor

neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop

comercial.

Cât privește cea de-a

doua susținere, curgerea obligațiilor a avut loc pe tot parcursul litigiului și

faptul determinării cuantumului până la data efectuării raportului de expertiză

(la zi conform solicitării reclamantei) nu valorează cu acordarea de către

instanță a mai mult decât s-a cerut.

Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de

Fonograme din România și de pârâta SC D. SRL împotriva deciziei nr. 240/A din

data de 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2013.