ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.

, asupra recursurilor de față, constată următoarele: Reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a III-a Civilă la 19 mai 2005, a solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL la: plata remunerației echitabile datorată producătorilor de fonograme pentru comunicarea neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație la zi; plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate în funcție de rata inflației precum și plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței la zi; obținerea licențelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele art. 580 3 alin. (1) C. proc.

civ. În subsidiar, în temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 se solicită, în situația în care nu pot fi aplicate dispozițiile art. 139 lit. a) , acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite. Prin sentința civilă nr. 1029 din 31 mai 2011 a fost admisă în parte cererea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume de bani: 56.979,46 lei, reprezentând remunerație echitabilă actualizată pentru perioada 19 mai 2006 – septembrie 2010; 18.983,72 lei, reprezentând dobândă legală aferentă remunerației neactualizate pentru aceeași perioadă și la 4039 lei, cheltuieli de judecată.

Au fost respinse, ca prescrise, pretențiile reclamantei aferente perioadei anterioare datei de 19 mai 2006 și a fost obligată pârâta să solicite reclamantei emiterea unei licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial stabilindu-se o amendă civilă în favoarea statului de 20 de lei pe zi de întârziere în executarea acestei obligații. Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea cererilor de apel formulate de ambele părți, a respins căile de atac, ca nefondate, prin decizia nr. 240A din 18 octombrie 2011. La darea hotărârii, instanța a avut în vedere cele ce urmează. Reclamanta a notificat-o pe pârâtă la data de 20 octombrie 2008, privitor la obligația acesteia de a solicita eliberarea unei licențe neexclusive pentru comunicarea fonogramelor.

Din analiza conținutului notificării din 20 octombrie 2008 Curtea a reținut că prin intermediul acesteia nu se comunică pârâtei nici o obligație restantă privitor la remunerația datorată pentru perioada anterioară acestei date, ci doar faptul că are obligația să solicite și să încheie o licență neexclusivă, în eventualitatea încălcării acestei obligații urmând să suporte rigorile legii.

Se arată că, atâta vreme cât prin notificarea trimisă la 20 octombrie 2008, reclamanta nu a emis pretenții pentru perioada anterior scursă, cu atât mai mult aceasta nu le poate pretinde la o dată ulterioară, aceea de 7 octombrie 2009. Cu privire la apelul pârâtei, Curtea a reținut că soluția respingerii alegațiilor privind nulitatea acțiunii este corectă cu motivarea că, deși pretențiile reclamantei din petitul cererii nu au fost determinate în concret, ele sunt valabil formulate fiind determinabile potrivit datelor oferite, a circumstanțelor cauzei și a prevederilor legale aplicabile în speță. În ceea ce privește stabilirea existenței faptei ilicite constând în comunicarea publică de fonograme, Curtea a reținut că aceasta s-a făcut pe baza unei prezumții simple dedusă de către instanța de fond prin aplicarea dispozițiilor art. 1203 C. civ.

din constatarea circumstanțelor de fapt care atestă dotarea autocarelor deținute de către pârâtă cu instalații de sonorizare apte să asigure comunicarea publică de fonograme. Potrivit regulilor procedurale de analizare a probelor, prezumțiile simple nu pot face ca fiind dovedită circumstanța de fapt asupra căreia poartă decât în situația coroborării lor cu celelalte probe ale cauzei. Curtea a reținut că existența sistemelor de sonorizare în dotarea tuturor autovehiculelor și în perfectă stare de funcționare este o altă circumstanță ce urmează a fi coroborată cu prezumția simplă reținută de către Tribunal.

Simplul fapt al deținerii de către pârâtă a unei licențe neexclusive pentru comunicarea video nu poate înlătura reținerea faptului că au fost folosite și sistemele de sonorizare, deoarece dovada faptului negativ (nefolosirea sistemelor de sonorizare) se face prin faptul pozitiv contrar care în circumstanțele spetei ar fi trebuit să dovedească imposibilitatea utilizării acestor sisteme. Curtea a apreciat că, dimpotrivă faptul deținerii de către pârâtă a licenței exclusive pentru comunicarea video dovedește preocuparea acesteia de a asigura confortul pasagerilor săi la un nivel foarte înalt. Or, dată fiind natura comunicărilor video constând în difuzarea de filme este evident că folosirea acesteia se poate face doar pe o perioadă limitată din timpul călătoriei deoarece necesită din partea pasagerilor un efort de atenție foarte ridicat.

În circumstanțe contrarii comunicărilor video, comunicările audio necesită un efort de atenție redus din partea pasagerilor și chiar le asigură acestora un confort sporit astfel că este, de regulă folosit în spații publice aproape permanent. Analizând al treilea motiv de apel, Curtea a reținut că nu s-a acordat mai mult decât s-a cerut determinând cuantumul remunerației datorate până la data efectuării raportului de expertiză în cauză iar nu până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cuprinsul căreia pretențiile solicitate a se calcula se determină până „la zi”. Aceasta deoarece, remunerația se datorează de către pârâtă succesiv până la momentul în care aceasta ar putea dovedi încetarea faptului ilicit reținut în sarcina sa ca fiind izvor al acestor obligații.

Prin urmare, curgerea acestor obligații a avut loc pe tot parcursul derulării litigiului și faptul determinării cuantumului până la data efectuării raportului de expertiză nu echivalează cu acordarea de către instanță a mai mult decât s-a cerut. Analizând al patrulea motiv de apel în care apelanta pârâtă invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1088 și 1084 C. civ., Curtea a reținut că dispoziția generală cuprinsă în prevederile art. 1088 interzice într-adevăr acordarea altor daune interese pentru creditor în afara celor constând în dobânda legală. Textul are însă în vedere excluderea acordării altor daune-interese iar nu excluderea acordării altor forme de reparație cum este rata inflației.

Or, calculul acesteia din urmă se impune cu necesitate pentru a nu cauza creditorului o pierdere a valorii creanței sale în circumstanțe economice dificile. În situația în care judecătorul ar omite să observe necesitatea calculării ratei inflației, cuantumul despăgubirilor acordate nu ar mai fi echivalentul pierderii suferite și a beneficiului nerealizat ci, pe perioade istorice diferite, în funcție de circumstanțele economice, cuantumul ar fi diferit. S-a reținut că dispozițiile art. 1088 C. civ. au fost edictate pentru circumstanțe economice normale la mijlocul secolului XIX când schimbarea circumstanțelor economice nu avea ritmul alert de astăzi și determinarea valorii nominale a unei monede în raport cu o altă monedă de circulație regională nu era o practică în lumea financiară.

Susținerea potrivit căreia prin dispozitiv nu au fost determinate perioadele pentru care urmează a se calcula daunele interese și dobânda nu poate fi primită deoarece prin determinarea perioadei pentru care a fost determinată obligația de plată a remunerației s-a stabilit și perioada pentru care se vor calcula celelalte obligații bănești care au doar caracter accesoriu și deci urmează soarta obligației principale inclusiv în privința perioadei de timp pentru care se datorează.

Criticile privind neobservarea de către Tribunal a obiecțiunilor pârâtei la raportul de expertiză nu pot fi primite deoarece, așa cum rezultă din mențiunile cuprinse în încheierea din 29 martie 2011, pârâta a avut posibilitatea să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte temeinicia obiecțiunilor sale privitor la autovehiculele efectiv utilizate sau a încadrării lor în categoria de intern sau internațional, însă nu a administrat aceste probe până la termen Curtea a mai reținut însă că prin obligarea pârâtei să obțină licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor, tribunalul s-a limitat la a face o aplicare în concret a dispozițiilor legale reținând și faptul că eliberarea unei astfel de licențe nu ar putea avea loc în lipsa solicitării ei de către pârâtă.

Pentru îndeplinirea acestei obligații este necesar și concursul reclamantei însă, prin dispoziția instanței pârâta nu suportă o sarcină exorbitantă deoarece cererea sa de eliberare a licenței ar putea-o absolvi de orice răspundere pe viitor în situația în care reclamanta nu ar da curs acesteia și deci culpa neîndeplinirii raportului obligațional ar fi în sarcina acesteia din urmă. Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ., art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 130 lit. a) coroborat cu art. 105, art. 106 5 , art. 139 și orice dispoziții legale din Legea nr. 8/1996 raportate la dispozițiile art. 998-999 C. civ., solicită, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., casarea deciziei recurate, admiterea apelului și, drept consecință, casarea sentinței civile nr. 1029 din 31 mai 2011 și încheierea de la 2 iunie 2010 pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în sensul respingerii excepției prescripției extinctive, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea pretențiilor anterioare datei de 19 mai 2006. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Critica poate fi încadrată, conform dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de modificare și prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticii formulate se arată că nu s-a împlinit termenul de prescripție deoarece reclamanta nu are nicio obligație legală sau contractuală de identificare sau notificare a utilizatorului de fonograme.

Termenul de prescripție a început să curgă la data când reclamanta a cunoscut paguba și pe cel care a produs-o, în cauză paguba fiind cunoscută ulterior declanșării procesului. Reclamanta nu are resursele umane și financiare de identificare în timp util a utilizatorilor, iar dreptul de a numi unul sau doi delegați pentru monitorizarea utilizării fonogramelor în scop ambiental și lucrativ reglementat de art. 10 din metodologie nu poate fi transformat într-o obligație. Acesta este motivul pentru care legiuitorul român a reglementat o procedură specială de stabilire și de colectare a remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi reprezentați de organismele de gestiune colectivă.

Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) și b) coroborat cu art. 106 5 și art. 131-131 din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă au obligația de a stabili metodologii în domeniile de utilizare care fac imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi, metodologii care prin publicarea în M. Of. devin opozabile pentru toți utilizatorii din domeniul în care s-a negociat. De asemenea, organismelor de gestiune colectivă le incumbă obligația de a elibera autorizații neexclusive la solicitarea utilizatorilor înainte de utilizarea repertoriului protejat, art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în schimbul achitării de către aceștia a remunerațiilor datorate. Mai mult, potrivit Metodologiilor publicate prin H.G.

nr. 71/200, H.G. nr. 143/2003, Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 244/2005 și Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 399/2006, utilizatorii care comunică public fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora au obligația de a achita către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România remunerațiile echitabile stabilite prin Metodologii, plata acestora nefiind condiționată de notificarea prealabilă efectuată de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România sau de emiterea vreunei facturi. Intimata-pârâtă a omis să declarare autovehiculele echipate cu instalații de sonorizare și nu a achitat remunerațiile datorate, astfel că se poate reține reaua sa credință, iar propria culpa nu poate opera în beneficiul său.

Obligația reglementată de art. 130 alin. (1) lit. h) din lege, potrivit căreia organismul de gestiune va solicita utilizatorilor informații și documente necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor datorate de aceștia, precum și pentru identificarea titularilor de drepturi cărora le vor fi repartizate remunerațiile colectate, este subsecventă îndeplinirii de către utilizatori a obligației de a solicita autorizația neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor. Pârâta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., solicită, urmare a admiterii căilor de atac declarate, respingerea cererii formulate de reclamantă. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta învederează cele ce urmează.

1 - Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ. deoarece cererea reclamantei este lipsită de obiect. Prin cererea principală reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume nedeterminate de bani, cu titlul de remunerație echitabilă, pentru o perioadă nedeterminată. Potrivit dispozițiilor alin. (2) al textului legal citat anterior, numai lipsa semnăturii se poate complini în cursul judecății, în consecință, cererea reclamantei trebuia declarată nulă. 2 - Hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1203 C. civ., întrucât simplul fapt al deținerii unui sistem de sonorizare la bordul autovehiculelor, nu naște probabilitatea folosirii acestuia și, implicit, a săvârșirii unei fapte ilicite.

Instanța coroborează prezumția că existența sistemelor de sonorizare în dotarea tuturor autovehiculelor implică și comunicarea publică de fonograme cu celelalte probe ale cauzei, rezumând de fapt „celelalte probe ale cauzei” la o altă prezumție, respectiv la aceea că „sistemele de sonorizare sunt în perfectă stare de funcționare” și implicit există comunicare publică. Celelalte probe ale cauzei nu se rezumă „la starea de funcționare a sistemelor de sonorizare”, ci la alte probe pe care nici o instanță nu a dorit să le analizeze și, care, făceau proba contrarie a prezumției reținute. Pârâta a realizat proba contrarie a prezumției reținute de instanța de apel, prin înscrisurile depuse la dosar în legătură cu faptul că societatea deține un contract perfect valabil și în prezent cu SC R.I.

SRL, societate care deține calitatea de reprezentant al M.P.L.C. în România, prin care s-a primit licență pentru proiecție publică a oricăror filme artistice protejate prin drept de autor și a altor programe licențiate obținute din orice sursă legală - audiența fiind limitată la locațiile licențiatului, singurul scop al acestei comunicări este să distreze și sau să educe angajații, patronii, membrii, oaspeții sau clienții. Nu se poate ca prin același sistem de sonorizare să se distribuie, în același timp, către clienți două feluri de comunicări, respectiv și filme/ programe licențiate, dar și comunicări audio care intră sub protecția Uniunii Producătorilor de Fonograme din România, deoarece, din punct de vedere tehnic și logic ambele comunicări s-ar suprapune.

Reclamanta nu a adus niciun proces verbal/înregistrare semnat/realizat de vreun agent constatator/delegat în sensul constatării faptei că în autocarele recurentei se realizează comunicare radio. În plus, există dispoziții legale care reglementează modalitatea în care se poate proba săvârșirea comunicării publice a fonogramelor. Potrivit Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial anexă la H.G. nr. 143/2003, obligația de plată a remunerației către organismul de gestiune colectivă revine deținătorului spațiului în care are loc comunicarea publică a fonogramei, și nu transportatorului care deține instalații de sonorizare. Potrivit art. 4 din Metodologie, obligația de plată a remunerației incumbă doar dacă se face comunicare publică în spațiile deținute de pârâtă.

Legea nu prezumă că se face comunicare publică doar pentru faptul deținerii echipamentului de redare. Comunicarea publică trebuie dovedită. Un al argument al instanței de apel este acela că, realizarea unor comunicări video necesită un efort de atenție sporit din partea clienților, iar comunicarea audio necesită un efort de atenție mai redus și astfel un confort sporit, acesta din urmă fiind prezent de regulă în spații publice aproape permanent, trăgându-se concluzia că implicit aceasta este și situația pârâtei. Clienții nu sunt obligați să realizeze efortul de atenție, putând să ignore filmele sau programele difuzate. În același timp ar fi inadmisibil ca, în condițiile în care autocarele dotate cu monitoare LCD, cu DVD, pasagerii să nu beneficieze de aceste facilități.

3 - Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene noțiunea „comunicare publică” prevăzută de dreptul Uniunii trebuie interpretată în lumina noțiunilor echivalente cuprinse în convențiile internaționale, astfel încât să rămână compatibilă cu acestea. Drepturile de proprietate intelectuală sunt de asemenea protejate prin dreptul internațional, în special prin Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală („Acordul TRIPS”), prin Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind interpretările și execuțiile și fonogramele („WPPT”) și prin Convenția internațională privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune („Convenția de la Roma”)).

Se precizează că trebuie apreciată situația fiecărui utilizator, precum și situația tuturor persoanelor cărora le sunt comunicate fonograme protejate. În acest context, trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente. Conform jurisprudenței Curții, printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. Curtea a menționat anumite elemente inerente noțiunii de public. Astfel, „publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potențiali destinatari și dintr-un număr destul de important de persoane.

Curtea s-a pronunțat în sensul că un criteriu relevant îl constituie de asemenea caracterul lucrativ al unei „comunicări publice”. Se subînțelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental. Raportat la aceste criterii, se apreciază că și dacă într-un autocar s-ar difuza gratuit fonograme, în avantajul clienților săi care beneficiază de această difuzare independent de voința lor, nu se realizează o „comunicare publică” în sensul dreptului Uniunii. Deși se intervine în mod deliberat în difuzarea de fonograme, clienții săi formează în mod normal un grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură și constituie, așadar, un ansamblu determinat de potențiali destinatari, iar nu „persoane în general”.

În ceea ce privește importanța numărului de persoane care au posibilitatea să asculte aceeași fonogramă difuzată în autocar, clienții dintr-un autocar, într-adevăr constituie o pluralitate de persoane, dar nu este una semnificativă, dat fiind că cercul de persoane prezente simultan în autocar este, în general, limitat. În plus, deși clienții se succed, nu este mai puțin adevărat că aceștia sunt prezenți prin rotație și, de regulă, nu sunt destinatarii acelorași fonograme, în special ale celor radiodifuzate. O astfel de difuzare nu are caracter lucrativ. Astfel, clienții din autocar au ca unic obiectiv transportul, o difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent în practica serviciilor de transport.

Aceștia în cazul în care s-ar difuza astfel de fonograme, beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor de accesul la anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii în autocar și de durata transportului. 4 - Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1084 C. civ. și a ignorat dispozițiile art. 1088 C. civ. Dispozițiile imperative ale art. 1088 constituie una dintre excepțiile la care face referire art. 1084 și interzic în materia obligațiilor civile care au ca obiect o sumă oarecare acordarea altor daune-interese decât dobânda legală. În consecință, instanța de fond nu putea să dispună decât obligarea la plata dobânzii legale și, potrivit alin. (2) al art. 1088, doar din momentul chemării în judecată.

Dispozițiile legale invocate sunt aplicabile în cauză, nefiind abrogate nici expres și nici implicit, astfel încât hotărârea Curții de Apel București este nelegală față de motivarea că aplicarea lor în cauză rezidă din faptul că situația economică s-a schimbat de la edictarea acestor norme. 5 - Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind pronunțată cu încălcarea legii sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. În cauză s-a analizat doar întinderea pretinsului prejudiciu, iar existența faptei ilicite a fost greșit prezumată, încălcându-se astfel normele legale menționate.

Hotărârea recurată nu cuprinde nici o mențiune cu privire la înlăturarea susținerilor recurentei cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală. 6 - Prin hotărârea recurată s-a acordat mai mult decât s-a solicitat prin cererea principală, încălcându-se astfeldispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și, de asemenea, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece s-a dispus obligarea la plata remunerației echitabile pe perioada 19 mai 2006 - septembrie 2010, deși solicitarea reclamantei se referea la perioada cuprinsă între momentul punerii autovehiculelor în circulație și până în prezent. Deși cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19 mai 2009, moment până la care se solicitase obligarea prin folosirea sintagmei „până în prezent", instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata remunerației până în septembrie 2010, acordându-se astfel mai mult decât s-a cerut.

Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1203 C. civ., prezumând nu numai culpa pârâtei, ci și continuitatea acesteia în timp până la momentul când se va putea dovedi încetarea faptei ilicite. Prin obligarea pârâtei la solicitarea emiterii unei licențe neexclusive s-a acordat altceva decât s-a cerut prin cererea principală. Așa cum a fost formulată solicitarea reclamantei, apărea ca inadmisibilă, de vreme ce obiectul ei nu era nici licit și nici posibil, întrucât „obținerea licenței neexclusive" nu reprezintă un act unilateral de voință din partea pârâtei. Reclamanta este cea care, potrivit legii, are obligația să acorde autorizația neexclusivă. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept incidente cauzei reține caracterul nefondat al recursurilor pentru următoarele argumente ce succed.

I. Recursul declarat de reclamantă. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, începe să curgă, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (art. 2523 C. civ. 2009), de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și cel care răspunde de ea. Organismul de gestiune colectivă, în speță Uniunea Producătorilor de fonograme din România, au obligația, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informații și transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează.

De asemenea, art. 10 din Decizia nr. 399/2006 publicată în M. Of. nr. nr. 982 din 8 decembrie 2006, arată că organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor drept colectoare unice pentru drepturile artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme au dreptul de a numi unul sau doi delegați pentru monitorizarea utilizării fonogramelor în scop ambiental sau lucrativ, având acces liber în spațiile închise sau deschise unde se realizează comunicarea publică. Din coroborarea ultimelor două dispoziții legale rezultă că organismelor de gestiune colectivă au și obligația, alături de colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată de către titulari, de a identifica alți potențiali utilizatori, în vederea protejării intereselor membrilor săi.

În exercitarea acestei îndatoriri, recurenta a identificat pe intimată, notificând-o la 2 octombrie 2008 să solicite autorizația neexclusivă de utilizare a repertoriului protejat. Aspectele de ordin organizatoric ori financiar invocate nu reprezintă cauze obiective, de forță majoră de natură să suspende cursul prescripției și în condițiile în care prin notificare recurenta nu a emis pretenții pentru perioada anterioară emiterii. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. II. Recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și de pârâta SC D. SRL împotriva deciziei nr. 240/A din data de 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.