ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 491/2016

Asupra recursurilor de față,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 426A din data de 31 octombrie 2014, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat

de pârâta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 763 din 10 aprilie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în contradictoriu cu intimata reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme

din România.

A

fost schimbată, în parte, sentința,

în sensul că a fosl admisă în parte acțiunea precizată.

A fost respinsă cererea pentru

pretențiile aferente perioadei 2000-iulie 2006, ca prescrisă.

A fost obligată pârâta la

plata către reclamantă a sumei de 20.485 RON, ce nu include TVA, cu titlu

de daune-interese pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop

comercial, aferente perioadei august 2006-decembrie 2010, precum și la plata

penalităților în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere la debitul principal,

pentru perioada august 2006 - decembrie 2006, și la plata dobânzii legale aplicată

debitului principal din ianuarie 2007 până la data plății efective.

S-a stabilit cuantumul cheltuielilor

de judecată datorate de pârătă-reclamantei în fața primei instanțe

la suma de 3000 RON.

A fost obligată intimata-reclamantă

la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către

apelanta-pârâtă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

05 august 2009, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România

a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A. SA pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună obligarea acesteia la plata remunerației

echitabile (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorate producătorilor

de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate

în scop comercial în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu

instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație până

în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate

în funcție de rata inflației și a daunelor interese constând în dobânda

legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței

până în prezent; obținerea licențelor neexclusive peniru comunicarea

publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi

civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 580

3

alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, în conformitate cu dispozițiile art.

139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 modificată și compietată, în cazul

în care pentru

stabilirea

despăgubirilor solicitate nu se pot aplica criteriile menționate la lit.

a) art. 139, a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor

care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul

faptei ilicite.

În drept cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 105, art. 106

5

,

art. 139 și pe orice dispoziții legale din Legea nr. 8/1996 modificată

și completată și din metodologiile de aplicare a acesteia, raportate

la dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Reclamanta a depus cerere precizatoare

a acțiunii, pe care a modificat-o în parte, solicitând plata despăgubirilor

constând în remunerația echitabilă (reprezentând drepturi conexe dreptului

de autor) datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996

și a Metodologiilor de aplicarea a acesteia, publicate în M. Of. prin H.G.

nr. 71/2000, H.G. nr. 143/2003, Decizia Oficiului Român pentru Drepturi de Autor

nr. 244/2005 și Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, pentru toate mijloacele de transport

rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, începând cu anul 2000

până în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației

datorate în funcție de rata inflației, precum și plata daunelor interese

moratorii, conform dispozițiilor din metodologiile indicate de la data scadenței

până în prezent.

Prin sentința civilă

nr. 763 din 10 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis cererea precizată

și

a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 92,284,36

RON remunerație actualizată cu indicele de inflație aferentă

perioadei ianuarie 2000-decembrie 2010, 24-299,30 RON daune interese moratorii pentru

neplata la scadență a remunerațiilor de la data scadenței până

la 31 decembrie 2010 și 11.330 RON cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut

că reclamanta este organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe

aparținând producătorilor de fonograme, fiind abilitată prin Deciziile

directorului general al O.R.D.A. (Decizia nr. 1/2000 publicată în M. Of.

nr. 241/31.05.2000, nr. 149/2003 publicată în M. Of. nr. 659/17.09.2003 și

nr. 113/2006 publicată în M. Of. nr. 445/25.05.2006) să colecteze remunerațiile

cuvenite producătorilor de fonograme, inclusiv din utilizarea ambientală

a înregistrărilor acestora.

Potrivit dispozițiilor

art. 105, 106

5

și art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările

și completările ulterioare și metodologii lor de aplicare a acesteia,

pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, producătorii

de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă al cărei cuantum

se stabilește prin metodologii, iar conform acestora, persoanele care comunică

public fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora în spatii

deținute cu orice titlu, denumite utilizatori, au obligația să obțină

din partea reclamantei autorizația pentru utilizarea acestora și să

plătească remunerația, indiferent de durata efectivă a utilizării

lor.

Potrivit pct. l din Decizia

nr. 399/2006, prin comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial

se înțelege comunicarea acestora în spații publice, indiferent de modalitatea

realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice

sau eiectroacustice (instalații de amplificare, aparatură de redare a

înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio sau televizoare,

echipament informatic, etc), iar obligația de plată a remunerației

revine deținătorului, cu orice titlu, al spațiului în care are loc

comunicarea publică, astfel cum dispune pct. 4 din H.G. nr. 143/2003, pct.

7 din Deciziile O.R.D.A. nr. 244/2005 și nr. 399/2006.

SC A. SA este o societate comercială

având ca obiect principal de activitate transportul public național și

internațional de persoane eu autovehicule dotate cu mijloace de sonorizare

și, în această calitate, utilizează fonograme publicate în scop comercial

în spațiul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalații

de sonorizare, Iară a achita către producătorii de fonograme remunerația

echitabilă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 8/1996.

Pârâta nu a solicitat și nu

a obținut licența neexclusivă pentru difuzarea muzicii în scop ambiental

de la reclamantă, fapta sa încălcând obligațiile ce-i revin potrivit

dispozițiilor legale mai sus citate și constituind o faptă ilicită

-încălcarea drepturilor conexe ce aparțin producătorilor de fonograme.

Cuantumul acestor remunerații

a fost determinat prin expeniza judiciară contabilă efectuată în

cauză, refăcută ca urmare a admiterii obiecțiunilor formulate

de pârâtă.

S-au înlăturat apărările

pârâtei formulate cu ocazia dezbaterilor, prin care a contestat deținerea unui

număr de autovehicule incluse de expertiză pentru calculul remunerației,

având în vedere înscrisurile administrate ce au probat faptul conlrar. Astfel, potrivit

Registrului Auto Român, pârâta a deținut de-a lungul timpului autovehicule

clasificate pe categorii și stele, al căror grad de confort implică

echiparea acestora cu instalație de sonorizare. Conform Normelor metodologice

de clasificare pe stele și pe categorii a mijloacelor de transport rutier de

persoane, anexele 1 și 5, toate autovehiculele din categoria I și cele

de 2-4 stele dețin în mod obligatoriu instalație de sonorizare funcțională,

acesta incluzând difuzoare, radio și magnetofon.

Prin clasificarea pe stele și

categorii a mijloacelor de transport deținute de pârâtă este demonstrată

practic deținerea mijloacelor de transport dotate cu instalații de sonorizare

pentru care se datorează remunerații, astfel încât susținerile pârâtei

privind lipsa acestor utilități nu au suport.

Contrar argumentelor pârâtei, plata

remunerației solicitată de reclamanta nu derivă din activitatea de

radiodifuzare, producere sau comercializare a lonogramelor, fiind de necontestat

că nu desfășoară asemenea activități, ci din comunicarea

publică a fonogramelor în spațiul ambiental al mijloacelor de transport

destinate publicului, legea și metodologiile indicând, așa cum a fost

expus mai sus, și acest tip de utilizare.

La determinarea contravalorii prejudiciului

cauzat reclamantei prin neplata remunerației datorate încă din anul 2000

s-au avut în vedere atât actualizarea sumelor calculate cu rata inflației,

cât și contravaloarea daunelor moratorii echivalente cu dobânda legală

datorată pentru neplata la termen a remunerațiilor, cumularea acestora

reprezentând repararea integrală a prejudiciului determinat, în contextul în

care actualizarea singură nu reprezintă altceva decât contravaloarea deprecierii

în timp a valorii monedei naționale, daunele moratorii reprezentând sancțiunea

aplicată pârâtei pentru neplata la termen.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 11.330 RON

cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 27

februarie 2014 Curtea a respins ca nefondată solicitarea pârâtei de sesizare

a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea noțiunii

de „comunicare publică" cuprinsă în art. 8 alin. (2) din Directiva

2006/115/CE.

Examinând sentința apelată

prin prisma criticilor formulate și văzând și probatoriul administrat

în primă instanță și în apel, Curtea a constatat că apelul

este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed.

naturii juridice a cererii reclamantei, în mod corect a procedat prima instanță

la aplicarea regulilor răspunderii pentru fapta ilicită, în coordonatele

art. 998-999 C. civ. (1864).

Astfel, distinct de calificarea

dată de Curtea Constituțională metodologiilor prin care se stabilesc

cuantumul și modul de plată a remunerațiilor datorate pentru utilizarea

drepturilor de autor și a celor conexe, obligația achitării acestor

remunerații se naște din lege, în speță din dispozițiile

art. 106

5

din Legea nr. 8/1996, cum în mod judicios a reținut tribunalul.

În lipsa încheierii unei autorizații/licență

neexclusivă, care ar fi dat naștere unei obligații contractuale a

pârâtei de a achita remunerațiile cuvenite producătorilor de fonograme

pentru comunicarea publică a acestora, fapta pârâtei de a utiliza fonogramele,

deși nu obținuse autorizația în acest sens, constituie încălcare

a legii și dă naștere dreptului reclamantei de a cere repararea prejudiciului

cauzat în patrimoniul titularilor de drepturi pe care îi reprezintă.

În aceste coordonate, în mod corect

susține pârâta apelantă că sarcina probei cu privire Ia existența

faptei ilicite și a celorlalte condiții ale răspunderii delictuale

revenea reclamantei, iar în cauză o atare dovadă s-a realizat.

Astfel, pârâta apelantă a

arătat că are exclusiv calitatea de consumator de muzică pusă

la dispoziție de posturile de radio care emit prin satelit sau prin unde, posturi

care, la rândul lor, au obligația de a se autoriza și de a plăti

taxe reclamantei - afirmație care reprezintă o mărturisire judiciară

în sensul celor afirmate de reclamantă. Pe de altă parte, normele ce reglementează

autorizarea mijloacelor de transport persoane (activitate desfășurată

de pârâtă) impun dotarea cu mijloace de redare audio (aparat radio) a autobuzelor

și microbuzelor din categoria I, la fel ca și a autocarelor din categoriile

de două, trei și patru stele (conform datelor comunicate de Registrul

Auto Român). Prin urmare, pentru aceste autovehicule dotarea cu aparat radio este

obligatorie, astfel încât prezența lor în vehicul dă naștere unei

prezumții simple de folosire.

Apelanta-pârâtă a arătat

într-o apărare ulterioară, reiterată în cererea de apel, că

aparatele radio montate în autovehicule nu sunt folosite efectiv, eu referire la

contractele individuale de muncă încheiate cu angajații săi pe postul

de șofer. Acest înscris nu este însă apt a răsturna prezumția

mai sus amintită deoarece, în primul rând, acesta este un înscris care emană

de la însăși partea ce susține situația de fapt consemnată

în acesta, sar în al doilea, nu este datat, nu s-a dovedit că este înscris

în evidențe publice (spre exemplu la Inspectoratul Teritorial de Muncă),

astfel încât, în lipsa unei date certe, nu poate fi opus reclamantei.

Este nefondată susținerea

apelantei-pârâte în sensul că deoarece pcniru radiodifuzarea fonogramelor se

achită remunerația cuvenită producătorilor de fonograme este

inechitabil a se percepe această remunerație și de la utilizatorii

care recepționează fonogramele radiodifuzate de organismele de radiodifuziune.

Astfel, în art. 105 alin. (1) lit.

f) din Legea nr. 8/1996 republicată se prevede dreptul producătorului

de înregistrări sonore (fonograme) de a autoriza sau de a interzice radiodîfuzarea

și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore.

Prin urmare, radiodifuzarea și

comunicarea publică sunt prevăzute distinct între operațiunile a

căror autorizare sau interzicere poate fi autorizată sau interzisă

de producător. În plus, cei care utilizează fonogramele în aceste două

modalități sunt subiecte de drept diferite (deoarece radiodifuzarea se

poate realiza exclusiv de către organismul cu acest obiect de activitate),

astfel încât nu se poate reține că, odată autorizată radiodifuzarea

(și, implicit, achitată remunerația corespunzătoare), ar înceta

dreptul producătorului de a autoriza și comunicarea publică.

Or, din punctul de vedere al difuzării

fonogramelor prin intermediul aparatelor radio instalate în autovehiculele ce efectuează

transport de călători, pârâta apelantă nu are calitatea de receptor

al programelor de radio, ci de utilizator prin comunicare publică a fonogramelor

către călători, aceasta fiind operațiunea pentru care se percepe

remunerația, nu pentru simpla recepție de către pârâtă a programelor

de radio ce conțin fonograme. Același răspuns este valabil și

pentru eventuala utilizare în autovehicule a fonogramelor imprimate pe suport CD

sau DVD, Curtea reținând mai sus că nu se poate reține ca dovedită

afirmația în sensul că aparatele de redare a sunetelor nu au fost folosite

efectiv.

acordarea sumelor aferente perioadei anterioare desemnării reclamantei în calitate

de unic colector al remunerațiilor în discuție și prescripția

extinctivă.

Astfel, cum se arată prin

cererea introductivă, intimata-reci amantă a fost desemnată prin

Decizia Directorului general O.R.D.A. nr. 2/2000, publicată în M. Of. nr.

241/31.05.2000, să colecteze remunerațiile cuvenite producătorilor

de fonograme, inclusiv din utilizarea ambientală a înregistrărilor acestora.

Întrucât cererea de chemare în

judecată a avut ca obiect plata sumelor datorate de pârâtă pentru comunicarea

publică a fonogramelor pe perioada ianuarie 2000 până în decembrie 2010,

pentru perioada când reclamanta nu avea calitatea de colector al acestor remunerații

aceasta nu poate solicita plata sumelor în litigiu, respectiv pentru ianuarie 2000

- mai 2000 inclusiv.

Cererea era astfel nefondată

pentru această perioadă, însă aspectul rămâne lipsit de relevanță

față de critica referitoare la iiitervenirea prescripției, relativ

la care termenul a început să curgă pentru fiecare prestație lunară

succesivă datorată pentru utilizarea de fonograme, astfel încât acesta

era împlinit la data sesizării instanței (17 august 2009) pentru remunerațiile

datorate anterior datei de 17 august 2006.

Sub acest aspect, cererea de apel

este fondată, cu consecința schimbării în parte a sentinței

și înlăturării din dispozitivul acesteia a obligării pârâtei

la plata remunerațiilor aferente perioadei 2000-iulie 2006, acestea urmând

a fi respinse ca prescrise.

se referă la calculul eronat al remunerațiilor pentru anumite categorii

de vehicule dintre cele folosite de pârâtă, s-a suplimentat raportul de expertiză,

fiind calculate sumele datorate în acord cu evidențele Registrului Auto Român

ce privesc autovehiculele pentru care pârâta deține autorizație de circulație

în regim de transport de persoane.

În ceea ce privește susținerea

apelantei pârâte în sensul greșitei calificări de către expert a

vehiculelor folosite în perioada de referință ca fiind autocare, deși

în opinia sa sunt autobuze sau microbuze, Curtea a constatat că raționamentul

expertului este just și că probatoriul administrat îi susține, detaliind

argumentele care susțin această concluzie.

4.

Este fondată critica referitoare taxa

pe valoare adăugată remunerații datorate.

Atât la data sesizării instanței,

17 august 2009, cât și la data pronunțării hotărârii atacate,

10 aprilie 2012, textul legal în discuție prevede ca sunt incluse în baza de

impozitare sumele cuprinse în hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile care reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor

prestate.

Prevederile respective nu constituie

un argument pentru a reține că sumele stabilite cu titlu de despăgubire

în cauza pendinte sunt purtătoare de TVA.

Astfel, cum s-a subliniat în cele

ce preced, răspunderea patrimonială a pârâtei apelante în cauză nu

este angajată în temeiul unui contract, ci regulile aplicabile sunt specifice

răspunderii pentru fapta ilicită.

În aceste coordonate, sunt aplicabile

dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) teza a doua C. fisc., ce au în vedere

situația când prin hotărâre judecătorească se stabilesc daune

interese ce reprezintă valoarea unor bunuri livrate sau a unor servicii prestate

în condițiile unui raport contractual, iar în termenii reparării pagubei

produse prin fapta ilicită, daunele interese stabilite de instanță

nu reprezintă contravaloarea unor bunuri livrate sau a unor servicii prestate,

aceste operațiuni neavând loc.

În mod corect arată apelanta-pârâtă

că în această ipoteză reclamanta intimată nu are decât a executa

titlul executoriu reprezentat de hotărârea irevocabilă, nefiind necesară

emiterea de facturi fiscale pentru aceste sume, operațiunea facturării

atrăgând aplicarea TVA.

În consecință, a fost

înlăturată dispoziția de obligare a pârâtei la plata de TVA aferent

sumelor ce vor fi stabilite prin hotărâre.

susține că în mod nelegal a procedat prima instanță la cumularea

dobânzii legale cu actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate.

Prin repararea prejudiciului în

materie delictuală se înțelege atât dauna efectiv suferită (sumele

datorate de pârâtă), cât și profitul nerealizat (în speță, actualizarea

sumelor în bani cu rata inflației, dar și dobânda legală aferentă

acestor sume).

Beneficiul nerealizat, ca parte

a prejudiciului suferit de către reclamantă, este datorat devalorizării

monetare survenite între data când remunerațiile în discuție ar fi trebuit

plătite și data plății efective, iar în acesta întră și

prejudiciul rezultat dîn lipsirea reclamantei de folosința sumei de bani pe

care aceasta ar fi repartizat-o titularilor de drepturi, cele două prejudicii

fiind diferite ca natură juridică și având cauze diferite.

Contrar susținerilor apelantei,

jurisprudența instanței supreme din perioada recentă susține

o asemenea opinie, care a fost argumentată în cuprinsul deciziei nr. 2 din

17 februarie 2014, dată în recurs în interesul legii.

ntr-o ultimă critică apelanta

pârâtă susține prematurității capătului de cerere având

ca obiect obligarea sa la încheierea unor licențe și la plata de amenzi

în conformitate cu prevederile art. 580

3

C. proc. civ.

Acest capăt al cererii introductive

nu a fost soluționat de prima instanță, iar partea interesată

nu a formulai cerere de completare a dispozitivului sentinței atacate, astfel

încât instanța de apel nu este învestită cu cenzurarea prematurității

sau admisibilității acestei cereri, deoarece limitele judecății

în apel sunt date de limitele judecății la prima instanță.

În temeiul art. 274 și art.

276 C. proc. civ., s-a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată datorate

de pârâtă reclamantei în fața primei instanțe la suma de 3000 RON,

iar pentru faza apelului a fost obligată intimata-reclamantă să-i

plătească apelantei-pârâte suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariul de expertiză (4000 RON), taxa de timbru

și timbrul judiciar (19,65 RON) și parțial onorariul avocatului,

având în vedere că apelul a fost considerat întemeiat numai în parte.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și pârâta

SC A. SA.

1.

Recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor

de Fonograme din România a indicat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ. și a criticat decizia pentru următoarele motive, sintetizate

din perspectiva aspectelor vizate;

1.a.

Deși este corect raționamentul

instanței de apel în legătura cu distincția pe care a făcut-o

între autobuz și autocar, relevantă speței sub aspectul remunerației

aplicabile fiecărui tip de vehicul în parte - pentru autobuz remunerația

fiind de 5 RON pe lună, iar pentru autocar aceasta variind între 20 RON și

40 RON pe lună, în funcție de clasificarea lui - există o lipsă

de rigoare în aplicarea Iui până la capăt.

Greșelile făcute în aprecierea

acestei distincții au influențat nu numai remunerațiile, ci și

calculul penalităților de întârziere și al actualizării remunerației

cu indicele de inflație, care sunt eronat stabilite.

Pe de altă parte, instanța

de apel a încuviințat aceste penalități de întârziere în cuantum

de 0,1% pe zi de întârziere, fără însă ca acest cuantum să fie

solicitat ori să aibă vreun suport legal, în cauză fiind solicitate

penalități în cuantumul dobânzii legale.

1.b. Î

n ceea ce privește TVA-ul aferent,

soluția este criticabilă sub aspectul faptului că s-au interpretat

eronat pretențiile deduse judecății.

Remunerația a fost solicitată

nu cu titlu de daune-interese, ci în considerarea obligație primare a pârâtei

de a achita remunerația echitabilă. Nu s-a făcut astfel distincție

între plata remunerației, ca obligație bănească inițială/primară

(ce s-a cerut de către reclamantă a fi determinată și executată,

prin intermediul instanței de judecată, în baza unei hotărâri judecătorești)

și daunele-interese intervenite ca urmare a neexecutării sau executării

cu întârziere a obligației inițiale, ultimele cuantificate separat în

acțiune prin raportare la dobânda legală și la suma ce rezultă

din actualizarea remunerației cu indicele de inflație.

Nu s-a reținut nici că

acțiunea reclamantei se înscrie în demersurile caracteristice colectării

remunerației (datorată de pârâtă) și, astfel, obținerea

remunerației (chiar și prin concursul instanței) constituie un serviciu

caracteristic activității de gestiune colectivă pentru care reclamanta,

înregistrată ca plătitor de TVA, este ținută a colecta, odată

cu remunerația, și TVA aferent acesteia, în scopul rambursării lui

către stat.

Este eronată și analiza

pe care instanța de apel a facut-o în legătură cu aplicabilitatea

în timp a dispozițiilor legale în materie fiscală, atunci când s-a raportat

la modificările legislative intervenite în timp, valabile la data de 17

august 2009 (data sesizării instanței) și 10 aprilie 2012 (data pronunțării

soluției primei instanțe), în condițiile în care momentul relevant

este cel al exigibilității TVA-ului.

Sunt neîntemeiate și pretențiile

pârâtei de a se aplica valoarea TVA-ului de 19%.

Reclamanta nu are posibilitatea

de a nu factura sumele primite de la pârâtă, după cum eronat sugerează

instanța de apel, în condițiile în care este ținută de respectarea

normelor fiscale în materie.

1.c.

Soluția instanței de apel cu

privire la cheltuielile de judecată este nelegală, nemotivată și

în afara cadrului procesual stabilii de apelanta-pârâtă, prin cererea sa de

apel.

Instanța a redus cheltuielile

de judecată stabilite de prima instanță, fără a-și

motiva soluția în fapt și fără ca acest lucru să fi fost

solicitat prin apel de către pârâtă. În măsura în care ar fi fost

formulată această cerere, solicitarea și încuviințarea lor în

apel apare ca inadmisibilă, având în vedere că pârâta a căzut în

pretenții la prima instanță, fiind astfel încălcate dispozițiile

art. 274 C. proc. civ. Soluția instanței de apel este de modificare a

pretențiilor, ceea ce înseamnă ca subzistă situația prevăzută

de art. 274 C. proc. civ., partea care a căzut în pretenții fiind pârâta.

Onorariul și cheltuieli de

deplasare a expertului nu pot fi diminuate, conform art. 274 alin. (2) C. proc.

civ.

Reducerea onorariului avocațial

este neîntemeiată, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., față de elementele dosarului, complexitatea acestuia,

numărul foarte mare de termene de judecată (25 de termene de judecată)

în care avocatul a asigurat asistență juridică și prestația

acestuia.

Soluția privind cheltuielile

încuviințate pârâtei în apel este nemotivată și neîntemeiată

față de elementele dosarului în apel.

SA a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită

a art. 15 alin. (1), art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 și a principiilor

preeminenței și aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene,

în sensul că instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunea

de „comunicare publică" de fonograme, cu încălcarea principiilor

stabilite în acest sens de Curtea de Justiție a Uniunii Europene - motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat

că ar datora remunerația echitabilă prevăzuta de art. 106

5

din Legea 8/1996, considerând în mod greșit că ar realiza o comunicare

publică de fonograme prin intermediul aparatelor de radio amplasate în autovehiculele

utilizate în transportul județean și interjudețean.

A învederat instanței de apel

că art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 reprezintă o transpunere

a art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE [anterior art. 8 alin. (2) din Directiva

92/100/CE] și că noțiunea de „comunicare publică” de fonograme

a fost interpretată în mai multe decizii ale Curții de Justiție a

Uniunii Europene.

Având în vedere că litigiul

de față are ca obiect o situație atipică, diferită de situațiile

analizate până acum de C.J.U.E., pentru a asigura o aplicare uniformă

a dreptului U.E. în toate statele membre, a solicitat trimiterea unei întrebări

preliminare în vederea interpretării noțiunii de „comunicare publică"

de fonograme, iar prin încheierea din data de 06 martie 2015, instanța de apel

i-a respins cererea.

Deși instanța de apel

a apreciat prin încheierea din data de 06 martie 2015 că are competența

de a se pronunța cu privire la interpretarea noțiunii de „comunicare publică”

de fonograme în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenta Curții

de Justiție a Uniunii Europene, prin hotărârea recurată a aplicat

în mod greșit prevederile art. 106

5

din Legea nr. 8/1996, cu încălcarea

principiilor stabilite în jurisprudența C.J.U.E.

Dacă instanța de apel

ar fi interpretat această noțiune în conformitate cu criteriile desprinse

din jurisprudența C.J.U.E., ar fi ajuns la concluzia că A. nu realizează

o comunicare publică de fonograme și ar fi dispus respingerea acțiunii.

În susținerea cererii s-a

făcut referire la jurisprudența C.J.U.E., apreciată ca relevantă

în cauză, inclusiv prin comparație cu jurisprudența Curții valorificată

de partea adversă.

Reclamanta a formulat întâmpinare

la recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea recursului ca nefondat

și arătând că motivul de recurs nu a fost invocat prin motivele de

apel, iar în aceste condiții este formulat pentru prima oară în recurs,

fiind astfel încălcate principiile legalității căilor de atac

și a dublului grad de jurisdicție. În subsidiar, susține apărările

în ce privește interpretarea noțiunii de „comunicare publică",

cu solicitarea de a respinge recursul pârâtei ca nefondat, cu referire la practica

C.J.U.E. relevantă.

Pârâta a formulat întâmpinare la

recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Primul motiv de recurs nu poate fi analizat potrivit art. 304 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece vizează critici de nelemeinicie și nu de nelegalitate,

întrucât readuce în discuție aspecte de fapt considerate de către recurentă

drept greșit evaluate de către instanța de apel, iar în subsidiar,

susține că motivul este neîntemeiat, cu arătarea argumentelor invocate

în acest sens. Al doilea motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât nu se datorează

TVA pentru despăgubirile acordate prin hotărâre judecătorească,

cum a și reținut instanța de apel, cricându-se argumentele invocate

în cererea de recurs în susținerea acestuia. Raționamentul reclamantei,

potrivit căruia neexecutarea obligației de plată a remunerației

nu ar avea natură delictuală deoarece aceasta ar constitui o obligație

inițială și nu daune interese, este lipsit de temei juridic. SoIuția

instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată este temeinică

și legală.

Asupra recursurilor formulate,

Înalta Curte constată următoarele:

Pârâta a criticat decizia de apel

pentru greșita aplicare a jurisprudenței Curții de Justiție

a Uniunii Europene cu privire la noțiunea de „comunicare publică",

din perspectiva dispozițiilor legale reținute a fi relevante în speță.

Prin întâmpinare reclamanta a susținut

că acest motiv nu a fost formulat în cererea de apel, condiții în care

este invocat pentru prima oară în recurs, iar, în subsidiar, și-a menținut

apărările în ce privește interpretarea noțiunii de „comunicare

publică", cu referire la jurisprudența C.J.U.E. relevantă.

Prin încheierea din ședința

din 6 martie 2014 instanța de apel a respins cererea de sesizare a C.J.U.E.

cu o întrebarea preliminară referitoare la interpretarea noțiunii de „comunicare

publică" cuprinsă în art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE,

cu motivarea că în jurisprudența Curții au fost deja stabilite criterii

pentru determinarea sensului și domeniului de aplicare a acestei noțiuni,

criterii ce vor fi avute în vedere la pronunțarea soluției din cauza de

față.

Motivarea acestei încheieri denotă

faptul că instanța de apel s-a considerat legal sesizată cu problema

de drept respectivă, fie prin cererea de apel, fie ulterior, sub forma unui

motiv de ordine publică, polrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. Calificarea instanței de apel a problemei în discuție ca fiind

un motiv supus cercetării judecătorești în fața sa, în una dintre

cele două variante (nefiind astfel singura posibilitate formularea prin cererea

de apel) nu intră în cenzura instanței de recurs, în lipsa unei critici

aferente.

Potrivit art. 267 din Tratatul

de funcționare a Uniunii Europe,

(1) Curtea de Justiție a Uniunii

Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu

privire Ia: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea

actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

(2) În cazul în care o asemenea

chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această

instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această

privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre,

să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această

chestiune.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009,

(1) Instanța de judecată,

din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților

Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări

ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea

sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din

Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că

o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea

unei hotărâri în cauză.

Ambele norme legale au fost reținute

în încheiere, iar din motivare rezultă nu numai că instanța de apel

s-a considerat legal învestită cu soluționarea chestiunii pusă în

discuție, ci și că interpretarea noțiunii de „comunicare publică"

este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză, numai

că nu este necesară sesizarea C.J.U.E. deoarece în jurisprudența

sa au fost deja stabilite criterii pentru determinarea sensului și domeniului

de aplicare a acestei noțiuni, criterii ce vor fi avute în vedere la soluționarea

cauzei.

Urmare acestui cadru procesual,

stabilit în fața instanței de apel, părțile au pus concluzii

pe fond, cu referire la jurisprudența C.J.U.E. relevantă.

Cu toate acestea, prin decizia

de apel nu se face analiza cauzei și din această perspectivă, care

s-ar fi impus cu prioritate față de efecte, și nici nu se arată

argumentele pentru care s-a procedat în acest, mod, singura mențiune fiind

în sensul că se examinează sentința apelată prin prisma criticilor

formulate și probatoriul administrat în primă instanță și

în apel - considerent care nu este suficient să înlăture această

deficientă.

În

aceste condiții, criticile de nelegalitate

formulate prin recursul declarat de pârâtă nu pot face obiectul cenzurii instanței

de recurs, față de dispozițiile art. 299 alin. (1) și art. 304

pct. 9 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru

rejudecare la aceeași instanță de apel cu aplicarea și a dispozițiilor

art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - soluție care face

prematură cercetarea chestiunilor

vizate prin criticile formulate în recursul declarat de către reclamantă.

În consecință, cu aplicarea

și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să admită ambele recursuri și, urmare casării deciziei, să

dispună trimiterea cauzei pentru rejudecare Ia aceeași instanță

- casare, în parte, a deciziei, prin menținerea dispoziției referitoare

la admiterea apelului și respingerea cererii pentru pretențiile aferentei

perioadei 2000 - iulie 2006 ca prescrisă, ținând cont de limitele de contestare

în fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și de pârâta

SC A. SA împotriva deciziei nr. 426A din data de 31 octombrie 2014 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia

și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Menține dispoziția referitoare

la admiterea apelului și respingerea cererii pentru pretențiile aferentei

perioadei 2000 -- iulie 2006 ca prescrisă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2016.