ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2016

În ceea ce privește calificarea naturii juridice a cererii reclamantei, în mod corect a procedat prima instanță la aplicarea regulilor răspunderii pentru fapta ilicită, în coordonatele art. 998-999 C. civ. (1864). Astfel, distinct de calificarea dată de Curtea Constituțională metodologiilor prin care se stabilesc cuantumul și modul de plată a remunerațiilor datorate pentru utilizarea drepturilor de autor și a celor conexe, obligația achitării acestor remunerații se naște din lege, în speță din dispozițiile art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, cum în mod judicios a reținut tribunalul. În lipsa încheierii unei autorizații/licență neexclusivă, care ar fi dat naștere unei obligații contractuale a pârâtei de a achita remunerațiile cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a acestora, fapta pârâtei de a utiliza fonogramele, deși nu obținuse autorizația în acest sens, constituie încălcare a legii și dă naștere dreptului reclamantei de a cere repararea prejudiciului cauzat în patrimoniul titularilor de drepturi pe care îi reprezintă. În aceste coordonate, în mod corect susține pârâta apelantă că sarcina probei cu privire Ia existența faptei ilicite și a celorlalte condiții ale răspunderii delictuale revenea reclamantei, iar în cauză o atare dovadă s-a realizat. Astfel, pârâta apelantă a arătat că are exclusiv calitatea de consumator de muzică pusă la dispoziție de posturile de radio care emit prin satelit sau prin unde, posturi care, la rândul lor, au obligația de a se autoriza și de a plăti taxe reclamantei - afirmație care reprezintă o mărturisire judiciară în sensul celor afirmate de reclamantă. Pe de altă parte, normele ce reglementează autorizarea mijloacelor de transport persoane (activitate desfășurată de pârâtă) impun dotarea cu mijloace de redare audio (aparat radio) a autobuzelor și microbuzelor din categoria I, la fel ca și a autocarelor din categoriile de două, trei și patru stele (conform datelor comunicate de Registrul Auto Român). Prin urmare, pentru aceste autovehicule dotarea cu aparat radio este obligatorie, astfel încât prezența lor în vehicul dă naștere unei prezumții simple de folosire. Apelanta-pârâtă a arătat într-o apărare ulterioară, reiterată în cererea de apel, că aparatele radio montate în autovehicule nu sunt folosite efectiv, eu referire la contractele individuale de muncă încheiate cu angajații săi pe postul de șofer. Acest înscris nu este însă apt a răsturna prezumția mai sus amintită deoarece, în primul rând, acesta este un înscris care emană de la însăși partea ce susține situația de fapt consemnată în acesta, sar în al doilea, nu este datat, nu s-a dovedit că este înscris în evidențe publice (spre exemplu la Inspectoratul Teritorial de Muncă), astfel încât, în lipsa unei date certe, nu poate fi opus reclamantei. Este nefondată susținerea apelantei-pârâte în sensul că deoarece pcniru radiodifuzarea fonogramelor se achită remunerația cuvenită producătorilor de fonograme este inechitabil a se percepe această remunerație și de la utilizatorii care recepționează fonogramele radiodifuzate de organismele de radiodifuziune. Astfel, în art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 republicată se prevede dreptul producătorului de înregistrări sonore (fonograme) de a autoriza sau de a interzice radiodîfuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore. Prin urmare, radiodifuzarea și comunicarea publică sunt prevăzute distinct între operațiunile a căror autorizare sau interzicere poate fi autorizată sau interzisă de producător. În plus, cei care utilizează fonogramele în aceste două modalități sunt subiecte de drept diferite (deoarece radiodifuzarea se poate realiza exclusiv de către organismul cu acest obiect de activitate), astfel încât nu se poate reține că, odată autorizată radiodifuzarea (și, implicit, achitată remunerația corespunzătoare), ar înceta dreptul producătorului de a autoriza și comunicarea publică. Or, din punctul de vedere al difuzării fonogramelor prin intermediul aparatelor radio instalate în autovehiculele ce efectuează transport de călători, pârâta apelantă nu are calitatea de receptor al programelor de radio, ci de utilizator prin comunicare publică a fonogramelor către călători, aceasta fiind operațiunea pentru care se percepe remunerația, nu pentru simpla recepție de către pârâtă a programelor de radio ce conțin fonograme. Același răspuns este valabil și pentru eventuala utilizare în autovehicule a fonogramelor imprimate pe suport CD sau DVD, Curtea reținând mai sus că nu se poate reține ca dovedită afirmația în sensul că aparatele de redare a sunetelor nu au fost folosite efectiv.

Sunt fondate criticile ce privesc acordarea sumelor aferente perioadei anterioare desemnării reclamantei în calitate de unic colector al remunerațiilor în discuție și prescripția extinctivă. Astfel, cum se arată prin cererea introductivă, intimata-reci amantă a fost desemnată prin Decizia Directorului general O.R.D.A. nr. 2/2000, publicată în M. Of. nr. 241/31.05.2000, să colecteze remunerațiile cuvenite producătorilor de fonograme, inclusiv din utilizarea ambientală a înregistrărilor acestora. Întrucât cererea de chemare în judecată a avut ca obiect plata sumelor datorate de pârâtă pentru comunicarea publică a fonogramelor pe perioada ianuarie 2000 până în decembrie 2010, pentru perioada când reclamanta nu avea calitatea de colector al acestor remunerații aceasta nu poate solicita plata sumelor în litigiu, respectiv pentru ianuarie 2000 - mai 2000 inclusiv. Cererea era astfel nefondată pentru această perioadă, însă aspectul rămâne lipsit de relevanță față de critica referitoare la iiitervenirea prescripției, relativ la care termenul a început să curgă pentru fiecare prestație lunară succesivă datorată pentru utilizarea de fonograme, astfel încât acesta era împlinit la data sesizării instanței (17 august 2009) pentru remunerațiile datorate anterior datei de 17 august 2006. Sub acest aspect, cererea de apel este fondată, cu consecința schimbării în parte a sentinței și înlăturării din dispozitivul acesteia a obligării pârâtei la plata remunerațiilor aferente perioadei 2000-iulie 2006, acestea urmând a fi respinse ca prescrise.

În privința criticii care se referă la calculul eronat al remunerațiilor pentru anumite categorii de vehicule dintre cele folosite de pârâtă, s-a suplimentat raportul de expertiză, fiind calculate sumele datorate în acord cu evidențele Registrului Auto Român ce privesc autovehiculele pentru care pârâta deține autorizație de circulație în regim de transport de persoane. În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte în sensul greșitei calificări de către expert a vehiculelor folosite în perioada de referință ca fiind autocare, deși în opinia sa sunt autobuze sau microbuze, Curtea a constatat că raționamentul expertului este just și că probatoriul administrat îi susține, detaliind argumentele care susțin această concluzie.

Este fondată critica referitoare taxa pe valoare adăugată remunerații datorate. Atât la data sesizării instanței, 17 august 2009, cât și la data pronunțării hotărârii atacate, 10 aprilie 2012, textul legal în discuție prevede ca sunt incluse în baza de impozitare sumele cuprinse în hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate. Prevederile respective nu constituie un argument pentru a reține că sumele stabilite cu titlu de despăgubire în cauza pendinte sunt purtătoare de TVA. Astfel, cum s-a subliniat în cele ce preced, răspunderea patrimonială a pârâtei apelante în cauză nu este angajată în temeiul unui contract, ci regulile aplicabile sunt specifice răspunderii pentru fapta ilicită. În aceste coordonate, sunt aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) teza a doua C. fisc., ce au în vedere situația când prin hotărâre judecătorească se stabilesc daune interese ce reprezintă valoarea unor bunuri livrate sau a unor servicii prestate în condițiile unui raport contractual, iar în termenii reparării pagubei produse prin fapta ilicită, daunele interese stabilite de instanță nu reprezintă contravaloarea unor bunuri livrate sau a unor servicii prestate, aceste operațiuni neavând loc. În mod corect arată apelanta-pârâtă că în această ipoteză reclamanta intimată nu are decât a executa titlul executoriu reprezentat de hotărârea irevocabilă, nefiind necesară emiterea de facturi fiscale pentru aceste sume, operațiunea facturării atrăgând aplicarea TVA. În consecință, a fost înlăturată dispoziția de obligare a pârâtei la plata de TVA aferent sumelor ce vor fi stabilite prin hotărâre.

Prin ultima critică apelanta susține că în mod nelegal a procedat prima instanță la cumularea dobânzii legale cu actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate. Prin repararea prejudiciului în materie delictuală se înțelege atât dauna efectiv suferită (sumele datorate de pârâtă), cât și profitul nerealizat (în speță, actualizarea sumelor în bani cu rata inflației, dar și dobânda legală aferentă acestor sume). Beneficiul nerealizat, ca parte a prejudiciului suferit de către reclamantă, este datorat devalorizării monetare survenite între data când remunerațiile în discuție ar fi trebuit plătite și data plății efective, iar în acesta întră și prejudiciul rezultat dîn lipsirea reclamantei de folosința sumei de bani pe care aceasta ar fi repartizat-o titularilor de drepturi, cele două prejudicii fiind diferite ca natură juridică și având cauze diferite. Contrar susținerilor apelantei, jurisprudența instanței supreme din perioada recentă susține o asemenea opinie, care a fost argumentată în cuprinsul deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014, dată în recurs în interesul legii.

Î ntr-o ultimă critică apelanta pârâtă susține prematurității capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la încheierea unor licențe și la plata de amenzi în conformitate cu prevederile art. 580 3 C. proc. civ. Acest capăt al cererii introductive nu a fost soluționat de prima instanță, iar partea interesată nu a formulai cerere de completare a dispozitivului sentinței atacate, astfel încât instanța de apel nu este învestită cu cenzurarea prematurității sau admisibilității acestei cereri, deoarece limitele judecății în apel sunt date de limitele judecății la prima instanță. În temeiul art. 274 și art. 276 C. proc. civ., s-a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei în fața primei instanțe la suma de 3000 RON, iar pentru faza apelului a fost obligată intimata-reclamantă să-i plătească apelantei-pârâte suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expertiză (4000 RON), taxa de timbru și timbrul judiciar (19,65 RON) și parțial onorariul avocatului, având în vedere că apelul a fost considerat întemeiat numai în parte. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și pârâta SC A. SA. 1. Recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a indicat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a criticat decizia pentru următoarele motive, sintetizate din perspectiva aspectelor vizate; 1.a. Deși este corect raționamentul instanței de apel în legătura cu distincția pe care a făcut-o între autobuz și autocar, relevantă speței sub aspectul remunerației aplicabile fiecărui tip de vehicul în parte - pentru autobuz remunerația fiind de 5 RON pe lună, iar pentru autocar aceasta variind între 20 RON și 40 RON pe lună, în funcție de clasificarea lui - există o lipsă de rigoare în aplicarea Iui până la capăt. Greșelile făcute în aprecierea acestei distincții au influențat nu numai remunerațiile, ci și calculul penalităților de întârziere și al actualizării remunerației cu indicele de inflație, care sunt eronat stabilite. Pe de altă parte, instanța de apel a încuviințat aceste penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, fără însă ca acest cuantum să fie solicitat ori să aibă vreun suport legal, în cauză fiind solicitate penalități în cuantumul dobânzii legale. 1.b. Î n ceea ce privește TVA-ul aferent, soluția este criticabilă sub aspectul faptului că s-au interpretat eronat pretențiile deduse judecății. Remunerația a fost solicitată nu cu titlu de daune-interese, ci în considerarea obligație primare a pârâtei de a achita remunerația echitabilă. Nu s-a făcut astfel distincție între plata remunerației, ca obligație bănească inițială/primară (ce s-a cerut de către reclamantă a fi determinată și executată, prin intermediul instanței de judecată, în baza unei hotărâri judecătorești) și daunele-interese intervenite ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligației inițiale, ultimele cuantificate separat în acțiune prin raportare la dobânda legală și la suma ce rezultă din actualizarea remunerației cu indicele de inflație. Nu s-a reținut nici că acțiunea reclamantei se înscrie în demersurile caracteristice colectării remunerației (datorată de pârâtă) și, astfel, obținerea remunerației (chiar și prin concursul instanței) constituie un serviciu caracteristic activității de gestiune colectivă pentru care reclamanta, înregistrată ca plătitor de TVA, este ținută a colecta, odată cu remunerația, și TVA aferent acesteia, în scopul rambursării lui către stat. Este eronată și analiza pe care instanța de apel a facut-o în legătură cu aplicabilitatea în timp a dispozițiilor legale în materie fiscală, atunci când s-a raportat la modificările legislative intervenite în timp, valabile la data de 17 august 2009 (data sesizării instanței) și 10 aprilie 2012 (data pronunțării soluției primei instanțe), în condițiile în care momentul relevant este cel al exigibilității TVA-ului. Sunt neîntemeiate și pretențiile pârâtei de a se aplica valoarea TVA-ului de 19%. Reclamanta nu are posibilitatea de a nu factura sumele primite de la pârâtă, după cum eronat sugerează instanța de apel, în condițiile în care este ținută de respectarea normelor fiscale în materie. 1.c. Soluția instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată este nelegală, nemotivată și în afara cadrului procesual stabilii de apelanta-pârâtă, prin cererea sa de apel. Instanța a redus cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță, fără a-și motiva soluția în fapt și fără ca acest lucru să fi fost solicitat prin apel de către pârâtă. În măsura în care ar fi fost formulată această cerere, solicitarea și încuviințarea lor în apel apare ca inadmisibilă, având în vedere că pârâta a căzut în pretenții la prima instanță, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Soluția instanței de apel este de modificare a pretențiilor, ceea ce înseamnă ca subzistă situația prevăzută de art. 274 C. proc. civ., partea care a căzut în pretenții fiind pârâta. Onorariul și cheltuieli de deplasare a expertului nu pot fi diminuate, conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ. Reducerea onorariului avocațial este neîntemeiată, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de elementele dosarului, complexitatea acestuia, numărul foarte mare de termene de judecată (25 de termene de judecată) în care avocatul a asigurat asistență juridică și prestația acestuia. Soluția privind cheltuielile încuviințate pârâtei în apel este nemotivată și neîntemeiată față de elementele dosarului în apel. 2. Recurenta-pârâtă SC A. SA a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a art. 15 alin. (1), art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 și a principiilor preeminenței și aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene, în sensul că instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunea de „comunicare publică" de fonograme, cu încălcarea principiilor stabilite în acest sens de Curtea de Justiție a Uniunii Europene - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că ar datora remunerația echitabilă prevăzuta de art. 106 5 din Legea 8/1996, considerând în mod greșit că ar realiza o comunicare publică de fonograme prin intermediul aparatelor de radio amplasate în autovehiculele utilizate în transportul județean și interjudețean. A învederat instanței de apel că art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 reprezintă o transpunere a art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE [anterior art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CE] și că noțiunea de „comunicare publică” de fonograme a fost interpretată în mai multe decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene. Având în vedere că litigiul de față are ca obiect o situație atipică, diferită de situațiile analizate până acum de C.J.U.E., pentru a asigura o aplicare uniformă a dreptului U.E. în toate statele membre, a solicitat trimiterea unei întrebări preliminare în vederea interpretării noțiunii de „comunicare publică" de fonograme, iar prin încheierea din data de 06 martie 2015, instanța de apel i-a respins cererea. Deși instanța de apel a apreciat prin încheierea din data de 06 martie 2015 că are competența de a se pronunța cu privire la interpretarea noțiunii de „comunicare publică” de fonograme în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenta Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin hotărârea recurată a aplicat în mod greșit prevederile art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, cu încălcarea principiilor stabilite în jurisprudența C.J.U.E. Dacă instanța de apel ar fi interpretat această noțiune în conformitate cu criteriile desprinse din jurisprudența C.J.U.E., ar fi ajuns la concluzia că A. nu realizează o comunicare publică de fonograme și ar fi dispus respingerea acțiunii. În susținerea cererii s-a făcut referire la jurisprudența C.J.U.E., apreciată ca relevantă în cauză, inclusiv prin comparație cu jurisprudența Curții valorificată de partea adversă. Reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea recursului ca nefondat și arătând că motivul de recurs nu a fost invocat prin motivele de apel, iar în aceste condiții este formulat pentru prima oară în recurs, fiind astfel încălcate principiile legalității căilor de atac și a dublului grad de jurisdicție. În subsidiar, susține apărările în ce privește interpretarea noțiunii de „comunicare publică", cu solicitarea de a respinge recursul pârâtei ca nefondat, cu referire la practica C.J.U.E. relevantă. Pârâta a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Primul motiv de recurs nu poate fi analizat potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., deoarece vizează critici de nelemeinicie și nu de nelegalitate, întrucât readuce în discuție aspecte de fapt considerate de către recurentă drept greșit evaluate de către instanța de apel, iar în subsidiar, susține că motivul este neîntemeiat, cu arătarea argumentelor invocate în acest sens. Al doilea motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât nu se datorează TVA pentru despăgubirile acordate prin hotărâre judecătorească, cum a și reținut instanța de apel, cricându-se argumentele invocate în cererea de recurs în susținerea acestuia. Raționamentul reclamantei, potrivit căruia neexecutarea obligației de plată a remunerației nu ar avea natură delictuală deoarece aceasta ar constitui o obligație inițială și nu daune interese, este lipsit de temei juridic. SoIuția instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată este temeinică și legală. Asupra recursurilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Pârâta a criticat decizia de apel pentru greșita aplicare a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la noțiunea de „comunicare publică", din perspectiva dispozițiilor legale reținute a fi relevante în speță. Prin întâmpinare reclamanta a susținut că acest motiv nu a fost formulat în cererea de apel, condiții în care este invocat pentru prima oară în recurs, iar, în subsidiar, și-a menținut apărările în ce privește interpretarea noțiunii de „comunicare publică", cu referire la jurisprudența C.J.U.E. relevantă. Prin încheierea din ședința din 6 martie 2014 instanța de apel a respins cererea de sesizare a C.J.U.E. cu o întrebarea preliminară referitoare la interpretarea noțiunii de „comunicare publică" cuprinsă în art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE, cu motivarea că în jurisprudența Curții au fost deja stabilite criterii pentru determinarea sensului și domeniului de aplicare a acestei noțiuni, criterii ce vor fi avute în vedere la pronunțarea soluției din cauza de față. Motivarea acestei încheieri denotă faptul că instanța de apel s-a considerat legal sesizată cu problema de drept respectivă, fie prin cererea de apel, fie ulterior, sub forma unui motiv de ordine publică, polrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Calificarea instanței de apel a problemei în discuție ca fiind un motiv supus cercetării judecătorești în fața sa, în una dintre cele două variante (nefiind astfel singura posibilitate formularea prin cererea de apel) nu intră în cenzura instanței de recurs, în lipsa unei critici aferente. Potrivit art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europe, (1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire Ia: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; (2) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. Potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009, (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. Ambele norme legale au fost reținute în încheiere, iar din motivare rezultă nu numai că instanța de apel s-a considerat legal învestită cu soluționarea chestiunii pusă în discuție, ci și că interpretarea noțiunii de „comunicare publică" este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză, numai că nu este necesară sesizarea C.J.U.E. deoarece în jurisprudența sa au fost deja stabilite criterii pentru determinarea sensului și domeniului de aplicare a acestei noțiuni, criterii ce vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei. Urmare acestui cadru procesual, stabilit în fața instanței de apel, părțile au pus concluzii pe fond, cu referire la jurisprudența C.J.U.E. relevantă. Cu toate acestea, prin decizia de apel nu se face analiza cauzei și din această perspectivă, care s-ar fi impus cu prioritate față de efecte, și nici nu se arată argumentele pentru care s-a procedat în acest, mod, singura mențiune fiind în sensul că se examinează sentința apelată prin prisma criticilor formulate și probatoriul administrat în primă instanță și în apel - considerent care nu este suficient să înlăture această deficientă. În aceste condiții, criticile de nelegalitate formulate prin recursul declarat de pârâtă nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, față de dispozițiile art. 299 alin. (1) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - soluție care face prematură cercetarea chestiunilor vizate prin criticile formulate în recursul declarat de către reclamantă. În consecință, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită ambele recursuri și, urmare casării deciziei, să dispună trimiterea cauzei pentru rejudecare Ia aceeași instanță - casare, în parte, a deciziei, prin menținerea dispoziției referitoare la admiterea apelului și respingerea cererii pentru pretențiile aferentei perioadei 2000 - iulie 2006 ca prescrisă, ținând cont de limitele de contestare în fața instanței de recurs.