ÎCCJ, decizie (scj.ro #134790)

Nesemnarea minutei de către unul dintre judecătorii completului din apel.  Nulitate de ordine publică.

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătorești

Index alfabetic

: minută

nulitate de ordine publică

C.proc.civ. din 1865, art. 258, art. 304 pct. 5

Nulitatea decurgând din nesemnarea minutei de către un judecător, este o nulitate absolută deoarece, în asemenea situație, nu se poate constata dacă instanța a fost compusă potrivit prevederilor legale și dacă toți membrii completului au luat parte la deliberare; ca atare, ea nu se acoperă prin semnarea ulterioară a hotărârii motivate, de către judecătorii arătați în partea introductivă a acesteia. Hotărârea judecătorească pronunțată este și aceasta lovită de nulitate, fiind subsecventă și având la bază un act nul, minuta hotărârii.

Secția I civilă, decizia nr. 2014 din 25 octombrie 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC A. SRL și B. : plata în solidar a remunerației echitabile (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane, dotate cu instalații de sonorizare, deținute (cu orice titlu) de către pârâtă, de la data punerii acestora în circulație și până în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate în funcție de rata inflației, precum și plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în prezent; obținerea licențelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 580

3

alin. (1) C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr. 813 din 19.06.2014 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL și a fost obligată aceasta din urmă la plata sumei de 90.226,89 lei reprezentând remunerație actualizată cu rata inflației pentru perioada 01.04.2006 – 31.03.2013, la plata sumei de 15.600,59 lei reprezentând daune interese moratorii și la plata sumei de 7.000 lei cheltuieli de judecată (6.000 lei onorariu avocat + 1.000 lei onorariu expert). Totodată, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC A. SRL să încheie autorizație licență neexclusivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A. SRL.

Prin decizia civilă nr. 425/A din 2.06.2016 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă a fost respins apelul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 813/2014 a Tribunalului București și a fost obligată această pârâtă la plata a 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta U.P.F.R., cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C.proc.civ.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a apreciat că majorarea/micșorarea câtimii pretențiilor poate fi făcută în condițiile art. 132 al. (2) C.proc.civ. și după prima zi de înfățișare și până la închiderea oricăror dezbateri; în speță, faptul că a fost precizat cuantumul pretențiilor prin renunțarea la suma reclamată pentru o perioadă (ianuarie 2000 – aprilie 2006) și s-a actualizat la zi perioada pentru care se solicită remunerațiile neplătite nu echivalează unei modificări a acțiunii inițiale (părțile, obiectul și cauza sunt aceleași): remunerațiile sunt pretinse ca sume datorate cu caracter constant și periodic, fiind venituri ajunse la termen [asimilabile celor permise a fi solicitate și în apel – art. 294 al. (2) C.proc.civ., cu atât mai mult în condițiile art. 132 alin. 2 C.proc.civ.].

Așadar, s-a reținut că cererea precizatoare trebuia a fi avută în vedere de instanță și nu e

tardivă.

De altfel, chiar cererea precizatoare din 15.05.2010, necontestată menționează că se pretind remunerațiile datorate

până în prezent

, adică la zi.

Cât privește obiecțiunile neaduse de prima instanță la raportul de expertiză contabilă, Curtea de Apel a observat că expertul nu avea posibilitatea reală și efectivă de a analiza fizic dotarea cu instalație de sonorizare a fiecărui autoturism în parte cu care pârâta a efectuat activitate de taximetrie de la 01 ianuarie 2000 până în prezent, ci s-a bazat, firesc, pe documentele puse la dispoziție și pe care le-a indicat, efectuând, doar, potrivit specialității sale (contabilitate), calculele referitoare la remunerația datorată.

În acest sens, expertul a precizat expres că din documentele de identificare ale autoturismelor (carte de identitate, certificat de înmatriculare) nu rezultă dacă acestea sunt sau nu dotate cu instalații de sonorizare, dar că există o declarație pe proprie răspundere a pârâtei care menționează că toate autovehiculele în număr de 101 bucăți utilizate pentru transportul public de persoane (taxi) fără excepție, sunt dotate cu instalație de sonorizare.

Nu expertului îi revine sarcina să aprecieze asupra valorii probante a celor de mai sus, acesta prezentând instanței calculul remunerațiilor datorate în ipoteza în care se reține că autoturismele erau dotate cu instalație de sonorizare, dar și răspunsul pentru situația inversă (răspunsul la obiecțiuni, unde expertul menționează explicit că, dacă se consideră în raport de documente că autovehiculele nu sunt dotate cu instalație de sonorizare, atunci pârâta nu datorează nicio remunerație).

Or, Curtea de Apel a apreciat că în mod corect s-a dat putere probantă documentului din 26.11.2008 prin care pârâta SC A. declara pe proprie răspundere că are în exploatare autovehicule în care se comunică muzică în scop ambiental, anexând lista autoturismelor aflate în parcul propriu (34, identificat cu indicativ și număr de înmatriculare) și în parc leasing (67 la număr), menționând în dreptul fiecărui autoturism existența unui radio-CD, fiind sarcina pârâtei să lipsească de eficiență această dovadă prin invocarea și dovedirea unei situații juridice noi sau care să o invalideze.

Curtea de Apel a reținut că declarația pârâtei pe proprie răspundere răstoarnă sarcina probei.

Absența mențiunilor din cartea de identitate a autovehiculelor privind existența unui radio-CD nu înlătură declarația de mai sus; de asemenea nici existența a 50 procese-verbale de predare-primire a autovehiculelor în care nu se menționează dotarea cu instalație de sonorizare nu au vreo semnificație, câtă vreme nu se menționează explicit în ele absența instalației audio; doar o mențiune explicită a unei atare absențe putea dovedi lipsa instalației audio, nu și nemenționarea acesteia (după cum nemenționarea altor componente ale autoturismelor: volan, oglinzi, etc. nu echivalează cu lipsa lor)

Prin urmare, Curtea de Apel a înlăturat atât criticile referitoare la presupusa greșită respingere a obiecțiunilor cât și cele privind fondul problemei, respectiv considerarea ca dovedite a susținerilor reclamantei privind dotarea parcului auto al pârâtei cu instalații audio.

În apel s-a întocmit o completare a raportului de expertiză cu varianta în care s-ar considera că cele 50 autoturisme la care se referă procesele-verbale depuse nu ar fi dotate cu radio-CD, însă Curtea nu va lua în considerare această variantă, în raport de cele sus-argumentate.

A fost înlăturată critica referitoare la presupusa acordare a mai mult decât s-a cerut în mod legal, în realitate instanța acordând sume în limita pretențiilor astfel cum au fost precizate atât la 15.05.2010 când s-au solicitat remunerațiile la zi, cât și la 12.06.2014.

De asemenea, a fost înlăturată critica referitoare la nepronunțarea asupra excepției prescripției, menționându-se că prima instanță nu s-a mai pronunțat distinct pe această excepție întrucât reclamanta și-a restrâns pretențiile privitoare la respectiva perioadă, iar perioada pentru care a fost admisă acțiunea respectă, în raport cu data scadenței remunerațiilor, termenul de prescripție.

În ceea ce privește criticile pe fond, Curtea de Apel a făcut trimitere la cele arătate în paragrafele privitoare la analiza raportului de expertiză contabilă.

S-a reținut că aprecierile procurorului privind calificarea autoturismele cu care se practica activitatea de taximetrie ca neputând fi înscrise in categoria spatiilor publice așa cum sunt ele definite de lege au relevanță doar în ceea ce privește spațiul public în înțelesul legii penale sau doar în măsura în care concluzia privea elemente de competența sa (de drept penal) cu consecințe în plan civil, dar nu și mai mult decât atât.

În plus, s-a arătat că în mod corect prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 și art. 1 din Metodologia cuprinsă în  Decizia O.R.D.A. nr. 391/2006, precum și jurisprudența CJUE (C-162/10, C-306/05) care susține aprecierea că instalarea dispozitivelor apte de redare a înregistrărilor sonore (radio, casetofon) către public constituie comunicare către public indiferent dacă a avut loc sau nu comunicare publică efectivă, situația din speță fiind asimilabilă celei din cauzele citate, în care s-a decis (vezi C-162/10) că 1. Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și 2. Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele :

Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la primul motiv de apel care viza momentul la care a fost depusă de către reclamantă cererea precizatoare, anume în ședința publică din data de 12.06.2014, susținându-se încălcarea prevederilor art. 261 C.proc.civ.

Se menționează că a solicitat instanței să nu aibă în vedere la pronunțarea hotărârii cererea precizatoare depusă de reclamantă în ședința publică din data de 12.06.2014, întrucât aceasta a fost depusă după închiderea dezbaterilor.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 132 C.proc.civ.

Pârâta SC A. SRL. arată că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., întrucât prin cererea depusă la termenul din 12.06.2014 reclamanta nu indică cuantumul pretențiilor pentru perioada solicitată anterior ci modifică această perioadă, renunțând la intervalul ianuarie 2000 – aprilie 2006 și adăugând o altă perioadă, anume de la data introducerii acțiunii (28.05.2009) și până în prezent. Se susține că în aceste condiții cererea depusă de reclamantă este una de modificare,tardiv formulată, cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C.proc.civ.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1169 C.civ.

Recurenta susține că reclamanta trebuia să facă dovada, conform art. 1169 C.civ., că autoturismele sunt dotate cu aparatura necesară reproducerii fonogramelor și că această aparatură a fost pusă în funcțiune, simpla deținere neducând la obligația de plată a remunerației, lucru care nu s-a întâmplat. Se arată că în mod nelegal instanța de apel a considerat că declarația pârâtei pe proprie răspundere răstoarnă sarcina probei.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile pct. 4 din H.G. nr. 143/2003 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme, pct. 7 din Decizia O.R.D.A. nr. 244/2005, pct. 7 din Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Conform acestor prevederi, obligația de plată are ca izvor comunicarea publică a fonogramelor și nu simpla deținere a unui aparat electronic.

Recurenta învederează că orice eventuală comunicare a unei fonograme nu are scop comercial, neexistând nicio diferență de preț/tarif sau criteriu de alegere din partea clientului dacă are sau nu muzică în timpul călătoriei.

Se face trimitere la rezoluția nr. 2997/P/2009 din data de 7.04.2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în cuprinsul căreia organul de urmărire penală a calificat autoturismele cu care se practică activitatea de taximetrie ca neputând fi înscrise în categoria spațiilor publice, așa cum sunt ele definite de lege.

Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

Acțiunea cu privire la plata remunerației echitabile vizează numai perioada ianuarie 2000 – 28.05.2009. În subsidiar, în situația în care instanța ar fi considerat că prin cererea precizatoare depusă pentru termenul din 15.05.2010 s-a precizat și primul capăt de cerere, perioada supusă analizei este ianuarie 2000 – 15.05.2010. Recurenta menționează faptul că reclamanta nu a solicitat niciodată obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile și pentru viitor

Instanța a admis acțiunea și pentru perioada 01.04.2006 – 28.05.2006, perioadă prescrisă întrucât instanța a fost investită cu cererea de chemare în judecată la data de 28.05.2009, perioada menționată fiind anterioară perioadei de 3 ani anterioară sesizării instanței.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

La  termenul de  judecată, Înalta Curte, în  temeiul art. 306 alin.(2) C.proc.civ., a invocat din oficiu și a pus discuție un motiv de nulitate de ordine publică a deciziei recurate, vizând nesemnarea minutei de către toți membrii completului de judecată.

Minuta deciziei pronunțată în apel poartă o singură semnătură, or aceasta trebuia semnată de către toți membrii completului care au participat la dezbateri și la deliberări.

Redactarea unei minute dă posibilitatea verificării celor deliberate asupra unei pricini și a exercitării controlului în calea de atac.

Art. 258 alin. (1) C.proc.civ. prevede că „

După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritat

e”.

Nulitatea decurgând din nesemnarea minutei de către un judecător este o nulitate absolută deoarece, în asemenea situație, nu se poate constata dacă instanța a fost compusă potrivit prevederilor legale și dacă toți membrii completului au luat parte la deliberare; ca atare, ea nu se acoperă prin semnarea ulterioară a hotărârii motivate, de către judecătorii arătați în partea introductivă a acesteia.

Hotărârea judecătorească ce s-a pronunțat este și aceasta lovită de nulitate, fiind subsecventă și având la bază un act nul, minuta hotărârii.

În consecință, în temeiul art.312 alin.(1) - (3) raportat la art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Față de soluția ce urmează a se pronunța în cauză și care vizează un motiv de nulitate de ordine publică care atrage nulitatea hotărârii, nu se mai impune cercetarea motivelor de recurs dezvoltate de recurentă prin cererea de recurs.