ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #213647)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #213647) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Comunicarea publică a fonogramelor și a operelor muzicale în absența obținerii autorizației neexclusive. Obligație legală de plată a remunerației cuvenite producătorilor de fonograme și autorilor de opere muzicale. Penalități de întârziere. Determinarea cuantumului în raport cu prevederile metodologiilor corespunzătoare fiecărui tip de remunerație

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

comunicare publică

penalități de întârziere

Legea nr. 8/1996, art. 165 alin. (7)

Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, art. 3. 4

C.civ., art. 1381, art. 1535

publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016,

prevede în art. 3.4 cuantumul daunelor moratorii datorate de către utilizatori pentru plata cu întârziere a remunerațiilor, sub forma penalităților de întârziere.

Astfel, potrivit normei sus menționate

, „pentru întârzieri la plata remunerațiilor, utilizatorii datorează penalități în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din sumele neachitate la scadență, aceștia fiind de drept puși în întârziere, fără a fi necesară notificarea acestora.”

O asemenea prevedere echivalează cu evaluarea legală a prejudiciului reprezentat de întârzierea la plata remunerațiilor, din moment ce metodologiile elaborate pentru fiecare domeniu de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, au caracter normativ, fiind publicate ca atare în Monitorul Oficial și sunt opozabile „tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat”, chiar dacă aceștia nu au participat la negocierea lor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel s-a raportat, în soluționarea capătului de cerere privind acordarea daunelor moratorii, la rata dobânzii de referință a BNR de la data plății, neținând cont de prevederile Metodologiei publicată prin Decizia ORDA NR. 120/2016, aplicabilă cauzei, corespunzătoare remunerației cuvenite titularilor de drepturi pentru comunicarea publică de fonograme fără obținerea în prealabil a autorizației licență neexclusivă.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 518 din 4 aprilie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă la data de 03.03.2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la: plata remunerației unice echitabile, inclusiv a TVA-ului aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 01.01.2019 - la zi (data efectuării raportului de expertiză sau depunerii calculului în instanță) – s-a estimat că remunerația datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2019 - 31.12.2019 este în cuantum de 990 lei (la care se adaugă TVA); plata remunerației, inclusiv a TVA-ului aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice și alte opere audiovizuale în spatiile deținute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 01.01.2019 - la zi (data efectuării raportului de expertiză sau depunerii calculului în instanță), având în vedere mandatul acordat UPFR de către X. prin Decizia ORDA nr. 6/2016 – s-a estimat că remunerația datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2019 - 31.12.2019 este în cuantum de 720 lei (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, datorate de la scadență până la data achitării efective și integrale a remunerațiilor datorate, conform metodologiilor în vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remunerație; plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației a remunerației, calculate de la data scadenței până la data achitării efective a remunerației; în subsidiar, în cazul în care pârâta nu își îndeplinește obligația de furnizare a informațiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată, obligarea pârâtei la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situațiilor financiare publicate la Registrul Comerțului sau declarate la Ministerul Finanțelor, precum și potrivit situațiilor de pe site-ul Ministerului Turismului; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 112, art. 162 lit. c), art. 188 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, coroborate cu cele ale Deciziilor ORDA nr. 399/2006, nr. 189/2013, nr. 99/2015, nr. 10/2016, nr. 120/2016 și nr. 60/2019, respectiv Decizia ORDA nr. 173/2007, precum și cu dispozițiile art. 1349 noul Cod civil.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 2022 din 22.12.2020, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1710 lei, sumă ce va fi actualizată la data plății, din care suma de 990 lei reprezentând contravaloarea remunerației datorate producătorilor de fonograme și suma de 720 lei reprezentând remunerația datorată autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 01.01.2019 – 31.12.2019. A obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților aferente debitului de 1710 lei calculate de la data scadentei obligațiilor de plată și până la data plății efective, prin raportare la rata dobânzii de referință a BNR. A respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1100 lei, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 42 din 19.01.2022, Curtea de Apel București – Secția I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente, prin aprecierea că cererea de acordare a penalităților de întârziere este neîntemeiată deoarece penalitățile sunt specifice răspunderii civile contractuale.

Metodologia incidentă în speță (decizia civilă nr. 784A/2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 2013/2/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 952 din 25.11.2016 prin decizia ORDA nr. 120/2016) prevede o valoare a penalităților de întârziere de 0,1%/zi.

De asemenea, obligația de plată a remunerației unice echitabile datorate de utilizatori pentru utilizarea muzicii în scop ambiental este una legală, stabilită prin art. 112 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, iar dispozițiile acestei legi se completează cu cele metodologice (art. 3.4 din decizia ORDA nr. 120/2016).

Potrivit art. 165 alin. 7 din Legea nr. 8/1996, de la data publicării în Monitorul Oficial metodologiile devin opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, în cazul de față intimatei-pârâte care are calitatea de utilizator, astfel cum este definit prin lege.

În acest context, argumentele instanței de apel, în sensul că intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere întrucât nu le cunoaște și nu și le-a asumat, sunt în contradicție cu dispozițiile legale anterior menționate, utilizatorul neputând invoca necunoașterea legii. Atât timp cât instanța de apel a apreciat că în speță este incidentă metodologia referitoare la obligarea intimatei-pârâte la plata remunerațiilor specifice comunicării publice a fonogramelor în scop ambiental, raportându-se la cuantumul remunerațiilor reținute în aceste norme pentru a stabili prejudicial, soluția neaplicării cuantumului penalităților raportat la aceleași norme metodologice apare ca nelegală.

Trebuie avute în vedere dezlegările date de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la natura metodologiilor care reglementează relațiile dintre utilizatorii prin comunicare publică a fonogramelor și titularii de drepturi reprezentați de organismele de gestiune colectivă, precum și valoarea remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că metodologia reprezintă contractul cadru al părților care au stabilit condițiile de licențiere și tarifele aplicabile utilizării drepturilor de autor și drepturilor conexe, contract a cărui valabilitate este asigurată de lege până la negocierea unei noi metodologii. Aceste statuări se coroborează și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională în decizia nr. 1061/2009.

Nu în ultimul rând, metodologiile incidente reflectă voința și libertatea de negociere a părților implicate (atunci când metodologia este stabilită prin protocol), pe care trebuie să și le exercite cu bună-credință, aspecte subliniate atât de legea națională, cât și de Directiva 2014/26/EU.

Doar în măsura în care consimțământul părților nu se concretizează, instanța de judecată apreciază asupra oportunității și temeiniciei criteriilor în raport cu care părțile solicită stabilirea formei finale a metodologiei.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susținut că nu se poate deroga de la norma metodologică, care are natura unui contract cadru între părți, daunele moratorii materializate în penalități de întârziere de 0,1%/zi, aferente utilizării de fonograme prin comunicare publică fiind legal datorate.

În mod greșit, instanța de apel a respins cererea UPFR de obligare a pârâtei la plata TVA-ului aferent remunerațiilor datorate, cu motivarea că în speță nu ar fi incidentă hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-501/19, întrucât aceasta se aplică doar în cazul unei răspunderi contractuale, iar în speță răspunderea pârâtei este una delictuală, neexistând un raport juridic contractual între părți.

Recurenta-reclamantă a apreciat că în speță este incidentă hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-501/19, față de considerentul 28 al acestei hotărâri.

CJUE nu face distincția între prestarea de servicii ca urmare a unei răspunderi contractuale sau delictuale, activitatea de comunicare publică având caracterul de prestare de servicii cu titlu oneros. Remunerația plătită de utilizator, indiferent că plata se realizează în cadrul unor raporturi contractuale sau delictuale, constituie contraprestația efectivă a serviciului prestat.

Or, a considera că în cazul unei răspunderi delictuale nu se datorează TVA, ar conduce la eludarea dispozițiilor legale, atât naționale, cât și comunitare.

Conform legislației naționale, din punct de vedere al TVA, pentru colectarea remunerațiilor datorate pentru drepturile de autor și drepturile conexe, organismul de gestiune colectivă primește și prestează un serviciu în sfera TVA care constă în colectarea și repartizarea dreptului la remunerațiile a căror gestiune îi este încredințată, întrucât acționează în nume propriu. În acest sens, sunt incidente dispozițiile art. 126 și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal din 22 decembrie 2003 și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

S-a mai susținut că în speță trebuie avută în vedere și legislația europeană, respectiv Directiva TVA nr. 112/2006.

Astfel, sumele solicitate cu titlu de despăgubire, chiar dacă pe temei delictual, reprezintă tocmai echivalentul remunerației pe care pârâta ar fi achitat-o dacă ar fi solicitat emiterea autorizației. În schimb pentru sumele solicitate în scopul reparării prejudiciului suferit prin întârzierea plății remunerațiilor, cum este cazul daunelor moratorii, nu se datorează TVA. Este adevărat că în raportul juridic analizat de CJUE în hotărârea menționată răspunderea pârâtei este contractuală, însă eludarea legii nu poate constitui temei justificat pentru înlăturarea de la aplicare a prevederilor legale aplicabile unei anumite activități sau operațiuni economice.

Analiza instanței europene nu vizează în esență caracterul contractual sau delictual al răspunderii incidente în respectiva cauză, ci dacă activitatea de colectare a remunerațiilor desfășurată de către organismele de gestiune colectivă reprezintă o prestare de servicii și, astfel, intră sub incidența dispozițiilor Directivei de TVA. Or, această dezlegare este vizată în principal de hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-501/19.

S-a mai reiterat de către recurenta-reclamantă că metodologiile incidente, opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, reprezintă contractul-cadru al părților care au stabilit condițiile de licențiere și tarifele aplicabile utilizării drepturilor de autor și drepturilor conexe.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se sublinia faptul că pârâta A. SRL nu a declarat apel, astfel încât a intrat sub autoritatea de lucru judecat dispoziția primei instanțe referitoare la obligația pârâtei de plată a remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi, potrivit metodologiilor în vigoare, dată fiind comunicarea publică de fonograme, respectiv de opere audiovizuale, fără obținerea în prealabil a autorizației licență neexclusivă, împreună cu considerentele privind întrunirea în persoana pârâtei a condițiilor răspunderii civile delictuale constând în săvârșirea unei fapte ilicite, vinovăția și necesitatea reparării prejudiciului prin acordarea de daune moratorii.

În schimb, a declarat apel reclamanta, criticând, pe de o parte, acordarea daunelor-interese moratorii prin raportare la rata dobânzii de referință a BNR de la data plății, iar nu în conformitate cu metodologiile în vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remunerație, după cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, respingerea cererii accesorii de plată a TVA, apelul reclamantei fiind respins în integralitate.

Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de recurs vizând ignorarea de către instanța de apel a metodologiilor în domeniu, astfel cum acestea au fost publicate în Monitorul Oficial prin decizii ORDA, în ceea ce privește cererea accesorie de acordare a penalităților de întârziere.

Dispozițiile art. 1381 C.civ. reglementează obiectul reparației prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, iar potrivit alin. 3 al normei, „Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.”

Pe acest temei, prevederile Codului civil privind executarea obligațiilor reprezintă dreptul comun atât în materia răspunderii civile contractuale, cât și în materia răspunderii civile delictuale, neaplicarea acestora justificându-se doar în prezența unor norme derogatorii, specifice unuia sau altuia dintre tipurile de răspundere pentru prejudiciul cauzat fie printr-o faptă ilicită, fie prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligațiilor contractate.

Art. 1535 C.civ. intitulat „Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești” și care este integrat capitolului rezervat executării silite a obligațiilor prevede, în alin. 1, că „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (...)”.

Art. 1535 C.civ. nu distinge în privința naturii răspunderii decurgând din executarea cu întârziere a unei obligații și care generează repararea prejudiciului prin acordarea daunelor moratorii, astfel încât se constată că este nelegală aprecierea instanței de apel potrivit căreia, în ipoteza săvârșirii unei fapte în afara unui raport juridic contractual stabilit cu reclamanta UPFR, pârâta nu ar putea fi obligată la plata unor penalități de întârziere.

După cum rezultă chiar din termenii în care este formulată norma citată, acordarea daunelor moratorii presupune evaluarea convențională a prejudiciului, dar este compatibilă și cu evaluarea legală a acestuia, „în lipsa” unei clauze penale, prin care părțile unui contract au evaluat anticipat prejudiciul suferit de către creditor prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației contractuale (inclusiv prin neexecutarea la timp, astfel cum reiese din art. 1539 C.civ., caz în care este permis, chiar în situația unei clauze penale, cumulul penalității cu executarea în natură a obligației principale).

Metodologia privind remunerațiile datorate de utilizatori în cazul comunicării publice prin utilizarea muzicii în scop ambiental, cuvenite producătorilor de fonograme, respectiv autorilor de opere audiovizuale, aplicabilă în cauză - în forma stabilită prin Decizia civilă nr. 784/2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 2013/2/2016 și publicată în Monitorul Oficial nr. 952 din 25.11.2016 prin Decizia ORDA nr. 120/2016 - prevede cuantumul daunelor moratorii datorate de către utilizatori pentru plata cu întârziere a remunerațiilor, sub forma penalităților de întârziere, după cum s-a reținut chiar prin decizia atacată.

Astfel, potrivit art. 3.4 din metodologie, „Pentru întârzieri la plata remunerațiilor, utilizatorii datorează penalități în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din sumele neachitate la scadență, aceștia fiind de drept puși în întârziere, fără a fi necesară notificarea acestora.”

Or, în cauză, în mod greșit, instanța de apel nu a ținut cont, în soluționarea cererii privind acordarea daunelor moratorii, de prevederile metodologiei publicate în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 120/2016, cu atât mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat plata de daune-interese moratorii conform metodologiei în vigoare, iar, pe de altă parte, se constatase în primă instanță neîndeplinirea obligației principale de plată a remunerației unice echitabile către titularii de drepturi, prin raportare la aceeași metodologie, soluția pe acest aspect nefiind apelată de către pârâtă.

Nu în ultimul rând, se poate menționa faptul că, în prezent, Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nr. 8/1996 prevede în mod explicit raportarea exclusiv la dobânda legală a penalităților de întârziere la plata remunerațiilor, însă actualul art. 165 alin. 9

din lege a fost introdus abia prin Legea nr. 69/2022, de modificare a Legii nr. 8/1996, în vigoare cu începere din data de 4.04.2022, astfel încât nu este aplicabil

ex tunc

, litigiul de față, început la data de 3.03.2020, vizând plata remunerațiilor pentru anul 2019.

În consecință, critica formulată este fondată și va fi admisă ca atare, Înalta Curte urmând a admite recursul declarat de către reclamanta UPFR.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante referitoare la neacordarea taxei pe valoarea adăugată (TVA), se constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe sub aspectul respingerii cererii reclamantei de aplicare a TVA-ului la debitul principal a cărui plată a fost stabilită în sarcina pârâtei, întrucât colectarea remunerațiilor din cauză nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al TVA.

Hotărârea CJUE pronunțată la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19

UCMR – ADA

nu poate fi invocată pentru a se susține contrariul, aspect corect dezlegat prin decizia recurată în cauză, pentru considerentele ce succed, care au în vedere situația diferită a titularilor de drepturi în numele și pe seama cărora acționează organismul de gestiune colectivă ce colectează remunerația cuvenită acestora și care formează obiectul pretențiilor deduse judecății, anume producătorii de fonograme și autorii de opere audiovizuale.

În privința producătorilor de fonograme, se rețin următoarele:

Astfel, art. 106 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 (în forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată, aceeași cu cea din anul 2019, perioada de referință a pretențiilor formulate) prevede că „producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: (...) f) radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore,

cu excepția

celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remunerație echitabilă”.

Un asemenea drept patrimonial reiese și din art. 112 alin. 1 al legii, potrivit căruia „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.”

Pe acest temei, producătorii de fonograme reprezentați de către reclamanta UPFR sunt îndreptățiți la o remunerație unică echitabilă pentru comunicarea publică - în sensul art. 13 lit. f din Legea nr. 8/1996 -, de fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, iar această situație este incidentă în cauză, după cum s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea primei instanțe, neapelată de către pârâtă.

Mai mult decât atât, art. 121 din lege (în forma relevantă în speță), prevede că „În cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează.”

Prin urmare, titularii de drepturi din cauză nu au dreptul de a autoriza ori de a interzice comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, având exclusiv dreptul a primi o remunerație unică echitabilă de la utilizator. Cuantumul acesteia se stabilește prin metodologii și se colectează de către organismul de gestiune colectivă, în condițiile prevăzute la art. 168, astfel cum prevede art. 112 alin. 2 și 3 din Legea nr. 8/1996 (în forma relevantă în speță).

Autorizarea efectivă a unui utilizator chiar de către titularul de drepturi constituie, însă, un element esențial al unei „prestări de servicii”, în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA), ca operațiune supusă TVA-ului, astfel cum rezultă din hotărârea CJUE pronunțată la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19

UCMR – ADA

, invocată de către recurentă.

Cauza în care s-a formulat de către această instanță trimiterea preliminară la CJUE și în cadrul căreia a intervenit dezlegarea menționată viza titulari ai dreptului de autor (reprezentați de un alt organism de gestiune colectivă, anume UCMR – ADA), care, potrivit legii naționale reprezentate de Legea nr. 8/1996, beneficiază de prerogativa autorizării oricărei utilizări a operelor muzicale și care își exercitaseră în mod efectiv dreptul de autorizare a utilizării operelor lor.

În acest context s-a pronunțat CJUE asupra existenței unei operațiuni supuse TVA, arătând că „într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, titularul de drepturi de autor furnizează o prestare de servicii cu titlu oneros organizatorului de spectacole, în pofida intervenției organismului de gestiune colectivă” (pct. 33 din hotărâre).

Prestarea de servicii în sensul Directivei TVA decurge din raportul juridic caracterizat printr-un schimb de prestații reciproce, stabilit chiar între titularul de drepturi de autor asupra operei respective, care acordă dreptul de utilizare, și utilizator, care furnizează, la rândul său, o prestație acestui titular prin îndeplinirea obligației de plată a remunerației pentru utilizarea operei, remunerația constituind contraprestația efectivă a serviciului prestat în cadrul acestui raport juridic (pct. 34-36 din hotărâre).

Prin urmare, față de raționamentul juridic regăsit în hotărârea CJUE, este exclusă o prestare de servicii cu titlu oneros în absența dreptului de autorizare a unei utilizări, aparținând titularilor de drepturi, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre o asemenea operațiune impozabilă în cazul producătorilor de fonograme, care beneficiază doar de dreptul la remunerația unică echitabilă, după cum s-a arătat prin prezenta decizie.

În acest cadru, este lipsită de relevanță intervenția organismului de gestiune colectivă care îi reprezintă pe acești titulari, prin eventuala acordare a autorizației-licență neexclusivă utilizatorului (chiar dacă titularii nu beneficiază de dreptul de autorizare a utilizării), prevăzută de Metodologia publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 120/2016, a cărei aplicare s-a făcut în cauza de față, licența interesând colectarea remunerației unice echitabile.

În considerentele aceleiași hotărâri CJUE pronunțate în cauza C-501/19, referitoare la cea de-a doua întrebare adresată de către instanța de trimitere, s-a reamintit jurisprudența constantă a Curții, conform căreia „atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul unei alte persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră, în temeiul articolului 28 din Directiva TVA, că ea a primit și a prestat ea însăși serviciile respective”, creându-se, astfel, „ficțiunea juridică a două prestări de servicii identice furnizate consecutiv” (pct. 42-43 din hotărâre).

De altfel, Codul fiscal conține prevederi similare, art. 271 din Legea nr.227/2015 (în forma din anul 2019) prevăzând că „(2) Atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul altei persoane,

ia parte la o prestare de servicii

, se consideră că a primit și a prestat ea însăși serviciile respective. (3) Prestările de servicii cuprind operațiuni cum sunt: (...) e) servicii de intermediere efectuate de persoane care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când intervin într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii.”

În aceeași hotărâre, Curtea a conchis, ținând cont de cadrul juridic național, că „...într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, organismul de gestiune colectivă, prin acordarea unor licențe utilizatorilor operelor protejate și prin perceperea remunerațiilor în schimbul acestei utilizări în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor, ia parte la prestarea de servicii efectuată de acest titular în beneficiul utilizatorului (...). Prin urmare, trebuie să se considere că, într‑o primă etapă, organismul menționat a primit prestarea de servicii menționată de la titularii respectivi, înainte de a o furniza personal consumatorilor finali, într‑o a doua etapă” (pct. 45).

Din hotărârea CJUE reiese, așadar, că, numai în măsura în care titularul de drepturi poate efectua o prestare de servicii, s-ar putea reține o asemenea operațiune impozabilă în cazul organismului de gestiune colectivă, ceea ce nu este cazul în speță.

Considerentele expuse anterior conduc la concluzia că hotărârea CJUE, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu poate fi invocată în sprijinul aplicării TVA la debitul principal stabilit în cauză în sarcina pârâtei și, mai mult decât atât, nu invalidează efectele Deciziei nr. 48/2017 pronunțate de către Înalta Curte – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 595 din 25/07/2017.

Prin decizia pronunțată în mecanismul de unificare jurisprudențială, s-a statuat, în interpretarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (reglementarea anterioară celei din Legea nr. 227/2015) și a Legii nr. 8/1996, că, în ceea ce-i privește pe artiștii interpreți și executanți, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor ce li se cuvin pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică de înregistrări sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora „nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată”.

Titularii de drepturi conexe vizați de acea hotărâre, respectiv artiștii interpreți și executanți, beneficiază doar de un drept la remunerație echitabilă în cazul comunicării publice de fonograme conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora, întocmai ca producătorii de fonograme în ipoteza din speță, fiind incident, pentru toate aceste categorii de titulari, același art. 112 din Legea nr.8/1996, deja citat în prezenta decizie.

Completul pentru dezlegarea chestiunii de drept a considerat că, față de absența dreptului de autorizare și ținându-se cont de jurisprudența CJUE, „nu există un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestații reciproce între titularii drepturilor conexe din cauză și un terț care face o radiodifuzare sau o comunicare publică a interpretării sau a execuției sale deja fixate pe suporturi, cu atât mai mult cu cât, în litigiul pendinte, nu fusese emisă terțului utilizator autorizația/licența neexclusivă de către organismul de gestiune colectivă (pct. 120-122 din decizie).

Întrucât producătorii de fonograme, în circumstanțele speței de față, se află într-o situație similară celei vizate de decizia obligatorie a Înaltei Curți, care continuă să își producă efectele chiar după pronunțarea hotărârii CJUE din cauza C-501/19

UCMR – ADA

, dezlegarea și considerentele acesteia se impun

mutatis mutandis

și în prezenta cauză.

În privința autorilor de opere audiovizuale, reprezentați, de asemenea, de către reclamantă, Înalta Curte reține că, spre deosebire de titularii de drepturi menționați anterior, aceștia au prerogativa autorizării comunicări publice a operelor lor, pe temeiul art. 13 lit. f din Legea nr. 8/1996, de la care nu este prevăzută vreo derogare prin normele speciale referitoare la operele cinematografice și alte opere audiovizuale din art. 65-72 ale legii.

Cu toate că, față de acest drept patrimonial, autorii în discuție ar putea efectua o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui terț utilizator, în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva TVA și în aplicarea hotărârii CJUE pronunțată la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19

UCMR – ADA

, trebuie constatat că, în circumstanțele speței, nu a intervenit o asemenea operațiune impozabilă.

Astfel cum s-a arătat deja în decizia de față, după cum rezultă chiar din hotărârea CJUE și din jurisprudența constantă a Curții, autorizarea efectivă a unui utilizator chiar de către titularul de drepturi constituie, însă, un element esențial al unei „prestări de servicii”, în sensul Directivei TVA.

În acest sens, prin hotărârea în discuție, s-a statuat că „Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui (...) consumator final,

atunci când acesta este autorizat, printr‑o licență neexclusivă

, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.”

Considerentele hotărârii, deja redate în prezenta decizie, susțin pe deplin concluzia necesității unei autorizări efective a utilizării, prin acordarea autorizației/licență neexclusivă, întrucât prestarea de servicii decurge doar din raportul juridic caracterizat printr-un schimb de prestații reciproce, anume acordarea dreptului de utilizare de către titular, respectiv remunerația, care reprezintă contraprestația efectivă din partea utilizatorului (pct. 34-36 din hotărârea CJUE).

Or, în prezența unei utilizări neautorizate de către titularul de drepturi, precum în cauză, nu poate fi vorba despre vreo prestație din partea titularului, respectiv despre un schimb de prestații reciproce.

Această constatare nu este infirmată de împrejurarea că, prin admiterea pretențiilor reclamantei, pârâta din cauză a fost obligată la plata remunerației cuvenite titularilor de drepturi, deoarece remunerația asigură, în acest caz, repararea prejudiciului produs titularilor prin utilizarea neautorizată a operelor lor, fără a reprezenta o contraprestație a unui serviciu prestat de către titulari temeiul răspunderii pârâtei fiind unul delictual, aspect subliniat în mod corespunzător de către instanța de apel.

În consecință, se constată că instanța de apel a menținut în mod corect soluția primei instanțe de respingere a cererii privind plata TVA.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul, exclusiv în considerarea primului motiv de recurs, iar în aplicarea art. 497 C.proc.civ., a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de către reclamantă, sub aspectul acordării penalităților de întârziere prevăzute de metodologia în vigoare.

§ Cauze similare