ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1905/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009 la data de 05.08.2009, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație până în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate în funcție de rata inflației, precum și la plata daunelor-interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în prezent; obținerea licențelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 modificată și completată, în cazul în care pentru stabilirea despăgubirilor solicitate nu se pot aplica criteriile menționate la lit. a) art. 139, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 105, art. 1065, art. 139 și pe orice dispoziții legale din Legea nr. 8/1996 modificată și completată, precum și din metodologiile de aplicare a acesteia, raportate la dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Reclamanta a formulat cerere precizatoare a acțiunii, respectiv a primului capăt de cerere, solicitând plata despăgubirilor constând în remunerația echitabilă (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996 și a Metodologiilor de aplicarea a acesteia, publicate în Monitorul Oficial prin H.G. nr. 71/2000, H.G. nr. 143/2003, Decizia Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) nr. 244/2005 și Decizia ORDA nr. 399/2006, pentru toate mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, începând cu anul 2000 până în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate în funcție de rata inflației, precum și plata daunelor-interese moratorii, conform dispozițiilor din metodologiile indicate la pct. 1 de la data scadenței până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 763 din 10 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 92.284,36 RON remunerație actualizată cu indicele de inflație, aferentă perioadei ianuarie 2000 - decembrie 2010, suma de 24.299,30 RON daune-interese moratorii pentru neplata la scadență a remunerațiilor de la data scadenței până la 31.12.2010 și suma de 11.330 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. A. S.A., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie; prin motivele de apel, pârâta a criticat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță prin încheierea de ședință din 22.06.2010, învederând că acțiunea în despăgubiri a fost introdusă la data de 17.08.2009, astfel încât apelanta-pârâtă a apreciat că este necesar să se constate împlinirea termenului de prescripție pentru pretențiile anterioare datei de 17.08.2006; ca atare, a solicitat desființarea încheierii de ședință pronunțată de Tribunalul București la data de 22.06.2010 și, pe cale de consecință, desființarea în parte a sentinței atacate sub aspectul despăgubirilor acordate intimatei-reclamante, care ar trebui reduse cu despăgubirile calculate pentru perioada 01.01.2000 - 17.08.2006.

Totodată, apelanta a arătat că sumelor solicitate nu li se aplică TVA, date fiind cele prevăzute de art. 137 alin. (3) lit. b) din C. fisc., potrivit cărora baza de impozitare a TVA nu cuprinde, printre altele, următoarele:

"sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale"; s-a susținut că urmare a eliminării cotei TVA, pretențiile reclamantei ar trebui diminuate cu suma de 28.889,07 RON; s-a criticat și cumulul dintre dobânda legală și actualizarea remunerației acordate reclamantei prin sentința apelată cu indicele de inflație, întrucât prejudiciul suferit de creditor din cauza întârzierii în executare se acoperă fie prin dobânda legală, fie prin diferența rezultată din actualizarea datoriei; a le acorda pe amândouă înseamnă o dublă reparație, deci o depășire a limitelor reparării integrale a prejudiciului; în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, apelanta-pârâtă a susținut că acesta este prematur introdus, sens în care s-a prevalat de cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin recursul în interesul legii ce a fost soluționat prin Decizia nr. 3/2011 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5803 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de apel, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din 27.02.2014, Curtea a respins ca nefondată solicitarea apelantei-pârâte de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea noțiunii de comunicare publică cuprinsă în art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE.

Ulterior desființării secției a IX-a civile și pentru cauze privind proprietatea intelectuală din cadrul Curții de Apel București începând cu data de 01.03.2014, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 27.03.2014 sub nr. x/3/2009*.

Prin decizia nr. 426/A din 31.10.2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 763 din 10 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

A schimbat, în parte, sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată.

A respins cererea pentru pretențiile aferente perioadei 2000 - iulie 2006, ca prescrisă.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.485 RON, ce nu include TVA, cu titlu de daune-interese pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, aferente perioadei august 2006 - decembrie 2010, la plata penalităților în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere la debitul principal, pentru perioada august 2006 - decembrie 2006, precum și la plata dobânzii legale aplicată debitului principal din ianuarie 2007 până la data plății efective.

A stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă-reclamantei în fața primei instanțe la suma de 3.000 RON.

A obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

Prin decizia nr. 491 din 8 martie 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 426A din 31 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat, în parte, decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Totodată, Înalta Curte a menținut dispoziția referitoare la admiterea apelului și respingerea cererii pentru pretențiile aferentei perioadei 2000 - iulie 2006, ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat următoarele:

Pârâta a criticat decizia de apel pentru greșita aplicare a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) cu privire la noțiunea de "comunicare publică", din perspectiva dispozițiilor legale reținute a fi relevante în speță.

Prin întâmpinare, reclamanta a susținut că acest motiv nu a fost formulat în cererea de apel, condiții în care este invocat pentru prima oară în recurs, iar, în subsidiar, și-a menținut apărările în ceea ce privește interpretarea noțiunii de "comunicare publică", cu referire la jurisprudența relevantă a C.J.U.E.

Prin încheierea din ședință din 6 martie 2014, instanța de apel a respins cererea de sesizare a C.J.U.E. cu o întrebare preliminară referitoare la interpretarea noțiunii de "comunicare publică" cuprinsă în art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE, cu motivarea că în jurisprudența Curții au fost deja stabilite criterii pentru determinarea sensului și domeniului de aplicare a acestei noțiuni.

Instanța de casare a apreciat că motivarea acestei încheieri denotă faptul că instanța de apel s-a considerat legal sesizată cu problema de drept respectivă, fie prin cererea de apel, fie ulterior, sub forma unui motiv de ordine publică, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Calificarea instanței de apel a problemei în discuție ca fiind un motiv supus cercetării judecătorești în fața sa, în una dintre cele două variante, s-a apreciat că nu a intrat în cenzura instanței de recurs, în lipsa unei critici corepunzătoare.

Prin încheiere au fost reținute dispozițiile art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și ale art. 2 din Legea nr. 340/2009, iar din motivare rezultă nu numai că instanța de apel s-a considerat legal învestită cu soluționarea chestiunii pusă în discuție, ci și că interpretarea noțiunii de "comunicare publică" este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză, numai că nu este necesară sesizarea C.J.U.E. deoarece în jurisprudența sa au fost deja stabilite criterii pentru determinarea sensului și domeniului de aplicare a acestei noțiuni, criterii ce vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Înalta Curte a constatat că urmare acestui cadru procesual, stabilit în fața instanței de apel, părțile au pus concluzii pe fond, cu referire la jurisprudența relevantă C.J.U.E.

Cu toate acestea, s-a observat că prin decizia de apel nu se face analiza cauzei și din această perspectivă, care s-ar fi impus cu prioritate față de efecte, și nici nu au fost arătate argumentele pentru care s-a procedat în acest mod, singura mențiune fiind în sensul că se examinează sentința apelată prin prisma criticilor formulate și probatoriul administrat în primă instanță și în apel - considerent care a fost apreciat ca insuficient pentru înlăturarea acestei deficiențe.

În aceste condiții, criticile de nelegalitate formulate prin recursul declarat de pârâtă s-a apreciat că nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs față de dispozițiile art. 299 alin. (1) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - soluție care face prematură cercetarea chestiunilor vizate prin criticile formulate în recursul declarat de către reclamantă; în consecință, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis ambele recursuri și, urmare casării în parte a deciziei, a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanțe, menținându-se dispozițiile referitoare la admiterea apelului și respingerea cererii pentru pretențiile aferentei perioadei 2000 - iulie 2006 ca prescrisă, ținând cont de limitele de contestare în fața instanței de recurs.

În rejudecare, instanța de apel a reținut și apreciat următoarele:

Prin cererea înregistrată la dosar la data de 17.05.2017, apelanta-pârâtă a solicitat repunerea pe rol a cauzei, arătând că, urmare a demersurilor efectuate, a obținut adresa din 12 mai 2017 din care ar rezulta, potrivit susținerilor apelantei, faptul că autovehiculele A. sunt autobuze, iar nu autocare, fapt care ar conduce la necesitatea refacerii raportului de expertiză.

Curtea de apel a respins cererea de repunere pe rol, constatând că adresa invocată de apelanta nu relevă împrejurări de fapt cu privire la care instanța să considere necesare noi lămuriri, în înțelesul art. 151 C. proc. civ.

În rejudecare, instanța de apel a pornit, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., de la problemele de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin decizia de casare, anume: instanța de apel nu a analizat existența faptei de "comunicare publică" de fonograme prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie, analiză care s-ar fi impus cu prioritate față de efectele pe care le-ar fi putut genera.

Către o atare finalitate, curtea de apel a observat că, prin sentința apelată, prima instanță a reținut că intimata-reclamantă UPFR are calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe aparținând producătorilor de fonograme; că pârâta S.C. A. S.A. este o societate comercială având ca obiect principal de activitate transportul public național și internațional de persoane ce se efectuează cu autovehicule dotate cu mijloace de sonorizare și, în această calitate, utilizează fonograme publicate în scop comercial în spațiul mijloacelor de transport rutier de persoane.

S-a mai reținut în cadrul situației de fapt că pârâta nu a solicitat și nu a obținut de la UPFR licența neexclusivă pentru difuzarea muzicii în scop ambiental, situație în care tribunalul a reținut că fapta ilicită constă în comunicarea publică de fonograme, în lipsa autorizației, și rezultă din nerespectarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 105, art. 1065 și art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Invocând jurisprudența CJUE rezultată din hotărârea pronunțată în data de 15.03.2012 în cauza C-135/10, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate că fapta imputată, de difuzare a fonogramelor în mijloacele de transport, nu reprezintă o comunicare publică ce ar îndreptăți UPFR să pretindă achitarea remunerației echitabile.

În primul rând, curteade apel a constatat că în hotărârea invocată de apelanta-pârâtă, CJUE a realizat interpretarea noțiunii de "comunicare publică" prevăzută de Directiva 92/100 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (Directivă ce a fost abrogată și codificată de Directiva 2006/115) și de Directiva 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale drepturilor de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.

Având în vedere faptul că cele două Directive nu au efect direct în litigiile pe orizontală, instanța de apel a apreciat că apelanta a afirmat un eventual efect indirect al acestora - în sensul interpretării normelor naționale în conformitate cu conținutul și finalitatea celor două Directive. În acest context, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă nu a invocat niciodată, pe parcursul procesului, existența unei contradicții între normele de drept intern incidente în cauză și Directivele 2001/29 și 2006/115.

Principiul interpretării conforme (constând în obligația instanței naționale de a se referi la conținutul și la finalitatea unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern) este incident în situația în care o parte invocă și dovedește faptul că reglementarea în cauză este contrară dreptului Uniunii.

Apelanta-pârâtă a susținut o interpretare a dreptului național care să fie conformă cu directiva, fără să invoce existența unei erori de transpunere a Directivelor 2001/29 și 2006/115.

În al doilea rând, s-a reținut că CJUE a decis că, în cazul în care se dovedește că reglementarea națională aplicabilă în cauză este contrară dreptului Uniunii (în speță, se invocă Directivele 2001/29 și 2006/115), instanța națională este obligată la o interpretare conformă cu conținutul și finalitatea Directivei invocate. S-a statuat de asemenea, că în cazul în care o asemenea interpretare este imposibilă deoarece ar conduce instanța națională la o interpretare contra legem a normelor naționale, atunci instanța națională are obligația să lase neaplicată, dacă este necesar, "orice dispoziție a dreptului său național care este contrară unui principiu general al dreptului comunitar, această obligație nefiind repusă în discuție nici de principiile securității juridice și protecției încrederii depline, nici de posibilitatea particularului care se consideră lezat prin aplicarea acelei dispoziții naționale contrare dreptului Uniunii de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii".

În lumina acestor considerente teoretice, curtea de apel a reținut că prin invocarea Directivelor 2001/29 și 2006/115 apelanta-pârâtă tinde să fie exonerată de răspunderea pentru fapta ilicită, prin înlăturarea de la aplicare a normelor de drept intern incidente cauzei de față (care este o situație pur internă) și aplicarea cu prioritate a normelor comunitare menționate mai sus, în interpretarea dată de CJUE în hotărârea pronunțată în data de 15.03.2012 în cauza C-135/10.

Curtea de apel s-a raportat la conținut normelor incidente din dreptul intern și dreptul Uniunii.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepția celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remunerație echitabilă.

Potrivit art. 1065 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, (artiștii interpreți au executanți și) producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29:

"Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment."

Potrivit art. 8 alin. (2) Directiva 2006/115 (care a codificat și a abrogat Directiva 92/100):

"Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză. În absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condițiile repartizării remunerației între aceștia."

Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 acordă autorilor un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice.

Articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 acordă artiștilor interpreți sau executanților și producătorilor de fonograme un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator. Dreptul vizat de această dispoziție este un drept de natură pur economică.

În jurisprudența sa (Hotărârea SGAE, C-306/05 și Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08), CJUE a decis că, faptul că noțiunea "comunicare publică" este utilizată în diferite contexte și urmărește finalități divergente după cum este prevăzută de articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 sau de articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, nu constituie un motiv suficient pentru a justifica utilizarea unor criterii de apreciere diferite.

La fel, în Hotărârea GEMA (C-117/15) CJUE a decis în sensul că, natura diferită a drepturilor protejate în cadrul Directivelor 2001/29 și 2006/115 nu poate ascunde faptul că aceste drepturi decurg din același element declanșator, și anume comunicarea publică a operelor protejate.

CJUE a identificat în jurisprudența sa patru criterii de apreciere pentru a se stabili existența unei comunicări publice - și anume existența unui "act de comunicare", comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al acestui public și caracterul "lucrativ" al comunicării.

Pe de altă parte, noțiunea "comunicare" trebuie înțeleasă în sens larg ca referindu-se la orice transmitere a unei opere protejate, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat(Hotărârea OSA, apr. 25).

Instanța de apel a mai reținut că în jurisprudența sa, CJUE a statuat că realizează un act de comunicare: administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear și al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienților săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le- a instalat în unitatea sa (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C- 429/08; Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10; Hotărârea OSA C-351/12 și Hotărârea GEMA C-117/15).

Deși s-a invocat de către apelanta-pârâtă Hotărârea SCF C-135/10, Curtea constată că, la fel ca și în celelalte cauze, și în această hotărâre (par. 94), CJUE a decis în sensul că medicul stomatolog trebuie considerat ca intervenind în mod deliberat în difuzarea fonogramelor, deoarece pacienții acestuia nu pot beneficia de ele decât datorită intervenției deliberate a medicului, deși se află în interiorul zonei de recepționare a semnalului fonogramelor.

În consecință, conform jurisprudenței CJUE menționate mai sus, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., având cunoștință deplină a consecințelor comportamentului său, a pus operele protejate la dispoziția publicului constituit din persoanele care utilizează serviciile de transport ale apelantei, efectuând astfel un "act de comunicare".

CJUE a precizat că trebuie să se țină seama de efectul cumulativ care rezultă din punerea operelor la dispoziția potențialilor destinatari. Astfel, este relevant să se verifice nu numai câte persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și numărul de persoane care au acces în mod succesiv la aceasta (Hotărârea OSA C-351/12, par. 28).

În plus, comunicarea trebuie să se efectueze către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, ceea ce exclude actele de reprezentare sau de executare directă a unei opere protejate (Hotărârea Circul Globus București C-283/10, par. 36, 37 și 40).

În Hotărârea SCF, C-135/10, CJUE a decis că, clientela unui medic stomatolog, a cărei alcătuire este stabilă în mare măsură, constituie un grup determinat de potențiali destinatari, numărul celor care au acces simultan la aceeași operă fiind foarte redus (par. 95 și 96).

Susținerea apelantei-pârâte este în sensul că, la fel ca în Hotărârea SCF, clienții operatorului de transport reprezintă un ansamblu determinat de potențiali destinatari, reprezentat de persoanele care au nevoie să utilizeze un anumit mijloc de transport spre o anumită destinație.

Instanța de apel a apreciat că nu poate fi exprimată nicio îndoială cu privire la posibilitatea de a califica drept "public" persoanele care utilizează serviciile de transport oferite de apelanta-pârâtă, având în vedere că, potrivit jurisprudenței CJUE enunțată în cele ce preced, termenul "public" trebuie interpretat prin opoziție cu anumite persoane care aparțin unui "grup privat" de persoane. Or, spre deosebire de ceea ce a decis CJUE în Hotărârea SCF (C- 135/10), instanța de apel a constatat că numărul persoanelor care utilizează mijloacele de transport aparținând apelantei-pârâte, atât în paralel la aceeași oră și pe aceeași rută, cât și în mod succesiv, evoluează în mod continuu pe parcursul fiecărei rute și al fiecărei călătorii, motiv pentru care, s-a apreciat că acesta constituie atât un ansamblu nedeterminat de persoane, cât și un număr ridicat de persoane.

S-a apreciat că și acest criteriu este îndeplinit, în sensul că persoanele care utilizează serviciile de transport oferite de apelanta-pârâtă reprezintă un public distinct de publicul prevăzut pentru actul de comunicare inițial al operei. Presupunând că producătorul de înregistrări sonore a autorizat radiodifuzarea înregistrărilor sale sonore, această autorizare a vizat exclusiv pe deținătorii de aparate de radio (sau de televizoare) care, în mod individual sau în sfera lor privată sau familială, primesc semnalul și urmăresc programele radio (respectiv emisiunile TV) (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C 429/08, par. 198).

Or, așa cum CJUE a decis deja, o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate, care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenția ca un public suplimentar care este admis de deținătorul televizorului (sau al aparatului de radio) să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei, constituie un act de comunicare a unei opere protejate către un public nou (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C- 429/08, par. 204).

Persoanele care apelează la serviciile de transport oferite de apelanta-pârâtă constituie un public suplimentar, care nu a fost preconizat de producătorii înregistrărilor sonore la momentul autorizării radiodifuzării operelor lor și care, fără intervenția apelantei-pârâte, nu ar fi putut beneficia de operele respective.

Invocând Hotărârea SCF, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate că persoanele care utilizează serviciile sale de transport nu sunt receptive, deoarece starea lor psihică le împiedică să fie receptive la fonograme și beneficiază de aceste fonograme în mod independent de voința lor și fără a avea posibilitatea de a alege în mod individual dacă ascultă sau nu anumite fonograme.

Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că, prin dotarea mijloacelor de transport cu instalații de sonorizare, apelanta-pârâtă i-a vizat în mod voluntar pe clienții săi, pentru a le permite să beneficieze de programele radio pe parcursul călătoriei acestora.

Sub un al doilea aspect, s-a reținut că publicul nu este "captat" în mod accidental, ci este receptiv la comunicarea fonogramelor, deoarece pasagerii se așteaptă ca operatorul de transport să le ofere atât condiții de siguranță, cât și un anumit standard de confort, or legea însăși include, printre criteriile de clasificare ale autovehiculelor, și dotarea acestora cu instalații de sonorizare.

Nu în ultimul rând, curtea de apel a constatat că în jurisprudența sa, CJUE a afirmat faptul că nu apreciază criteriul în discuție drept o condiție indispensabilă, care să determine însăși existența unei comunicări publice (Hotărârea ITV Broadcasting C-607/11, par. 42).

În plus, Curtea apreciază că receptivitatea publicului nu ar trebui considerată un element determinant pentru a se constata existența sau inexistența caracterului lucrativ al difuzării unei opere, având în vedere dimensiunea subiectivă a acestui criteriu. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că, în jurisprudența sa, CJUE a statuat în sensul că, "pentru a exista o comunicare publică este suficient ca opera să fie pusă la dispoziția publicului, astfel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta" (Hotărârea SGAE, C-306/05, par. 43). De asemenea, a statuat în sensul că noțiunea de "comunicare publică" desemnează "faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public", motiv pentru care curtea de apel a constatat că accesul voluntar al publicului la o operă nu este necesar pentru a constata existența unei comunicări publice.

În Hotărârea SCF (C-135/10), CJUE a respins existența caracterului lucrativ al difuzării de fonograme într-un cabinet stomatologic pentru motivul că pacienții acestui cabinet beneficiază "în mod fortuit și independent de dorințele lor" de accesul la aceste fonograme. Invocând această cauză, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate că și în cauza de față comunicarea de fonograme nu are caracter lucrativ, deoarece nu procură transportatorului un avantaj concurențial real și deoarece difuzarea de fonograme nu determină o creștere a clientelei și nici nu influențează standardul sau prețul serviciilor prestate de acesta.

În acest context, curtea de apel a apreciat ca fiind întrunit în cauză și criteriul caracterului lucrativ al difuzării fonogramelor, având în vedere faptul că utilizatorul poate să obțină un avantaj dintr-o asemenea difuzare. În concret, oferirea spre ascultare a muzicii în mijloacele de transport ale apelantei-pârâte îi poate procura acesteia un avantaj economic, deoarece contribuie la ridicarea standardului de calitate al serviciilor de transport prestate de apelanta-pârâtă.

Dotarea autovehiculelor cu instalații de sonorizare a contribuit la încadrarea mijloacelor de transport deținute de apelanta-pârâtă într-o clasă superioară de confort; or ridicarea gradului de confort al pasagerilor presupune și un preț mai mare al serviciului de transport.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a constatat că activitatea realizată de apelanta-pârâtă de utilizare a fonogramelor prin intermediul instalațiilor de sonorizare montate în incinta autovehiculelor sale, constituie o "comunicare publică" și în raport de criteriile stabilite de CJUE în jurisprudența sa.

Cu privire la limitele rejudecării, curtea de apel a constatat că în mod întemeiat ambele părți au subliniat faptul că rejudecarea dispusă prin decizia de casare este una parțială, având în vedere că prin decizia nr. 491 din 8 martie 2016, Înalta Curte a menținut dispoziția referitoare la admiterea apelului și respingerea cererii pentru pretențiile aferente perioadei 2000-iulie 2006, ca prescrisă.

Prin primul motiv de apel, apelanta-pârâtă a susținut faptul că se impunea respingerea acțiunii deoarece în speță este vorba despre o răspundere contractuală (față de natura juridică a metodologiilor, de contract-cadru), în timp ce reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Critica a fost apreciată ca nefondată, constatându-se că în mod corect tribunalul a analizat întrunirea la situația de fapt din speță a condițiilor răspunderii civile delictuale, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, deoarece - în lipsa încheierii de către părți a autorizației/licenței neexclusive, situație în care se putea vorbi despre neexecutarea (sau executarea necorespunzătoare) a unei obligații contractuale de către pârâtă, cu consecința analizei întrunirii în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale - răspunderea civilă se analizează pe tărâm delictual.

În al doilea rând, apelanta-pârâtă a susținut că reclamanta nu a administrat dovezi din care să reiasă comunicarea publică de fonograme în mijloacele de transport deținute de apelanta-pârâtă.

Critica de netemeinicie a fost înlăturată ca nefondată, instanța de apel constatând că în mod corect tribunalul a reținut săvârșirea faptei ilicite de către pârâtă, în baza următoarelor mijloace de probă:

- mărturisirea judiciară făcută de pârâtă. Astfel, s-a constatat că prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe pârâta a arătat că nu poate fi angajată răspunderea sa, întrucât A. nu are decât calitatea de consumator de muzică pusă la dispoziție de posturile de radio care emit prin satelit sau prin unde, astfel că organismele de radiodifuziune sunt cele care au obligația de a se autoriza și de a plăti remunerații către UPFR.

- proba cu înscrisuri, constând în certificatele de clasificare emise de RAR pentru parcul de autovehicule aparținând apelantei-pârâte.

- prezumția judecătorească, de folosire a fonogramelor, trasă din faptul că apelanta-pârâtă s-a conformat normelor care reglementează autorizarea mijloacelor de transport persoane și și-a dotat autovehiculele cu instalații de sonorizare. Din adresele comunicate de Registrul Auto Român a reieșit faptul că apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. a fost cea care a solicitat RAR eliberarea certificatelor de clasificare pe stele sau pe categorii; or, printre criteriile de clasificare folosite de RAR la eliberarea certificatelor de clasificare se numără și acela al dotării cu instalații de sonorizare (un difuzor la minim 8 locuri, radio și casetofon sau CD player).

- proba constând în contractele de muncă ale angajaților apelantei (administrată de pârâtă în scopul de a dovedi că angajaților li s-a interzis utilizarea înregistrărilor de muzică sau de imagini video în timpul programului de muncă) s-a apreciat că nu este de natură să contrazică situația de fapt reținută de instanță în temeiul mijloacelor de probă enunțate mai sus, nefiind un înscris opozabil reclamantei, în lipsa datei certe.

Deși acceptă faptul că dispozițiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996, invocate de reclamantă drept temei al acțiunii, fac distincție între radiodifuzare și orice altă modalitate de comunicare către public a fonogramelor, apelanta-pârâtă a susținut că organismele de radiodifuziune sunt cele care au obligația de a plăti remunerația echitabilă.

Critica a fost găsită nefondată de instanța de apel având în vedere faptul că activitatea de radiodifuzare a fonogramelor realizată de organismele de radiodifuziune nu face obiectul prezentei cauzei, ci activitatea de comunicare publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, legea prevăzând în mod distinct dreptul producătorilor de fonograme de a obține o remunerație unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin orice modalitate de comunicare către public.

Curtea de apel a mai constatat că cele susținute în al treilea și al patrulea rând cu titlu de motive de apel (lipsa calității de colector a reclamantei UPFR anterior intrării în vigoare a Decizie ORDA nr. 1/2000 și prescripția dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2000-iulie 2006), au fost soluționate irevocabil în primul ciclu procesual.

Prin cel de-al cincilea motiv de apel apelanta-pârâtă a susținut netemeinicia sentinței apelate sub aspectul întinderii prejudiciului reținut de prima instanță de fond în temeiul raportului de expertiză contabilă efectuată în primă instanță.

Curtea de apel a reținut caracterul întemeiat al acestei critici, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1065 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cuantumul remunerației unice echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin orice modalitate de comunicare către public se stabilește prin metodologii.

S-a reținut că în raport de perioada în litigiu - august 2006-decembrie 2010 - sunt aplicabile Metodologiile publicate prin Deciziile ORDA nr. 244/2005 (publicată în M. Of. din 9.02.2006) și nr. 399/2006 (publicată în M. Of. din 8.12.2006).

Ambele Metodologii (Tabelul H.1 din Decizia 244/2005 și Tabelul E din Decizia 399/2006) prevăd remunerații forfetare, în funcție de categoria și clasa autovehiculului.

În perioada în litigiu - august 2006-decembrie 2010 - erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, care prevedea (art. 3) faptul că prin autobuz - se înțelege acel autovehicul cu cel puțin 4 roți și o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput și construit pentru transportul de persoane pe scaune și în picioare și care are mai mult de 9 locuri pe scaune, inclusiv locul conducătorului auto; iar prin autocar - se înțelege acel autobuz destinat și echipat numai pentru transportul de persoane așezate pe scaune, pe distanțe mari, amenajat pentru a asigura confortul persoanelor transportate, neavând posibilitatea transportului de persoane în picioare.

Din procesul-verbal de convocare întocmit de doamna expert contabil B., desemnată de instanță să efectueze raportul de expertiză contabilitate în faza de rejudecare a apelului, curtea de apel a reținut că părțile au fost de acord cu numărul de mașini care au compus parcul auto al apelantei-pârâte în perioada în litigiu, și anume 66 de autovehicule.

Dintre acestea, tot cu ocazia convocării, părțile au stabilit de comun acord că 25 de autovehicule sunt autobuze deoarece din cărțile de identitate ale acestora a reieșit faptul că au atât locuri pe scaune cât și locuri în picioare, astfel încât, în acord cu definiția legală dată autobuzului de art. 3 din O.U.G. nr. 109/2005, instanța de apel a reținut că aceste 25 de autovehicule se încadrează la categoria autobuz.

Pentru restul de 41 de autovehicule, părțile au avut opinii divergente, apelanta-pârâtă solicitând să se constate că acestea sunt tot autobuze, iar intimata-reclamantă solicitând să se constate că sunt autocare.

La solicitarea instanței în legătură cu oferirea unor date suplimentare necesare pentru încadrarea celor 41 de autovehicule în categoria autobuz sau autocar, prin adresa din 9 februarie 2017, RAR a comunicat faptul că pozițiile 11 și 22 sunt autobuze M3 clasa a II-a, iar restul autovehiculelor sunt autobuze M3 clasa a III-a.

Prin Ordinul nr. 458/2002 emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței (publicat în M. Of. nr. 680 din 13 septembrie 2002) au fost aprobate Normele metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor și microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic național

Potrivit art. 1:

Prezentele norme metodologice au ca scop stabilirea condițiilor și criteriilor pe baza cărora se eliberează certificatele de clasificare pe categorii de confort și însemnele corespunzătoare clasificării acordate autobuzelor și microbuzelor destinate transportului public de persoane prin servicii regulate în trafic național, în vederea protecției pasagerilor și a creșterii calității serviciilor de transport public rutier de persoane.

Potrivit art. 2:

Clasificarea pe categorii a autobuzelor și a microbuzelor se face de către Regia Autonomă "Registrul Auto Român" pentru toate autobuzele și microbuzele înmatriculate în România, deținute de operatorii de transport, persoane juridice române, utilizate în transport public de persoane prin servicii regulate în trafic național, potrivit prezentelor norme metodologice.

Definiții, abrevieri.

a) autobuz - autovehicul destinat și echipat pentru transportul de persoane și al bagajelor acestora, având cel puțin 17 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto.

După categoria de folosință, autobuzele se clasifică astfel:

- clasa I - autobuze urbane - autobuze destinate transportului urban sau suburban de pasageri, așezați pe scaune sau în picioare, care asigură în stații posibilitatea unui schimb rapid de pasageri;

- clasa a II-a - autobuze interurbane - autobuze destinate transportului interurban de pasageri, așezați pe scaune, cu posibilitatea transportului pe distanțe scurte al unui număr limitat de pasageri în picioare, pe culoar;

- clasa a III-a - autocare - autobuze destinate transportului de persoane în condiții de confort deosebit, prevăzute din construcție cu spații special amenajate, în afara salonului, pentru depozitarea bagajelor și alte servicii;

Potrivit art. 9

Clasificarea este solicitată comisiei de clasificare de către deținătorul autobuzului/microbuzului.

Potrivit art. 14 alin. (1):

(1) Categoria de confort a autobuzului/microbuzului este atestată prin eliberarea unui certificat de clasificare al cărui model este prevăzut în anexa nr. 3. Certificatul de clasificare se va păstra la bordul autovehiculului.

Potrivit art. 15

Se eliberează certificat de clasificare pe categorii numai autobuzelor/microbuzelor care îndeplinesc cumulativ condițiile obligatorii corespunzătoare uneia dintre categoriile de confort, ale căror criterii de clasificare sunt prezentate în anexa nr. 1.

Reținând faptul că legislația în materia transporturilor rutiere nu este armonizată cu legislația privind protecția drepturilor de autor și a drepturilor conexe, inclusiv sub aspectul termenilor utilizați în Metodologii, și interpretând coroborat dispozițiile care reglementează criteriile pe baza cărora se eliberează certificatele de clasificare pe categorii de confort cu dispozițiile care reglementează modul de calcul al remunerației forfetare, curtea de apel a apreciat că autobuzele clasificate în clasa I și II se încadrează în noțiunea de "autobuz" utilizată în Metodologii, iar autobuzele clasificate în clasa a III-a se încadrează în noțiunea de "autocar".

Aplicând aceste criterii legale la situația de fapt reținută în cauză, s-a constatat că în mod corect, prin expertiză specialitatea contabilitate efectuată în faza de apel-rejudecare, expertul desemnat de instanță a calculat remunerația aferentă pentru autobuze - pentru cele două autovehicule de la pozițiile 11 și 22 (pentru care RAR a comunicat prin adresa din 9 februarie 2017 că sunt autobuze M3, clasa a II-a), respectiv a calculat remunerația aferentă pentru autocare - pentru restul celor 39 de autovehicule.

Potrivit raportului de expertiză contabilitate, cuantumul remunerației pentru perioada august 2006-decembrie 2010 este de 33.940 RON, cuantumul acestei remunerații actualizat cu indicele de inflație pentru aceeași perioadă este de 38.095,83 RON; iar cuantumul daunelor-interese moratorii pentru aceeași perioadă este de 4.300,68 RON.

Cel de-al șaselea motiv de apel, referitor la calcularea TVA-ului de către prima instanță a fost găsit întemeiat din două perspective: în primul rând, din examinarea cererii de chemare în judecată și a cererii precizatoare depuse la dosar la data de 25.01.2010 s-a reținut că reclamanta nu a solicitat și TVA; iar în al doilea rând, față de temeiul juridic al acțiunii, instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) din C. fisc., în vigoare în perioada în litigiu, potrivit cărora baza de impozitare a TVA nu cuprinde "sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (…)."

Cel de-al șaptelea motiv de apel, referitor la cumulul dobânzii legale cu actualizarea remunerației cu indicele inflației, a fost înlăturat ca nefondat, față de natura juridică diferită a acestora.

Suma acordată cu titlu de daune-interese moratorii pentru neexecutarea la scadență a obligației de plată are natura juridică a unei sancțiuni, în timp ce actualizarea cu indicele de inflație are natura juridică a daunelor compensatorii reprezintă echivalentul devalorizării monetare survenite între data la care remunerația ar fi trebuit plătită și data plății efective.

Având natură juridică diferită și cauze distincte, precum și în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului produs producătorilor de fonograme, curtea de apel a constatat că este nefondată critica referitoare la cumulul daunelor-interese moratorii cu actualizarea.

Criticile referitoare la prematuritatea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea apelantei-pârâte la obținerea unor licențe neexclusive și aplicarea de amenzi în temeiul art. 5803 C. proc. civ. au fost apreciate ca inadmisibile, față de dispozițiile art. 2812 C. proc. civ., constatându-se faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestor capete de cerere.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 rap. la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare parțială, conform deciziei de casare nr. 491 din 8 martie 2016, instanța de apel a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata către reclamanta UPFR a sumei de 38.095,83 RON cu titlu de remunerație unică echitabilă actualizată cu rata inflației, pentru perioada august 2006-decembrie 2010, a sumei de 4.300,68 RON cu titlu de daune-interese moratorii.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) rap. la art. 276 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Prin sentința primei instanțe, pârâta S.C. A. S.A. a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 11.330 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cuantumul acestei sume nefiind contestat de pârâtă prin apelul declarat.

În aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., având în vedere faptul că acțiunea a fost admisă pentru perioada august 2006-decembrie 2010 și respinsă pentru perioada 2000-iulie 2006 ca fiind prescrisă, curtea de apel a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON, proporțional cu admiterea acțiunii.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a intimatei-reclamante UPFR ca efect al admiterii apelului declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. în primul ciclu procesual, s-a dispus obligarea intimatei-reclamante UPFR să plătească apelantei-pârâtei S.C. A. S.A. suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primului ciclu procesual.

Cu privire la cuantumul acestei sume, instanța de apel a arătat că prima instanță de apel a încuviințat doar în parte suma solicitată de apelanta-pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată în acea fază procesuală, respectiv suma de 10.000 RON; s-a constatat că prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 426/A din 31.10.2014, pârâta S.C. A. S.A. nu a criticat și cuantumul cheltuielilor de judecată, motiv pentru care a menținut această dispoziție.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată aferente rejudecătii apelului, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă a solicitat suma de 11.223,54 RON constând în onorariu de avocat, însă a dovedit suma de 530,34 RON, cu cele două facturi depuse la filele 255 (350,14 RON) și 257 (180,20 RON).

În termen legal, împotriva acestei decizii ambele părți au promovat recurs.

a) În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit noțiunea de comunicare publică prevăzută în art. 1065 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996

Astfel, în mod greșit s-a apreciat că A. ar datora remunerația echitabilă prevăzută de art. 1065 din Legea nr. 8/1996, considerând că recurenta realizează o comunicare publică de fonograme prin intermediul aparatelor de radio amplasate în autovehiculele sale.

În interpretarea noțiunii de comunicare publică, instanța de apel a avut în vedere criterii și hotărâri CJUE care nu sunt aplicabile în prezenta cauză în analizarea noțiunii de comunicare publică, instanța de apel nu a aplicat doar jurisprudența relevantă a CJUE, ci și alte criterii care au fost stabilite în cauze privind Directiva 2001/29, neaplicabilă în prezenta cauză.

Ca atare, în analizarea noțiunii de comunicare publică, instanța de apel a făcut referire și la hotărâri CJUE care privesc alte situații decât cele reglementate de Directiva 2006/115 (fosta Directivă 92/100), aplicabilă în prezenta cauză.

În opinia recurentei, procedând astfel, instanța de apel a nesocotit chiar statuările CJUE:

"Din compararea art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 cu articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100 rezultă că noțiunea "comunicare publică" din cuprinsul acestor dispoziții este utilizată în contexte care nu sunt identice și privesc finalități care, deși sunt, desigur, similare, sunt totuși parțial divergente.

Rezultă, în ceea ce privește în special articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100, pe de o parte, că această dispoziție implică o apreciere individualizată a noțiunii de comunicare publică. Situația este aceeași în cazul identității utilizatorului și al problemei privind utilizarea fonogramei în cauză.

[...) în vederea unei astfel de apreci