ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 375/2018

Asupra recursului de fața, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 559 din 15 iunie 2017 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 208 din 16 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., dispunându-se după cum urmează:

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției extinctive pentru sumele reprezentând remunerație corespunzătoare perioadei 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2006 și a fost respinsă cererea, ca prescrisă, pentru acest interval de timp.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 78.713,20 lei reprezentând remunerații actualizate cu indicele de inflație și TVA pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 15 mai 2014 și la plata dobânzii legale de la 01 ianuarie 2007 până la data plătii efective.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19 ianuarie 2012 reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea la plata remunerației echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonograme lor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație până în prezent, actualizată cu indicele de inflație, la plata penalităților de întârziere constând în dobânda legală, calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în prezent, precum și la obținerea autorizației pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, sub sancțiunea amenzii civile.

Prin Sentința civilă nr. 208 din 16 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății, anterioare anului 2008.

S-a admis acțiunea precizată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 86.226,51 lei remunerație aferentă perioadei ianuarie 2003 - 15 mai 2014, actualizată cu indicele de inflație și cu TVA inclus și 12.374,14 lei penalități de întârziere în cuantumul dobânzii legale.

S-a dispus majorarea onorariului de expertiză stabilit în sarcina reclamantei de la 1.000 lei la 2.000 lei, punându-i-se în vedere reclamantei să achite diferența de 1000 lei, și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.539 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expertiză, onorariu expert parte și onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanta este organismul de gestiune al producătorilor de fonograme, fiind abilitată prin art. 3 al Deciziei nr. 399/2006 să colecteze remunerația echitabili (în ceea ce privește drepturile producătorilor de fonograme) datorată de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Pârâta, în calitate de utilizator - transportator, prin reprezentantul său legal, a declarat la data de 07 mai 2008 că difuzează muzică în scop ambiental în cele 8 autocare pe care le deține, destinate transportului de persoane intern și internațional, începând cu data de 01 ianuarie 2007, și și-a asumat obligația de plată a remunerației echitabile corespunzătoare utilizării muzicii, conform metodologiilor în vigoare, precum și obligația de a comunica B., în termen de 10 zile, orice modificare intervenită ulterior în legătură cu datele indicate prin declarație.

Între părți a fost încheiată autorizația licență neexclusivă privind utilizarea muzicii în scop ambiental nr. 6348 din 27 iunie 2008 (valabilă până la 31 decembrie 2008).

Deși în decursul anilor 2008 - 2009 pârâta a efectuat o serie de plăți parțiale, s-a constatat din probele administrate că aceasta și-a desfășurat activitatea utilizând un număr mai mare de mijloace de transport destinat transportului de persoane la nivel intern și internațional decât cel declarat, neachitând integral remunerația datorată.

Obligația de plată a remunerației echitabile este instituită prin dispozițiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că pentru comunicarea publică a fonogramelor producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică și echitabilă, stabilită conform metodologiilor, remunerația fiind stabilită prin Decizia ORDA nr. 399/2006, care prevede o remunerație fixă lunară corespunzătoare categoriei din care face parte mijlocul de transport.

Potrivit înscrisurilor administrate în cauză, respectiv licențele de transport deținute, relațiile comunicate de Direcția Generală de Impozite și taxe, precum și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert C., astfel cum acesta a fost refăcut ca urmare a încuviințării obiecțiunilor, tribunalul a constatat că remunerația datorată de pârâtă, actualizată și cu TVA inclus, este în sumă de 86226,51 lei pentru perioada ianuarie 2003 - 15 mai 2014, remunerație la care pârâta a fost obligată, urmând ca aceasta să plătească și penalitățile de întârziere, în cuantumul dobânzii legale, determinate prin expertiză în sumă de 12374,14 lei.

În analiza apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, s-au reținut următoarele considerente:

În lipsa autorizației de licență neexclusivă, răspunderea pentru comunicarea publică a fonogramelor în cadrul mijloacelor de transport auto este de natură delictuală, astfel că termenul de prescripție se calculează în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, acesta începând să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, reclamanta a cunoscut fapta ilicită la data de 07 mai 2008, dată la care reprezentantul pârâtei a declarat comunicarea publică a muzicii în scop ambiental începând cu o dată anterioară încheierii autorizației (01 ianuarie 2007), dată de la care avea obligația, prevăzută de art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, de a cere utilizatorului comunicarea de informații și transmiterea documentelor necesare pentru a determina cu precizie momentul de la care au fost puse în circulație mijloacele de transport dotate cu instalații de sonorizare în vederea acoperirii prejudiciului cauzal producătorilor de fonograme.

Întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 19 ianuarie 2012, dreptul de a solicita sumele constând în remunerații pentru utilizarea neautorizată a fonogramelor, aferente perioadei 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2016, s-a prescris.

Sunt nefondate criticile vizând modul de determinare a parcului auto și a tipului autovehiculelor, expertul desemnat de tribunal utilizând adresele emise de Autoritatea Rutieră Română 29658 din 13 noiembrie 2013 privind licențele de traseu pentru transport în trafic internațional, adresa Direcției generale de impozite și taxe locale sector 4 București nr. x din 12 noiembrie 2013 cu privire la patrimoniul SC A. SRL declarat la organul fiscal teritorial, adresa emisa de Registrul Auto Român și adresa emisă de Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a vehiculelor, cu nr. 2328676 din 29 mai 2011.

În baza acestor evidențe a fost determinat de către expert numărul de autovehicule utilizate de pârâtă în perioada în litigiu, categoria mijloacelor de transport utilizate, precum și mijloacele de transport utilizate cel puțin 10 zile pe lună, evidențe care oglindesc în mod oficial activitatea societății de transport.

În lipsa dovezilor, nu pot fi valorificate susținerile din apel, potrivit cărora o parte din mijloacele de transport figurează a defecte, au fost înstrăinate sau autorizațiile de transport nu au fost prelungite. în anexele la raportul de expertiză s-a făcut distincție între autocare și microbuze, fiind expusă detaliat situația mijloacelor de transport utilizate de pârâtă în intervalul de timp vizat.

Din moment ce foile de parcurs au fost depuse selectiv, inclusiv în apel, susținerea apelantei privind împrejurarea că mai multe autocare nu au circulat o perioada mai mare de 20 de zile într-o lună și că astfel erau exceptate de la plata remunerației nu poate fi verificată, critica din apel pe acest aspect având caracter formal.

Atât în fața primei instanțe, cât și în calea de atac, pârâtei i s-a pus în vedere să depună documentele cu privire la numărul și tipul mijloacelor de transport care au efectuat curse, aceasta refuzând să ofere în integralitate evidențele care conțin informațiile necesare calculului remunerațiilor.

În aceste condiții, instanța de apel a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în primă instanță, întocmit pe baza datelor extrase din evidențe oficiale ale instituțiilor de care s-a tăcut vorbire.

Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâta SC A. SRL, în susținerea căruia a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

În ceea ce privește modul de determinare parcului auto și tipului autovehiculelor, a arătat atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de control judiciar faptul că înscrisurile la care se face raportare nu reprezintă o realitate a situației de fapt, în condițiile în care din aceste documente reiese o situație globală, care relevă o altă stare de fapt. Parcul auto nu reflectă realitatea reținută în considerentele instanței de apel,

Existența licențelor de transport nu relevă în mod real faptul că aceste autocare și circulă pe ruta România - Grecia și mai mult decât atât, că ele se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 8/1996,

Întrucât obținerea licențelor este o procedură dificilă, le-a obținut pentru toate categoriile de autovehicule pe care le deținea în parcul auto, având în vedere și faptul că aceste licențe au valabilitate de 2 ani maxim. Mai mult, această licență poate fi luată indiferent de faptul că autovehiculul respectiv circulă sau nu, este defect sau este avariat.

Pe de altă parte, licențele sunt obținute pe numărul de înmatriculare și nu neapărat pe marca sau categoria autovehiculului. Acest lucru înseamnă că sub numărul de înmatriculare pot figura mai multe autovehicule, indiferent de marcă, în ipoteza transmiterii în timp a numărului pentru autovehicule de mărci diferite.

Totodată, nici numărul de licențe deținute nu determină un calcul exact în raport de Legea nr. 8/1996, în condițiile în care un autocar defectat nu poate fi întotdeauna înlocuit de un altul nou.

Nici criteriul existenței acestor autovehicule în evidențele Impozite și taxe locale sector 4 București nu constituie argumente temeinice pentru a face aplicabile dispozițiile Legii nr. 8/1996, iar aceasta deoarece o serie de autocare nu sunt radiate de la organul fiscal din diferite motive, deși societatea nu le mai folosește în nicio cursă datorită gradului de uzură sau faptului că sunt vechi și oarecum neconfortabile, neridicându-se la standardele actuale.

Nici afirmațiile potrivit cu care s-a ținut cont de faptul că o serie de autocare sunt defecte, unele accidentate, altele ținute pentru piese nu sunt corecte și nu corespund probelor administrate în cauză, în condițiile în care există dovezi în dosar că unele autovehicule au fost înstrăinate, fiind anexat contractul de vânzare-cumpărare, iar altele sunt defecte, așa cum rezultă din documentele aferente etc. Toate aceste documente se regăsesc la dosarul cauzei însă expertul și ambele instanțe anterioare nu le-au observat.

În ceea ce privește considerentele instanței de apel în care s-a arătat că în baza evidențelor a fost determinat de către expert numărul de autovehicule utilizate de pârâtă în perioada în litigiu, categoria mijloacelor de transport utilizate, precum și mijloacele de transport utilizate cel puțin 10 zile pe lună, evidențe care oglindesc în mod oficial activitatea societății de transport, s-a susținut de către recurenta pârâtă că expertul a avut în vedere numărul de autocare pe care le deținea, iar acesta nu a fost întotdeauna bine determinat.

Nu există nicio dovadă, niciun indiciu care să-l fi condus pe expert să aprecieze dacă autocarele au circulat mai mult sau mai puțin de 10 zile din lună, pentru a intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 8/1996.

Se contestă și considerentul prin care s-a arătat ca din moment ce foile de parcurs au fost depuse selectiv, inclusiv în apel, susținerea apelantei privind împrejurarea că mai multe autocare nu au circulat o perioadă mai mare de 20 de zile într-o lună și că astfel erau exceptate de la plata remunerației nu poate fi verificată, critica din apel pe acest aspect având caracter formal.

A arătat în fața ambelor instanțe că un autocar nu poate funcționa tot timpul, așa cum arată în mod nelegal expertul desemnat și cum s-a reținut de către prima instanță, și că, de principiu, în raport de foile de parcurs, un autocar nu poate efectua curse non-stop și nici nu poate circula în mod frecvent mai mult de 20 - 25 de zile pe lună, în unele cazuri nici atât.

A susținut în fața instanței de apel că există un algoritm al curselor autocarelor care poate determina frecvența deplasării acestora, însă volumul documentelor este absolut imens, pe de-o parte, iar pe de altă parte, conform acestui algoritm, instanța își poate forma o convingere care să o determine să încuviințeze efectuarea unei noi expertize. Niciun moment nu s-a pus problema unei rele-credințe sau a refuzului de a depune aceste documente.

Ceea ce a vrut sa arate instanței de apel a fost faptul că, în mod aleatoriu, depunând o serie de documente reprezentând foi de parcurs într-o lună pentru diferite autocare, se poate observa cu ușurință că distanța în zile de la o cursă la alta era în unele cazuri de aproximativ 4 zile. Nu a negat faptul că dintr-o serie de foi de parcurs rezultă și situații când autocarele au plecat la distanță de 2 zile între curse. Acest lucru ar fi trebuit să determine instanța de apel să încuviințeze efectuarea unei expertize care să poată stabili în mod corect și real care este numărul de curse pe care autocarele le-au efectuat într-o lună și dacă aceste curse însumează mai mult de 20 de zile pentru a se reține plata remunerației.

De asemenea, a arătat instanței de apel că în situația în care, față de foile de parcurs depuse, există un dubiu rezonabil cu privire la concluziile expertizei întocmite în cauză, expertul care va întocmi o nouă expertiză se va putea deplasa la fața locului și va putea să cerceteze toate foile de parcurs existente și arhivate de-a lungul anilor, stabilind incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în funcție de singurul criteriu valabil și anume cursele efectuate.

Instanța de apel a respins însă proba cu efectuarea unei noi expertize și a reținut nejustificat neîndeplinirea cu rea credință a obligațiilor care i-au fost stabilite de dispozițiile legale și de instanță.

Totodată, deși reține că expertul face diferențe între autocarele turistice și microbuze,această diferențiere nu se regăsește în expertiza întocmita în cauză, o serie de autocare regăsindu-se în același loc. cu microbuze, pentru care nu se datorează remunerație.

Instanța de apel nu remarcă faptul că hotărârea pronunțată de prima instanță are la bază o expertiză care nu a stabilit precis câte autocare au circulat.

Ritmicitatea deplasărilor în cursă nu se poate realiza decât prin consultarea documentației de transport, respectiv foi de parcurs, înmatriculări în circulație și evidența Direcției impozite și taxe locale coroborată cu situația de fapt existentă, licențe, incidența în cauză a altor dispoziții legale care reglementează efectuarea curselor externe, referitoare la timpi de odihnă, formalități vamale etc.

Înalta Curte urmează să dispună admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ., în considerarea argumentelor ce succed;

În cauză nu a fost deplin stabilită situația de fapt, pentru ca prezenta instanță să facă aplicarea art. 314 C. proc. civ., care prevede că Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Instanța de apel a confirmat situația de fapt stabilită de prima instanță, contestată prin cererea de apel, cu referire la înscrisurile administrate în fața sa, reținute a fi depuse în mod selectiv și care nu au fost în măsură să demonstreze o altă situație de fapt decât cea constatată de tribunal.

În acest context, s-a reținut că i s-a pus în vedere pârâtei să depună documentele cu privire la numărul și tipul mijloacelor de transport care au efectuat curse, aceasta refuzând să ofere în integralitate evidențele care conțin informațiile necesare calculului remunerațiilor, și s-a constatat o lipsă a dovezilor, care nu permite valorificarea susținerile din apel - elemente care au determinat instanța de apel să aibă în vedere raportul de expertiză efectuat în primă instanță, relativ la care s-a reținut a fi întocmit pe baza datelor extrase din evidențe oficiale ale instituțiilor de care s-a făcut vorbire în susținerea deciziei.

Apelanta pârâtă a susținut însă existența unui volum considerabil al actelor, pentru care ar fi fost nevoie de un spațiu în care să fie depozitate - apărare relevantă în cauză în condițiile în care prin cererea de apel s-a contestat, sub mai multe aspecte, situația de fapt reținută de prima instanță.

Având în vedere că stabilirea și verificarea situației de fapt (inclusiv din perspectiva probelor ce pot fi administrate de prezenta instanță) nu sunt permise instanței de recurs de dispozițiile art. 304 și art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. și să dispună casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel urmează sa dispună o cercetare a tuturor actelor relevante existente la sediul recurentei pârâte (sau în locul în care acestea sunt depozitate), așa cum permite art. 201 C. proc. civ., acte aferente perioadei în litigiu - date fiind limitele în care aceasta a fost confirmată prin decizia de apel și în care a fost formulat recursul.

Totodată, se vor dispune măsurile procedurale considerate necesare pentru o stabilire completă a situației de fapt, care să permită verificarea tuturor cerințelor legale, având în vedere și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd ca judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 559 din data de 15 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV