Decizia nr. 1859/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 711/2018 a Tribunalului București

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 711 din 05.04.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2699,01 RON, reprezentând remunerații datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2014 - 30.11.2017 și la plata sumei de 1234,83 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 06.11.2017, precum și la 650 RON cheltuieli de judecată către reclamant, din care taxă de timbru 100 RON și 550 RON onorariu de avocat redus.

Cererea de apel: Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 1460A din data de 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul formulat de apelanta -pârâtă A. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 711/2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., ca nefondat și, a obligat apelanta la 400 RON cheltuieli de judecată către intimat.

Cererea de recurs: Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A. SRL susținând că decizia civilă recurată este nelegală și netemeinică, având în vedere că reclamanta-intimată nu a depus probe din care să rezulte că recurenta ar desfășura activități pentru care reclamanta să perceapă vreo taxă. Recurenta-pârâtă nu desfășoară activități dintre cele pentru care intimata să perceapă vreo taxă, iar faptul că intimata a depus la dosarul cauzei fotografii obținute de pe un site nu conduce la concluzia că pârâta ar comunica public fonograme și prestații artistice din domeniul audiovizual în spațiile pe care le administrează. Instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că se prezumă calitatea pârâtei de utilizator de fonograme și prestații artistice din domeniul audiovizual, în baza contractului încheiat cu intimata reclamantă. Calitatea de utilizator trebuia dovedită de către intimata reclamantă. Mai mult, în susținerea acțiunii, reclamanta a depus un număr de 12 facturi proforme și la un simplu calcul se observă că adunând sumele din acestea rezultă suma de 1.899,27 RON și nu suma solicitata de reclamanta și nici cea la care instanța a dispus obligarea la plată. De asemenea, se apreciază că instanța a respins în mod eronat excepția dreptului material la acțiune, având în vedere ca o parte dintre pretențiile solicitate nu respectă termenul general de prescripție de 3 ani, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, iar pentru toate pretențiile reclamantei anterioare datei de 29.11.2014 s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, care în mod eronat a fost respinsă de către instanța de judecată. De altfel, pârâta nu putea să realizeze plata remunerației în baza unor facturi proforme, întrucât nici legislația contabilă și nici cea fiscală nu definesc și nu reglementează noțiunea de factură pro forma, respectiv: modelul de formular; conținutul acestuia; caracteristicile de tipărire: pe suport de hârtie, în format electronic, pe suport magnetic sau optic; modul de emitere, de difuzare/circulație, de utilizare și de păstrare a formularului; înregistrarea în contabilitate; regimul juridic, financiar, contabil; scopul în care se emite/utilizează etc. Apreciază recurenta că factura pro forma nu este document nici de încasare și nici de plată, nu reprezintă document justificativ de înregistrare nici în contabilitatea celui care o emite și nici în contabilitatea celui care o primește. Conform legii contabilității, notele contabile se întocmesc numai pe baza situațiilor de lucrări, a proceselor-verbale sau a altor documente care atestă livrarea produselor, executarea lucrărilor și/sau prestarea serviciilor respective și nu pe baza unei facturi pro forma primită. Prin urmare obligația de plată a remunerației nu s-a născut în condițiile în care reclamanta nu a emis facturile fiscale în baza căreia trebuiau achitate respectivele sume, deoarece apreciază recurenta, în lipsa acestor facturi fiscale, plata fără document justificativ conform legii (factura fiscala) ar fi reprezentat o plata nelegală și considerată cheltuială nedeductibilă fiscal. În condițiile în care pentru sumele datorate nu i s-a emis factura fiscală, care să stabilească un termen limita de plata este evident ca nici majorările de întârziere nu există și prin urmare nu este justificat a fi solicitate de către reclamantă. Se susține prin cererea de recurs că instanța a admis din suma totală solicitată de 3.255,25 RON, suma de 2.699,01 RON și penalități în cuantum de 1234,83 RON deci, deși nu a admis întreaga sumă solicitată cu titlu de debit, a admis întreaga sumă cu titlu de penalități, calculate și indicate de intimata reclamantă prin raportare la suma conținând TVA. Astfel, consideră că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care solicită admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, și trimiterea cauzei spre o noua judecata instanței de apel care a pronunțat hotărârea casata, respectiv Curții de Apel București. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu de la 24 septembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 1460A din data de 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017 și a stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Asupra excepției nulității recursului instanța s-a pronunțat implicit dispunând admiterea în principiu a recursului, prin aceeași încheiere.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite în cadrul art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin legea 134/2010, având în vedere dispozițiile art. 3 din legea 76/2012 potrivit cărora dispozițiile C. proc. civ. se aplica numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare precum și faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013. Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. În speța de față, singurul motiv de nelegalitate, invocat în cadrul cererii de recurs, vizează respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere ca o parte dintre pretențiile solicitate nu respectă termenul general de prescripție de 3 ani. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit art. 2.517 C. civ., termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29.11.2017 și vizează plata remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți ca urmare comunicării publice a fonogramelor în perioada 01.11.2014 - 30.11.2017, deci cel puțin perioada 29.11.2014 - 30.11.2017 nu poate face obiect al discuției, această perioadă încadrându-se în termenul general de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ. În ceea ce privește perioada 01.11.2014 - 29.11.2014, se observă că potrivit Deciziei ORDA nr. 399/2006 remunerația datorată de utilizatori este lunară, putând fi achitată până la sfârșitul lunii, prevedere conținută și de autorizația pârâtei încheiată la 11.03.2009. Ca atare, în mod corect a reținut Curtea de Apel, că scadența obligației de plată pentru luna noiembrie a anului 2014 este 30 noiembrie 2014, iar raportat la această dată acțiunea civilă putea fi formulată cel mai târziu la data de 31.11.2017. Această concluzie este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 2.523 C. civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Or, data de la care s-a născut în favoarea reclamantei dreptul la acțiune este data scadentă a obligației lunare de plată, neonorată de pârâtă, respectiv sfârșitul lunii noiembrie 2014, de la această dată curgând termenul de 3 ani stabilit de art. 2.517 C. civ. Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței înăuntrul acestui termen, rezultă că în mod corect instanțele anterioare au respins excepția prescripției invocată de pârâtă. Celelalte motive invocate în cadrul cererii de recurs vizează modul de interpretare a probatoriilor și de stabilire a situației de fapt de către instanțele anterioare, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârilor, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, sub un prim aspect recurenta-pârâtă susține că nu desfășoară activități dintre cele pentru care intimata să perceapă vreo taxă, că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că se prezumă calitatea pârâtei de utilizator de fonograme și prestații artistice din domeniul audiovizual, iar calitatea de utilizator trebuia dovedită de către intimata reclamanta. Aceste motive se referă în concret la modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt și au interpretat probatoriile, acestea apreciind că rezultă calitatea pârâtei de utilizator de fonograme și prestații artistice din domeniul audiovizual din declarația pe proprie răspundere a reprezentanților societății în baza căreia au fost eliberate autorizațiile/licență, autorizații în vigoare în perioada pentru care se solicită remunerațiile. În condițiile în care nu a intervenit rezilierea conform clauzelor contractuale, respectiv art. VI din autorizația/licență neexclusivă ce prevede că utilizatorul are obligația de a notifica organismul de gestiune colectivă cu privire la rezilierea contractului, în mod corect a constatat Curtea de Apel că, în calitate de operator hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, se prezumă că este utilizator, nefiind făcută proba contrară. Un alt motiv de recurs se referă la modalitatea în care s-a dat eficiență și s-a interpretat proba cu înscrisuri, respectiv facturile pro forma, susținându-se că nu sunt reglementate de legislația contabilă și nici cea fiscală, că nu reflectă suma reclamată, iar obligația de plată a remunerației nu s-a născut în condițiile în care reclamanta nu a emis facturile fiscale în baza căreia trebuiau achitate respectivele sume. Sub acest aspect se constată că instanța de apel a reținut că factura proforma este o înștiințare de plată, iar obligația de achitare a remunerației izvorăște din autorizațiile/licențele neexclusive emise de B., precum și din prevederile Legii nr. 8/1996 [art. 123 1 , art. 130 alin. (1) lit. a) și b)] și ale Metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 399/2006, 189/2013, astfel că lipsa unor facturi fiscale nu echivalează cu lipsa creanței. Recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea acestor concluzii, simpla afirmație contrară concluziei instanței anterioare, fără a se indica actul normativ încălcat sau în ce constă interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind de natură a permite instanței de recurs încadrarea în motivele strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Un ultim motiv de recurs se referă la modul de calcul al penalităților și de acordare a lor, apreciindu-se că în condițiile în care pentru sumele datorate nu i s-a emis factura fiscală, care să stabilească un termen limită de plată, este evident ca nici majorările de întârziere nu există și, deși instanța a admis în parte cererea pentru suma solicitată cu titlu de debit principal, totuși a admis în totalitate cererea de acordare a penalităților, calculate și indicate de intimata reclamantă prin raportare la suma conținând TVA. Cu referire la aceste susțineri, evocate și cu ocazia formulării cererii de apel, Curtea de Apel a arătat că admiterea acțiunii pentru suma de 2699,01 RON este rezultatul aplicării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție 48/2017, prima instanță dispunând obligarea la plata sumelor reprezentând remunerații fără aplicarea TVA, inclusă în suma de 3255,15 RON solicitată prin acțiune, dar nu s-a impus, însă, reducerea cuantumului penalităților, din moment ce acestea au fost solicitate de reclamantă la sumele reprezentând remunerații, ce nu includ TVA. Modul în care s-a stabilit situația de fapt de către instanțele anterioare, respectiv dacă penalitățile acordate au fost calculate la o sumă ce include sau nu TVA, nu reprezintă un motiv de nelegalitate ce ar putea fi cenzurat în calea de atac a recursului. Pe de altă parte, faptul că pentru sumele datorate nu i s-a emis factura fiscală nu poate echivala cu inexistența unei obligații de plată și, implicit cu lipsa temeiului aplicării penalităților, câtă vreme acestea decurgeau din contract și din lege. Așa cum s-a arătat anterior obligația de plată decurgea din autorizațiile/licențele neexclusive emise de B., precum și din prevederile art. 123 1 , art. 130 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996 și ale Metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 189/2013 și 399/2006, potrivit acestei din urmă decizii remunerația datorată de utilizatori fiind lunară, putând fi achitată până la sfârșitul lunii, pentru neachitarea la scadență fiind datorate penalități. Față de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurentă în dispozițiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. motiv pentru care, instanța, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligată recurenta, ca parte căzută în pretenții în calea de atac a recursului, la plata către intimată a sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli de judecată avansate în fața instanței de recurs.