ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3919/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3919/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 15 din 10 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantei 5.658,12 RON (TVA inclus) remunerație aferentă perioadei 1 octombrie 2012 - 30 septembrie 2015, 5.408,48 RON penalități de întârziere actualizate până la data de 9 ianuarie 2017 și 800 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 862A din data de 18 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 4.563,00 RON remunerație pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 septembrie 2015 și la plata penalităților de întârziere calculate la remunerații fără TVA, de la scadență până la data de 18 octombrie 2017, menținând dispoziția privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:
Autorizația nr. x/03.06.2008 eliberată de reclamantă este nulă și nu poate produce efecte.
În ultimul paragraf al acesteia se arată că este valabilă numai însoțită de documentele contabile care confirmă plata remunerației datorate și nu există niciun document contabil care să ateste acest lucru. Art. 1 parag. 1 întărește și confirmă ultimul paragraf, prevăzând că utilizatorul plătește o remunerație pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora în schimbul autorizației acordate de A..
Mai mult, autorizația nr. x/03.06.2008 a fost emisă în 27 mai 2008, dar a intrat în vigoare de la data de 1 ianuarie 2008, nefiind posibil să retroactiveze, și a fost emisă în baza Declarației nr. 6165 din 3 iunie 2008 care a fost întocmită (și nesemnată de reprezentantul societății) în 27 mai 2008, adică după aproape 6 luni de la data (1 ianuarie 2008) intrării în vigoare a autorizației.
Este greșită motivarea cum că nevalabilitatea autorizației nr. x/2008 a fost invocată pentru prima dată în apel, iar acest mijloc de apărare nu poate fi valorificat conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că în prima instanță s-a discutat excepția necompetenței teritoriale, iar în motivarea acesteia s-au invocat autorizația din 3 iunie 2008 și caracterul acesteia - prin notele de ședință depuse la dosar invocând nevalabilitatea, cu referire la condițiile ultimului paragraf și inexistența niciunui document contabil care să ateste plata remunerației.
Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres ce se înțelege prin comunicare publică - "Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și prezentarea în loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin internet sau alte rețele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual."
Camerele de hotel care îi aparțin nu pot fi considerate "un loc deschis publicului" sau un "loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia", iar restaurantul hotelului deservește numai clienții cazați în hotel. Chiar și în situația în care restaurantul ar fi considerat un loc public, recurenta nu are și nu a avut instalate niciun fel de mijloace tehnice (televizoare, aparate radio, amplificatoare etc.) care să comunice sau să pună la dispoziția publicului opere sau fonograme.
În scopul de a dovedi cele menționate mai sus, a depus la dosar documentele care atestă situația reală.
În procesul-verbal din 15 mai 2007 se menționează că în urma verificării celor două săli de mese și a holurilor complexului s-a constatat că în aceste spații nu se difuzează muzică în scop ambiental și nu sunt amplasate aparate pentru reproducerea și difuzarea fonogramelor, iar în camerele hotelului sunt amplasate doar televizoare conectate la rețeaua de televiziune prin cablu C., fără a exista alte aparate pentru difuzarea fonogramelor.
În referatul cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală întocmit în dosarul x/2013 se menționează că, față de materialul probator existent la dosar, concluzia este că difuzarea muzicii ambientale nu a fost făcută în spații publice, astfel încât, lipsind condiția de bază a laturii obiective și nefiind încălcate dispozițiile art. 140 din Legea nr. 8/1996 pentru utilizarea muzicii în spații publice, sunt incidente dispozițiile art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen.
Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din același dosar confirmă cele constatate prin procesul-verbal din 15 mai 2007, la fel și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din dosarul x/2007 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Timiș.
Ordonanța de respingere a plângerii din dosarul x/2007 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Timiș confirmă faptul că nu pot fi asimilate unui "loc public" sau "accesibil publicului" camerele de hotel dotate cu cele 87 receptoare TV, deoarece când camerele nu sunt ocupate nu se face comunicarea operei către clientelă, iar când camerele sunt ocupate, locul este exclusiv privat - cu referire, în același sens, la culegeri de articole și studii, de practică judiciară, precum și la practica europeană în materie (Curțile de Apel Paris, Grenoble și Veneția).
Fotografiile atestă faptul că în spațiile publice ale hotelului, respectiv în holuri și în restaurante, nu s-au distribuit și nu se distribuie opere sau fonograme prin aparate TV sau audio (boxe), respectiv orice alt tip de aparate/echipamente.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în considerarea argumentelor ce succed:
În fața primei instanțe, intimata reclamantă a invocat necompetența teritorială, cu referire și la clauza atributivă de competență din autorizația/licența neexclusivă din 3 iunie 2008, iar prin notele scrise pe care le-a depus la dosar, recurenta pârâtă a solicitat respingerea excepției, cu motivarea că actul invocat în susținere este nul.
În condițiile în care acesta a fost contextul exclusiv de invocare a nevalabilității reclamate, recurenta-pârâtă nu îl poate valorifica în criticarea dispoziției instanței de apel, în sensul arătat în susținerea cererii de recurs.
Totodată, deși a constatat că nevalabilitatea autorizației nr. x/03.06.2008 eliberată de intimata reclamantă a fost invocată pentru prima dată în apel, reținând incidența dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a mai arătat și că obligația de plată a remunerației datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual își are izvorul în Legea nr. 8/1996 (art. 123
1
, art. 130 alin. (1) lit. a), b) și h), fără a se formula critici de nelegalitate asupra acestei dezlegări, așa cum impun dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
De altfel, acest considerent este similar celui reținut de instanța care a pronunțat regulatorul de competență în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care a arătat în Decizia nr. 1652 din 27 septembrie 2016 că respectiva convenție (autorizație) nu reprezintă însăși cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligații izvorâte din lege.
Potrivit art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză, în absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre putând stabili condițiile repartizării remunerației între aceștia.
Obligația ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene a fost consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson și Kamann pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții. Astfel, în Hotărârea pronunțată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea a arătat că "principiul interpretării conforme impune (...) ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)" - parag. 27.
În acest context și ținând cont de limitele de contestare prin cererea de recurs, din perspectiva dispozițiilor dreptului național, Înalta Curte constată că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene reținută în cauză - Hotărârea Curți de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited c. Irlandei s-a subliniat, în ceea ce privește criteriile complementare, neautonome și interdependente în definirea noțiunii de "comunicare publică", că "publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potențiali destinatari și dintr-un număr destul de important de persoane (parag. 33). Clienții unui hotel alcătuiesc un număr nedeterminat de potențiali destinatari întrucât accesul lor la serviciile stabilimentului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei și nu este limitat decât de capacitatea de primire a unității hoteliere în discuție (parag. 41), iar în ceea ce privește importanța numărului de potențiali destinatari, aceștia reprezintă un număr destul de important de persoane astfel încât trebuie considerați ca alcătuind un public (parag. 42).
Ținând cont și de acest criteriu, pus în discuție în prezentul dosar, prin hotărârea susmenționată s-a statuat că "Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale."
Restaurantul este, prin destinație, un spațiu public, inclusiv din perspectiva apărării formulată prin recurs, date fiind și considerentele anterioare referitoare la clienții unui hotel - situație recunoscută, de altfel și în finalul recursului, iar instanța de apel a reținut că acesta a fost confirmat de către recurenta pârâtă ca spațiu în care se comunică muzică, prin Declarația 6165 din 3 iunie 2008 - situație de fapt care, inclusiv în raport de probele administrate la care se face referire în susținerea cererii de recurs, nu poate fi reapreciată de prezenta instanță, date fiind limitele de judecată în această etapă procesuală, fixate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În considerarea acestor argumente, care înlătură și critica referitoare la probele valorificate sub aspectul necalificării ca spații deschise publicului a camerelor de hotel și a restaurantului acestuia, din perspectiva noțiunii de "comunicare publică", Înalta Curte constată că recursul este nefondat și, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să dispună în consecință.
În conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. SRL împotriva Deciziei nr. 862A din data de 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.
Obligă pe recurenta-pârâtă B. SRL la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - CL