ÎCCJ, decizie (scj.ro #81646)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81646) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Importuri și

achiziții intracomunitare de aparate și suporturi pentru care se

datorează  remunerația compensatorie pentru copia privată.

Debitorul obligației de plată.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Dreptul

proprietății intelectuale. Drept de autor.

Index alfabetic :

remunerație

-

prejudiciu

-

copie

privată

-

importator

-

remunerație

compensatorie

Legea nr. 8/1996, art.107

În principiu, debitorul

obligației de plată a remunerației compensatorii pentru copia

privată este chiar consumatorul, utilizatorul final care realizează

reproducerea operelor protejate, prin înregistrări sonore sau

audiovizuale. Prin urmare, ori de câte ori consumatorul este identificabil,

acesta este ținut să plătească titularilor drepturilor

patrimoniale de autor o compensație echitabilă, însă o

identificare a tuturor cumpărătorilor suporturilor și colectarea

remunerației de la aceștia, prin intermediul organismului de gestiune

colectivă abilitat, este imposibilă.

Astfel, pentru a se asigura plata

remunerației în situația în care utilizatorul final al operelor

reproduse în scop personal -  și care nu poate fi identificat -

achiziționează sau intră, în alt mod, în posesia suporturilor de

reproducere după ce acestea au fost introduse pe teritoriul României de o

persoană autorizată în acest sens, este necesar să se identifice

debitorul obligației de plată, prin interpretarea dispozițiilor

art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în persoana celui care pune la

dispoziția utilizatorului final suporturile de reproducere, acesta fiind

orice persoană autorizată să desfășoare activitatea de

introducere în România a suporturilor pentru care se datorează

remunerația, indiferent dacă le aduce dintr-un stat membru al Uniunii

Europene (realizând o achiziție intracomunitară în sens fiscal,

definită prin art. 130

1

din Codul fiscal) sau dintr-un stat

terț față de Uniunea Europeană (realizând un import, în

sensul art. 131 din Codul fiscal).

Secția I civilă, decizia nr. 1127

din 5 martie 2013

Prin decizia nr.271A din data de 29

noiembrie 2011,

Curtea de Apel București, Secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat

de apelanta-pârâtă SC D. SRL împotriva sentinței civile nr.1031 din

06.07.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a

IV-a civilă în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea

Producătorilor de Fonograme din România. S-a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la

plata către reclamantă a sumei de 478.184,59 lei remunerație

compensatorie pentru copia privată pentru perioada ianuarie 2007-

septembrie 2009 și 60.666,62 lei penalități de întârziere,

calculate până în luna decembrie 2009.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele :

Prin cererea formulată,

precizată ulterior la data de 26.05.2009, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la plata remunerației compensatorii pentru copia privată a

operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, în

cuantumul prevăzut de lege, pentru aparatele și suporturile cuprinse

în lista publicată în M.Of. nr. 516 din 17.06.2005, în baza Deciziei ORDA

nr. 107/2005, începând cu luna aprilie 2006 până în prezent, actualizarea

sumei de plată în funcție de rata inflației, precum și a

penalităților de întârziere, constând în dobânda legală

calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței

până în prezent.

Prin sentința civilă nr.

1031 din 06.07.2010

pronunțată de Tribunalul București,

Secția a IV-a civilă s-a admis acțiunea precizată, fiind

obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de

529.177,46 lei remunerație compensatorie pentru copia privată pentru

perioada ianuarie 2007- septembrie 2009, actualizată cu indicele de

inflație, 83.800,81 lei penalități de întârziere.

Pentru a soluționa astfel cauza, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta este colectorul unic al

remunerațiilor pentru copia privată cuvenite titularilor de drepturi

pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale,

astfel cum rezultă din Decizia Directorului General al ORDA 154 din 25.07.2005,

remunerații stabilite prin lege și prin Decizia ORDA nr.107/2005 de

publicare în M.Of. nr. 516 din 17.06.2005 a Listei suporturilor și

aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie.

Prin Protocolul din 05.05.2005

încheiat între organismele de gestiune colectivă din domeniu și

reprezentanții fabricanților și importatorilor de suporturi

și aparate, precum și prin Hotărârea arbitrală din 28

aprilie 2005, s-a stabilit lista suporturilor și aparatelor pentru care se

datorează remunerația compensatorie pentru copia privată pentru

operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum

și cuantumul acestei remunerații - hotărâre publicată în M.

O. nr. 516 din 17.06.2005, prin Decizia ORDA nr. 107/2005.

Ulterior, prin Legea nr. 329/2006 de

modificare a Legii nr. 8/1996, intrată în vigoare de la data de

03.08.2006, cuantumul remunerațiilor compensatorii pentru copia

privată este stabilit de către legiuitor. Astfel, potrivit art. 107

alin. (8) „Remunerația compensatorie pentru copia privată

reprezintă o cotă procentuală din valoarea specificată la

alin. (6), după cum urmează: coli de hârtie pentru copiator, format

A4: 0,1%; alte suporturi: 3%; pentru aparate: 0,5%".

Pârâta este o societate

comercială ce a efectuat importuri și achiziții intracomunitare

începând cu luna aprilie 2006 - la zi, de aparate și suporturi pentru care

se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată.

Din înscrisurile depuse rezultă

că la data de 09.02.2009 pârâta a înaintat, prin reprezentant, rapoarte

cuprinzând lista aparatelor și suporturilor introduse pe teritoriul

României în perioada aprilie-decembrie 2006, precum și valoarea

remunerației datorate potrivit legii, fără a atașa

însă documente doveditoare ale sumelor declarate; reclamanta a emis facturi

cuprinzând remunerația declarată și penalitățile

aferente perioadei de plata - aprilie și decembrie 2006,

penalități calculate până la data de 02.09.2009, pârâtă

fiind notificată să achite sumele restante.

Conform raportului de expertiză

efectuat în cauză, pârâta a efectuat importuri în perioada aprilie 2006 -

ianuarie 2007 de aparate și suporturi pe care se pot realiza

înregistrări sonore în valoare totală de 6.016057 lei, iar

achiziții comunitare în perioada ianuarie 2007- septembrie 2009 în valoare

totală de 15.385.085 lei.

Remunerația datorată de

pârâtă în raport cu art. 107 din Legea nr. 84/1998 modificată a fost

calculată de expert, ținând cont de succesiunea actelor normative

aplicabile pentru perioada pentru care se datorează remunerația,

expertul stabilind că remunerația pentru copia privată privind

importurile și achizițiile intracomunitare de suporturi și

aparate pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale

efectuate în perioada aprilie 2006 septembrie 2009 este de 639.915 lei, din

care 180.482 lei pentru importuri, 18.752 lei aferente importurilor din luna

ianuarie 2007 și 459.433 lei pentru achizițiile intracomunitare.

Pârâta a contestat sumele calculate

de expert drept remunerație datorată, arătând că expertul

nu a ținut cont de împrejurarea că a fost achitată pe parcursul

anului 2009 remunerația datorată pentru perioada aprilie

2006-decembrie 2006.

Contrar obiecțiunilor formulate

de pârâtă la raportul de expertiză, expertul desemnat a avut în

vedere ca pârâtă a achitat în perioada 02.03.2009-08.04.2009

remunerația datorată pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006.

Astfel, așa cum rezultă din raportul de expertiză, expertul a

evidențiat toate plățile efectuate de pârâtă, suma totală

achitată drept remunerație fiind de 161.730,13 lei, diferența

până la 192.458 lei achitată conform facturii emisă de UPFR

reprezentând TVA.

Totodată, expertul a calculat

în mod corect penalitățile datorate pentru neplata la timp a

remunerației, ținând cont de plățile parțiale

efectuate de pârâtă, în sensul că pentru sumele achitate cu

întârziere, penalitățile au fost calculate exclusiv până la data

efectuării plăților.

Astfel, pârâtă datorează

suma de 529.177,46 lei remunerație compensatorie actualizată pentru

copia privată pentru perioada ianuarie 2007- septembrie 2009 și

83.800,81 lei penalități de întârziere.

Admițând acțiunea astfel

cum a fost precizată, tribunalul a înlăturat apărările

pârâtei privind lipsa obligației sale de plată a remunerației

începând cu data de 1 ianuarie 2007, data de la care pârâta nu a mai realizat

acte de import care să fi atras incidența dispozițiilor art. 107

din Legea drepturilor de autor, astfel cum a fost modificată.

Pârâta a susținut că

pentru activitățile desfășurate în perioada ulterioara

aderării României la Uniunea Europeană, definite ca livrare

europeană și achiziție intracomunitară, nu se mai

datorează remunerația, Codul fiscal al României definind la art.

130/1 achiziția intracomunitară, operațiune ce nu mai

implică, pe teritoriul Uniunii Europene, plata unor taxe vamale la import

și export și a oricărei taxe prin echivalent.

Argumentele pârâtei au fost

considerate ca neîntemeiate și respinse de tribunal.

Articolul 34 și urm. din Legea

nr. 8/1996 modificată și completată, ce se referă la

excepția copiei private și dreptul corelativ al autorilor,

artiștilor și producătorilor de opere audio și

audiovizuale, la o remunerație compensatorie echitabilă, nu

constituie altceva decât transpunerea dispozițiilor Convenției de la

Berna, pentru protecția operelor literare și artistice, din 9

septembrie 1886, și ale Directivei nr. 2001/29/CE a Parlamentului European

și a Consiliului Uniunii Europene, privind armonizarea anumitor aspecte

ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.

Potrivit art. 5 alin.(2) lit.b) din

Directivă „statele pot să prevadă excepții și

limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la art.2 [.,.] pentru

reproduceri pe orice suport realizate de către o persoana fizică

pentru uzul personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect

comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească

compensații echitabile..."

În acest context nu au fost primite

argumentele pârâtei privind lipsa obligației sale de plată a

remunerației compensatorii pentru aparatele și suporturile introduse

pe teritoriul României din țări membre UE, ca urmare a aderării

României la Uniunea Europeană și devenirea pârâtei membră a

pieței comune, în condițiile în care reglementarea excepției

copiei private prin art. 34 din legea română a dreptului de autor a avut

ca scop implementarea Directivei Europene în legislația

națională în vederea aderării României la Uniunea

Europeană.

Pârâta datorează

remunerația compensatorie pentru copia privată în acord cu

dispozițiile art. 34 și 107 din Legea dreptului de autor,

interpretarea acestor prevederi urmând a fi realizată în acord cu

legislația comunitară, transpusă în legislația

națională. Astfel, noțiunea de import/importator trebuie

înțeleasă în acord cu voința legiuitorului, interpretarea

prevederilor art. 34 și 107 din Legea nr. 8/1996 modificată, urmând a

fi realizată conform regulilor de interpretare teleologică și

sistematică, pornind de la scopul avut în vedere de legiuitor în edictarea

acestor norme.

Scopul legiuitorului este acela de a

compensa titularii de drepturi pentru actele de reproducere privată

efectuate prin utilizarea aparatelor și suporturilor ce permit aceasta

reproducere, iar persoanele obligate la această plată sunt cele ce

introduc pe teritoriul României aceste aparate și suporturi, neavând

relevanță că, în prezent, activitatea propriu-zisă de

introducere nu se mai numește import, ci achiziție

intracomunitară.

Potrivit art. 14

2

din

Legea nr. 8/1996 modificată și completată, toate

operațiunile de introducere a produselor pe piața internă a României,

indiferent de proveniența acestora, se numesc importuri. În sprijinul

acestei interpretări vine și art. 37 din Legea nr. 24/2000 conform

căruia, dacă o noțiune sau un termen consacrat poate avea

înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se

stabilește prin actul normativ ce le instituie și devine obligatorie

pentru toate actele normative din aceeași materie. Prin urmare,

noțiunea de import prevăzută de Legea nr. 8/1996

modificată, se aplică și celei de achiziție

intracomunitară, neexistând vreo prevedere prin care obligația de

plată a remunerației compensatorii să fi fost abrogată.

Cu privire la apelul formulat de

pârât, s-au reținut următoarele:

Primele două motive ale

apelului susțin că începând cu data de 01 ianuarie 2007, data

aderării României la Uniunea Europeană, apelanta-pârâtă nu mai

deține calitatea de importator în sensul legii, astfel că nu mai era

obligată la plata către intimata-reclamantă a remunerației

compensatorii pentru copia privată a operelor reproduse după înregistrări

sonore sau audiovizuale, pentru aparatele și suporturile

achiziționate exclusiv din alte țări membre ale Uniunii

Europene.

Problema de drept în discuție

constă în lămurirea sensului noțiunii de „importator"

folosită în cadrul disp. art. 107 din Legea nr. 8/1996, care stabilesc

obligația de plată a remunerației compensatorii, respectiv care

a fost sensul acestui termen la momentul apariției legii, dacă acest

sens a fost modificat ulterior în mod explicit, dacă a existat o

modificare implicită a sensului acestui termen, ca urmare a aderării

României la Uniunea Europeană și ca urmare a aplicării

legislației comunitare.

Operațiunile de

„fabricare", „import" sau „achiziție comunitară" nu

sunt noțiuni intrinseci domeniului dreptului de autor și că nu este

necesară apelarea la alte ramuri de drept pentru clarificarea și

definirea conținutului concret al acestor noțiuni, decât atunci când

legislația din domeniul dreptului de autor nu oferă suficiente

criterii legale pentru a realiza o astfel de definire.

Deși la data intrării în

vigoare a Legii nr. 8/1996 nu a existat o definiție legală a

noțiunii de „import" sau „importator" în chiar cuprinsul acestui

act normativ, prin Legea nr. 285/2004 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 8/1996, a fost introdus art. 14

2

, potrivit căruia

„prin import, în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe

piața internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a

copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport."

Prin Legea nr. 57/2003 privind Codul

fiscal, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, s-a prevăzut la art.

131 lit. b) că importul de bunuri reprezintă intrarea în Comunitate a

bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un

teritoriu terț, care nu face parte din teritoriul vamal al

Comunității. La art. 130

1

alin. (1) se definește

achiziția intracomunitară de bunuri ca fiind obținerea dreptului

de a dispune, ca și un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate

sau transportate la destinația indicată de cumpărător, de

către furnizor, de către cumpărător sau de către

altă persoană, în contul furnizorului sau al

cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare

a transportului sau de expediere a bunurilor.

Nu se poate reține o schimbare

a sensului noțiunii de „import" după aderarea României la

Uniunea Europeană. Se are în vedere argumentul de tehnică

legislativă, determinat de prev. art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, potrivit căruia evenimentele legislative implicite nu sunt

recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții

nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea

generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres. Or,

Legea nr. 8/1996 este act normativ special în raport de Codul fiscal, iar

definiția importului din cuprinsul Legii nr. 8/1996 este normă

specială în raport de definiția importului sau a achiziției

intracomunitare introduse prin Codul fiscal.

Ca atare, regula că actele

normative speciale nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate

implicit prin reglementarea generală a materiei, se aplică în sensul

că norma specială reprezentată de definiția importului din

cuprinsul Legii nr. 8/1996 nu poate fi considerată ca modificată

implicit prin definiția importului sau a achiziției intracomunitare

introduse prin Codul fiscal. Astfel, nu este necesar să se considere

că norma din Legea nr. 8/1996 referitoare la import a fost aplicată

prin analogie sau prin extindere, pentru a deveni aplicabilă

operațiunilor economice realizate de apelantă (introducere în

România de produse din statele membre UE), cât

timp sensul acestui termen -

așa cum a fost el folosit de Legea nr.

8/1996 - nu a suferit, niciodată, modificări.

Cât privește argumentele legate

de Directiva 2001/29/EC, privind armonizarea anumitor aspecte legate de dreptul

de autor și drepturile conexe în cadrul societății

informaționale, prin Hotărârea preliminară din 16.06.2011

dată în interpretarea normelor acestei Directive, Curtea Europeană de

Justiție a stabilit că dispozițiile privind excepția pentru

copie privată stabilesc faptul că, pentru a nu fi lipsite de orice

efect util, ele impun statului membru care a instituit excepția privind

copia privată în dreptul intern o obligație de rezultat, în sensul

că acest stat este ținut să asigure, în cadrul

competențelor sale, perceperea efectivă a compensației

echitabile destinate despăgubirii autorilor afectați pentru

prejudiciul suferit, în special dacă acesta s-a produs pe teritoriul

statului membru menționat.

Mai mult, s-a statuat că revine

autorităților, în special jurisdicționale, ale statului membru,

obligația de a realiza o interpretare a dreptului intern conformă cu

obligația de rezultat menționată, care să garanteze

perceperea respectivei compensații de la vânzătorul care a contribuit

la importul suporturilor în cauză prin punerea lor la dispoziția

utilizatorilor finali. în speță, cauza viza obligarea unui

vânzător de aparate și suporturi din Germania la plata

remunerației compensatorii pentru copia privată aferentă

aparatelor și suporturilor vândute cumpărătorilor din Olanda,

prin contracte la distanță.

Prin urmare, Curtea de Justiție

a Uniunii Europene folosește noțiunea de „import" între statele

membre, obligând chiar și vânzătorul dintr-un contract încheiat la

distanță la plata remunerației compensatorii pentru

contribuția sa la importul de aparate și suporturi din Germania în

Olanda. Argumentul covârșitor în sprijinul acestei interpretări este

acela că inclusiv Tratatul privind instituirea Comunității

Europene folosește noțiunea de „import" sau „export" între

statele membre.

În sfârșit, argumentul legat de

proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor și

drepturile conexe nu poate fi luat în considerare, așa cum

însăși apelanta a susținut, fiind un aspect de

lege ferenda.

Concluzionând, Curtea a constatat

că, astfel cum a reținut instanța fondului, nu există vreo

prevedere prin care obligația de plată a remunerației compensatorii

să fi fost abrogată, iar noțiunea de „import"

prevăzută de Legea nr.8/1996 modificată se aplică și

celei de achiziție intracomunitară, astfel că obligația în

discuție este datorată de către apelanta-pârâtă și

pentru perioada ulterioară aderării României la Uniunea

Europeană,

În ceea ce privește cuantumul

remunerației compensatorii și al penalităților

corespunzătoare acesteia, debitul este limitat la luna decembrie 2009, la

care s-a raportat sentința atacată, deoarece apelantului nu i se

poate crea o situație mai grea în propriul apel, iar dispozițiile

art. 294 alin. (2) C.proc.civ. (privind actualizarea despăgubirilor ivite

după hotărârea primei instanțe) nu sunt aplicabile în apelul

advers.

Penalitățile aferente

sumelor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere, sunt echivalente

cu dobânda de referința a BNR, astfel cum susține

apelanta-pârâtă și potrivit dispozițiilor speciale

conținute de pct. 7 al Anexei 1 (Protocol privind Lista suporturilor

și aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie

pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări

sonore sau audiovizuale, precum și cuantumul acestei remunerații) din

Decizia ORDA nr. 107/2005 publicată în M. O. nr. 516 din 17.06.2005.

În plus, primind argumentele calificării

prezentului litigiu, ca fiind unul în materie civilă și nu

comercială, și făcând aplicarea dispozițiilor speciale ale

art. 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru

obligații bănești, Curtea a apreciat ca datorate

penalitățile remunerației, prin raportare la dobânda de

referința a BNR diminuată cu 20%.

Potrivit raportului de

expertiză contabilă, efectuat în primă instanță,

cuantumul neactualizat al remunerației compensatorii pentru copia

privată pentru perioada ianuarie 2007 - septembrie 2009, este de

478.184,59 lei.

Potrivit raportului de

expertiză efectuat și completat apel, cuantumul

penalităților de întârziere calculate până în luna decembrie

2009, este de 93.517,81 lei, din care urmează a fi scăzută

valoarea achitată de către pârâtă cu O.P.249/07.04.2009,

respectiv 32.851,19 lei, rezultând o valoare finală a

penalităților de 60.666,62 lei, calculate până în luna decembrie

2009.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

ambele părți.

1.Reclamanta a formulat următoarele critici în

susținerea recursului, invocând în susținere dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.:

a.

S-a

schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al pct. 7 din Protocolului

privind Lista aparatelor si suporturilor pentru care se datorează

remunerație compensatorie pentru copia privată pentru operele

reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum si

cuantumul acestei remunerații, înlocuindu-se obligația de plată

a penalităților de întârziere convenite de părți prin

Protocol cu obligația de plata a unei dobânzi legale civile,

reglementată de O.G. 9/2000.

În speță nu sunt incidente

dispozițiile O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru

obligațiile bănești, întrucât temeiul obligației de

plată a penalităților de întârziere ce incumba intimatei

constă într-o dispoziție contractuală convenită de

părți prin protocolul anterior menționat, acesta devenind în

baza art. 131

2

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 opozabil pentru

toți debitorii (plătitori de remunerație compensatorie pentru

copia privată) pentru care s-a negociat.

b.

S-a

înlăturat obligația de plata a sumei rezultate din actualizarea

remunerației compensatorii cu rata inflației în mod nejustificat. De

altfel, nu s-a motivat această decizie, astfel că în speță

sunt aplicabile și dispozițiile art. 304 pct.7 C.proc.civ.

Prejudiciul cauzat prin neachitarea

remunerațiilor compensatorii încă din luna ianuarie 2007 trebuie

să fie acoperit prin plata remunerației actualizate cu indicele de

inflație, la care se adaugă daunele interese moratorii constând în

penalități pentru întârzierea efectuării plății.

În baza art. 998-999 coroborate cu

art. 1084 C.civ., prin cumularea actualizării cu penalitățile de

întârziere se urmărește repararea integrală a daunelor cauzate

prin neplată, actualizarea creanței fiind menită a compensa

prejudiciul înregistrat în patrimoniul titularilor de drepturi prin erodarea

monedei naționale (damnum emergens), iar penalitățile

reprezentând sancțiunea pentru întârzierea la plată, respectiv

beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

În sensul cumulării

actualizării cu penalitățile de întârziere s-au pronunțat

atât legiuitorul cât si instanțele judecătorești care au

reținut că „actualizarea în raport cu rata inflației se impune pentru

asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală"

(decizia nr. 72/2002 a Curții Constituționale), precum și faptul

că „inflația este un proces complex și cumulativ a cărui

esență constă în deprecierea monetară, respectiv

devalorizarea de capitaluri", iar prin actualizarea creanței cu

indicele de inflație „se repară un prejudiciu diferit de cel acoperit

prin dobândă".

a.

Hotărârea cuprinde motive străine de natura

pricinii, cu aplicarea art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în condițiile în care

se reține că „nu există vreo prevedere prin care obligația

de plată a remunerației compensatorii să fi fost

abrogată". Nu au susținut acest lucru, ci că nu datorează

o astfel de remunerație, care trebuie plătită pentru importurile

efectuate până la data aderării României la UE, inclusiv cele

realizate din țările membre ale UE, deci până la data de

01.01.2007.

Cei obligați să

plătească remunerația pentru copia privată sunt exclusiv

fabricanții și importatorii de aparate ce permit reproducerea, astfel

cum prevede imperativ textul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. A

pretinde că dispoziția din art. 107 se aplică și

achizițiilor intracomunitare, nu doar importurilor, reprezintă o

adăugire la lege de către judecător, care valorează exces

de putere.

Sunt, de asemenea, străine de

natura pricinii, trimiterile la dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, atâta timp cât la

speță nu s-a susținut intervenția unei modificări,

completări sau abrogări ale Legii nr. 8/1996.

b.

Hotărârea este lipsită de temei legal și a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

potrivit art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

b.1.

S-au interpretat și aplicat greșit

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 8/1996.

Pentru a înțelege exact

noțiunea de import cuprinsă în Legea nr. 8/1996 și domeniul de

aplicare al acesteia trebuie plecat de la definiția prevăzută în

art. 14

2

din lege.

Astfel, potrivit acestui text legal,

„prin import, în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe

piața internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a

copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport".

Din acest text rezultă că, în sensul Legii nr. 8/1996, noțiunea

de import are în vedere exclusiv introducerea pe piața din România a

originalului sau copiilor legal realizate ale unei opere. Această

noțiune trebuie interpretată prin raportare la prevederile art. 13

din Legea nr. 8/1996, care reglementează drepturile patrimoniale ale

autorului, iar unul dintre aceste drepturi este acela „de a interzice sau de a

autoriza importul în vederea comercializării pe piața internă a

copiilor realizate, cu consimțământul autorului, după

operă'".

Cu alte cuvinte, noțiunea de

„import" prevăzută în art. 14

2

privește exclusiv

opere și este dată exclusiv în vederea explicitării dreptului

patrimonial recunoscut unui autor, drept reglementat de art. 13 lit. c) din

Legea nr. 8/1996. Această noțiune nu poate fi completată de

către instanță cu privire la importul de aparate care permit

reproducerea.

b.2.

Concluzia instanței de apel potrivit cu care

noțiunea de import prevăzută de Legea nr. 8/1996 modificată

se aplică și celei de achiziție intracomunitară este

greșită și adaugă la lege, având în vedere că:

Importul și achiziția intracomunitară

sunt operațiuni distincte, cărora li se aplică alte reguli din

punct de vedere contabil, precum și din punct de vedere juridic și al

procedurilor ce trebuie parcurse de o entitate juridică pentru a putea realiza

importuri și/sau achiziții intracomunitare. Achiziția

intracomunitară nu înseamnă import, iar importul între

țările membre ale UE este imposibil, este exclus și nimeni nu

are dreptul, decât cu încălcarea tratatului și a legii să

asimileze, fie și doar sub aspectul remunerației compensatorii, cele

două tipuri de operațiuni.

Pentru a înțelege care este

înțelesul exact al noțiunilor, care nu țin de domeniul dreptului

de autor, trebuie făcut apel la legislația care clarifică

noțiunile utilizate, respectiv Codul fiscal.

Până la aderarea României la

Uniunea Europeană, care a avut loc la 01.01.2007, operațiunea de

achiziție intracomunitară nu era cunoscută în România, toate

operațiunile de introducere în România de produse erau importuri.

Odată cu aderarea la U.E., România a devenit membră și a

pieței comune/interne/unice a Uniunii Europene, care se

caracterizează prin eliminarea, între statele membre a obstacolelor care

stau în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor,

serviciilor și capitalurilor. în ceea ce privește libera

circulație a mărfurilor, Comunitatea Europeană se

întemeiază pe o uniune vamală care reglementează schimburile de

mărfuri și care implică interzicerea, în relațiile dintre

statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a

oricărei taxe cu efect echivalent (a se vedea art. 23 din Tratatul de

instituire a Comunității Europene).

Noțiunile de „import"

și de „achiziție intracomunitară" astfel cum sunt ele

reglementate în legislația specifică acestor operațiuni,

respectiv Codul fiscal, sunt definite după cum urmează:

Potrivit art. 130 se consideră

achiziție intracomunitară de bunuri obținerea dreptului de a

dispune, ca și un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau

transportate la destinația indicată de cumpărător, de

către furnizor, de către cumpărător sau de către

altă persoană, în contul furnizorului sau al

cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare

a transportului sau de expediere a bunurilor.

Art. 131 arată că importul

de bunuri reprezintă a) intrarea pe teritoriul Comunității de

bunuri care nu se află în liberă circulație în înțelesul

art. 24 din Tratatul de înființare a Comunității Europene; b) pe

lângă operațiunile prevăzute la lit. a) intrarea în Comunitate a

bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un

teritoriu terț, care face parte din teritoriul vamal al

Comunității.

Legiuitorul a făcut o deosebire

între cele două noțiuni, astfel că nu se poate pune semnul

egalității între import și achiziție intracomunitară.

b.3.

S-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile

art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Acest text legal prevede că

remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește

de fabricanții și/sau importatorii de suporturi de aparate,

prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit

este unul analogic sau digital. Acest text se aplică exclusiv

importatorilor, situație în care s-au aflat până la 31.12.2006, iar

nu și achizițiilor intracomunitare, situație în care s-au aflat

după data de 01.01.2007, odată ce România a devenit membră a

pieței unice prin aderarea la UE - iar import nu înseamnă

achiziție intracomunitară, după cum s-a arătat mai sus.

Acest lucru este confirmat și de ORDA, care, în calitatea pe care o are, a

întocmit un proiect de lege de modificare, în sensul că în textul art. 107

din lege să se prevadă că remunerația compensatorie se

datorează de importatori precum și de către operatorii economici

care introduc în circuitul comercial din România astfel de suporturi și

aparate în cadrul comerțului intracomunitar.

Prin modul în care instanța a

interpretat dispozițiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 aceasta

s-a erijat în legiuitor, a interpretat textul într-o manieră care să

îl facă aplicabil la speță și a încălcat principiul

separației puterilor în stat. Interpretarea este neconformă cu

interpretarea autorităților însăși, este o adăugare

nepermisă la lege, o încălcare a Tratatului de Aderare a României la

U.E. și un exces de putere.

Legislația dreptului de autor

din Franța prevede explicit, art. L.311-4 omolog al art. 107 alin.(2) din

Legea nr.8/1996, că remunerația se datorează pentru

fabricanți, importator și persoana care realizează

achiziții intracomunitare. De asemenea, și legislația dreptului

de autor din Belgia, art. 55, prevede că remunerația se datorează

pentru fabricanți, importatori și achizitorului intracomunitar.

Analizând decizia în raport de

criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

1.Recursul declarat de reclamantă este fondat, în limitele ce succed:

a.

Potrivit art. 131

2

alin. (2) din Legea nr.

8/1996 "înțelegerea părților cu privire la metodologiile

negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român

pentru Drepturile de Autor. Protocolul se publică în Monitorul Oficial al

României, Partea I, (....) Metodologiile astfel publicate sunt opozabile

tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și tuturor

importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru

care se datorează remunerația compensatorie pentru copia

privată, conform art. 107."

Date fiind aceste norme, s-au

aplicat greșit dispozițiile pct. 7 al Protocolului privind lista

aparatelor și suporturilor pentru care se datorează remunerație

compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după

înregistrări sonore sau audiovizuale, precum si cuantumul acestei

remunerații, publicat în Monitorul Oficial nr. 516 din 17.06.2005, în baza

Deciziei ORDA nr. 107/2005.

Acest articol prevede că pentru

întârzieri la plată, importatorii și/sau fabricanții

datorează penalități echivalente cu dobânda de

referință a Băncii Naționale a României, aferente sumelor

neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere.

În aceste condiții, nu se

justifică modificarea protocolului aplicabil, ceea ce atrage

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

De altfel, prin critica de apel

aferentă, pârâta nici nu a criticat sentința în sensul în care a

intervenit dispoziția instanței de apel, reclamându-se faptul că

prima instanță a adăugat la lege și la Protocolul din anul

2005 (art. 7), dându-se reclamantei capitalul actualizat cu indicele de

inflație și penalități, în condițiile în care este

imposibil cumulul actualizării creanței cu dobânda legală.

b.

Prin înlăturarea obligației de plată a

sumei rezultate din actualizarea remunerației compensatorii cu rata

inflației, instanța de apel nu a făcut decât să aplice

Protocolul, considerând astfel că numai penalități se

datorează pentru plata cu întârziere a obligațiilor, nefiind incident

în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Într-adevăr, așa cum

susține reclamanta, actualizarea creanței este menită a compensa

prejudiciul cauzat de deprecierea monedei naționale, aceasta echivalând

practic suma datorată cu cea plătită, iar penalitățile

reprezintă sancțiunea pentru întârzierea la plată.

Datorită rolului fiecăreia

dintre aceste despăgubiri, cumulul lor este

posibil, punându-1 pe creditor în situația de a primi practic

aceeași suma - prin

actualizare și despăgubiri pentru

neplata la termen sub forma penalităților.

Numai că acest cumul nu este

posibil în speță față de conținutul art. 7 din

Protocol, care obligă la penalități echivalente cu dobânda de

referință a Băncii Naționale a României, aferente sumelor

neachitate la termen,

calculate pe zi de întârziere.

Potrivit Circularelor privind

nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a

României, care se emit lunar de Consiliul de Administrație al BNR, aceasta

este stabilită și se calculează

pe an.

Dat fiind modul de calcul al

penalităților, s-a convenit prin această clauză cuantumul

întregului prejudiciu suferit de creditor pentru plata cu întârziere de

către debitor. Astfel, acest articol cuprinde o convenție prin care

părțile semnatare au determinat anticipat echivalentul prejudiciului

datorat pentru neachitarea la termen a plăților - similar unei clauze

penale.

Prin urmare, critica nu este

fondată nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C.proc.civ.

2.

Recursul formulat de pârâtă este nefondat.

a. Hotărârea nu cuprinde motive

străine de natura pricinii, care să atragă aplicarea art. 304

pct. 7 C.proc.civ., prin considerentul în sensul că nu există vreo

prevedere prin care obligația de plată a remunerației

compensatorii să fi fost abrogată.

Aceasta întrucât apărarea

pârâtei a fost în sensul că se datorează remunerație pentru

importuri, dar că achizițiile intracomunitare nu sunt importuri, iar

justificarea pe dispozițiile Codului fiscal susținea practic o

abrogare implicită a normei din legea dreptului de autor și drepturilor

conexe după 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea

Europeană.

În acest context, nu sunt

străine de natura pricinii nici trimiterile la dispozițiile art. 67

alin (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă.

b.

În cauză s-a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale incidente, ceea ce face să nu fie fondat nici

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Soluția este conformă

jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene,

susținută de altfel în apărare de către reclamanta -

intimată, astfel cum s-a conturat în hotărârile pronunțate în

cauzele C - 467/08

(Padawan SL/SGAE),

la data de 21.10.2010, respectiv

C-462/09

(Stichtung de ThuiskopielOpus Supplies Deutschland GmbH),

la

data de 16.06.2011, la care, în mod corect, a făcut referire și

instanța de apel în dezlegarea pricinii.

Ambele hotărâri se referă

la stabilirea debitorului obligației de plată a remunerației

pentru copia privată, dar cuprind totodată și statuări

general obligatorii, în afara celor relative la aspectele particulare din acele

spețe.

Astfel, s-a subliniat că

Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de

autor și drepturilor conexe în societatea informațională „nu

reglementează în mod explicit problema determinării persoanei care

trebuie să plătească respectiva compensație, astfel încât

statele membre dispun de o largă marjă de apreciere pentru a stabili

cine trebuie să achite această compensație echitabilă",

cu condiția să se țină cont de faptul că respectiva

compensație reprezintă „contraprestația prejudiciului cauzat

autorului" prin „reproducerea neautorizată a operei sale protejate

pentru uz personal"

(Stichtung,

pct. 23 și 24)

Debitorul este, ca regulă,

utilizatorul privat, căruia îi revine obligația de reparare a acestui

prejudiciu. Date fiind însă dificultățile practice de

identificare a acestuia și astfel de executare efectivă a

obligației de plată, statele pot institui, pentru a finanța

compensația echitabilă, o „redevență pentru copia

privată, în sarcina nu a persoanelor private vizate, ci a celor care

dispun de echipamente, de aparate sau suporturi de reproducere

digitală", pe care le pun la dispoziția utilizatorului final

(Stichtung,

pct. 26 și 29, cu trimitere la

Padawan,

pct. 45 și 46).

Pentru a nu fi lipsite de orice

efect util, dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) din directivă impun

statului membru care a instituit excepția privind copia privată în

dreptul intern „o

obligație de rezultat,

în sensul că acest

stat este ținut să asigure, în cadrul competențelor sale,

perceperea efectivă a compensației echitabile destinate

despăgubirii autorilor afectați pentru prejudiciul suferit"

(Stichtung

de Thuiskopie,

pct. 34).

În acest context, Curtea a

arătat că „revine autorităților, în special jurisdicționale,

ale acestui stat membru, obligația de a realiza o interpretare a dreptului

intern conformă cu obligația de rezultat menționată care

să garanteze perceperea respectivei compensații..., în cazul în care

nu este posibilă asigurarea perceperii compensației echitabile de la

cumpărători, de la un debitor care acționează în calitate

de comerciant"

(idem,

pct. 39 și 41).

Chiar dacă situația din

speța instanței de trimitere a întrebării preliminare în cauza C

- 462/09 este diferită de cea din prezenta cauză, în sensul că

vizează o vânzare la distanță, considerentele Curții sunt

general valabile în sensul obligativității perceperii

compensației cuvenite titularilor drepturilor, finalitate ce trebuie

asigurată de către instanțele naționale în procesul de interpretare

a legii interne, în vederea determinării debitorului remunerației, de

la caz la caz.

Întrucât directiva, ca izvor al

dreptului Uniunii Europene, nu produce, ca regulă, efect direct în dreptul

intern, în acest sens fiind necesară transpunerea sa în ordinea

juridică internă, instanțele naționale au obligația de

a interpreta normele dreptului intern prin prisma normelor europene -

dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) și de a nu aplica dreptul

național contrar prevederilor din directivă. Această obligație,

consacrată în dreptul Uniunii Europene, este reamintită în

hotărârea pronunțată la data de 16.06.2011 și

configurată sub forma unei obligații de rezultat, care se impune ca

atare și în cauza de față.

Prin urmare, a fost lăsată

la latitudinea legiuitorului național determinarea sferei persoanelor

debitorilor, instanțelor naționale revenindu-le obligația de a

interpreta dreptul intern prin prisma constatărilor și aprecierilor

instanței europene.

Raportând considerentele din

hotărârile instanței europene la situația de fapt din

speță, rezultă că, în principiu, debitorul obligației

de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată este

chiar consumatorul, utilizatorul final care realizează reproducerea

operelor protejate, prin înregistrări sonore sau audiovizuale.

Prin urmare, ori de câte ori

consumatorul este identificabil, acesta este ținut să

plătească titularilor drepturilor patrimoniale de autor

compensația echitabilă în discuție. Or, este imposibilă o

identificare a tuturor cumpărătorilor suporturilor și colectarea

remunerației de la aceștia, prin intermediul organismului de gestiune

colectivă abilitat.

Pot fi și alte situații,

cum este cea în speță, în care utilizatorul final al operelor

reproduse în scop personal achiziționează sau intră, în alt mod,

în posesia suporturilor de reproducere doar în țară, după ce

acestea au fost introduse pe teritoriul României de o persoană

autorizată în acest sens.

Așa cum s-a arătat mai sus

din jurisprudența Curții de la Luxembourg, este obligatorie perceperea

efectivă a compensației, din moment ce statul a înțeles să

instituie excepția copiei private (permisiunea de realizare de copii ale

unei opere pentru uz personal, fără autorizarea titularului,

însă cu dezdăunarea sa).

În aceste condiții, este

necesar să se identifice debitorul obligației de plată, prin

interpretarea dispozițiilor relevante ale art. 107 alin. (2) din Legea nr.

8/1996, în persoana celui care pune la dispoziția utilizatorului final

suporturile de reproducere.

În atare context, nu poate fi primită

distincția făcută de către pârâtă, între importuri

și achiziții intracomunitare - din domeniul fiscal, respectiv între

operațiuni de introducere de bunuri pe teritoriul României din afara

Uniunii Europene, ori dintr-un alt stat membru UE.

Dacă s-ar accepta interpretarea

propusă de către pârâtă, generată de absența unei

reglementări exprese privind plata remunerației în ipoteza unei

achiziții intracomunitare, ar însemna ca remunerația să nu se plătească

deloc în cazul în care suporturile destinate înregistrărilor audio și

video sunt aduse de o persoană autorizată în acest sens (un

comerciant) din interiorul Uniunii Europene, atunci când utilizatorul final nu

poate fi identificat.

Or, acest lucru este în mod

vădit contrar constatărilor Curții Europene și

reprezintă o încălcare de către instanța

națională a obligației de interpretare a dreptului național

prin prisma dreptului Uniunii Europene.

Pentru a se asigura plata

remunerației în toate cazurile, este necesar a se interpreta noțiunea

de

importator

din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în

situația din speță - respectiv atunci când utilizatorul final al

operei reproduse pe suporturile în discuție nu poate fi identificat - ca

vizând pe orice persoană autorizată să desfășoare

activitatea de introducere în România a suporturilor pentru care se

datorează remunerația, indiferent dacă le aduce dintr-un stat

membru al Uniunii Europene (realizând o achiziție intracomunitară în

sens fiscal, definită prin art. 130

1

din Codul fiscal) sau

dintr-un stat terț față de Uniunea Europeană (realizând un

import, în sensul art. 131 din Codul fiscal).

Această interpretare este mai

apropiată de cea regăsită în art. 14

2

din Legea nr.

8/1996 invocat de către recurent-pârâtă, conform căruia „prin

import,

în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe piața

internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor

legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport".

Definiția nu poate fi,

însă, preluată

tale quale,

deoarece nu este creată în

materia remunerației compensatorii pentru copia privată, ci a

prerogativelor patrimoniale ale autorului unei opere, cu referire

explicită la un anume obiect material introdus pe piața internă

- originalul operei sau copii legal realizate de pe aceasta, fără

legătură cu suporturi sau aparate ce permit reproducerea operei.

Astfel, semnificația

noțiunii de

importator

în materia remunerației compensatorii

pentru copia privată se conturează prin raportare la art. 14 din

Legea nr. 8/1996, adaptat exigențelor art. 34 alin. (2) în așa fel

încât dispozițiile art. 107 alin. (2) să producă efectele

juridice preconizate de Directiva 2001/29/CE, interpretată de Curtea de

Justiție a Uniunii Europene în cele două hotărâri menționate.

În niciun caz, conținutul

semantic al noțiunii de

importator

nu poate fi determinat prin

raportare la normele fiscale invocate de către recurentă, deoarece

astfel nu se garantează perceperea compensației în toate cazurile,

respectiv în situațiile în care suporturile sunt aduse dintr-un alt stat

membru UE.

Prin urmare, recurenta-pârâtă

din cauză întrunește cerințele menționate pentru a fi

considerat debitor, care a introdus în România suporturile pentru care se

datorează remunerația, autorizat,  în perioada dedusă judecății,

așa cum în mod corect s-a constatat de către ambele instanțe de

fond din cauză.

S-a invocat și faptul că

printr-un proiect de lege se intenționează modificarea art. 107 din

lege, în sensul ca prin acesta să se prevadă că remunerația

compensatorie se datorează de importatori precum și de către

operatorii economici care introduc în circuitul comercial din România astfel de

suporturi și aparate în cadrul comerțului intracomunitar.

Cu privire la acest aspect, Înalta

Curte s-a pronunțat la termenul de judecată, ținând cont de

faptul că aplicarea legii în timp înlătură discutarea în

speță a unui proiect de modificare legislativă.

Considerentele reținute mai sus

sunt suficiente în susținerea soluției pronunțate, neavând

relevanță că în unele legislații europene, precizate

și de recurenta - pârâtă, enumerarea debitorilor remunerației

cuprinde pe importatori, alături de persoanele care realizează

achiziții intracomunitare (în sensul Codului fiscal).

Din normele similare din Franța

și Belgia nu rezultă că s-a urmărit distingerea între operațiuni

implicând, după caz, două state membre ale Uniunii Europene sau un

stat membru și unul terț, ci asigurarea plății

compensației în toate situațiile, fapt ce reiese, de exemplu, din

practica instanțelor franceze.

Astfel, cumpărătorul în

cazul unei achiziții intracomunitare în sensul Codului fiscal este, în

viziunea Curții de Casație din Franța, doar o persoană

fizică identificabilă, care datorează remunerația în

calitate de consumator (decizia din 27.11.2008 în dosarul nr. 07-150xx).

Pe de altă parte, mare parte

din legislațiile statelor membre UE a păstrat noțiunea de

importator

pentru desemnarea, alături de fabricanți, a debitorilor

remunerației, fără alte clarificări, cu atât mai puțin

fără introducerea distincției între importuri și

achiziții intracomunitare, astfel cum pretinde recurenta a fi fost necesar

pentru a fi viabilă includerea sa în categoria debitorilor.

Astfel, Olanda, de exemplu, are

prevederi similare celor din România, anume că obligația de

plată a redevenței pentru copia privată revine

producătorului sau

importatorului

suportului pentru reproducere.

Din hotărârea

pronunțată la data de 16 iunie 2011 de către Curtea de

Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 462/09

(Stichtung de

ThuiskopielOpus Supplies Deutschland GmbH),

în care au fost citate normele

olandeze relevante, rezultă că nici instanțele din Olanda nu

interpretează noțiunea de

import

în sensul unei relații

economice exclusiv între un stat membru al Uniunii Europene și un stat

terț față de Uniunea Europeană, ci acceptă incidența

sa chiar în raporturile economice care implică două state membre ale

Uniunii Europene; astfel, au calificat drept

import

o operațiune de

vânzare la distanță (care, în termeni fiscali, reprezintă

fără dubiu o achiziție intracomunitară), considerând drept

importator

pe consumatorul individual, care achiziționează on - line

suporturi de reproducere neutilizate (pct. 14 și 15 din hotărâre).

Curtea de la Luxemburg nu a ezitat

să-i asimileze pe consumatorii finali drept

importatori

în cazul

achiziționării on - line de suporturi de reproducere (pct. 38 și

39).

De asemenea, legea dreptului de

autor din Lituania conține prevederi similare, iar Curtea Supremă a

interpretat noțiunea de

importator

din materia remunerației

compensatorii pentru copia privată în sensul că vizează pe orice

persoană care introduce pe teritoriul Lituaniei suporturi media care

permit reproducerea de opere în scop personal, atât din state membre UE, cât

și din

state terțe. S-a

considerat că, în caz contrar, nu ar fi atinsă finalitatea directivei

de a asigura compensarea echitabilă a titularilor de drepturi

(hotărârea civilă din 3 martie 2008, cauza

Trajektorija

nr.

3K-3-4/2008, în care se formulaseră apărări similare cu cele din

cauza de față, privind distincția între importuri și

achiziții intracomunitare din legislația fiscală).

În același sens, mai sus

detaliat, s-a mai pronunțat această instanță, prin decizia

nr. 8695 din 12 decembrie 2011.

Constatând, prin urmare, că nu

pot fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. și că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare

a legii, inclusiv din perspectiva dreptului comunitar, Înalta Curte,

făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.

(1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

În considerarea celor reținute

mai sus în analiza criticilor formulate de reclamantă, cu aplicarea

acelorași dispoziții ale art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1)

C.proc.civ., s-a admis recursul declarat de această parte. S-a modificat

în parte decizia, cu aplicarea art. 296 C.proc.civ., și s-a înlătura

dispoziția referitoare la penalitățile