ÎCCJ, decizie (scj.ro #81646)

Importuri și achiziții intracomunitare de aparate și suporturi pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată. Debitorul obligației de plată. Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor. Index alfabetic : remunerație - prejudiciu - copie privată - importator - remunerație compensatorie Legea nr. 8/1996, art.107 În principiu, debitorul obligației de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată este chiar consumatorul, utilizatorul final care realizează reproducerea operelor protejate, prin înregistrări sonore sau audiovizuale. Prin urmare, ori de câte ori consumatorul este identificabil, acesta este ținut să plătească titularilor drepturilor patrimoniale de autor o compensație echitabilă, însă o identificare a tuturor cumpărătorilor suporturilor și colectarea remunerației de la aceștia, prin intermediul organismului de gestiune colectivă abilitat, este imposibilă.

Astfel, pentru a se asigura plata remunerației în situația în care utilizatorul final al operelor reproduse în scop personal - și care nu poate fi identificat - achiziționează sau intră, în alt mod, în posesia suporturilor de reproducere după ce acestea au fost introduse pe teritoriul României de o persoană autorizată în acest sens, este necesar să se identifice debitorul obligației de plată, prin interpretarea dispozițiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în persoana celui care pune la dispoziția utilizatorului final suporturile de reproducere, acesta fiind orice persoană autorizată să desfășoare activitatea de introducere în România a suporturilor pentru care se datorează remunerația, indiferent dacă le aduce dintr-un stat membru al Uniunii Europene (realizând o achiziție intracomunitară în sens fiscal, definită prin art. 130 1 din Codul fiscal) sau dintr-un stat terț față de Uniunea Europeană (realizând un import, în sensul art. 131 din Codul fiscal).

Secția I civilă, decizia nr. 1127 din 5 martie 2013 Prin decizia nr.271A din data de 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC D. SRL împotriva sentinței civile nr.1031 din 06.07.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

S-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 478.184,59 lei remunerație compensatorie pentru copia privată pentru perioada ianuarie 2007- septembrie 2009 și 60.666,62 lei penalități de întârziere, calculate până în luna decembrie 2009. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele : Prin cererea formulată, precizată ulterior la data de 26.05.2009, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației compensatorii pentru copia privată a operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, în cuantumul prevăzut de lege, pentru aparatele și suporturile cuprinse în lista publicată în M.Of.

nr. 516 din 17.06.2005, în baza Deciziei ORDA nr. 107/2005, începând cu luna aprilie 2006 până în prezent, actualizarea sumei de plată în funcție de rata inflației, precum și a penalităților de întârziere, constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în prezent. Prin sentința civilă nr. 1031 din 06.07.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă s-a admis acțiunea precizată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 529.177,46 lei remunerație compensatorie pentru copia privată pentru perioada ianuarie 2007- septembrie 2009, actualizată cu indicele de inflație, 83.800,81 lei penalități de întârziere.

Pentru a soluționa astfel cauza, Tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta este colectorul unic al remunerațiilor pentru copia privată cuvenite titularilor de drepturi pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, astfel cum rezultă din Decizia Directorului General al ORDA 154 din 25.07.2005, remunerații stabilite prin lege și prin Decizia ORDA nr.107/2005 de publicare în M.Of. nr. 516 din 17.06.2005 a Listei suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie.

Prin Protocolul din 05.05.2005 încheiat între organismele de gestiune colectivă din domeniu și reprezentanții fabricanților și importatorilor de suporturi și aparate, precum și prin Hotărârea arbitrală din 28 aprilie 2005, s-a stabilit lista suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum și cuantumul acestei remunerații - hotărâre publicată în M. O. nr. 516 din 17.06.2005, prin Decizia ORDA nr. 107/2005. Ulterior, prin Legea nr. 329/2006 de modificare a Legii nr. 8/1996, intrată în vigoare de la data de 03.08.2006, cuantumul remunerațiilor compensatorii pentru copia privată este stabilit de către legiuitor.

Astfel, potrivit art. 107 alin. (8) „Remunerația compensatorie pentru copia privată reprezintă o cotă procentuală din valoarea specificată la alin. (6), după cum urmează: coli de hârtie pentru copiator, format A4: 0,1%; alte suporturi: 3%; pentru aparate: 0,5%". Pârâta este o societate comercială ce a efectuat importuri și achiziții intracomunitare începând cu luna aprilie 2006 - la zi, de aparate și suporturi pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată.

Din înscrisurile depuse rezultă că la data de 09.02.2009 pârâta a înaintat, prin reprezentant, rapoarte cuprinzând lista aparatelor și suporturilor introduse pe teritoriul României în perioada aprilie-decembrie 2006, precum și valoarea remunerației datorate potrivit legii, fără a atașa însă documente doveditoare ale sumelor declarate; reclamanta a emis facturi cuprinzând remunerația declarată și penalitățile aferente perioadei de plata - aprilie și decembrie 2006, penalități calculate până la data de 02.09.2009, pârâtă fiind notificată să achite sumele restante. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, pârâta a efectuat importuri în perioada aprilie 2006 - ianuarie 2007 de aparate și suporturi pe care se pot realiza înregistrări sonore în valoare totală de 6.016057 lei, iar achiziții comunitare în perioada ianuarie 2007- septembrie 2009 în valoare totală de 15.385.085 lei.

Remunerația datorată de pârâtă în raport cu art. 107 din Legea nr. 84/1998 modificată a fost calculată de expert, ținând cont de succesiunea actelor normative aplicabile pentru perioada pentru care se datorează remunerația, expertul stabilind că remunerația pentru copia privată privind importurile și achizițiile intracomunitare de suporturi și aparate pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale efectuate în perioada aprilie 2006 septembrie 2009 este de 639.915 lei, din care 180.482 lei pentru importuri, 18.752 lei aferente importurilor din luna ianuarie 2007 și 459.433 lei pentru achizițiile intracomunitare.

Pârâta a contestat sumele calculate de expert drept remunerație datorată, arătând că expertul nu a ținut cont de împrejurarea că a fost achitată pe parcursul anului 2009 remunerația datorată pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006. Contrar obiecțiunilor formulate de pârâtă la raportul de expertiză, expertul desemnat a avut în vedere ca pârâtă a achitat în perioada 02.03.2009-08.04.2009 remunerația datorată pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006. Astfel, așa cum rezultă din raportul de expertiză, expertul a evidențiat toate plățile efectuate de pârâtă, suma totală achitată drept remunerație fiind de 161.730,13 lei, diferența până la 192.458 lei achitată conform facturii emisă de UPFR reprezentând TVA.

Totodată, expertul a calculat în mod corect penalitățile datorate pentru neplata la timp a remunerației, ținând cont de plățile parțiale efectuate de pârâtă, în sensul că pentru sumele achitate cu întârziere, penalitățile au fost calculate exclusiv până la data efectuării plăților. Astfel, pârâtă datorează suma de 529.177,46 lei remunerație compensatorie actualizată pentru copia privată pentru perioada ianuarie 2007- septembrie 2009 și 83.800,81 lei penalități de întârziere. Admițând acțiunea astfel cum a fost precizată, tribunalul a înlăturat apărările pârâtei privind lipsa obligației sale de plată a remunerației începând cu data de 1 ianuarie 2007, data de la care pârâta nu a mai realizat acte de import care să fi atras incidența dispozițiilor art. 107 din Legea drepturilor de autor, astfel cum a fost modificată.

Pârâta a susținut că pentru activitățile desfășurate în perioada ulterioara aderării României la Uniunea Europeană, definite ca livrare europeană și achiziție intracomunitară, nu se mai datorează remunerația, Codul fiscal al României definind la art. 130/1 achiziția intracomunitară, operațiune ce nu mai implică, pe teritoriul Uniunii Europene, plata unor taxe vamale la import și export și a oricărei taxe prin echivalent. Argumentele pârâtei au fost considerate ca neîntemeiate și respinse de tribunal.

Articolul 34 și urm. din Legea nr. 8/1996 modificată și completată, ce se referă la excepția copiei private și dreptul corelativ al autorilor, artiștilor și producătorilor de opere audio și audiovizuale, la o remunerație compensatorie echitabilă, nu constituie altceva decât transpunerea dispozițiilor Convenției de la Berna, pentru protecția operelor literare și artistice, din 9 septembrie 1886, și ale Directivei nr. 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.

Potrivit art. 5 alin.(2) lit.b) din Directivă „statele pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la art.2 [.,.] pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoana fizică pentru uzul personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile..." În acest context nu au fost primite argumentele pârâtei privind lipsa obligației sale de plată a remunerației compensatorii pentru aparatele și suporturile introduse pe teritoriul României din țări membre UE, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și devenirea pârâtei membră a pieței comune, în condițiile în care reglementarea excepției copiei private prin art. 34 din legea română a dreptului de autor a avut ca scop implementarea Directivei Europene în legislația națională în vederea aderării României la Uniunea Europeană.

Pârâta datorează remunerația compensatorie pentru copia privată în acord cu dispozițiile art. 34 și 107 din Legea dreptului de autor, interpretarea acestor prevederi urmând a fi realizată în acord cu legislația comunitară, transpusă în legislația națională. Astfel, noțiunea de import/importator trebuie înțeleasă în acord cu voința legiuitorului, interpretarea prevederilor art. 34 și 107 din Legea nr. 8/1996 modificată, urmând a fi realizată conform regulilor de interpretare teleologică și sistematică, pornind de la scopul avut în vedere de legiuitor în edictarea acestor norme.

Scopul legiuitorului este acela de a compensa titularii de drepturi pentru actele de reproducere privată efectuate prin utilizarea aparatelor și suporturilor ce permit aceasta reproducere, iar persoanele obligate la această plată sunt cele ce introduc pe teritoriul României aceste aparate și suporturi, neavând relevanță că, în prezent, activitatea propriu-zisă de introducere nu se mai numește import, ci achiziție intracomunitară. Potrivit art. 14 2 din Legea nr. 8/1996 modificată și completată, toate operațiunile de introducere a produselor pe piața internă a României, indiferent de proveniența acestora, se numesc importuri. În sprijinul acestei interpretări vine și art. 37 din Legea nr. 24/2000 conform căruia, dacă o noțiune sau un termen consacrat poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie și devine obligatorie pentru toate actele normative din aceeași materie.

Prin urmare, noțiunea de import prevăzută de Legea nr. 8/1996 modificată, se aplică și celei de achiziție intracomunitară, neexistând vreo prevedere prin care obligația de plată a remunerației compensatorii să fi fost abrogată. Cu privire la apelul formulat de pârât, s-au reținut următoarele: Primele două motive ale apelului susțin că începând cu data de 01 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, apelanta-pârâtă nu mai deține calitatea de importator în sensul legii, astfel că nu mai era obligată la plata către intimata-reclamantă a remunerației compensatorii pentru copia privată a operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, pentru aparatele și suporturile achiziționate exclusiv din alte țări membre ale Uniunii Europene.

Problema de drept în discuție constă în lămurirea sensului noțiunii de „importator" folosită în cadrul disp. art. 107 din Legea nr. 8/1996, care stabilesc obligația de plată a remunerației compensatorii, respectiv care a fost sensul acestui termen la momentul apariției legii, dacă acest sens a fost modificat ulterior în mod explicit, dacă a existat o modificare implicită a sensului acestui termen, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și ca urmare a aplicării legislației comunitare. Operațiunile de „fabricare", „import" sau „achiziție comunitară" nu sunt noțiuni intrinseci domeniului dreptului de autor și că nu este necesară apelarea la alte ramuri de drept pentru clarificarea și definirea conținutului concret al acestor noțiuni, decât atunci când legislația din domeniul dreptului de autor nu oferă suficiente criterii legale pentru a realiza o astfel de definire.

Deși la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 nu a existat o definiție legală a noțiunii de „import" sau „importator" în chiar cuprinsul acestui act normativ, prin Legea nr. 285/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996, a fost introdus art. 14 2 , potrivit căruia „prin import, în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe piața internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport." Prin Legea nr. 57/2003 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, s-a prevăzut la art. 131 lit. b) că importul de bunuri reprezintă intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un teritoriu terț, care nu face parte din teritoriul vamal al Comunității.

La art. 130 1 alin. (1) se definește achiziția intracomunitară de bunuri ca fiind obținerea dreptului de a dispune, ca și un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinația indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor. Nu se poate reține o schimbare a sensului noțiunii de „import" după aderarea României la Uniunea Europeană.

Se are în vedere argumentul de tehnică legislativă, determinat de prev. art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres. Or, Legea nr. 8/1996 este act normativ special în raport de Codul fiscal, iar definiția importului din cuprinsul Legii nr. 8/1996 este normă specială în raport de definiția importului sau a achiziției intracomunitare introduse prin Codul fiscal.

Ca atare, regula că actele normative speciale nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate implicit prin reglementarea generală a materiei, se aplică în sensul că norma specială reprezentată de definiția importului din cuprinsul Legii nr. 8/1996 nu poate fi considerată ca modificată implicit prin definiția importului sau a achiziției intracomunitare introduse prin Codul fiscal. Astfel, nu este necesar să se considere că norma din Legea nr. 8/1996 referitoare la import a fost aplicată prin analogie sau prin extindere, pentru a deveni aplicabilă operațiunilor economice realizate de apelantă (introducere în România de produse din statele membre UE), cât timp sensul acestui termen - așa cum a fost el folosit de Legea nr. 8/1996 - nu a suferit, niciodată, modificări.

Cât privește argumentele legate de Directiva 2001/29/EC, privind armonizarea anumitor aspecte legate de dreptul de autor și drepturile conexe în cadrul societății informaționale, prin Hotărârea preliminară din 16.06.2011 dată în interpretarea normelor acestei Directive, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că dispozițiile privind excepția pentru copie privată stabilesc faptul că, pentru a nu fi lipsite de orice efect util, ele impun statului membru care a instituit excepția privind copia privată în dreptul intern o obligație de rezultat, în sensul că acest stat este ținut să asigure, în cadrul competențelor sale, perceperea efectivă a compensației echitabile destinate despăgubirii autorilor afectați pentru prejudiciul suferit, în special dacă acesta s-a produs pe teritoriul statului membru menționat.

Mai mult, s-a statuat că revine autorităților, în special jurisdicționale, ale statului membru, obligația de a realiza o interpretare a dreptului intern conformă cu obligația de rezultat menționată, care să garanteze perceperea respectivei compensații de la vânzătorul care a contribuit la importul suporturilor în cauză prin punerea lor la dispoziția utilizatorilor finali. în speță, cauza viza obligarea unui vânzător de aparate și suporturi din Germania la plata remunerației compensatorii pentru copia privată aferentă aparatelor și suporturilor vândute cumpărătorilor din Olanda, prin contracte la distanță. Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene folosește noțiunea de „import" între statele membre, obligând chiar și vânzătorul dintr-un contract încheiat la distanță la plata remunerației compensatorii pentru contribuția sa la importul de aparate și suporturi din Germania în Olanda.

Argumentul covârșitor în sprijinul acestei interpretări este acela că inclusiv Tratatul privind instituirea Comunității Europene folosește noțiunea de „import" sau „export" între statele membre. În sfârșit, argumentul legat de proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe nu poate fi luat în considerare, așa cum însăși apelanta a susținut, fiind un aspect de lege ferenda.

Concluzionând, Curtea a constatat că, astfel cum a reținut instanța fondului, nu există vreo prevedere prin care obligația de plată a remunerației compensatorii să fi fost abrogată, iar noțiunea de „import" prevăzută de Legea nr.8/1996 modificată se aplică și celei de achiziție intracomunitară, astfel că obligația în discuție este datorată de către apelanta-pârâtă și pentru perioada ulterioară aderării României la Uniunea Europeană, În ceea ce privește cuantumul remunerației compensatorii și al penalităților corespunzătoare acesteia, debitul este limitat la luna decembrie 2009, la care s-a raportat sentința atacată, deoarece apelantului nu i se poate crea o situație mai grea în propriul apel, iar dispozițiile art. 294 alin. (2) C.proc.civ.

(privind actualizarea despăgubirilor ivite după hotărârea primei instanțe) nu sunt aplicabile în apelul advers. Penalitățile aferente sumelor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere, sunt echivalente cu dobânda de referința a BNR, astfel cum susține apelanta-pârâtă și potrivit dispozițiilor speciale conținute de pct. 7 al Anexei 1 (Protocol privind Lista suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum și cuantumul acestei remunerații) din Decizia ORDA nr. 107/2005 publicată în M. O. nr. 516 din 17.06.2005. În plus, primind argumentele calificării prezentului litigiu, ca fiind unul în materie civilă și nu comercială, și făcând aplicarea dispozițiilor speciale ale art. 3 din O.G.

nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, Curtea a apreciat ca datorate penalitățile remunerației, prin raportare la dobânda de referința a BNR diminuată cu 20%. Potrivit raportului de expertiză contabilă, efectuat în primă instanță, cuantumul neactualizat al remunerației compensatorii pentru copia privată pentru perioada ianuarie 2007 - septembrie 2009, este de 478.184,59 lei. Potrivit raportului de expertiză efectuat și completat apel, cuantumul penalităților de întârziere calculate până în luna decembrie 2009, este de 93.517,81 lei, din care urmează a fi scăzută valoarea achitată de către pârâtă cu O.P.249/07.04.2009, respectiv 32.851,19 lei, rezultând o valoare finală a penalităților de 60.666,62 lei, calculate până în luna decembrie 2009. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

1.Reclamanta a formulat următoarele critici în susținerea recursului, invocând în susținere dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.: a. S-a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al pct. 7 din Protocolului privind Lista aparatelor si suporturilor pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum si cuantumul acestei remunerații, înlocuindu-se obligația de plată a penalităților de întârziere convenite de părți prin Protocol cu obligația de plata a unei dobânzi legale civile, reglementată de O.G. 9/2000. În speță nu sunt incidente dispozițiile O.G.

nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, întrucât temeiul obligației de plată a penalităților de întârziere ce incumba intimatei constă într-o dispoziție contractuală convenită de părți prin protocolul anterior menționat, acesta devenind în baza art. 131 2 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 opozabil pentru toți debitorii (plătitori de remunerație compensatorie pentru copia privată) pentru care s-a negociat. b. S-a înlăturat obligația de plata a sumei rezultate din actualizarea remunerației compensatorii cu rata inflației în mod nejustificat. De altfel, nu s-a motivat această decizie, astfel că în speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 304 pct.7 C.proc.civ. Prejudiciul cauzat prin neachitarea remunerațiilor compensatorii încă din luna ianuarie 2007 trebuie să fie acoperit prin plata remunerației actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă daunele interese moratorii constând în penalități pentru întârzierea efectuării plății.

În baza art. 998-999 coroborate cu art. 1084 C.civ., prin cumularea actualizării cu penalitățile de întârziere se urmărește repararea integrală a daunelor cauzate prin neplată, actualizarea creanței fiind menită a compensa prejudiciul înregistrat în patrimoniul titularilor de drepturi prin erodarea monedei naționale (damnum emergens), iar penalitățile reprezentând sancțiunea pentru întârzierea la plată, respectiv beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

În sensul cumulării actualizării cu penalitățile de întârziere s-au pronunțat atât legiuitorul cât si instanțele judecătorești care au reținut că „actualizarea în raport cu rata inflației se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală" (decizia nr. 72/2002 a Curții Constituționale), precum și faptul că „inflația este un proces complex și cumulativ a cărui esență constă în deprecierea monetară, respectiv devalorizarea de capitaluri", iar prin actualizarea creanței cu indicele de inflație „se repară un prejudiciu diferit de cel acoperit prin dobândă". 2. Pârâta a formulat următoarele critici în susținerea recursului: a. Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, cu aplicarea art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în condițiile în care se reține că „nu există vreo prevedere prin care obligația de plată a remunerației compensatorii să fi fost abrogată". Nu au susținut acest lucru, ci că nu datorează o astfel de remunerație, care trebuie plătită pentru importurile efectuate până la data aderării României la UE, inclusiv cele realizate din țările membre ale UE, deci până la data de 01.01.2007.

Cei obligați să plătească remunerația pentru copia privată sunt exclusiv fabricanții și importatorii de aparate ce permit reproducerea, astfel cum prevede imperativ textul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. A pretinde că dispoziția din art. 107 se aplică și achizițiilor intracomunitare, nu doar importurilor, reprezintă o adăugire la lege de către judecător, care valorează exces de putere. Sunt, de asemenea, străine de natura pricinii, trimiterile la dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, atâta timp cât la speță nu s-a susținut intervenția unei modificări, completări sau abrogări ale Legii nr. 8/1996. b. Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

b.1. S-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 8/1996. Pentru a înțelege exact noțiunea de import cuprinsă în Legea nr. 8/1996 și domeniul de aplicare al acesteia trebuie plecat de la definiția prevăzută în art. 14 2 din lege. Astfel, potrivit acestui text legal, „prin import, în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe piața internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport". Din acest text rezultă că, în sensul Legii nr. 8/1996, noțiunea de import are în vedere exclusiv introducerea pe piața din România a originalului sau copiilor legal realizate ale unei opere.

Această noțiune trebuie interpretată prin raportare la prevederile art. 13 din Legea nr. 8/1996, care reglementează drepturile patrimoniale ale autorului, iar unul dintre aceste drepturi este acela „de a interzice sau de a autoriza importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu consimțământul autorului, după operă'". Cu alte cuvinte, noțiunea de „import" prevăzută în art. 14 2 privește exclusiv opere și este dată exclusiv în vederea explicitării dreptului patrimonial recunoscut unui autor, drept reglementat de art. 13 lit. c) din Legea nr. 8/1996. Această noțiune nu poate fi completată de către instanță cu privire la importul de aparate care permit reproducerea.

b.2. Concluzia instanței de apel potrivit cu care noțiunea de import prevăzută de Legea nr. 8/1996 modificată se aplică și celei de achiziție intracomunitară este greșită și adaugă la lege, având în vedere că: Importul și achiziția intracomunitară sunt operațiuni distincte, cărora li se aplică alte reguli din punct de vedere contabil, precum și din punct de vedere juridic și al procedurilor ce trebuie parcurse de o entitate juridică pentru a putea realiza importuri și/sau achiziții intracomunitare. Achiziția intracomunitară nu înseamnă import, iar importul între țările membre ale UE este imposibil, este exclus și nimeni nu are dreptul, decât cu încălcarea tratatului și a legii să asimileze, fie și doar sub aspectul remunerației compensatorii, cele două tipuri de operațiuni.

Pentru a înțelege care este înțelesul exact al noțiunilor, care nu țin de domeniul dreptului de autor, trebuie făcut apel la legislația care clarifică noțiunile utilizate, respectiv Codul fiscal. Până la aderarea României la Uniunea Europeană, care a avut loc la 01.01.2007, operațiunea de achiziție intracomunitară nu era cunoscută în România, toate operațiunile de introducere în România de produse erau importuri. Odată cu aderarea la U.E., România a devenit membră și a pieței comune/interne/unice a Uniunii Europene, care se caracterizează prin eliminarea, între statele membre a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor, Comunitatea Europeană se întemeiază pe o uniune vamală care reglementează schimburile de mărfuri și care implică interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricărei taxe cu efect echivalent (a se vedea art. 23 din Tratatul de instituire a Comunității Europene). Noțiunile de „import" și de „achiziție intracomunitară" astfel cum sunt ele reglementate în legislația specifică acestor operațiuni, respectiv Codul fiscal, sunt definite după cum urmează: Potrivit art. 130 se consideră achiziție intracomunitară de bunuri obținerea dreptului de a dispune, ca și un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinația indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.

Art. 131 arată că importul de bunuri reprezintă a) intrarea pe teritoriul Comunității de bunuri care nu se află în liberă circulație în înțelesul art. 24 din Tratatul de înființare a Comunității Europene; b) pe lângă operațiunile prevăzute la lit. a) intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un teritoriu terț, care face parte din teritoriul vamal al Comunității. Legiuitorul a făcut o deosebire între cele două noțiuni, astfel că nu se poate pune semnul egalității între import și achiziție intracomunitară. b.3. S-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Acest text legal prevede că remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește de fabricanții și/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital.

Acest text se aplică exclusiv importatorilor, situație în care s-au aflat până la 31.12.2006, iar nu și achizițiilor intracomunitare, situație în care s-au aflat după data de 01.01.2007, odată ce România a devenit membră a pieței unice prin aderarea la UE - iar import nu înseamnă achiziție intracomunitară, după cum s-a arătat mai sus. Acest lucru este confirmat și de ORDA, care, în calitatea pe care o are, a întocmit un proiect de lege de modificare, în sensul că în textul art. 107 din lege să se prevadă că remunerația compensatorie se datorează de importatori precum și de către operatorii economici care introduc în circuitul comercial din România astfel de suporturi și aparate în cadrul comerțului intracomunitar.

Prin modul în care instanța a interpretat dispozițiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 aceasta s-a erijat în legiuitor, a interpretat textul într-o manieră care să îl facă aplicabil la speță și a încălcat principiul separației puterilor în stat. Interpretarea este neconformă cu interpretarea autorităților însăși, este o adăugare nepermisă la lege, o încălcare a Tratatului de Aderare a României la U.E. și un exces de putere. Legislația dreptului de autor din Franța prevede explicit, art. L.311-4 omolog al art. 107 alin.(2) din Legea nr.8/1996, că remunerația se datorează pentru fabricanți, importator și persoana care realizează achiziții intracomunitare. De asemenea, și legislația dreptului de autor din Belgia, art. 55, prevede că remunerația se datorează pentru fabricanți, importatori și achizitorului intracomunitar.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele: 1.Recursul declarat de reclamantă este fondat, în limitele ce succed: a. Potrivit art. 131 2 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 "înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Protocolul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, (… ) Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată, conform art. 107." Date fiind aceste norme, s-au aplicat greșit dispozițiile pct. 7 al Protocolului privind lista aparatelor și suporturilor pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum si cuantumul acestei remunerații, publicat în Monitorul Oficial nr. 516 din 17.06.2005, în baza Deciziei ORDA nr. 107/2005.

Acest articol prevede că pentru întârzieri la plată, importatorii și/sau fabricanții datorează penalități echivalente cu dobânda de referință a Băncii Naționale a României, aferente sumelor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere. În aceste condiții, nu se justifică modificarea protocolului aplicabil, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. De altfel, prin critica de apel aferentă, pârâta nici nu a criticat sentința în sensul în care a intervenit dispoziția instanței de apel, reclamându-se faptul că prima instanță a adăugat la lege și la Protocolul din anul 2005 (art. 7), dându-se reclamantei capitalul actualizat cu indicele de inflație și penalități, în condițiile în care este imposibil cumulul actualizării creanței cu dobânda legală.

b. Prin înlăturarea obligației de plată a sumei rezultate din actualizarea remunerației compensatorii cu rata inflației, instanța de apel nu a făcut decât să aplice Protocolul, considerând astfel că numai penalități se datorează pentru plata cu întârziere a obligațiilor, nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. Într-adevăr, așa cum susține reclamanta, actualizarea creanței este menită a compensa prejudiciul cauzat de deprecierea monedei naționale, aceasta echivalând practic suma datorată cu cea plătită, iar penalitățile reprezintă sancțiunea pentru întârzierea la plată. Datorită rolului fiecăreia dintre aceste despăgubiri, cumulul lor este posibil, punându-1 pe creditor în situația de a primi practic aceeași suma - prin actualizare și despăgubiri pentru neplata la termen sub forma penalităților.

Numai că acest cumul nu este posibil în speță față de conținutul art. 7 din Protocol, care obligă la penalități echivalente cu dobânda de referință a Băncii Naționale a României, aferente sumelor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere. Potrivit Circularelor privind nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care se emit lunar de Consiliul de Administrație al BNR, aceasta este stabilită și se calculează pe an. Dat fiind modul de calcul al penalităților, s-a convenit prin această clauză cuantumul întregului prejudiciu suferit de creditor pentru plata cu întârziere de către debitor. Astfel, acest articol cuprinde o convenție prin care părțile semnatare au determinat anticipat echivalentul prejudiciului datorat pentru neachitarea la termen a plăților - similar unei clauze penale.

Prin urmare, critica nu este fondată nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. 2. Recursul formulat de pârâtă este nefondat. a. Hotărârea nu cuprinde motive străine de natura pricinii, care să atragă aplicarea art. 304 pct. 7 C.proc.civ., prin considerentul în sensul că nu există vreo prevedere prin care obligația de plată a remunerației compensatorii să fi fost abrogată. Aceasta întrucât apărarea pârâtei a fost în sensul că se datorează remunerație pentru importuri, dar că achizițiile intracomunitare nu sunt importuri, iar justificarea pe dispozițiile Codului fiscal susținea practic o abrogare implicită a normei din legea dreptului de autor și drepturilor conexe după 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană.

În acest context, nu sunt străine de natura pricinii nici trimiterile la dispozițiile art. 67 alin (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. b. În cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, ceea ce face să nu fie fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Soluția este conformă jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, susținută de altfel în apărare de către reclamanta - intimată, astfel cum s-a conturat în hotărârile pronunțate în cauzele C - 467/08 (Padawan SL/SGAE), la data de 21.10.2010, respectiv C-462/09 (Stichtung de ThuiskopielOpus Supplies Deutschland GmbH), la data de 16.06.2011, la care, în mod corect, a făcut referire și instanța de apel în dezlegarea pricinii.

Ambele hotărâri se referă la stabilirea debitorului obligației de plată a remunerației pentru copia privată, dar cuprind totodată și statuări general obligatorii, în afara celor relative la aspectele particulare din acele spețe. Astfel, s-a subliniat că Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională „nu reglementează în mod explicit problema determinării persoanei care trebuie să plătească respectiva compensație, astfel încât statele membre dispun de o largă marjă de apreciere pentru a stabili cine trebuie să achite această compensație echitabilă", cu condiția să se țină cont de faptul că respectiva compensație reprezintă „contraprestația prejudiciului cauzat autorului" prin „reproducerea neautorizată a operei sale protejate pentru uz personal" (Stichtung, pct. 23 și 24) Debitorul este, ca regulă, utilizatorul privat, căruia îi revine obligația de reparare a acestui prejudiciu.

Date fiind însă dificultățile practice de identificare a acestuia și astfel de executare efectivă a obligației de plată, statele pot institui, pentru a finanța compensația echitabilă, o „redevență pentru copia privată, în sarcina nu a persoanelor private vizate, ci a celor care dispun de echipamente, de aparate sau suporturi de reproducere digitală", pe care le pun la dispoziția utilizatorului final (Stichtung, pct. 26 și 29, cu trimitere la Padawan, pct. 45 și 46). Pentru a nu fi lipsite de orice efect util, dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) din directivă impun statului membru care a instituit excepția privind copia privată în dreptul intern „o obligație de rezultat, în sensul că acest stat este ținut să asigure, în cadrul competențelor sale, perceperea efectivă a compensației echitabile destinate despăgubirii autorilor afectați pentru prejudiciul suferit" (Stichtung de Thuiskopie, pct. 34). În acest context, Curtea a arătat că „revine autorităților, în special jurisdicționale, ale acestui stat membru, obligația de a realiza o interpretare a dreptului intern conformă cu obligația de rezultat menționată care să garanteze perceperea respectivei compensații..., în cazul în care nu este posibilă asigurarea perceperii compensației echitabile de la cumpărători, de la un debitor care acționează în calitate de comerciant" (idem,

pct. 39 și 41). Chiar dacă situația din speța instanței de trimitere a întrebării preliminare în cauza C - 462/09 este diferită de cea din prezenta cauză, în sensul că vizează o vânzare la distanță, considerentele Curții sunt general valabile în sensul obligativității perceperii compensației cuvenite titularilor drepturilor, finalitate ce trebuie asigurată de către instanțele naționale în procesul de interpretare a legii interne, în vederea determinării debitorului remunerației, de la caz la caz. Întrucât directiva, ca izvor al dreptului Uniunii Europene, nu produce, ca regulă, efect direct în dreptul intern, în acest sens fiind necesară transpunerea sa în ordinea juridică internă, instanțele naționale au obligația de a interpreta normele dreptului intern prin prisma normelor europene - dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) și de a nu aplica dreptul național contrar prevederilor din directivă.

Această obligație, consacrată în dreptul Uniunii Europene, este reamintită în hotărârea pronunțată la data de 16.06.2011 și configurată sub forma unei obligații de rezultat, care se impune ca atare și în cauza de față. Prin urmare, a fost lăsată la latitudinea legiuitorului național determinarea sferei persoanelor debitorilor, instanțelor naționale revenindu-le obligația de a interpreta dreptul intern prin prisma constatărilor și aprecierilor instanței europene. Raportând considerentele din hotărârile instanței europene la situația de fapt din speță, rezultă că, în principiu, debitorul obligației de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată este chiar consumatorul, utilizatorul final care realizează reproducerea operelor protejate, prin înregistrări sonore sau audiovizuale.

Prin urmare, ori de câte ori consumatorul este identificabil, acesta este ținut să plătească titularilor drepturilor patrimoniale de autor compensația echitabilă în discuție. Or, este imposibilă o identificare a tuturor cumpărătorilor suporturilor și colectarea remunerației de la aceștia, prin intermediul organismului de gestiune colectivă abilitat. Pot fi și alte situații, cum este cea în speță, în care utilizatorul final al operelor reproduse în scop personal achiziționează sau intră, în alt mod, în posesia suporturilor de reproducere doar în țară, după ce acestea au fost introduse pe teritoriul României de o persoană autorizată în acest sens. Așa cum s-a arătat mai sus din jurisprudența Curții de la Luxembourg, este obligatorie perceperea efectivă a compensației, din moment ce statul a înțeles să instituie excepția copiei private (permisiunea de realizare de copii ale unei opere pentru uz personal, fără autorizarea titularului, însă cu dezdăunarea sa).

În aceste condiții, este necesar să se identifice debitorul obligației de plată, prin interpretarea dispozițiilor relevante ale art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în persoana celui care pune la dispoziția utilizatorului final suporturile de reproducere. În atare context, nu poate fi primită distincția făcută de către pârâtă, între importuri și achiziții intracomunitare - din domeniul fiscal, respectiv între operațiuni de introducere de bunuri pe teritoriul României din afara Uniunii Europene, ori dintr-un alt stat membru UE.

Dacă s-ar accepta interpretarea propusă de către pârâtă, generată de absența unei reglementări exprese privind plata remunerației în ipoteza unei achiziții intracomunitare, ar însemna ca remunerația să nu se plătească deloc în cazul în care suporturile destinate înregistrărilor audio și video sunt aduse de o persoană autorizată în acest sens (un comerciant) din interiorul Uniunii Europene, atunci când utilizatorul final nu poate fi identificat. Or, acest lucru este în mod vădit contrar constatărilor Curții Europene și reprezintă o încălcare de către instanța națională a obligației de interpretare a dreptului național prin prisma dreptului Uniunii Europene.

Pentru a se asigura plata remunerației în toate cazurile, este necesar a se interpreta noțiunea de importator din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în situația din speță - respectiv atunci când utilizatorul final al operei reproduse pe suporturile în discuție nu poate fi identificat - ca vizând pe orice persoană autorizată să desfășoare activitatea de introducere în România a suporturilor pentru care se datorează remunerația, indiferent dacă le aduce dintr-un stat membru al Uniunii Europene (realizând o achiziție intracomunitară în sens fiscal, definită prin art. 130 1 din Codul fiscal) sau dintr-un stat terț față de Uniunea Europeană (realizând un import, în sensul art. 131 din Codul fiscal).

Această interpretare este mai apropiată de cea regăsită în art. 14 2 din Legea nr. 8/1996 invocat de către recurent-pârâtă, conform căruia „prin import, în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe piața internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport". Definiția nu poate fi, însă, preluată tale quale, deoarece nu este creată în materia remunerației compensatorii pentru copia privată, ci a prerogativelor patrimoniale ale autorului unei opere, cu referire explicită la un anume obiect material introdus pe piața internă - originalul operei sau copii legal realizate de pe aceasta, fără legătură cu suporturi sau aparate ce permit reproducerea operei.

Astfel, semnificația noțiunii de importator în materia remunerației compensatorii pentru copia privată se conturează prin raportare la art. 14 din Legea nr. 8/1996, adaptat exigențelor art. 34 alin. (2) în așa fel încât dispozițiile art. 107 alin. (2) să producă efectele juridice preconizate de Directiva 2001/29/CE, interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cele două hotărâri menționate. În niciun caz, conținutul semantic al noțiunii de importator nu poate fi determinat prin raportare la normele fiscale invocate de către recurentă, deoarece astfel nu se garantează perceperea compensației în toate cazurile, respectiv în situațiile în care suporturile sunt aduse dintr-un alt stat membru UE.

Prin urmare, recurenta-pârâtă din cauză întrunește cerințele menționate pentru a fi considerat debitor, care a introdus în România suporturile pentru care se datorează remunerația, autorizat, în perioada dedusă judecății, așa cum în mod corect s-a constatat de către ambele instanțe de fond din cauză. S-a invocat și faptul că printr-un proiect de lege se intenționează modificarea art. 107 din lege, în sensul ca prin acesta să se prevadă că remunerația compensatorie se datorează de importatori precum și de către operatorii economici care introduc în circuitul comercial din România astfel de suporturi și aparate în cadrul comerțului intracomunitar. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte s-a pronunțat la termenul de judecată, ținând cont de faptul că aplicarea legii în timp înlătură discutarea în speță a unui proiect de modificare legislativă.

Considerentele reținute mai sus sunt suficiente în susținerea soluției pronunțate, neavând relevanță că în unele legislații europene, precizate și de recurenta - pârâtă, enumerarea debitorilor remunerației cuprinde pe importatori, alături de persoanele care realizează achiziții intracomunitare (în sensul Codului fiscal). Din normele similare din Franța și Belgia nu rezultă că s-a urmărit distingerea între operațiuni implicând, după caz, două state membre ale Uniunii Europene sau un stat membru și unul terț, ci asigurarea plății compensației în toate situațiile, fapt ce reiese, de exemplu, din practica instanțelor franceze. Astfel, cumpărătorul în cazul unei achiziții intracomunitare în sensul Codului fiscal este, în viziunea Curții de Casație din Franța, doar o persoană fizică identificabilă, care datorează remunerația în calitate de consumator (decizia din 27.11.2008 în dosarul nr. 07-150xx).

Pe de altă parte, mare parte din legislațiile statelor membre UE a păstrat noțiunea de importator pentru desemnarea, alături de fabricanți, a debitorilor remunerației, fără alte clarificări, cu atât mai puțin fără introducerea distincției între importuri și achiziții intracomunitare, astfel cum pretinde recurenta a fi fost necesar pentru a fi viabilă includerea sa în categoria debitorilor. Astfel, Olanda, de exemplu, are prevederi similare celor din România, anume că obligația de plată a redevenței pentru copia privată revine producătorului sau importatorului suportului pentru reproducere.

Din hotărârea pronunțată la data de 16 iunie 2011 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 462/09 (Stichtung de ThuiskopielOpus Supplies Deutschland GmbH), în care au fost citate normele olandeze relevante, rezultă că nici instanțele din Olanda nu interpretează noțiunea de import în sensul unei relații economice exclusiv între un stat membru al Uniunii Europene și un stat terț față de Uniunea Europeană, ci acceptă incidența sa chiar în raporturile economice care implică două state membre ale Uniunii Europene; astfel, au calificat drept import o operațiune de vânzare la distanță (care, în termeni fiscali, reprezintă fără dubiu o achiziție intracomunitară), considerând drept importator pe consumatorul individual, care achiziționează on - line suporturi de reproducere neutilizate (pct. 14 și 15 din hotărâre).

Curtea de la Luxemburg nu a ezitat să-i asimileze pe consumatorii finali drept importatori în cazul achiziționării on - line de suporturi de reproducere (pct. 38 și 39). De asemenea, legea dreptului de autor din Lituania conține prevederi similare, iar Curtea Supremă a interpretat noțiunea de importator din materia remunerației compensatorii pentru copia privată în sensul că vizează pe orice persoană care introduce pe teritoriul Lituaniei suporturi media care permit reproducerea de opere în scop personal, atât din state membre UE, cât și din state terțe. S-a considerat că, în caz contrar, nu ar fi atinsă finalitatea directivei de a asigura compensarea echitabilă a titularilor de drepturi (hotărârea civilă din 3 martie 2008, cauza Trajektorija nr. 3K-3-4/2008, în care se formulaseră apărări similare cu cele din cauza de față, privind distincția între importuri și achiziții intracomunitare din legislația fiscală).

În același sens, mai sus detaliat, s-a mai pronunțat această instanță, prin decizia nr. 8695 din 12 decembrie 2011. Constatând, prin urmare, că nu pot fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. și că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a legii, inclusiv din perspectiva dreptului comunitar, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat. În considerarea celor reținute mai sus în analiza criticilor formulate de reclamantă, cu aplicarea acelorași dispoziții ale art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C.proc.civ., s-a admis recursul declarat de această parte. S-a modificat în parte decizia, cu aplicarea art. 296 C.proc.civ., și s-a înlătura dispoziția referitoare la penalitățile