ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele : Prin sentința nr. 1307 din 16 octombrie 2007, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, a admis cererea reclamantei C. în contradictoriu cu pârâta SC G.S. SRL, a obligat pârâta la plata sumei de 269.876,52 lei RON, cu titlu de remunerație compensatorie pentru copia privată, pentru perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 și la plata sumei de 32.397,45 lei RON dobânda legală conform O.G. nr. 9/2000, către reclamantă, cu cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 3537 lei. În motivarea sentinței, s-a constatat că reclamanta din cauză este organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor privind operele scrise și a fost desemnat ca unic colector de către ORDA pentru remunerația compensatorie datorată de importatorii și fabricanții de aparate care permit reproducerea operelor scrise fixate pe suport grafic sau analog, prevăzută la art. 109 din Legea nr. 8/1996 în beneficiul autorilor și editorilor.

Tribunalul a constatat că reclamanta a înștiințat pârâta cu privire la obligația de plată a sumei restante privind remunerația compensatorii de 5% din prețul de vânzare al aparatelor fabricate în țară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate în perioada menționată prin acțiune, prin adresa 1542 din 12 octombrie 200, iar pârâta nu contestă obligația legală de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale de import, dar susține că această obligație, conform dispozițiilor legale în vigoare la data efectuării importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, se referă doar la copiatoare și multifuncționale cu funcție de copiere, întrucât pentru perioada avută de vedere de reclamantă în prezentul litigiu, respectiv 04 noiembrie 2002-14 iunie 2005, nici legea și nici alte acte normative rezultate în urma negocierilor dintre beneficiarii remunerației și titularii obligației legale nu stabileau o listă de aparate cărora li se aplică procentul prevăzut de lege.

Cu privire la aceste susțineri, tribunalul a dispus ca expertul să aibă în vedere la calculul remunerației compensatorii în procentul de 5% prevăzut în dispozițiile art. 34 și art. 109 din Legea nr. 8/1996, în forma inițială, și imprimantele, ținând cont de faptul că expertul trebuia să țină cont de toate aparatele având funcție de reproducere, întrucât funcția de reproducere a aparatului este aceea care determină aplicarea dispozițiilor legale citate, independent de modul de funcționare a aparatului respectiv și indiferent de împrejurarea că aparatul funcționează în mod autonom sau prin conexiune cu alte aparate și indiferent dacă reproducerea se face prin procedee optice sau prin prelucrarea informațiilor digitale, atâta timp cât rezultatul este sau poate fi acela al realizării unor copii, pentru uzul personal sau pentru cercul normal al unei familii, îndeplinind astfel condițiile prevăzute la art. 34 alin. (1) din legea dreptului de autor și putându-se încadra în dispozițiile art. 14 alin. (1) care definesc termenul de reproducere a operelor scrise.

În sensul celor arătate s-a pronunțat instanța de control judiciar, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 101A, astfel că tribunalul a respins susținerile pârâtei în sensul că legiuitorul nu a stabilit lista aparatelor cu privire la care există obligația de plată pentru perioada de dinaintea aplicării Deciziei nr. 147/2005 a ORDA, că pârâta nu a fost informată cu privire la aceste aspecte de către reclamantă care încearcă să determine aplicarea retroactivă a dispozițiilor Hotărârii Arbitrale din 23 mai 2005, publicată prin decizia ORDA.

Tribunalul a apreciat că nu este relevantă opinia ORDA (conform adresei 2546 din 24 aprilie 2003) cu privire la lista aparatelor care trebuie avute în vedere la plata remunerației pentru copia privată, cu atât mai mult cu cât instituția în cauză a emis anterior o opinie contrară privind aceeași problemă (adresa nr. 1175 din 28 mai 2001), iar competența în interpretarea dispozițiilor legale și cu privire la respectarea și aplicarea acestora, mai ales în cazul soluționării pretențiilor formulate de beneficiarii legii, revine instanței de judecată.

Pe de altă parte, ca urmare a negocierilor intervenite între actorii interesați, aceștia au confirmat lista aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie, ca fiind fotocopiatoare, imprimante, scannere și aparate multifuncționale cu/fără funcție de reproducere, stabilindu-se însă alte procente aplicabile valorii acestora, decât procentul de 5% prevăzut de lege, acesta fiind, însă, avut în vedere până la data intrării în vigoare a hotărârii arbitrale care a stabilit noile procente, respectiv până în iunie 2005. Tribunalul a constatat, pe baza concluziilor expertului, că din totalul aparatelor importate de pârâtă, valoarea imprimantelor este de 53.975.305.913 lei, iar prin aplicarea cotei legale de 5% rezultă suma de 2.698.765.296 lei Rol, iar dobânda legală aplicată la totalul importurilor din perioada menționată este de 323.974.585 Rol, dispunând în consecință.

Prin decizia nr. 61 din 19 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă SC G.S. SRL împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 7410 din 21 octombrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta C., a fost casată decizia și trimisă cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel București.

În motivarea deciziei de casare, s-a reținut, în esență, că instanța de apel, analizând pretențiile reclamantei exclusiv pe temeiul dispozițiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996, astfel cum acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 285/2004, nu a ținut cont de împrejurarea că art. 107, în forma citată și aplicată de instanța de apel, a fost introdus abia prin Legea nr. 285/2004, care a intrat în vigoare la data de 30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data publicării legii în M. Of. - 30 iulie 2004). Or, pretențiile deduse judecății au vizat perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, care se suprapune doar parțial cu cea de după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, respectiv doar între 30 august 2004 și 14 iunie 2005, ceea ce înseamnă că instanța de apel a făcut o aplicare retroactivă a dispozițiilor art. 107, în ceea ce privește perioada anterioară începerii activității Legii nr. 285/2004.

Ca atare, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea art. 107 pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, analizând natura aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată prin prisma unei alte norme decât cea în vigoare la acel moment, anume art. 109 și art. 34, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004, al căror conținut este diferit de cel al dispozițiilor legale la care instanța de apel a făcut referire. Această constatare echivalează cu necercetarea fondului pretențiilor pentru perioada în discuție, motiv pentru care se impune reanalizarea pretențiilor reclamantei în raport de normele în vigoare, potrivit regulii tempus regit actum sens în care înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța de recurs a constatat că aceeași concluzie este valabilă și în ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, însă pentru argumente diferite. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, instanța de apel a apreciat în mod corect că legea aplicabilă raportului juridic născut din obligația de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată în perioada în discuție este reprezentată de art. 107 din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 285/2004. Astfel, art. 109 care reglementa, în forma inițială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remunerației pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost abrogat expres prin Legea nr. 285/2004.

Prin art. 107 reformulat prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit că autorii operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul la o remunerație compensatorie pentru copia privată, efectuată în condițiile prevăzute la art. 34 alin. (2). Dată fiind abrogarea expresă, art. 109 ar putea fi aplicabil doar în virtutea unei ultraactivități prevăzute expres de legiuitor. Potrivit art. IV din Legea nr. 285/2004, „In termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să inițieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind, remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare". Această normă tranzitorie vizează exclusiv cuantumul remunerației, nu și categoriile de aparate pentru care aceasta se datorează.

În condițiile în care procentul ce interesează calculul remunerației nu constituie obiect de analiză în cauză - deoarece reclamanta nu a învestit instanța de apel pe acest aspect -, norma tranzitorie, în raport cu care recurenta a susținut că art. 109 ultraactivează, nu este incidență de plano, constatându-se, așadar, că nu există niciun temei al supraviețuirii art. 109 după data de 30 august 2004, din perspectiva categoriilor de aparate pentru care este datorată remunerația pentru copia privată. Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a analizat cerințele art. 107, cu referire la art. 34 alin. (2), la care noma trimite expres, pentru pretențiile vizând perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 (doar cu privire la imprimante, singurele asemenea aparate pentru care prima instanță,a constatat că subzistă obligația de plată în sarcina pârâtei).

Curtea de Apel, evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele în discuție nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele incidente. Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispozițiilor art. 107 și 34 alin. (2), referindu-se doar la condițiile din art. 109 (nerelevante pentru perioada de după 30 august 2004). Este, de asemenea, lipsită de suport susținerea recurentei în sensul că, prin aprecierile formulate, instanța de apel a eludat nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate de părți, prin care s-a stabilit contrariul.

Singura expertiză judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil L.I., în faza judecății în primă instanță, probă care nu a avut ca obiectiv determinarea aparatelor pentru care este datorată remunerația, prin prisma cerințelor legale, ci doar calculul remunerației pe baza importurilor efectuate de către pârâtă, s-a conchis prin decizia de recurs, în motivarea soluției de casare și de trimitere a cauzei spre rejudecare. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. 8139/2/2009* iar prin decizia nr. 64 din 5 aprilie 2012, această instanță a admis apelul pârâtei SC G.S.

SRL împotriva sentinței nr. 1307 din 16 octombrie 2007, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, s-a constatat, în primul rând, că, în considerarea criticilor vizând aplicarea legii în perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu a fost cercetat fondul pretențiilor reclamantei în raport de legea aplicabilă, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu toate acestea, existând o casare formală a întregii decizii, instanța de apel a apreciat că trebuie să se pronunțe asupra întregii cauze, cu reținerea puterii de lucru judecat a celor statuate de instanța de recurs cu privire la pretențiile vizând perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005. În primul ciclu procesual, Curtea de Apel, evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele în discuție nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele incidente.

Criticile din recurs ale reclamantei pe acest aspect au fost înlăturate, pe de o parte deoarece reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispozițiilor art. 107 și 34 alin. (2), referindu-se doar la condițiile din art. 109 - care au fost considerate nerelevante pentru perioada de după 30 august 2004; pe de altă parte, nu s-a putut reține critica în sensul că instanța de apel a eludat concluziile raportului de expertiză, deoarece singura expertiză judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil L.I., în faza judecății în primă instanță, probă care nu a avut ca obiectiv determinarea aparatelor pentru care este datorată remunerația, prin prisma cerințelor legale, ci doar calculul remunerației pe baza importurilor efectuate de către pârâtă.

Drept urmare, pentru perioada 30 august 2004-14 iunie 2005, s-a reținut de instanța supremă că în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că imprimantele nu aveau aptitudinea de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispozițiilor art. 107 și 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel că pârâta nu datora remunerație. În ceea ce privește pretențiile deduse judecății pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, așa cum a statuat instanța de recurs, textul legal aplicabil este cel al art. 109 din Legea nr. 8/1996, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 285 /2004.

Dispozițiile art. 109 din Legea nr. 8/1996 erau aplicabile în perioada pentru care reclamanta solicită plata de care pârâtă a remunerației compensatorii, însă aceste dispoziții determină generic aparatele în raport de care se calculează remunerația compensatorie, fără a stabili o listă concretă a aparatelor „ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog". De asemenea, potrivit art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, reclamantei îi revenea obligația de a elabora tabele și de a negocia cu utilizatorii metodologii, iar reclamanta nu și-a îndeplinit această obligație, condiții în care plata remunerației s-a realizat, cu acordul tacit al reclamantei, doar pentru copiatoare și multifuncționale cu funcție de copiere, doar acestea fiind acceptate ca făcând parte din categoria aparatelor avute în vedere de art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată.

Din probele dosarului nu a rezultat că, anterior metodologiei stabilite după intrarea în vigoare a modificărilor la Legea nr. 8/1996 (respectiv prin hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, publicată la 14 iunie 2005), reclamanta ar fi solicitat ca la stabilirea remunerației să fie avute în vedere și alte aparate decât copiatoarele și multifuncționalele cu funcție de copiere.

Abia ulterior, la modificarea Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, s-a stabilit că remunerația va fi calculată în raport de aparatele care, „indiferent de modul de funcționare", sunt „concepute pentru realizarea de copii", ce „permit reproducerea operelor". Abia folosirea în cadrul textului legal a expresiei „indiferent de modul de funcționare" a putut permite ca în sfera aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie să fie incluse și scannerele, imprimantele și multifuncționalele fără funcție de copiere, aceste aparate neputând, în sine, să realizeze reproduceri ale operelor în discuție, acest rezultat fiind atins în cazul scannerelor și imprimantelor numai în măsura în care aceste periferice sunt interconectate din punct de vedere hardware la un sistem de calcul, pe care este implementat software-ul adecvat gestionarii activității acestui aparat.

Multifuncționalele fără funcție de copiere (scanner, imprimanta sau fax) necesită, ca și scannerele și imprimantele, conectarea la un sistem de calcul care poate prelua gestionarea activității acestui aparat și implicit a funcțiilor sale.

Concluzia sus-menționată se desprinde din dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, care stabileau că „prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înțelege realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, în orice formă materială". Cât privește imprimanta, aceasta s-ar fi putut încadra în dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în sensul că ar fi realizat funcția de reproducere, însă nu îndeplinea condițiile prevăzute de dispozițiile art. 109 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care vorbesc de „aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog." Or, imprimantele, deși conduc la realizarea unor copii în formă materială, nu pot reproduce în mod direct opere fixate pe suport grafic sau analog, ci doar opere fixate pe suport digital.

În raport de dispozițiile legale incidente în cauză, care au avut un caracter ambiguu, și în raport de împrejurarea că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a negocia metodologiile aplicabile, potrivit art. 130 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, negociere ce ar fi putut conduce la stabilirea unei liste a aparatelor în discuție, listă opozabilă celor ținuți de obligația plații remunerației, instanța a constatat că dispozițiile legale nu pot fi interpretate în sensul că pârâta ar fi datorat remunerație pentru copia privată pentru imprimante. În ceea ce privește Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005, s-a apreciat că nu poate fi aplicată raportului juridic dedus judecății, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă a acesteia.

Curtea a înlăturat argumentele deduse din conținutul adreselor depuse la dosar, prin care ORDA și-a exprimat punctul de vedere cu privire la aspectele în discuție, constatând că sarcina interpretării acestor dispoziții legale revine instanței și, în plus, adresele invocate prin cererea de apel de pârâtă sunt din anii 2001 și 2003, mult anterioare modificărilor legislative analizate mai sus și care au conturat opinia Curții cu privire la chestiunea în litigiu. Au fost înlăturate și celelalte apărări ale intimatei din întâmpinarea depusă în apel, privind în principal chestiunea procentului folosit pentru calculul remunerației compensatorii în perioada de referință, cu motivarea că aceasta nu face obiectul discuției în apel, deoarece criticile vizează exclusiv nedatorarea sumelor pretinse și nu cuantumul acesteia (respectiv procentul din valoarea de import a aparatelor), așa cum a reținut și instanța supremă și a trimis spre rejudecare.

Prin prisma acestor constatări, s-a apreciat că sunt lipsite de relevanță și, ca atare, nefondate, criticile legate de acordarea a mai mult decât s-a cerut, de caracterul civil sau comercial al dobânzii datorate (caracterul accesoriu al acestora implicând nedatorarea lor, în condițiile inexistenței debitului principal), de neregulile procedurale comise în legătură cu efectuarea expertizei (greșita analizare și respingere a obiecțiunilor pârâtei), de greșita respingere a probei cu interogatoriul reclamantei, critici ce oricum au rămas fără obiect în apel, unde s-a efectuat o nouă expertiză pentru calculul dobânzii ce ar fi fost datorată dacă aceasta ar fi avut caracter civil și s-a încuviințat și administrat proba cu interogatoriul reclamantei.

De asemenea, Curtea a constatat că greșeala instanței nu era legată de interpretarea probelor administrate, ci de neobservarea modificărilor legislative intervenite în perioada de referință, cu consecința interpretării greșite a legii aplicabile, astfel că nu a reținut critica privind aprecierea greșită a probelor. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - Instanța de apel a considerat în mod greșit și contradictoriu faptul că din interpretarea legii aplicabile perioadei în litigiu, 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, respectiv prevederile art. 109 cu referire la art. 14 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, trebuie excluse imprimantele.

Deși instanța constată rolul imprimantelor de a permite reproducerea în sensul dispozițiilor art. 14 din lege, respectiv de a realiza copii în orice formă materială, în aplicarea art. 109 din lege instanța exclude acest rol, eliminând practic gama aparatelor imprimante din sfera plății de remunerație compensatorie. Art. 109 din Legea nr. 8/1996 are, pe de o parte, un caracter imperativ în ceea ce privește subiecții obligați la plata de remunerație și anume importatorii și fabricanții de aparate și un caracter supletiv în ceea ce privește funcțiile aparatelor supuse plății de remunerație, respectiv îndeplinirea doar a condiției „de a permite" reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog.

Or, printr-o interpretare restrictivă, instanța de apel a lipsit art. 109 din lege de efecte în susținerea remunerației compensatorii pentru copia privată datorată autorilor stabilită în mod neechivoc de legiuitori. Mai mult decât atât, instanța de apel a creat un dublu caracter restrictiv, prin coroborarea dispozițiilor imperative art. 109 de dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ce vizează stabilirea de metodologii, Or, art. 109 alin. (2) reprezintă însăși metodologia de urmat pentru toți importatorii și fabricanții de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, stabilind plata remunerației compensatorii pentru copia privată în procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale, aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog importate; momentul plății, respectiv cel al punerii în circulație pe teritoriul național a acestor aparate.

De altfel coroborarea art. 109 alin. (2) cu art. 130 alin. (1) lit. b) este arbitrară și greșit interpretată de instanța de apel, având în vedere faptul că art. 130 alin. (1) lit. b) din lege stabilește în mod supletiv dreptul organismelor de gestiune colectivă de a formula metodologii ce trebuiesc negociate cu utilizatorii pentru plata de drepturi ce fac imposibilă autorizarea individuală. Sunt definiți „utilizatorii", adică acele persoane fizice sau juridice care utilizează operele titularilor de drepturi. Or, importatorii și fabricanții de aparate supuse copiei private nu sunt asemenea utilizatori, ei neutilizând operele reproduse pe suport grafic sau analog.

Mai mult, art. 130 alin. (1) lit. b) stabilește metodologii pentru plata de drepturi de autor, or remunerația compensatorie pentru copia privată nu este un drept distinct prevăzut la art. 13 din lege, ci este o excepție, un beneficiu legal consacrat distinct titularilor de drepturi în condițiile art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată. Instanța de apel a considerat greșit că adresele Oficiului Român pentru Drepturile de Autor adresate atât fabricanților și importatorilor cât și organismului de gestiune colectivă C. în perioada 2001-2003, deci pe perioada în litigiu și anterior acesteia, cu privire la aparatele ce permit reproducerea, nu pot fi avute în vedere drept argumente în soluționarea litigiului considerând ab initio, în mod nefondat, faptul că intimata a fost favorizată de un eventual caracter ambiguu al legii.

Aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, aparate pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată în procent de 5%, potrivit art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, au fost stabilite în mod cert odată cu operațiunile de vămuire realizate de organele vamale, ale căror cuantumuri datorate pe grupe de produse au fost transmise detaliat prin Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Astfel, aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog respectiv: imprimante, scannere, multifuncționale, copiatoare, prin caracteristicile lor de imprimare, printare, scanare, faximilare au ca finalitate reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, legitimând plata remunerației compensatorii pentru copia privată încă de la apariția Legii nr. 8/1996, nemodificată.

Pentru colectarea cât mai eficientă a acestor remunerații, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor și Autoritatea Națională a Vămilor au încheiat un protocol în baza căruia reclamanta, în calitate de unic colector al copiei private în domeniul operelor scrise, obțin situația exactă a importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog pentru fiecare subiect obligat la plata remunerației compensatorii pentru copia privată.

Intimata-pârâtă, deși a fost înștiințată de către reclamantă în legătură cu sumele de bani datorate cu acest titlu, fără a contesta comunicările transmise de subscrisa C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor privind obligațiile de plată - astfel cum a reținut prima instanță -, nu și-a îndeplinit obligația legală de comunicare a situațiilor importurilor și nu a achitat remunerațiile datorate, Recurenta a arătat că sistemul de implementare al copiei private, atât din punctul de vedere al remunerației, cât și din punctul de vedere al aparatelor ce permit reproducerea, se raportează la Directiva 29/CE/2001, care a fost preluată în legislația de proprietate intelectuală națională.

- Instanța de apel a respins ab initio apărările reclamantei în legătură cu perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, pe considerentul că nu sunt aplicabile art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată. Or, reclamanta a formulat în cauză pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996, astfel încât instanța de apel avea obligația stabilirii normei incidente, neputând a-și nega propriile atribuții de analiză a motivelor de apel, inclusiv pe acest aspect. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul nu este fondat Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii având ca obiect plata remunerației compensatorii pentru copia privată cuvenite autorilor operelor scrise pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, colectată prin intermediul reclamantei și datorată de pârâtă, ca importator de aparate care permit reproducerea operelor scrise.

În rejudecarea apelului, pretențiile reclamantei au fost analizate distinct pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, respectiv pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, în funcție de modificarea adusă Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, instanța de apel conformându-se în acest fel deciziei de casare nr. 7410 din 21 octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de apel a respins ab initio apărările reclamantei, pe considerentul că nu sunt aplicabile art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, ignorând, astfel, obligația ce-i revenea în sensul stabilirii normei incidente și al analizării motivelor de apel.

Într-adevăr, instanța de apel nu a cercetat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe cu privire la perioada în discuție, însă nu în considerarea unei greșite invocări, prin motivele de apel, a normei incidente, astfel cum susține recurenta, ci pentru că a considerat că aceste pretenții ale reclamantei au fost irevocabil soluționate în ciclul procesual anterior, față de dezlegările date prin decizia de casare. Se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia de casare nr. 7410 din 21 octombrie 2011 s-a arătat că prin decizia nr. 61 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, pretențiile reclamantei pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 au fost analizate prin prisma normei corect stabilite ca fiind incidență în cauză, respectiv art. 107 cu referire la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004, fără ca reclamanta să fi formulat critici asupra aprecierii instanței de apel în legătură cu aptitudinea imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul art. 107 din lege.

Rezultă, în acest fel, că instanța de casare nu s-a considerat învestită cu cercetarea pe acest aspect a legalității deciziei recurate, motiv pentru care nu a analizat ea însăși modul de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 107. Mai mult, a precizat expres, în finalul considerentelor că a dispus rejudecarea apelului exclusiv cu privire la perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004 (pentru care instanța de apel făcuse o aplicare greșită a legii, neintrând în cercetarea fondului). Drept urmare, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 a intrat în puterea lucrului judecat, după cum, în mod corect, s-a reținut în rejudecarea apelului, dându-se eficiență considerentelor deciziei de casare.

În ceea ce privește perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, pentru care sunt aplicabile, necontestat, prevederile art. 109 din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară modificărilor aduse prin legea nr. 285/2004, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, atunci când a exclus imprimantele din sfera aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată colectată de către reclamantă.

În conformitate cu art. 109, remunerația pentru copia privată efectuată în condițiile art. 34 din lege, datorată autorilor și editorilor de opere fixate pe un suport grafic sau analog „va fi plătită de fabricanții sau importatorii de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog." Instanța de apel a apreciat că imprimantele nu intră în categoria aparatelor vizate de normă, deoarece, chiar dacă sunt apte să realizeze copii în formă materială, în sensul art. 14 alin. (1) din lege, nu pot reproduce în mod direct opere fixate pe suport grafic sau analog, ci doar opere fixate pe suport digital. Astfel, pentru realizarea acestui rezultat, este necesară conectarea la un sistem de calcul, care poate prelua gestionarea activității acestui aparat și, implicit, a funcțiilor sale.

Recurenta nu a contestat aprecierea caracteristicilor tehnice redate în decizia recurată, ci a susținut că norma nu trebuie interpretată restrictiv, fiind suficientă existența funcției de reproducere a operelor fixate pe suport grafic sau analog, prevăzută de art. 14 din lege. Altfel spus, este esențial faptul că imprimantele „permit" - în termenii normei - reproducerea operelor, indiferent dacă realizarea de copii în formă materială are loc direct sau indirect, prin conectarea imprimantei la un alt aparat. Această interpretare propusă de către recurentă nu concordă cu concepția legiuitorului din anul 1996, reflectată în conținutul art. 109 cu referire la art. 14 și 34 alin. (2). Art. 109 reprezintă temeiul obligației de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise, fiind norma din care rezultă condițiile de plată a remunerației în funcție de tipul aparatelor cu funcții relevante de reproducere.

Astfel, nu orice aparate care asigură realizarea de copii în formă materială, în sensul art. 14 din lege (ce conține definiția „reproducerii de opere") generează obligația de plată a remunerației, ci numai cele îndeplinesc condițiile deduse din art. 109. Din acest punct de vedere, contrar susținerilor recurentei, sintagma din textul art. 109 „aparate ce permit reproducerea" nu este suficientă pentru stabilirea categoriilor de aparate pentru care se datorează remunerația, cât timp se referă generic la funcțiile de reproducere a operelor, nu numai a celor scrise, motiv pentru care aceeași formulare se regăsește și în conținutul art. 34, ce reglementează excepția copiei private (reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii).

În art. 109, s-a prevăzut explicit tipul de suport pe care este fixată opera reprodusă, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere pentru plata remunerației doar aparatele ce asigură reproducerea de opere fixate pe suport grafic sau analog, excluzându-le pe cele care asigură reproducerea de pe suporturi neanalogice, cum sunt cele digitale, astfel cum, în mod corect, a interpretat instanța de apel. Dacă norma ar fi interpretată extensiv, astfel cum propune recurenta, ar însemna ca precizarea explicită a tipului de suport pe care este fixată opera aptă a fi reprodusă este lipsită de relevanță, neexistând nicio justificare pentru care legiuitorul a înțeles să dea semnificație unei asemenea precizări.

Or, imprimantele nu pot asigura decât reproducerea de opere fixate pe un suport digital, indiferent de faptul dacă, în prealabil, au fost fixate pe un suport grafic sau analog și au fost transformate cu ajutorul altor aparate cu funcții specifice (scannere) în documente stocate într-un calculator. Această concepție a legiuitorului este confirmată prin modul diferit de reglementare a plății remunerației, în funcție de tipul aparatelor, conceput prin O.U.G. nr. 123/2005, prin care a fost transpusă Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, în vederea aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, prin modificarea legislativă survenită, s-a prevăzut, de această dată, tipul de suport pe care se realizează reproducerea operelor, indiferent de tipul de suport pe care este fixată opera („operele susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect"). Sunt vizate toate aparatele concepute pentru realizarea de copii „pe hârtie", fără a avea relevanță dacă s-a ajuns la acest rezultat prin intermediul unui singur aparat („direct", de exemplu, fotocopiator) ori al mai multor aparate („indirect", de exemplu, scanner - calculator - imprimantă). În reglementarea actuală, esențial este rezultatul, și nu mijlocul tehnic prin care s-a ajuns la acesta, constatare explicit redată în expunerea de motive a propunerii Comisiei Europene (documentul COM/97/0628), pe baza căreia a fost adoptată Directiva 2001/29.

Or, diferența de concepție a legiuitorului român este evidentă, în sensul că, în reglementarea de la nivelul anului 1996, s-a avut în vedere nu numai rezultatul, ci, mai ales, tehnologia utilizată (concepție explicabilă, poate, prin nivelul tehnologiei la acel moment), respectiv aparatele concepute pentru realizarea de copii direct de pe suport grafic sau analog, în categoria cărora nu se încadrează și imprimantele. Nu este posibilă interpretarea normei de la nivelul anului 2006 prin prisma directivei, cât timp obligația instanței de judecată de interpretare a dreptului național prin prisma dreptului Uniunii Europene subzistă doar în legătură cu raporturi juridice derulate în perioada ulterioară aderării României la Uniunea Europeană, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește referirile instanței de apel la dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, într-adevăr, această normă nu este relevantă în materia remunerației compensatorii pentru copia privată, fără, însă, ca acest fapt să afecteze raționamentul juridic expus anterior, întrucât nu era vorba despre un argument decisiv în adoptarea soluției din decizia recurată. Sunt nefondate susținerile din motivarea recursului referitoare la relevanța poziției exprimate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor cu privire la aparatele de permite reproducerea operelor scrise, în condițiile în care interpretarea normei aplicabile este atributul exclusiv al instanței de judecată, în procesul aplicării sale în cauzele soluționate.

Față de considerentele expuse, înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta reclamantă la plata sumei de 13569 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC G.S. SRL, reprezentând onorariu avocat, conform facturii depuse la fila 23 din acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat , recursul declarat de reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor împotriva deciziei nr. 64A din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 13569 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC G.S. SRL Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.