ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele

:

Prin sentința nr.

1307 din 16 octombrie 2007, Tribunalul București, Secția a

III-a Civilă,

a admis cererea

reclamantei C. în contradictoriu cu

pârâta SC G.S. SRL, a obligat pârâta la plata sumei de

269.876,52 lei

RON, cu titlu de remunerație compensatorie pentru copia

privată, pentru

perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 și la plata sumei de

32.397,45 lei

RON dobânda legală conform O.G. nr. 9/2000, către

reclamantă, cu

cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 3537 lei.

În motivarea sentinței, s-a constatat

că reclamanta din cauză este organism de gestiune colectivă a drepturilor de

autor privind operele scrise și a fost desemnat ca unic colector de către ORDA

pentru remunerația compensatorie datorată de importatorii și fabricanții de

aparate care permit reproducerea operelor scrise fixate pe suport grafic sau

analog, prevăzută la art. 109 din Legea nr. 8/1996 în beneficiul autorilor și

editorilor.

Tribunalul a

constatat că reclamanta a înștiințat pârâta cu privire la obligația de plată a

sumei restante privind remunerația compensatorii de 5% din prețul de vânzare al

aparatelor fabricate în țară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele

vamale pentru aparatele importate în perioada menționată prin acțiune, prin

adresa 1542 din 12 octombrie 200, iar pârâta nu contestă obligația legală de

plată a remunerației compensatorii pentru copia privată de 5% din valoarea

înscrisă în documentele vamale de import, dar susține că această obligație,

conform dispozițiilor legale în vigoare la data efectuării importurilor de

aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, se

referă doar la copiatoare și multifuncționale cu funcție de copiere, întrucât

pentru perioada avută de vedere de reclamantă în prezentul litigiu, respectiv

04 noiembrie 2002-14 iunie 2005, nici legea și nici alte acte normative

rezultate în urma negocierilor dintre beneficiarii remunerației și titularii

obligației legale nu stabileau o listă de aparate cărora li se aplică procentul

prevăzut de lege.

Cu privire la aceste susțineri,

tribunalul a dispus ca expertul să aibă în vedere la calculul remunerației

compensatorii în procentul de 5% prevăzut în dispozițiile art. 34 și art. 109

din Legea nr. 8/1996, în forma inițială, și imprimantele, ținând cont de faptul

că expertul trebuia să țină cont de toate aparatele având funcție de

reproducere, întrucât funcția de reproducere a aparatului este aceea care

determină aplicarea dispozițiilor legale citate, independent de modul de

funcționare a aparatului respectiv și indiferent de împrejurarea că aparatul

funcționează în mod autonom sau prin conexiune cu alte aparate și indiferent

dacă reproducerea se face prin procedee optice sau prin prelucrarea

informațiilor digitale, atâta timp cât rezultatul este sau poate fi acela al

realizării unor copii, pentru uzul personal sau pentru cercul normal al unei

familii, îndeplinind astfel condițiile prevăzute la art. 34 alin. (1) din legea

dreptului de autor și putându-se încadra în dispozițiile art. 14 alin. (1) care

definesc termenul de reproducere a operelor scrise.

În sensul celor arătate s-a pronunțat

instanța de control judiciar, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.

101A, astfel că tribunalul a respins susținerile pârâtei în sensul că

legiuitorul nu a stabilit lista aparatelor cu privire la care există obligația

de plată pentru perioada de dinaintea aplicării Deciziei nr. 147/2005 a ORDA,

că pârâta nu a fost informată cu privire la aceste aspecte de către reclamantă

care încearcă să determine aplicarea retroactivă a dispozițiilor Hotărârii

Arbitrale din 23 mai 2005, publicată prin decizia ORDA.

Tribunalul a

apreciat că nu este relevantă opinia ORDA (conform adresei 2546 din 24 aprilie 2003)

cu privire la lista aparatelor care trebuie avute în vedere la plata

remunerației pentru copia privată, cu atât mai mult cu cât instituția în cauză

a emis anterior o opinie contrară privind aceeași problemă (adresa nr. 1175 din

28 mai 2001), iar competența în interpretarea dispozițiilor legale și cu

privire la respectarea și aplicarea acestora, mai ales în cazul soluționării

pretențiilor formulate de beneficiarii legii, revine instanței de judecată.

Pe de altă

parte, ca urmare a negocierilor intervenite între actorii interesați, aceștia

au confirmat lista aparatelor pentru care se datorează remunerație

compensatorie, ca fiind fotocopiatoare, imprimante, scannere și aparate

multifuncționale cu/fără funcție de reproducere, stabilindu-se însă alte

procente aplicabile valorii acestora, decât procentul de 5% prevăzut de lege,

acesta fiind, însă, avut în vedere până la data intrării în vigoare a hotărârii

arbitrale care a stabilit noile procente, respectiv până în iunie 2005.

Tribunalul a constatat, pe baza

concluziilor expertului, că din totalul aparatelor importate de pârâtă,

valoarea imprimantelor este de 53.975.305.913 lei, iar prin aplicarea cotei

legale de 5% rezultă suma de 2.698.765.296 lei Rol, iar dobânda legală aplicată

la totalul importurilor din perioada menționată este de 323.974.585 Rol,

dispunând în consecință.

Prin decizia nr. 61 din 19 februarie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală,

a

fost admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă SC G.S. SRL împotriva

sentinței menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 7410 din 21 octombrie

2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă,

a fost admis recursul declarat de

reclamanta C., a

fost casată decizia și trimisă cauza pentru

rejudecare la Curtea de Apel București.

În motivarea

deciziei de casare, s-a reținut, în esență, că instanța

de apel, analizând pretențiile

reclamantei exclusiv pe temeiul

dispozițiilor

art. 107 din Legea nr. 8/1996, astfel cum acest act normativ

a fost modificat prin Legea nr. 285/2004, nu a

ținut cont de împrejurarea

că art. 107,

în forma citată și aplicată de instanța de apel, a fost introdus

abia

prin Legea nr. 285/2004, care a intrat în vigoare la data de

30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data

publicării legii în M. Of.

- 30 iulie 2004).

Or, pretențiile

deduse judecății au vizat perioada 4 noiembrie 2002 -

14 iunie 2005,

care se suprapune doar parțial cu cea de după intrarea în

vigoare a Legii nr. 285/2004,

respectiv doar între 30 august 2004 și

14

iunie 2005, ceea ce înseamnă că instanța de apel a făcut o aplicare

retroactivă a dispozițiilor art. 107, în ceea ce

privește perioada anterioară

începerii activității Legii nr. 285/2004.

Ca atare, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea art. 107

pentru perioada 4

noiembrie 2002 - 29 august 2004, analizând natura aparatelor

pentru care se

datorează remunerația compensatorie pentru copia privată

prin prisma unei

alte norme decât cea în vigoare la acel moment, anume art. 109 și art. 34, în

forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.

285/2004, al

căror conținut este diferit de cel al dispozițiilor legale la

care instanța de apel a făcut

referire.

Această constatare echivalează cu

necercetarea fondului

pretențiilor pentru

perioada în discuție, motiv pentru care se impune

reanalizarea pretențiilor reclamantei în raport de

normele în vigoare, potrivit regulii tempus regit actum sens în care înalta

Curte a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța de recurs a constatat că aceeași concluzie este valabilă și

în ceea ce

privește pretențiile formulate pentru perioada 30 august 2004 -

14 iunie 2005, însă pentru argumente

diferite.

Contrar

susținerilor recurentei - reclamante, instanța de apel a

apreciat în mod

corect că legea aplicabilă raportului juridic născut din

obligația de

plată a remunerației compensatorii pentru copia privată în

perioada în

discuție este reprezentată de art. 107 din Legea nr. 8/1996, în

forma modificată prin Legea nr. 285/2004.

Astfel, art. 109

care reglementa, în forma inițială a Legii nr.

8/1996, cuantumul remunerației pentru copia privată datorate autorilor

de

opere scrise de

către importatorii de aparate care permit reproducerea unor asemenea opere,

într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru

aparatele importate, a fost abrogat expres prin Legea nr. 285/2004.

Prin art. 107

reformulat prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit că autorii operelor

reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul la o remunerație

compensatorie pentru copia privată, efectuată în condițiile prevăzute la art. 34

alin. (2).

Dată fiind abrogarea expresă, art. 109

ar putea fi aplicabil doar în virtutea unei ultraactivități prevăzute expres de

legiuitor.

Potrivit art. IV din Legea nr. 285/2004,

„In termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de

gestiune colectivă sunt obligate să inițieze procedurile de negociere pentru

stabilirea metodologiilor privind, remunerațiile cuvenite titularilor de

drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor

prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile stabilite prin actele

normative în vigoare".

Această normă

tranzitorie vizează exclusiv cuantumul remunerației, nu și categoriile de

aparate pentru care aceasta se datorează.

În condițiile

în care procentul ce interesează calculul remunerației nu constituie obiect de

analiză în cauză - deoarece reclamanta nu a învestit instanța de apel pe acest

aspect -, norma tranzitorie, în raport cu care recurenta a susținut că art. 109

ultraactivează, nu este incidență de plano, constatându-se, așadar, că nu

există niciun temei al supraviețuirii art. 109 după data de 30 august 2004, din

perspectiva categoriilor de aparate pentru care este datorată remunerația

pentru copia privată.

Drept urmare, în mod corect, instanța

de apel a analizat cerințele art. 107, cu referire la art. 34 alin. (2), la

care noma trimite expres, pentru pretențiile vizând perioada 30 august 2004 -

14 iunie 2005 (doar cu privire la imprimante, singurele asemenea aparate pentru

care prima instanță,a constatat că subzistă obligația de plată în sarcina

pârâtei).

Curtea de Apel, evocând fondul, a

respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele în discuție nu

sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin

ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit copierea numai în cadrul

folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că

aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele

incidente.

Prin motivele de recurs, reclamanta nu

a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii imprimantelor de a

permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispozițiilor art. 107 și 34

alin. (2), referindu-se doar la condițiile din art. 109 (nerelevante pentru

perioada de după 30 august 2004).

Este, de asemenea, lipsită de suport

susținerea recurentei în sensul că, prin aprecierile formulate, instanța de

apel a eludat nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate de părți,

prin care s-a stabilit contrariul.

Singura expertiză judiciară pe

aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil L.I., în faza

judecății în primă instanță, probă care nu a avut ca obiectiv determinarea

aparatelor pentru care este datorată remunerația, prin prisma cerințelor

legale, ci doar calculul remunerației pe baza importurilor efectuate de către

pârâtă, s-a conchis prin decizia de recurs, în motivarea soluției de casare și

de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Curții de Apel București, Secția a IX a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. 8139/2/2009*

iar prin decizia nr. 64 din 5 aprilie 2012,

această instanță a admis apelul pârâtei SC G.S. SRL

împotriva sentinței nr. 1307 din 16 octombrie 2007, pe care a schimbat-o în

tot, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Pentru a

decide astfel, s-a constatat, în primul rând, că, în considerarea criticilor

vizând aplicarea legii în perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu a fost

cercetat fondul pretențiilor reclamantei în raport de legea aplicabilă, a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu toate acestea, existând o casare

formală a întregii decizii, instanța de apel a apreciat că trebuie să se

pronunțe asupra întregii cauze, cu reținerea puterii de lucru judecat a celor

statuate de instanța de recurs cu privire la pretențiile vizând perioada 30

august 2004 - 14 iunie 2005.

În primul ciclu procesual, Curtea de

Apel, evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că

aparatele în discuție nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite

copierea operelor prin ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit

copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer)

iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie,

astfel cum prevăd textele incidente.

Criticile din

recurs ale reclamantei pe acest aspect au fost înlăturate, pe de o parte

deoarece reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva

aptitudinii imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în

contextul dispozițiilor art. 107 și 34 alin. (2), referindu-se doar la

condițiile din art. 109 - care au fost considerate nerelevante pentru perioada

de după 30 august 2004; pe de altă parte, nu s-a putut reține critica în sensul

că instanța de apel a eludat concluziile raportului de expertiză, deoarece

singura expertiză judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de

expertul contabil L.I., în faza judecății în primă instanță, probă care nu a

avut ca obiectiv determinarea aparatelor pentru care este datorată remunerația,

prin prisma cerințelor legale, ci doar calculul remunerației pe baza importurilor

efectuate de către pârâtă.

Drept urmare,

pentru perioada 30 august 2004-14 iunie 2005, s-a reținut de instanța supremă

că în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că

imprimantele nu aveau aptitudinea de a permite reproducerea operelor scrise, în

contextul dispozițiilor art. 107 și 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel

că pârâta nu datora remunerație.

În ceea ce privește pretențiile deduse

judecății pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, așa cum a statuat

instanța de recurs, textul legal aplicabil este cel al art. 109 din Legea nr. 8/1996,

înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 285 /2004.

Dispozițiile art.

109 din Legea nr. 8/1996 erau aplicabile în perioada pentru care reclamanta

solicită plata de care pârâtă a remunerației compensatorii, însă aceste

dispoziții determină generic aparatele în raport de care se calculează

remunerația compensatorie, fără a stabili o listă concretă a aparatelor „ce

permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog".

De asemenea, potrivit art. 130 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, reclamantei îi revenea obligația de

a elabora tabele și de a negocia cu utilizatorii metodologii, iar reclamanta nu

și-a îndeplinit această obligație, condiții în care plata remunerației s-a

realizat, cu acordul tacit al reclamantei, doar pentru copiatoare și

multifuncționale cu funcție de copiere, doar acestea fiind acceptate ca făcând

parte din categoria aparatelor avute în vedere de art. 109 din Legea nr. 8/1996

nemodificată.

Din probele dosarului nu a rezultat

că, anterior metodologiei stabilite după intrarea în vigoare a modificărilor la

Legea nr. 8/1996 (respectiv prin hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, publicată

la 14 iunie 2005), reclamanta ar fi solicitat ca la stabilirea remunerației să

fie avute în vedere și alte aparate decât copiatoarele și multifuncționalele cu

funcție de copiere.

Abia ulterior, la modificarea Legii nr.

8/1996 prin Legea nr. 285/2004, s-a stabilit că remunerația va fi calculată în raport

de aparatele care, „indiferent de modul de funcționare", sunt „concepute

pentru realizarea de copii", ce „permit reproducerea operelor".

Abia folosirea în cadrul textului

legal a expresiei „indiferent de modul de funcționare" a putut permite ca

în sfera aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie să fie

incluse și scannerele, imprimantele și multifuncționalele fără funcție de

copiere, aceste aparate neputând, în sine, să realizeze reproduceri ale

operelor în discuție, acest rezultat fiind atins în cazul scannerelor și

imprimantelor numai în măsura în care aceste periferice sunt interconectate din

punct de vedere hardware la un sistem de calcul, pe care este implementat

software-ul adecvat gestionarii activității acestui aparat. Multifuncționalele

fără funcție de copiere (scanner, imprimanta sau fax) necesită, ca și

scannerele și imprimantele, conectarea la un sistem de calcul care poate prelua

gestionarea activității acestui aparat și implicit a funcțiilor sale.

Concluzia sus-menționată se desprinde

din dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, care

stabileau că „prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înțelege

realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, în orice formă

materială".

Cât privește

imprimanta, aceasta s-ar fi putut încadra în dispozițiile art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 8/1996, în sensul că ar fi realizat funcția de reproducere, însă nu

îndeplinea condițiile prevăzute de dispozițiile art. 109 alin. (2) din Legea nr.

8/1996, care vorbesc de „aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe

suport grafic sau analog." Or, imprimantele, deși conduc la realizarea

unor copii în formă materială, nu pot reproduce în mod direct opere fixate pe

suport grafic sau analog, ci doar opere fixate pe suport digital.

În raport de

dispozițiile legale incidente în cauză, care au avut un caracter ambiguu, și în

raport de împrejurarea că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a negocia

metodologiile aplicabile, potrivit art. 130 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din

Legea nr. 8/1996 nemodificată, negociere ce ar fi putut conduce la stabilirea

unei liste a aparatelor în discuție, listă opozabilă celor ținuți de obligația

plații remunerației, instanța a constatat că dispozițiile legale nu pot fi

interpretate în sensul că pârâta ar fi datorat remunerație pentru copia privată

pentru imprimante.

În ceea ce privește Hotărârea

arbitrală din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005, s-a apreciat

că nu poate fi aplicată raportului juridic dedus judecății, deoarece ar

echivala cu o aplicare retroactivă a acesteia.

Curtea a

înlăturat argumentele deduse din conținutul adreselor depuse la dosar, prin

care ORDA și-a exprimat punctul de vedere cu privire la aspectele în discuție,

constatând că sarcina interpretării acestor dispoziții legale revine instanței

și, în plus, adresele invocate prin cererea de apel de pârâtă sunt din anii

2001 și 2003, mult anterioare modificărilor legislative analizate mai sus și

care au conturat opinia Curții cu privire la chestiunea în litigiu.

Au fost

înlăturate și celelalte apărări ale intimatei din întâmpinarea depusă în apel,

privind în principal chestiunea procentului folosit pentru calculul

remunerației compensatorii în perioada de referință, cu motivarea că aceasta nu

face obiectul discuției în apel, deoarece criticile vizează exclusiv

nedatorarea sumelor pretinse și nu cuantumul acesteia (respectiv procentul din

valoarea de import a aparatelor), așa cum a reținut și instanța supremă și a

trimis spre rejudecare.

Prin prisma acestor constatări, s-a

apreciat că sunt lipsite de relevanță și, ca atare, nefondate, criticile legate

de acordarea a mai mult decât s-a cerut, de caracterul civil sau comercial al

dobânzii datorate (caracterul accesoriu al acestora implicând nedatorarea lor,

în condițiile inexistenței debitului principal), de neregulile procedurale

comise în legătură cu efectuarea expertizei (greșita analizare și respingere a

obiecțiunilor pârâtei), de greșita respingere a probei cu interogatoriul

reclamantei, critici ce oricum au rămas fără obiect în apel, unde s-a efectuat

o nouă expertiză pentru calculul dobânzii ce ar fi fost datorată dacă aceasta

ar fi avut caracter civil și s-a încuviințat și administrat proba cu

interogatoriul reclamantei.

De asemenea, Curtea a constatat că

greșeala instanței nu era legată de interpretarea probelor administrate, ci de

neobservarea modificărilor legislative intervenite în perioada de referință, cu

consecința interpretării greșite a legii aplicabile, astfel că nu a reținut critica

privind aprecierea greșită a probelor.

Împotriva deciziei menționate, a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. - Societate de Gestiune

Colectivă a Drepturilor de Autor, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

- Instanța de apel a considerat în mod

greșit și contradictoriu faptul că din interpretarea legii aplicabile perioadei

în litigiu, 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, respectiv prevederile art. 109

cu referire la art. 14 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, trebuie excluse

imprimantele.

Deși instanța constată rolul

imprimantelor de a permite reproducerea în sensul dispozițiilor art. 14 din

lege, respectiv de a realiza copii în orice formă materială, în aplicarea art. 109

din lege instanța exclude acest rol, eliminând practic gama aparatelor

imprimante din sfera plății de remunerație compensatorie.

Art. 109 din

Legea nr. 8/1996 are, pe de o parte, un caracter imperativ în ceea ce privește

subiecții obligați la plata de remunerație și anume importatorii și fabricanții

de aparate și un caracter supletiv în ceea ce privește funcțiile aparatelor

supuse plății de remunerație, respectiv îndeplinirea doar a condiției „de a

permite" reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog.

Or, printr-o

interpretare restrictivă, instanța de apel a lipsit art. 109 din lege de efecte

în susținerea remunerației compensatorii pentru copia privată datorată

autorilor stabilită în mod neechivoc de legiuitori.

Mai mult decât

atât, instanța de apel a creat un dublu caracter restrictiv, prin coroborarea

dispozițiilor imperative art. 109 de dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. b) și

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ce vizează stabilirea de metodologii,

Or, art. 109 alin.

(2) reprezintă însăși metodologia de urmat pentru toți importatorii și

fabricanții de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic

sau analog, stabilind plata remunerației compensatorii pentru copia privată în

procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale, aparatele

ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog importate;

momentul plății, respectiv cel al punerii în circulație pe teritoriul național

a acestor aparate.

De altfel

coroborarea art. 109 alin. (2) cu art. 130 alin. (1) lit. b) este arbitrară și

greșit interpretată de instanța de apel, având în vedere faptul că art. 130 alin.

(1) lit. b) din lege stabilește în mod supletiv dreptul organismelor de

gestiune colectivă de a formula metodologii ce trebuiesc negociate cu

utilizatorii pentru plata de drepturi ce fac imposibilă autorizarea

individuală. Sunt definiți „utilizatorii", adică acele persoane fizice sau

juridice care utilizează operele titularilor de drepturi. Or, importatorii și

fabricanții de aparate supuse copiei private nu sunt asemenea utilizatori, ei

neutilizând operele reproduse pe suport grafic sau analog.

Mai mult, art.

130 alin. (1) lit. b) stabilește metodologii pentru plata de drepturi de autor,

or remunerația compensatorie pentru copia privată nu este un drept distinct

prevăzut la art. 13 din lege, ci este o excepție, un beneficiu legal consacrat

distinct titularilor de drepturi în condițiile art. 109 din Legea nr. 8/1996

nemodificată.

Instanța de

apel a considerat greșit că adresele Oficiului Român pentru Drepturile de Autor

adresate atât fabricanților și importatorilor cât și organismului de gestiune

colectivă C. în perioada 2001-2003, deci pe perioada în litigiu și anterior

acesteia, cu privire la aparatele ce permit reproducerea, nu pot fi avute în

vedere drept argumente în soluționarea litigiului considerând ab initio, în mod

nefondat, faptul că intimata a fost favorizată de un eventual caracter ambiguu

al legii.

Aparatele ce

permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, aparate pentru

care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată în procent de

5%, potrivit art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, au fost stabilite în

mod cert odată cu operațiunile de vămuire realizate de organele vamale, ale

căror cuantumuri datorate pe grupe de produse au fost transmise detaliat prin

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Astfel, aparatele ce permit

reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog respectiv: imprimante,

scannere, multifuncționale, copiatoare, prin caracteristicile lor de imprimare,

printare, scanare, faximilare au ca finalitate reproducerea operelor fixate pe

suport grafic sau analog, legitimând plata remunerației compensatorii pentru

copia privată încă de la apariția Legii nr. 8/1996, nemodificată.

Pentru colectarea cât mai eficientă a

acestor remunerații, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor și Autoritatea Națională

a Vămilor au încheiat un protocol în baza căruia reclamanta, în calitate de

unic colector al copiei private în domeniul operelor scrise, obțin situația

exactă a importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor fixate

pe suport grafic

sau analog pentru fiecare subiect obligat la plata

remunerației compensatorii pentru

copia privată.

Intimata-pârâtă, deși a fost

înștiințată de către reclamantă în

legătură

cu sumele de bani datorate cu acest titlu, fără a contesta

comunicările transmise de subscrisa C. - Societate

de Gestiune

Colectivă a Drepturilor

de Autor privind obligațiile de plată - astfel cum

a reținut prima

instanță -, nu și-a îndeplinit obligația legală de comunicare a situațiilor

importurilor și nu a achitat remunerațiile datorate,

Recurenta a

arătat că sistemul de implementare al copiei private,

atât din punctul

de vedere al remunerației, cât și din punctul de vedere al

aparatelor ce permit reproducerea, se

raportează la Directiva

29/CE/2001, care a

fost preluată în legislația de proprietate intelectuală

națională.

-

Instanța de apel a respins ab initio apărările

reclamantei în

legătură cu perioada 30

august 2004 - 14 iunie 2005, pe considerentul că nu

sunt aplicabile art. 109 din Legea nr. 8/1996

nemodificată.

Or, reclamanta a formulat în cauză

pretenții întemeiate pe

dispozițiile Legii

nr. 8/1996, astfel încât instanța de apel avea obligația

stabilirii

normei incidente, neputând a-și nega propriile atribuții de analiză a motivelor

de apel, inclusiv pe acest aspect.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a

actelor

dosarului, înalta Curte constată că recursul nu este fondat

Instanța de judecată a fost învestită

în cauză cu soluționarea

cererii având ca

obiect plata remunerației compensatorii pentru copia

privată cuvenite autorilor operelor scrise pentru

perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, colectată prin intermediul

reclamantei și datorată de pârâtă,

ca

importator de aparate care permit reproducerea operelor scrise.

În rejudecarea

apelului, pretențiile reclamantei au fost analizate

distinct pentru perioada 4 noiembrie 2002

- 29 august 2004, respectiv pentru

perioada

30 august 2004 - 14 iunie 2005, în funcție de modificarea adusă Legii nr. 8/1996

prin Legea nr. 285/2004, instanța de apel conformându-se în acest fel deciziei

de casare nr. 7410 din 21 octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație

și

Justiție.

În ceea ce privește perioada 30 august

2004 - 14 iunie 2005, prin

motivele de

recurs s-a susținut că instanța de apel a respins ab initio

apărările reclamantei, pe considerentul că nu

sunt aplicabile art. 109 din

Legea

nr. 8/1996 nemodificată, ignorând, astfel, obligația ce-i revenea în sensul

stabilirii normei incidente și al analizării motivelor de apel.

Într-adevăr,

instanța de apel nu a cercetat legalitatea și temeinicia hotărârii primei

instanțe cu privire la perioada în discuție, însă nu în considerarea unei

greșite invocări, prin motivele de apel, a normei incidente, astfel cum susține

recurenta, ci pentru că a considerat că aceste pretenții ale reclamantei au fost

irevocabil soluționate în ciclul procesual anterior, față de dezlegările date

prin decizia de casare.

Se constată că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ.

Astfel, prin

decizia de casare nr. 7410 din 21 octombrie 2011 s-a arătat că prin decizia nr.

61 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, pretențiile reclamantei

pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 au fost analizate prin prisma

normei corect stabilite ca fiind incidență în cauză, respectiv art. 107 cu

referire la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 285/2004, fără ca reclamanta să fi formulat critici

asupra aprecierii instanței de apel în legătură cu aptitudinea imprimantelor de

a permite reproducerea operelor scrise, în contextul art. 107 din lege.

Rezultă, în

acest fel, că instanța de casare nu s-a considerat învestită cu cercetarea pe

acest aspect a legalității deciziei recurate, motiv pentru care nu a analizat

ea însăși modul de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a

dispozițiilor art. 107. Mai mult, a precizat expres, în finalul considerentelor

că a dispus rejudecarea apelului exclusiv cu privire la perioada 4 noiembrie 2002

- 29 august 2004 (pentru care instanța de apel făcuse o aplicare greșită a

legii, neintrând în cercetarea fondului).

Drept urmare, soluția de respingere a

cererii de chemare în judecată pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 a

intrat în puterea lucrului judecat, după cum, în mod corect, s-a reținut în

rejudecarea apelului, dându-se eficiență considerentelor deciziei de casare.

În ceea ce privește perioada 4

noiembrie 2002 - 29 august 2004, pentru care sunt aplicabile, necontestat,

prevederile art. 109 din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară modificărilor

aduse prin legea nr. 285/2004, recurenta susține că instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a legii, atunci când a exclus imprimantele din sfera

aparatelor pentru care se datorează

remunerația compensatorie pentru copia privată colectată

de către

reclamantă.

În conformitate cu art. 109,

remunerația pentru copia privată

efectuată

în condițiile art. 34 din lege, datorată autorilor și editorilor de

opere fixate pe un suport grafic sau analog „va fi

plătită de fabricanții sau

importatorii

de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport

grafic sau

analog."

Instanța de apel a apreciat că imprimantele nu intră în categoria

aparatelor vizate de normă, deoarece, chiar dacă sunt apte să realizeze

copii în formă materială, în sensul art.

14 alin. (1) din lege, nu pot

reproduce în

mod direct opere fixate pe suport grafic sau analog, ci doar

opere fixate pe suport digital. Astfel, pentru

realizarea acestui rezultat,

este

necesară conectarea la un sistem de calcul, care poate prelua

gestionarea activității acestui aparat și,

implicit, a funcțiilor sale.

Recurenta nu a

contestat aprecierea caracteristicilor tehnice redate

în decizia recurată, ci a susținut că

norma nu trebuie interpretată

restrictiv,

fiind suficientă existența funcției de reproducere a operelor

fixate pe suport grafic sau analog, prevăzută de art.

14 din lege. Altfel

spus, este

esențial faptul că imprimantele „permit" - în termenii normei -

reproducerea operelor, indiferent dacă realizarea

de copii în formă

materială are loc

direct sau indirect, prin conectarea imprimantei la un alt

aparat.

Această interpretare propusă de către recurentă nu concordă cu concepția

legiuitorului din anul 1996, reflectată în conținutul art. 109 cu

referire la art. 14 și 34 alin. (2).

Art. 109

reprezintă temeiul obligației de plată a remunerației

compensatorii

pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise,

fiind norma din

care rezultă condițiile de plată a remunerației în funcție

de tipul

aparatelor cu funcții relevante de reproducere.

Astfel, nu orice

aparate care asigură realizarea de copii în formă

materială, în

sensul art. 14 din lege (ce conține definiția „reproducerii de

opere")

generează obligația de plată a remunerației, ci numai cele

îndeplinesc condițiile deduse din art.

109.

Din acest punct de vedere, contrar susținerilor recurentei, sintagma

din textul art. 109

„aparate ce permit reproducerea" nu este suficientă

pentru stabilirea categoriilor de

aparate pentru care se datorează

remunerația,

cât timp se referă generic la funcțiile de reproducere a

operelor, nu numai a celor scrise, motiv pentru

care aceeași formulare se

regăsește

și în conținutul art. 34, ce reglementează excepția copiei private

(reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru uz personal sau

pentru cercul normal al unei familii).

În art. 109,

s-a prevăzut explicit tipul de suport pe care este fixată opera reprodusă, ceea

ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere pentru plata remunerației doar

aparatele ce asigură reproducerea de opere fixate pe suport grafic sau analog,

excluzându-le pe cele care asigură reproducerea de pe suporturi neanalogice,

cum sunt cele digitale, astfel cum, în mod corect, a interpretat instanța de

apel.

Dacă norma ar

fi interpretată extensiv, astfel cum propune recurenta, ar însemna ca

precizarea explicită a tipului de suport pe care este fixată opera aptă a fi

reprodusă este lipsită de relevanță, neexistând nicio justificare pentru care

legiuitorul a înțeles să dea semnificație unei asemenea precizări.

Or, imprimantele nu pot asigura decât

reproducerea de opere fixate pe un suport digital, indiferent de faptul dacă,

în prealabil, au fost fixate pe un suport grafic sau analog și au fost

transformate cu ajutorul altor aparate cu funcții specifice (scannere) în

documente stocate într-un calculator.

Această

concepție a legiuitorului este confirmată prin modul diferit de reglementare a

plății remunerației, în funcție de tipul aparatelor, conceput prin O.U.G. nr. 123/2005,

prin care a fost transpusă Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor

aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea

informațională, în vederea aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, prin modificarea legislativă

survenită, s-a prevăzut, de această dată, tipul de suport pe care se realizează

reproducerea operelor, indiferent de tipul de suport pe care este fixată opera

(„operele susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect").

Sunt vizate toate aparatele concepute pentru realizarea de copii „pe

hârtie", fără a avea relevanță dacă s-a ajuns la acest rezultat prin

intermediul unui singur aparat („direct", de exemplu, fotocopiator) ori al

mai multor aparate („indirect", de exemplu, scanner - calculator -

imprimantă).

În reglementarea actuală, esențial

este rezultatul, și nu mijlocul tehnic prin care s-a ajuns la acesta,

constatare explicit redată în expunerea de motive a propunerii Comisiei

Europene (documentul COM/97/0628), pe baza căreia a fost adoptată Directiva

2001/29.

Or, diferența de concepție a

legiuitorului român este evidentă, în sensul că, în reglementarea de la nivelul

anului 1996, s-a avut în

vedere nu numai

rezultatul, ci, mai ales, tehnologia utilizată (concepție

explicabilă, poate, prin nivelul tehnologiei la

acel moment), respectiv

aparatele

concepute pentru realizarea de copii direct de pe suport grafic

sau analog, în categoria cărora nu se încadrează

și imprimantele.

Nu este posibilă

interpretarea normei de la nivelul anului 2006 prin prisma directivei, cât timp

obligația instanței de judecată de interpretare a

dreptului

național prin prisma dreptului Uniunii Europene subzistă doar în legătură cu

raporturi juridice derulate în perioada ulterioară aderării

României la

Uniunea Europeană, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce

privește referirile instanței de apel la dispozițiile art. 130

alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 8/1996 nemodificată, într-adevăr, această

normă nu este

relevantă în materia remunerației compensatorii pentru

copia privată,

fără, însă, ca acest fapt să afecteze raționamentul juridic

expus anterior,

întrucât nu era vorba despre un argument decisiv în

adoptarea soluției din decizia

recurată.

Sunt nefondate

susținerile din motivarea recursului referitoare la

relevanța poziției exprimate de

Oficiul Român pentru Drepturile de

Autor cu

privire la aparatele de permite reproducerea operelor scrise, în

condițiile în care interpretarea normei aplicabile

este atributul exclusiv al instanței de judecată, în procesul aplicării sale în

cauzele soluționate.

Față de

considerentele expuse, înalta Curte constată că instanța de

apel a făcut o

corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge

recursul ca

nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În aplicarea art.

274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta

reclamantă

la plata sumei de 13569 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC

G.S. SRL, reprezentând

onorariu avocat,

conform facturii depuse la fila 23 din acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

, recursul declarat de reclamanta C. -

Societate

de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor împotriva

deciziei nr. 64A din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel București, Secția a

IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Obligă recurenta reclamantă la plata

sumei de 13569 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC G.S. SRL

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

8 februarie 2013.