ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7410/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7410/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 1307 din 16 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis cererea formulată de reclamanta C. – S.G.C.D.A., în contradictoriu cu

pârâta SC G.S. SRL și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de

269.876,52 RON, cu titlu de remunerație compensatorie pentru copia privată,

pentru perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 și la plata sumei de

32.397,45 RON dobânda legală conform O.G. nr. 9/2000, către reclamantă, cu

cheltuieli de judecată parțiale.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut

că pârâta nu contestă obligația legală de plată a remunerației compensatorii

pentru copia privată de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale de

import, prevăzută la art. 109 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și

drepturile conexe, dar susține că această obligație, conform legii în vigoare

la data efectuării importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor

fixate pe suport grafic sau analog, se referă doar la copiatoare și

multifuncționale cu funcție de copiere, în absența, la acel moment, a unei liste

de aparate cărora li se aplică procentul prevăzut de lege.

Tribunalul a respins

susținerile pârâtei în sensul că legiuitorul nu a stabilit lista aparatelor cu

privire la care există obligația de plată pentru perioada de dinaintea

aplicării Deciziei nr. 147/2005 a ORDA și a apreciat, de asemenea, că nu este

relevantă opinia ORDA (conform adresei din 24 aprilie 2003) cu privire la lista

unor asemenea aparate, competența în interpretarea dispozițiilor legale și cu

privire la respectarea și aplicarea acestora revenind instanței de judecată, cu

atât mai mult cu cât instituția în cauză a emis anterior o opinie contrară

privind aceeași problemă (adresa din 28 mai 2001).

Tribunalul a reținut,

totodată, că, urmare a negocierilor intervenite între actorii interesați, a

fost confirmată lista aparatelor pentru care se datorează remunerație

compensatorie, ca fiind fotocopiatoare, imprimante, scannere și aparate

multifuncționale cu/fără funcție de reproducere, stabilindu-se însă alte

procente aplicabile valorii acestora, decât procentul de 5% prevăzut de lege,

acesta fiind însă avut în vedere până la data intrării în vigoare a hotărârii

arbitrale, respectiv până în iunie 2005.

În aceste condiții,

s-a constatat că pârâta datorează remunerația compensatorie, în procentul de 5%

prevăzut în dispozițiile art. 34 și art. 109 din Legea nr. 8/1996, doar pentru

imprimante, întrucât funcția de reproducere a aparatului este aceea care

determină aplicarea dispozițiilor legale citate, independent de modul de

funcționare a aparatului respectiv și indiferent de împrejurarea că aparatul

funcționează în mod autonom sau prin conexiune cu alte aparate ori dacă

reproducerea se face prin procedee optice sau prin prelucrarea informațiilor

digitale, atâta timp cât rezultatul este sau poate fi acela al realizării unor

copii, pentru uzul personal sau pentru cercul normal al unei familii.

În raport de valoarea

imprimantelor importate de pârâtă în perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie

2005, stabilită de expertul desemnat în cauză la 5.397.530,5913 RON, tribunalul

a constatat că pârâta datorează suma de 269.876 RON, precum și dobânda legală

prevăzută de O.G. nr. 9/2000, aplicată la totalul importurilor din perioada

menționată, în cuantum de 32.397,45 RON, sume de bani la plata cărora a obligat

pârâta.

Apelul declarat de

către pârâtă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia nr. 61

din 19 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecința

respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Curtea a examinat cu

prioritate susținerile apelantei pârâte în sensul că nu datorează remunerația

în perioada de referință și pentru imprimante, deoarece analiza celorlalte

critici decurge din soluția dată acestei prime critici.

Art. 109 din Legea

nr. 8/1996, care prevedea plata remunerației pentru copia privată de către

importatorii de aparate ce permit reproducerea operelor grafice într-un procent

de 5 %, a fost abrogat prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,

publicată în M. Of. nr. 587/30.07.2004 și intrată în vigoare la 30 de zile de

la data publicării, conform art. 2, deci la 30 august 2004.

Potrivit art. 4 din Legea

nr. 285/2004, "în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei

legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să inițieze procedurile

de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remunerațiile cuvenite

titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform

prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile stabilite prin

actele normative în vigoare."

Or, singurul text în

vigoare după data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004 și care să se refere

la chestiunea în discuție este art. 107, astfel că prevederile art. 4 din Legea

nr. 285/2004 nu se pot referi decât la acest text și nu la cel prevăzut de art.

109 din Legea nr. 8/1996, abrogat expres la momentul intrării în vigoare a

legii modificatoare.

În ceea ce privește

Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005,

dispozițiile acesteia nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecății,

deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă, astfel că instanței de judecată

îi revine sarcina de a interpreta dispozițiile legale incidente pentru a

determina sfera aparatelor al căror import atrage obligația plății remunerației

compensatorii la care se referă art. 107 din lege.

În acest sens, Curtea

a constatat că art. 107 alin. (1) în forma din Legea nr. 285/2004 face referire

la "autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale,

precum și cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de

suport", care au dreptul la remunerație compensatorie pentru "copia

privată efectuată în condițiile art. 34 alin. (2)", iar alin. (2) prevede

că "remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește de către

fabricanții și importatorii de suporturi sau aparate, prevăzute la art. 34

alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analog sau

digital."

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor art. 107 și art. 34 alin. (2), Curtea a constatat că

de la momentul modificărilor aduse legii, remunerația în discuție se datora

numai corelativ dreptului autorilor operelor susceptibile de a fi reproduse

prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport și ai operelor

reproduse de pe hârtie pe orice alt tip de suport, iar în noua reglementare nu

se mai face referire expresă la operele fixate pe suport grafic sau analog.

În consecința acestor

prevederi legale, Curtea a constatat, pe de o parte, că aparatele în discuție

(imprimante) nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea

operelor prin ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit copierea numai

în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă

parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd

textele mai sus citate.

Modificarea

ulterioară a Legii nr. 8/1996, prin care art. 34 a fost modificat în sensul

eliminării condiției ca aparatul să aibă o existență de sine stătătoare, a

intervenit prin O.U.G. nr. 123 din 01 septembrie 2005, deci în afara perioadei

de referință pentru raportul juridic dedus judecății.

Instanța de apel a

înlăturat apărările intimatei-reclamante și pe aspectul procentului folosit

pentru calculul remunerației compensatorii în perioada de referință, deoarece

aceasta nu face obiectul discuției în apel, motivele de critică privind

exclusiv nedatorarea sumelor pretinse, și nu cuantumul acesteia (respectiv

procentul din valoarea de import a aparatelor).

În consecință, Curtea

a constatat că pârâta apelantă nu datora remunerație compensatorie pentru

importul de imprimante, astfel că, în condițiile în care pârâta a achitat

anterior litigiului sumele reprezentând remunerațiile compensatorii aferente

celorlalte categorii de aparate importate de ea și supuse remunerației, după

cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, o altă sumă

nu mai este datorată în prezentul proces.

Prin prisma acestor

constatări, devin lipsite de relevanță și, ca atare, nu pot fi reținute ca

fondate, criticile legate de acordarea a mai mult decât s-a cerut, de

caracterul civil sau comercial al dobânzii datorate (caracterul accesoriu al

acestora implicând nedatorarea lor, în condițiile inexistenței debitului

principal), de neregulile procedurale comise în legătură cu efectuarea

expertizei (greșita analizare și respingere a obiecțiunilor pârâtei), de greșita

respingere a probei cu interogatoriul reclamantei, critici ce au rămas fără

obiect în apel, unde s-a efectuat o nouă expertiză pentru calculul dobânzii ce

ar fi fost datorată dacă aceasta ar fi avut caracter civil și s-a încuviințat

și administrat proba cu interogatoriul reclamantei.

De asemenea, Curtea a

constatat că greșeala instanței nu era legată de interpretarea probelor

administrate, cum a reproșat apelanta-pârâtă, ci de observarea modificărilor

legislative intervenite în perioada de referință, cu consecința interpretării

greșite a legii aplicabile.

Totodată,

apelanta-pârâtă nu poate imputa primei instanțe omisiunea de a analiza anumite

apărări ale sale, cuprinse, potrivit susținerilor din cererea de apel, în

concluziile scrise, câtă vreme acestea sunt, conform art. 146 C. proc. civ.,

concluzii sau prescurtări ale susținerilor lor verbale și nu pot cuprinde

apărări de fond noi, nesupuse dezbaterii părților.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Considerând că legea

aplicabilă în perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 este reglementată de

prevederile art. 107 din Legea nr. 285/2004, de modificare și completare a

Legii nr. 8/1996, instanța de apel nu a ținut cont de regulile privind

aplicarea legii în timp.

Astfel, a fost

încălcat principiul neretroactivității legii noi, însă și cel al

ultraactivității legii vechi, în condițiile în care art. IV din Legea nr.

285/2004 prevede aplicarea vechilor metodologii privind remunerațiile cuvenite

titularilor de drepturi, până la aprobarea metodologiilor negociate conform

prevederilor noii legi, așadar aplicarea art. 109 din Legea nr. 8/1996, în

forma anterioară Legii nr. 285/2004. Această concluzie se impune și prin

interpretarea normei din art. IV în sensul producerii de efecte juridice.

Pe de altă parte,

prin modul de interpretare și aplicare a legii în speță, instanța a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, prin imixtiunea în reglementarea situației

juridice create prin noua metodologie, ce implică recurgerea la negocieri între

subiecții determinați prin lege, respectiv organismele de gestiune colectivă și

reprezentanții principalelor structuri asociative ale fabricanților și importatorilor

de aparate din domeniu. Aceste negocieri s-au încheiat procedural prin

pronunțarea în ultimă instanță a Hotărârii Arbitrale din 23 mai 2005, intrată

în vigoare la data publicării în M. Of. - 14 iunie 2005.

Recurenta -

reclamantă a susținut, totodată, că aparatele ce permit reproducerea operelor

fixate pe suport grafic sau analog, pentru care se datorează remunerația pentru

copia privată în procentul de 5%, potrivit art. 109 din Legea nr. 8/1996,

nemodificată, sunt reprezentate de imprimante, scannere, multifuncționale,

copiatoare, astfel cum acestea au fost stabilite în mod cert odată cu

operațiunile de vămuire realizate de organele vamale.

Instanța de apel,

prin respingerea cererii și excluderea imprimantelor din categoria aparatelor

ce permit reproducerea operelor scrise, a considerat în mod greșit că acestea

nu au un caracter de sine - stătător, eludând nejustificat concluziile

expertizei tehnice agreate de părți, prin care s-a stabilit contrariul.

În ceea ce privește

sistemul de implementare al copiei private, din punctul de vedere atât al

remunerației, cât și al aparatelor ce permit reproducerea, acesta se raportează

la prevederile Directivei 29/CE/2001, care a fost preluată în legislația

națională.

La termenul din 30

septembrie 2011, intimata - pârâtă a susținut că motivele de recurs nu pot fi

încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. pen.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Contrar susținerilor

intimatei - pârâte, din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este

posibilă încadrarea lor în cazul de modificare descris de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta referindu-se la modul de valorificare, de către instanța

de apel, a regulilor ce interesează aplicarea legii în timp, precum și a

naturii aparatelor pentru care se datorează remunerația pentru copia privată,

perspectivă din care vor fi analizate criticile formulate.

Înalta Curte constată

că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de judecată

a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii având ca obiect plata

remunerației compensatorii pentru copia privată cuvenită autorilor operelor

scrise pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, colectată prin

intermediul reclamantei și datorată de pârâtă, ca importator de aparate care

permit reproducerea operelor scrise pe orice tip de suport.

Instanța de apel,

schimbând în tot hotărârea primei instanțe, a respins cererea de chemare în

judecată ca neîntemeiată, exclusiv în considerarea naturii aparatelor pentru

care importatorii datorează remunerația în discuție, nu și a procentului ce

interesează calculul acestei remunerații, întrucât, prin motivele de apel,

pârâta nu a formulat critici pe acest aspect.

Astfel, a apreciat

că, în perioada în discuție: 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, remunerația nu

era datorată pentru imprimante (singurele aparate pentru care prima instanță a

considerat în cauză că există obligația pârâtei de plată a remunerației), după cum

reiese din dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și în condițiile

în care art. 109, din forma inițială a Legii nr. 8/1996, a fost abrogat prin

Legea nr. 285/2004, în vigoare din data de 30 august 2004.

În contextul în care

instanța de apel a evocat fondul dreptului dedus judecății, motivele de recurs

vizând aplicarea legii în timp urmează a fi evaluate prin prisma legii

aplicabile în cauză doar cu referire la aparatele care permit reproducerea

operelor scrise, nu și a procentului în care remunerația este legal datorată în

perioada în discuție.

După cum rezultă din

considerentele deciziei de apel, analiza instanței s-a întemeiat exclusiv pe

dispozițiile art. 107 din Legea nr. 8/1996, astfel cum acest act normativ a

fost modificat prin Legea nr. 285/2004.

O asemenea analiză nu

ține, însă, cont de împrejurarea că art. 107, în forma citată și aplicată de

instanța de apel, a fost introdus abia prin Legea nr. 285/2004, care a intrat

în vigoare la data de 30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data

publicării legii în M. Of. - 30 iulie 2004).

Or, pretențiile

deduse judecății au vizat perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, perioadă

ce se suprapune doar parțial cu cea de după intrarea în vigoare a Legii nr.

285/2004, respectiv doar între 30 august 2004 și 14 iunie 2005, ceea ce

înseamnă că instanța de apel a făcut o aplicare retroactivă a dispozițiilor

art. 107, în ceea ce privește perioada anterioară începerii activității Legii

nr. 285/2004.

Ca atare, în mod

greșit, instanța de apel a făcut aplicarea art. 107 pentru perioada 4 noiembrie

2002 - 29 august 2004, analizând natura aparatelor pentru care se datorează

remunerația compensatorie pentru copia privată prin prisma unei alte norme

decât cea în vigoare la acel moment, anume art. 109 și art. 34, în forma

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004, al căror conținut este

diferit de cel al dispozițiilor legale la care instanța de apel a făcut

referire.

Această constatare

echivalează cu necercetarea fondului pretențiilor pentru perioada în discuție,

motiv pentru care se impune reanalizarea pretențiilor reclamantei în raport de

normele în vigoare, potrivit regulii tempus regit actum, sens în care Înalta

Curte va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceeași concluzie

este valabilă și în ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 30

august 2004 - 14 iunie 2005, însă pentru argumente diferite de cele expuse

anterior.

Contrar susținerilor

recurentei - reclamante, instanța de apel a apreciat în mod corect că legea

aplicabilă raportului juridic născut din obligația de plată a remunerației

compensatorii pentru copia privată în perioada în discuție este reprezentată de

art. 107 din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 285/2004.

Astfel, art. 109 care

reglementa, în forma inițială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remunerației pentru

copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de

aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din

valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost

abrogat expres prin Legea nr. 285/2004.

Prin art. 107

reformulat prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit că autorii operelor

reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul la o remunerație

compensatorie pentru copia privată, efectuată în condițiile prevăzute la art.

34 alin. (2).

Dată fiind abrogarea

expresă, art. 109 ar putea fi aplicabil doar în virtutea unei ultraactivități

prevăzute expres de legiuitor.

Potrivit art. IV din

Legea nr. 285/2004, "În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a

prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să inițieze

procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remunerațiile

cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate

conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile

stabilite prin actele normative în vigoare".

Această normă

tranzitorie, al cărei mod de aplicare de către instanța de apel a fost criticat

prin motivele de recurs, vizează exclusiv cuantumul remunerației, nu și

categoriile de aparate pentru care aceasta se datorează.

În condițiile în care

procentul ce interesează calculul remunerației nu constituie obiect de analiză

în cauză, pentru considerente deja expuse, norma tranzitorie, în raport cu care

recurenta a susținut că art. 109 ultraactivează, nu este incidentă de plano,

constatându-se, așadar, că nu există niciun temei al supraviețuirii art. 109

după data de 30 august 2004, din perspectiva categoriilor de aparate pentru

care este datorată remunerația pentru copia privată.

Drept urmare, în mod

corect, instanța de apel a analizat cerințele art. 107, cu referire la art. 34

alin. (2), la care norma trimite expres, pentru pretențiile vizând perioada 30

august 2004 - 14 iunie 2005 (doar cu privire la imprimante, singurele asemenea

aparate pentru care prima instanță a constatat că subzistă obligația de plată

în sarcina pârâtei).

Curtea de Apel,

evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele

în discuție nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea

operelor prin ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit copierea numai

în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă

parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd

textele incidente.

Prin motivele de

recurs, reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii

imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispozițiilor

art. 107 și 34 alin. (2), referindu-se doar la condițiile din art. 109

(nerelevante, după cum s-a arătat pentru perioada de după 30 august 2004).

Este, de asemenea,

lipsită de suport susținerea recurentei în sensul că, prin aprecierile formulate,

instanța de apel a eludat nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate

de părți, prin care s-a stabilit contrariul.

Singura expertiză

judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil

L.I., în faza judecății în primă instanță, probă care nu a avut ca obiectiv

determinarea aparatelor pentru care este datorată remunerația, prin prisma

cerințelor legale, ci doar calculul remunerației pe baza importurilor efectuate

de către pârâtă.

Drept urmare,

criticile pe acest aspect urmează a fi înlăturate.

În considerarea

criticilor vizând aplicarea legii în perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august

2004, pentru argumentele expuse prin prezenta decizie, Înalta Curte va admite

recursul și, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu a fost

cercetat fondul pretențiilor reclamantei în raport de legea aplicabilă, va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de reclamanta C. SOCIETATE DE GESTIUNE COLECTIVĂ A DREPTURILOR DE

AUTOR împotriva Deciziei nr. 61A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Casează decizia și

trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2011.