ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7410/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1307 din 16 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta C. – S.G.C.D.A., în contradictoriu cu pârâta SC G.S. SRL și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 269.876,52 RON, cu titlu de remunerație compensatorie pentru copia privată, pentru perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 și la plata sumei de 32.397,45 RON dobânda legală conform O.G. nr. 9/2000, către reclamantă, cu cheltuieli de judecată parțiale.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că pârâta nu contestă obligația legală de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale de import, prevăzută la art. 109 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, dar susține că această obligație, conform legii în vigoare la data efectuării importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, se referă doar la copiatoare și multifuncționale cu funcție de copiere, în absența, la acel moment, a unei liste de aparate cărora li se aplică procentul prevăzut de lege.

Tribunalul a respins susținerile pârâtei în sensul că legiuitorul nu a stabilit lista aparatelor cu privire la care există obligația de plată pentru perioada de dinaintea aplicării Deciziei nr. 147/2005 a ORDA și a apreciat, de asemenea, că nu este relevantă opinia ORDA (conform adresei din 24 aprilie 2003) cu privire la lista unor asemenea aparate, competența în interpretarea dispozițiilor legale și cu privire la respectarea și aplicarea acestora revenind instanței de judecată, cu atât mai mult cu cât instituția în cauză a emis anterior o opinie contrară privind aceeași problemă (adresa din 28 mai 2001). Tribunalul a reținut, totodată, că, urmare a negocierilor intervenite între actorii interesați, a fost confirmată lista aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie, ca fiind fotocopiatoare, imprimante, scannere și aparate multifuncționale cu/fără funcție de reproducere, stabilindu-se însă alte procente aplicabile valorii acestora, decât procentul de 5% prevăzut de lege, acesta fiind însă avut în vedere până la data intrării în vigoare a hotărârii arbitrale, respectiv până în iunie 2005. În aceste condiții, s-a constatat că pârâta datorează remunerația compensatorie, în procentul de 5% prevăzut în dispozițiile art. 34 și art. 109 din Legea nr. 8/1996, doar pentru imprimante,

întrucât funcția de reproducere a aparatului este aceea care determină aplicarea dispozițiilor legale citate, independent de modul de funcționare a aparatului respectiv și indiferent de împrejurarea că aparatul funcționează în mod autonom sau prin conexiune cu alte aparate ori dacă reproducerea se face prin procedee optice sau prin prelucrarea informațiilor digitale, atâta timp cât rezultatul este sau poate fi acela al realizării unor copii, pentru uzul personal sau pentru cercul normal al unei familii. În raport de valoarea imprimantelor importate de pârâtă în perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, stabilită de expertul desemnat în cauză la 5.397.530,5913 RON, tribunalul a constatat că pârâta datorează suma de 269.876 RON, precum și dobânda legală prevăzută de O.G.

nr. 9/2000, aplicată la totalul importurilor din perioada menționată, în cuantum de 32.397,45 RON, sume de bani la plata cărora a obligat pârâta. Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia nr. 61 din 19 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Curtea a examinat cu prioritate susținerile apelantei pârâte în sensul că nu datorează remunerația în perioada de referință și pentru imprimante, deoarece analiza celorlalte critici decurge din soluția dată acestei prime critici.

Art. 109 din Legea nr. 8/1996, care prevedea plata remunerației pentru copia privată de către importatorii de aparate ce permit reproducerea operelor grafice într-un procent de 5 %, a fost abrogat prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 587/30.07.2004 și intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării, conform art. 2, deci la 30 august 2004. Potrivit art. 4 din Legea nr. 285/2004, "în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să inițieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi.

Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare." Or, singurul text în vigoare după data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004 și care să se refere la chestiunea în discuție este art. 107, astfel că prevederile art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu se pot referi decât la acest text și nu la cel prevăzut de art. 109 din Legea nr. 8/1996, abrogat expres la momentul intrării în vigoare a legii modificatoare. În ceea ce privește Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005, dispozițiile acesteia nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecății, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă, astfel că instanței de judecată îi revine sarcina de a interpreta dispozițiile legale incidente pentru a determina sfera aparatelor al căror import atrage obligația plății remunerației compensatorii la care se referă art. 107 din lege.

În acest sens, Curtea a constatat că art. 107 alin. (1) în forma din Legea nr. 285/2004 face referire la "autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum și cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport", care au dreptul la remunerație compensatorie pentru "copia privată efectuată în condițiile art. 34 alin. (2)", iar alin. (2) prevede că "remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește de către fabricanții și importatorii de suporturi sau aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analog sau digital." Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 107 și art. 34 alin. (2), Curtea a constatat că de la momentul modificărilor aduse legii, remunerația în discuție se datora numai corelativ dreptului autorilor operelor susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport și ai operelor reproduse de pe hârtie pe orice alt tip de suport, iar în noua reglementare nu se mai face referire expresă la operele fixate pe suport grafic sau analog.

În consecința acestor prevederi legale, Curtea a constatat, pe de o parte, că aparatele în discuție (imprimante) nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele mai sus citate. Modificarea ulterioară a Legii nr. 8/1996, prin care art. 34 a fost modificat în sensul eliminării condiției ca aparatul să aibă o existență de sine stătătoare, a intervenit prin O.U.G. nr. 123 din 01 septembrie 2005, deci în afara perioadei de referință pentru raportul juridic dedus judecății.

Instanța de apel a înlăturat apărările intimatei-reclamante și pe aspectul procentului folosit pentru calculul remunerației compensatorii în perioada de referință, deoarece aceasta nu face obiectul discuției în apel, motivele de critică privind exclusiv nedatorarea sumelor pretinse, și nu cuantumul acesteia (respectiv procentul din valoarea de import a aparatelor). În consecință, Curtea a constatat că pârâta apelantă nu datora remunerație compensatorie pentru importul de imprimante, astfel că, în condițiile în care pârâta a achitat anterior litigiului sumele reprezentând remunerațiile compensatorii aferente celorlalte categorii de aparate importate de ea și supuse remunerației, după cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, o altă sumă nu mai este datorată în prezentul proces.

Prin prisma acestor constatări, devin lipsite de relevanță și, ca atare, nu pot fi reținute ca fondate, criticile legate de acordarea a mai mult decât s-a cerut, de caracterul civil sau comercial al dobânzii datorate (caracterul accesoriu al acestora implicând nedatorarea lor, în condițiile inexistenței debitului principal), de neregulile procedurale comise în legătură cu efectuarea expertizei (greșita analizare și respingere a obiecțiunilor pârâtei), de greșita respingere a probei cu interogatoriul reclamantei, critici ce au rămas fără obiect în apel, unde s-a efectuat o nouă expertiză pentru calculul dobânzii ce ar fi fost datorată dacă aceasta ar fi avut caracter civil și s-a încuviințat și administrat proba cu interogatoriul reclamantei.

De asemenea, Curtea a constatat că greșeala instanței nu era legată de interpretarea probelor administrate, cum a reproșat apelanta-pârâtă, ci de observarea modificărilor legislative intervenite în perioada de referință, cu consecința interpretării greșite a legii aplicabile. Totodată, apelanta-pârâtă nu poate imputa primei instanțe omisiunea de a analiza anumite apărări ale sale, cuprinse, potrivit susținerilor din cererea de apel, în concluziile scrise, câtă vreme acestea sunt, conform art. 146 C. proc. civ., concluzii sau prescurtări ale susținerilor lor verbale și nu pot cuprinde apărări de fond noi, nesupuse dezbaterii părților. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele: Considerând că legea aplicabilă în perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 este reglementată de prevederile art. 107 din Legea nr. 285/2004, de modificare și completare a Legii nr. 8/1996, instanța de apel nu a ținut cont de regulile privind aplicarea legii în timp. Astfel, a fost încălcat principiul neretroactivității legii noi, însă și cel al ultraactivității legii vechi, în condițiile în care art. IV din Legea nr. 285/2004 prevede aplicarea vechilor metodologii privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi, până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor noii legi, așadar aplicarea art. 109 din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară Legii nr. 285/2004.

Această concluzie se impune și prin interpretarea normei din art. IV în sensul producerii de efecte juridice. Pe de altă parte, prin modul de interpretare și aplicare a legii în speță, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin imixtiunea în reglementarea situației juridice create prin noua metodologie, ce implică recurgerea la negocieri între subiecții determinați prin lege, respectiv organismele de gestiune colectivă și reprezentanții principalelor structuri asociative ale fabricanților și importatorilor de aparate din domeniu. Aceste negocieri s-au încheiat procedural prin pronunțarea în ultimă instanță a Hotărârii Arbitrale din 23 mai 2005, intrată în vigoare la data publicării în M. Of.

- 14 iunie 2005. Recurenta - reclamantă a susținut, totodată, că aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, pentru care se datorează remunerația pentru copia privată în procentul de 5%, potrivit art. 109 din Legea nr. 8/1996, nemodificată, sunt reprezentate de imprimante, scannere, multifuncționale, copiatoare, astfel cum acestea au fost stabilite în mod cert odată cu operațiunile de vămuire realizate de organele vamale. Instanța de apel, prin respingerea cererii și excluderea imprimantelor din categoria aparatelor ce permit reproducerea operelor scrise, a considerat în mod greșit că acestea nu au un caracter de sine - stătător, eludând nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate de părți, prin care s-a stabilit contrariul.

În ceea ce privește sistemul de implementare al copiei private, din punctul de vedere atât al remunerației, cât și al aparatelor ce permit reproducerea, acesta se raportează la prevederile Directivei 29/CE/2001, care a fost preluată în legislația națională. La termenul din 30 septembrie 2011, intimata - pârâtă a susținut că motivele de recurs nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. pen. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Contrar susținerilor intimatei - pârâte, din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea lor în cazul de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta referindu-se la modul de valorificare, de către instanța de apel, a regulilor ce interesează aplicarea legii în timp, precum și a naturii aparatelor pentru care se datorează remunerația pentru copia privată, perspectivă din care vor fi analizate criticile formulate. Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii având ca obiect plata remunerației compensatorii pentru copia privată cuvenită autorilor operelor scrise pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, colectată prin intermediul reclamantei și datorată de pârâtă, ca importator de aparate care permit reproducerea operelor scrise pe orice tip de suport.

Instanța de apel, schimbând în tot hotărârea primei instanțe, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, exclusiv în considerarea naturii aparatelor pentru care importatorii datorează remunerația în discuție, nu și a procentului ce interesează calculul acestei remunerații, întrucât, prin motivele de apel, pârâta nu a formulat critici pe acest aspect.

Astfel, a apreciat că, în perioada în discuție: 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, remunerația nu era datorată pentru imprimante (singurele aparate pentru care prima instanță a considerat în cauză că există obligația pârâtei de plată a remunerației), după cum reiese din dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și în condițiile în care art. 109, din forma inițială a Legii nr. 8/1996, a fost abrogat prin Legea nr. 285/2004, în vigoare din data de 30 august 2004. În contextul în care instanța de apel a evocat fondul dreptului dedus judecății, motivele de recurs vizând aplicarea legii în timp urmează a fi evaluate prin prisma legii aplicabile în cauză doar cu referire la aparatele care permit reproducerea operelor scrise, nu și a procentului în care remunerația este legal datorată în perioada în discuție.

După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, analiza instanței s-a întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 107 din Legea nr. 8/1996, astfel cum acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 285/2004. O asemenea analiză nu ține, însă, cont de împrejurarea că art. 107, în forma citată și aplicată de instanța de apel, a fost introdus abia prin Legea nr. 285/2004, care a intrat în vigoare la data de 30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data publicării legii în M. Of. - 30 iulie 2004). Or, pretențiile deduse judecății au vizat perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, perioadă ce se suprapune doar parțial cu cea de după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, respectiv doar între 30 august 2004 și 14 iunie 2005, ceea ce înseamnă că instanța de apel a făcut o aplicare retroactivă a dispozițiilor art. 107, în ceea ce privește perioada anterioară începerii activității Legii nr. 285/2004.

Ca atare, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea art. 107 pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, analizând natura aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată prin prisma unei alte norme decât cea în vigoare la acel moment, anume art. 109 și art. 34, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004, al căror conținut este diferit de cel al dispozițiilor legale la care instanța de apel a făcut referire. Această constatare echivalează cu necercetarea fondului pretențiilor pentru perioada în discuție, motiv pentru care se impune reanalizarea pretențiilor reclamantei în raport de normele în vigoare, potrivit regulii tempus regit actum, sens în care Înalta Curte va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceeași concluzie este valabilă și în ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, însă pentru argumente diferite de cele expuse anterior. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, instanța de apel a apreciat în mod corect că legea aplicabilă raportului juridic născut din obligația de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată în perioada în discuție este reprezentată de art. 107 din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 285/2004. Astfel, art. 109 care reglementa, în forma inițială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remunerației pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost abrogat expres prin Legea nr. 285/2004.

Prin art. 107 reformulat prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit că autorii operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul la o remunerație compensatorie pentru copia privată, efectuată în condițiile prevăzute la art. 34 alin. (2). Dată fiind abrogarea expresă, art. 109 ar putea fi aplicabil doar în virtutea unei ultraactivități prevăzute expres de legiuitor. Potrivit art. IV din Legea nr. 285/2004, "În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să inițieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi.

Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare". Această normă tranzitorie, al cărei mod de aplicare de către instanța de apel a fost criticat prin motivele de recurs, vizează exclusiv cuantumul remunerației, nu și categoriile de aparate pentru care aceasta se datorează. În condițiile în care procentul ce interesează calculul remunerației nu constituie obiect de analiză în cauză, pentru considerente deja expuse, norma tranzitorie, în raport cu care recurenta a susținut că art. 109 ultraactivează, nu este incidentă de plano, constatându-se, așadar, că nu există niciun temei al supraviețuirii art. 109 după data de 30 august 2004, din perspectiva categoriilor de aparate pentru care este datorată remunerația pentru copia privată.

Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a analizat cerințele art. 107, cu referire la art. 34 alin. (2), la care norma trimite expres, pentru pretențiile vizând perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 (doar cu privire la imprimante, singurele asemenea aparate pentru care prima instanță a constatat că subzistă obligația de plată în sarcina pârâtei). Curtea de Apel, evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele în discuție nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existență autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele incidente.

Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispozițiilor art. 107 și 34 alin. (2), referindu-se doar la condițiile din art. 109 (nerelevante, după cum s-a arătat pentru perioada de după 30 august 2004). Este, de asemenea, lipsită de suport susținerea recurentei în sensul că, prin aprecierile formulate, instanța de apel a eludat nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate de părți, prin care s-a stabilit contrariul. Singura expertiză judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil L.I., în faza judecății în primă instanță, probă care nu a avut ca obiectiv determinarea aparatelor pentru care este datorată remunerația, prin prisma cerințelor legale, ci doar calculul remunerației pe baza importurilor efectuate de către pârâtă.

Drept urmare, criticile pe acest aspect urmează a fi înlăturate. În considerarea criticilor vizând aplicarea legii în perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, pentru argumentele expuse prin prezenta decizie, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu a fost cercetat fondul pretențiilor reclamantei în raport de legea aplicabilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanta C. SOCIETATE DE GESTIUNE COLECTIVĂ A DREPTURILOR DE AUTOR împotriva Deciziei nr. 61A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2011.