ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4566/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4566/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 619 din 04 aprilie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 20261/3/2007,

a fost admisă cererea formulată de reclamanta C. - Societate de Gestiune

Colectivă a Drepturilor de Autor, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL și s-a dispus

obligarea pârâtei la plata sumei de 173.405,80 lei cu titlu de remunerație

compensatorie de 5% din valoarea importurilor de aparate în perioada 04 august 2004

- 14 iunie 2005, precum și la plata sumei de 61 076,10 lei dobândă legală

calculată la zi, către reclamantă, cu obligarea pârâtei și la plata

cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 5040 lei.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că în cauza de față este aplicabil procentul stabilit de

Legea nr. 8/1996 nemodificată, având în vedere că nu s-au purtat negocieri cu

privire la acest procent, el fiind prevăzut cu titlu obligatoriu în lege, noile

procente adoptate prin hotărârea arbitrală fiind negociate și aplicabile de la

data intrării în vigoare a acesteia, respectiv 14 iunie 2005.

Tribunalul a

înlăturat ca nefondate susținerile pârâtei, conform cărora trebuie aplicat în

speță procentul maxim de 1,5% stabilit de art. 107 lit. b), introdus prin Legea

nr. 285/2004, fiind abrogat art. 109, pentru că altfel s-ar accepta

ultraactivarea art. 109, ceea ce este nelegal. În acest sens, tribunalul a

constatat că dispozițiile invocate de pârâtă de la art. 107 lit. b) se referă

la limitele între care trebuie să se înscrie remunerațiile negociate între

titularii de drepturi și cei obligați la plata remunerației compensatorii

pentru copia privată, acestea fiind prevăzute la lit. a pentru suporturi și la lit.

b pentru aparate, dar numai cuantumul acestor remunerații, stabilit în urma

negocierilor desfășurate conform legii și incluse în hotărârea arbitrală publicată

prin Decizia O.R.D.A. nr. 123/2005, a devenit obligatoriu abia după data de 14

iunie 2005, neputând fi aplicat pentru perioada anterioară, așa cum susține în

mod greșit pârâta.

Rezultă că pârâta,

până la intrarea în vigoare a hotărârii menționate, datorează remunerația

pentru copia privată pentru aparatele care permit reproducerea în procentul

prevăzut de art. 109 din legea nemodificată, de 5%, calculat la valoarea

importurilor de astfel de aparate efectuate în perioada pentru care s-a

solicitat prin acțiune. Obligația de plată în procent de 5% a fost confirmată

și de O.R.D.A. care a comunicat că, până la aprobarea noilor metodologii de

stabilire a remunerațiilor, rămân în vigoare remunerațiile stabilite prin Legea

nr. 8/1996, nemodificată prin Legea nr. 285/2004.

Tribunalul a

constatat, de asemenea, că reclamanta a înștiințat pârâta cu privire la

obligația de plată a remunerației compensatorii de 5% din prețul de vânzare al

aparatelor fabricate în țară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele

vamale pentru aparatele importate în perioada menționată prin acțiune, pârâta

efectuând doar o plată parțială.

Prin Decizia civilă nr.

76/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul

formulat de reclamantă împotriva sentinței menționate.

Totodată, a admis

apelul formulat de pârâta SC R. SRL împotriva aceleiași sentințe, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a cererii și obligării pârâtei

la plata către reclamantă a sumei de 63.801,98 RON cu titlu de remunerație compensatorie

în cuantum de 1,5% din valoarea importurilor de aparate pentru perioada 04

august 2004 - 14 iunie 2005, precum și a sumei de 8598,13 RON reprezentând

dobânda legală în materie civilă la zi; a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței apelate, referitoare la cheltuielile de judecată și a obligat

apelanta-reclamantă la 1020 lei cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

aplicarea dispozițiilor legale din materia taxelor judiciare de timbru, prima

instanță, respingând excepția insuficientei timbrări, a apreciat în mod corect

că pretențiile referitoare la remunerația compensatorie pentru copia privată se

timbrează potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 146/1997, respectiv cu o taxă

judiciară de timbru în cuantum de 39 lei.

Chiar dacă enumerarea

din textul menționat nu cuprinde în mod expres aceste pretenții, acestea sunt incluse

în mod implicit în noțiunea de drept de autor și drepturi conexe, rezultând, din

interpretarea sistematică a prevederilor art. 1, 34 și 107 din Legea nr. 8/1996,

că remunerația pentru copia privată reprezintă doar o formă de plată a

drepturilor de autor, noțiune care a fost avută în vedere în sens larg și în

toate formele ei de manifestare, de art. 5 lit. a).

Curtea a înlăturat și

cel de-al doilea motiv de apel formulat de apelanta-pârâtă, referitor la

respingerea cererii de recuzare, deoarece respingerea motivată a unei dovezi

solicitate de una dintre părți nu constituie un motiv care să poată determina

aprecierea că judecătorul în cauză și-ar fi spus părerea cu privire la soluția

ce urmează a fi pronunțată; încuviințarea sau respingerea unor probe care ar

putea determina o soluție nefavorabilă pârâtei pot constitui motive de

nelegalitate în cadrul unei eventuale căi de atac ce s-ar declara împotriva

hotărârii și nu argumente care să atragă incidența dispozițiilor art. 27 C.

proc. civ.

Cât privește motivul

de apel formulat de pârâtă cu privire la procentul aplicabil pentru calcularea

remunerației compensatorii pentru copia privată, Curtea a constatat că, în mod

greșit, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 8/1996,

deoarece acest text a fost abrogat prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și

drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 587 din 30 iulie 2004 (și intrată în

vigoare la 30 de zile de la data publicării, conform art. 2, deci la 30 august

2004).

Conform prevederilor art.

62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, abrogarea unei

dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv; abrogările parțiale

sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial

rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate.

Curtea nu a reținut nici

ultraactivitatea prevederilor art. 109 în forma anterioară Legii nr. 285/2004,

motivată de existența, în cuprinsul art. 4 din Legea nr. 285/2004, a sintagmei

„actele normative în vigoare”, deoarece ultraactivitatea, ca excepție de la

principiul activității legii civile, trebuie prevăzută în mod expres, cu

referire exactă și particularizată la articolul de lege păstrat în vigoare.

Or, sintagma mai sus

menționată, având o formulare ambiguă, nu poate fi considerată ca fiind o

referire exactă și particularizată la art. 109, necesitând astfel o operă de

interpretare juridică cu privire la cuantumul remunerației compensatorii pe

această perioadă, situată între abrogarea art. 109 în forma veche și adoptarea

noilor metodologii prin negocierea părților.

Așa cum arată

apelanta-pârâtă, singurul text în vigoare după data intrării în vigoare a Legii

nr. 285/2004 și care să prevadă cuantumul remunerației compensatorii este art. 107

lit. b), astfel că prevederile art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu se pot referi

decât la acest text și nu la cel prevăzut de art. 109 din Legea nr. 8/1996,

abrogat expres la momentul intrării în vigoare a legii modificatoare.

Curtea nu a reținut

nici retroactivitatea prevederilor Hotărârii arbitrale din 23 mai 2005, în

vigoare de la data de 14 iunie 2005, dar a avut în vedere că pe perioada 04

august 2004 - 14 iunie 2005 pârâta datora remunerație compensatorie, urmând a

fi stabilit pe cale de interpretare modul de calcul al acesteia.

Fără a face o

aplicare retroactivă a hotărârii arbitrale, față de principiul echității, al

previzibilității legii (care împiedică „învierea” unui text de lege expres

abrogat), față de principiul voinței părților (a cărui expresie ulterioară este

conținutul hotărârii arbitrale), față de acordul expres al pârâtei exprimat

prin întâmpinare și apelul de față, în lipsa oricăror alte criterii obiective

de stabilire a unui procent (aflându-ne de altfel în situația unui vid

legislativ), Curtea a constatat ca fiind aplicabil în speță procentul de 1,5%.

Faptul că organismele

obligate să ia inițiativa negocierii au făcut acest lucru abia la 17 ianuarie

2005, nu poate reprezenta un argument activ pentru interpretarea legii și nici

un argument în favoarea pârâtei, cât timp aceasta datora remunerația, cuantumul

ei urmând a fi stabilit ca urmare a negocierilor.

Cât privește conținutul

adresei O.R.D.A. nr. 4414 din 03 august 2004, potrivit cu care prin „tabelele

și metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare” s-ar înțelege art.

109 din Legea nr. 8/1996 în forma nemodificată, care stabilește procentul de 5%

și care s-ar aplica până la data publicării, în M. Of., a noii metodologii

negociate, Curtea nu îl poate reține ca fiind corespunzător realității, față de

toate argumentele anterior prezentate.

În ceea ce privește

dobânda legală datorată, instanța de apel a apreciat că este dobânda de

referință a BNR, redusă cu 20%, cauza datoriei apelantei nefiind de natură

comercială, ci civilă (art. 3 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii

legale, aprobată prin Legea nr. 356/2002). De altfel, cauza a fost judecată de secția

civilă a Tribunalului București, și nu de către Secția Comercială.

Curtea a reținut că

și acest motiv de apel este fondat, dar nu pentru argumentul legat de denumirea

secției care are în competență judecarea cauzei (aspect care ține de o

împărțire administrativă a cauzelor între secțiile aceleiași instanțe și de o

competență funcțională, iar nu materială), ci pentru argumente legate de natura

dreptului de autor, care este un drept juridic complex, de natură mixtă,

patrimonială și nepatrimonială. Față de calificările din doctrina juridică și

din practica judiciară, Curtea a apreciat că instituția dreptului de autor este

o instituție de sine stătătoare, iar în lipsă de norme speciale aplicabile,

completarea se face cu normele de drept comun, respectiv normele din materia

raporturilor juridice civile, iar nu cu normele din dreptul special cel mai

apropiat (cum ar părea, la prima vedere, dreptul comercial).

Prin raportul de

expertiză contabilă judiciară refăcut de expert C. G, s-a reținut că

remunerația în cuantum de 1,5 % este de 63.801,98 RON, iar dobânda legală în

materie civilă aferentă acestei remunerații este de 8598,13 RON.

Cu privire la

obiecțiunile reclamantei, referitoare la OP nr. 297 din 13 martie 2007 și OP nr.

862 din 05 octombrie 2007, Curtea a reținut că simpla mențiune de pe OP

„procent de 1,5%” nu este de natură să ducă la concluzia că reprezintă o

imputație a plății făcută de pârâtă pentru obligații ulterioare perioadei

deduse judecății, cât timp pârâta a susținut pe tot parcursul soluționării

acestui dosar (deci, pentru perioada dedusă judecății: 04 august  2004-14 iunie

2005) că datorează remunerație numai în acest procent.

Cât privește apelul

formulat de reclamantă, referitor la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată,

prin nerespectarea prevederilor art. 274 alin. 1 C. proc. civ., Curtea a reținut

că, față de admiterea doar în parte a acțiunii reclamantei, devin incidente

prevederile art. 276 C. proc. civ., astfel încât soluția primei instanțe cu

privire la cheltuielile de judecată urmează a fi menținută, iar apelul respins.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. - Societate de

Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, criticând-o pentru nelegalitate, în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

considerat în mod greșit că legea aplicabilă perioadei în litigiu, 04 august 2004

– 14 iunie 2005, este reglementată de prevederile art. 107 din Legea nr. 285/2004

de modificare și completare a Legii nr. 8/1996.

În aplicarea art. IV

din Legea nr. 285/2004, legislația în vigoare era vechea metodologie stabilită

de art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, noua metodologie stabilită de art.

107 din Legea nr. 285/2004 aflându-se în stadiul de negocieri între părțile

expres prevăzute de lege.

Art. 4 reprezintă un

caz de ultraactivitate a legii civile vechi, respectiv a dispozițiilor art. 109,

deși intrase în vigoare legea nouă, în acest sens trebuind a fi interpretată referirea

Legii nr. 285/2004 la ”metodologiile stabilite prin actele în vigoare”,

avându-se în vedere și regula „actus interpretandus est potius ut qualeat, quam

ut pereat”, potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei,

iar nu în sensul neaplicării, confirmată de adresa din 03 august 2004 a O.R.D.A.

aflată la dosarul cauzei.

Art. 107 din Legea nr.

8/1996 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 285/2004, nu putea

fi aplicat și pentru considerentul că prevede negocierea procentului

remunerației compensatorii pentru copia privată, negociere încheiată procedural

prin pronunțarea in ultimă instanță a Hotărârii arbitrale din 23 mai 2005

intrată în vigoare prin publicarea în M. Of. al României nr. 50 din 14 august 2005,

perioadă în care instanța nu putea interveni prin stabilirea de procente ale

remunerației între părțile aliate în negocieri, încălcând tocmai principiul

negocierii prevăzut în mod expres.

De asemenea, instanța

nu a ținut seama de rezultatul negocierilor, adică arbitrajul intervenit între părți, în sensul că acesta a

statuat că, în cadrul aparatelor supuse plății copiei private, imprimanta,

scannerul, copiatorul, multifuncționala cu și fără funcție de fotocopiere fac

parte integrantă din sistemul tehnologic de reproducere al cărui terminal este

în mod obligatoriu și necesar un aparat de sine stătător.

vedere al aparatelor concepute pentru realizarea de copii, dacă în motivarea

expusă în hotărârea arbitrală pronunțată în 23 mai 2005, acestea au această

funcție, cu atât mai mult permit reproducerea și anterior datei intrării în

vigoare prin publicarea în M. Of., respectiv în intervalul 04 august 2004 - 14

iunie 2005 analizat de instanța de apel, deoarece această funcție de

reproducere îi este dată de către producător cu ocazia conceperii aparatelor.

Instanța nu a ținut

seama și de plățile efectuate de celelalte firme importatoare, de bunăvoie, cât

și pe baza hotărârilor instanțelor de judecată depuse de subscrisa C. la

dosarul cauzei, ce au inclus în rândul aparatelor supuse plății de remunerație

și imprimante.

privește cuantumul dobânzilor datorate de intimata pârâtă, natura acestora și

data de la care se datorează aceste dobânzi, instanța de apel, în mod nelegal,

și-a fundamental convingerea pe dispozițiile art. 1088 C. civ., respectiv pe

criteriul dobânzilor civile neaplicabile în cauză, cu toate că dobânda legală a

fost solicitată în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000

cu modificările și completările ulterioare, iar intimata pârâtă este o

societate comercială care datorează dobânzi la nivelul dobânzii de referință a B.N.R.,

fiind aplicabile prevederile art. 43, 56 și 4 C. com.

Dispozițiile art. 1088

C. civ. nu pot fi aplicabile, deoarece art. 100 din Legea nr. 8/1996 prevede că

pârâta este de drept în întârziere, cu privire la obligația de plată a

remunerației compensatorii pentru copia privată, de la momentul punerii în

circulație pe teritoriul național a acestor aparate ce permit reproducerea

operelor fixate pe suport grafic sau analog, care în conformitate cu

dispozițiile Codului Vamal sunt consemnate prin întocmirea declarației vamale

de import la organul vamal.

mod nejustificat, nu a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată

integral efectuate în cauză de către C., cheltuieli necesare și utile în desfășurarea

procesului.

Astfel, prima instanță

a încuviințat participarea unui expert consilier, pentru reclamantă, în cadrul

expertizei contabile dispuse în cauză, expertiză în care și-a exprimat punctul

de vedere profesional, ceea ce înseamnă că a apreciat ca necesară și utilă contribuția

acestuia la raportul de expertiză. Ca atare, nu se poate considera remunerația

achitată expertului de către reclamantă ca fiind lipsită de relevanță în

soluționarea cauzei, cu consecința neacordării greșite a acestor cheltuieli

probate în cauză de reclamantă.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii având ca obiect plata

remunerației compensatorii pentru copia privată cuvenită autorilor operelor

scrise pentru perioada 4 august 2004 – 14 iunie 2005, colectată prin

intermediul reclamantei și datorată de pârâtă, ca importator de aparate care

permit reproducerea operelor scrise pe orice alt tip de suport.

În cauză, nu s-a

contestat niciunul dintre elementele raportului juridic dedus judecății în

cauză, reclamanta criticând decizia de apel, în primul rând, sub aspectul cuantumului

remunerației stabilite, din perspectiva legii aplicabile acestui raport

juridic.

Se constată că

motivul de recurs pe acest aspect este nefondat.

Art. 109 care

reglementa, în forma inițială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remunerației pentru

copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de

aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din

valoarea

înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost abrogat

expres p

rin

Legea nr. 285/2004, în vigoare din data de 30 august  2004 (în termen de 30

zile de la data publicării legii în M. Of. – 30 iulie 2004).

Prin acest din urmă act

normativ, s-a stabilit un procent de maximum 1,5%, aplicat la valoarea în vamă

a aparatelor (art. 107 alin. (7) lit. b) și alin (8) din Legea nr. 8/1996, în

forma modificată prin Legea nr. 285/2004), procent luat în considerare de către

instanța de apel.

Este adevărat faptul

că, potrivit legii, procentul în care se datorează remunerația trebuie negociat

de părțile prevăzute în art. 107 în forma modificată, iar până la aprobarea

metodologiilor negociate conform Legii nr. 285/2004, se aplică tabelele și

metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare, astfel cum prevede

norma tranzitorie reprezentată de art. 4 din Legea nr. 285/2004.

Contrar susținerilor

recurentei – reclamante, art. 4 anterior menționat nu reglementează

ultraactivitatea art. 109, pentru ca remunerația datorată de pârâtă în cauză să

fie calculată într-un procent de 5%, în loc de procentul de 1,5% aplicat prin

decizia recurată.

Ultraactivitatea

legii, așadar supraviețuirea acesteia după momentul abrogării sale, cu

consecința amânării aplicării legii noi, constituie un caz de excepție de la

principiul aplicării imediate a legii noi și presupune, ca premisă, existența

unor situații juridice în curs de desfășurare (facta pendentia) sau producerea

unor efecte viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).

Or, raportul juridic

dedus judecății în speță nu este caracterizat de situații juridice în curs de

formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, pentru

a se discuta despre supraviețuirea legii vechi, ci de situații juridice noi,

ivite după momentul începerii activității legii noi.

Astfel,

potrivit art. 109 alin. (2) teza a II–a din Legea nr. 8/1996 (deci, anterior

Legii nr. 285/2004), „

Remunerația…”

(datorată de importatorii de aparate) „…se va plăti în momentul punerii în

circulație pe teritoriul național a acestor aparate și va reprezenta … 5% din

valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate”, iar, în

mod similar, art. 107 alin. (8), în forma stabilită prin Legea nr. 285/2004,

prevede că „Remunerația compensatorie pentru copia privată se calculează la

valoarea în vamă, în cazul importurilor și, respectiv, la valoarea facturată

fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulație a produselor de către

producători…”.

În ambele

variante ale legii, este evidentă voința legiuitorului ca remunerația să se

plătească pentru fiecare operațiune de import în parte, ceea ce înseamnă că

raportul juridic obligațional născut din fiecare import implică acte de executare

uno ictu, și nu cu executare succesivă.

Ca atare,

operațiunile de import nu generează situații juridice în curs de desfășurare,

ci situații juridice care se consumă printr-un raport obligațional distinct,

guvernate fiind de legea în vigoare la momentul fiecărui fapt generator, în

baza

regulii

tempus regit actum care interesează aplicarea legii în timp, fiind exclusă

supraviețuirea legii vechi.

Așadar,

în speță,

obligația

de plată a remunerației se supune dispozițiilor art. 109 din varianta

nemodificată a Legii nr. 8/1996 pentru importurile anterioare datei de

30 august 2004,

respectiv dispozițiilor art. 107 alin. (7) lit. b) și alin. (8) din varianta

modificată prin Legea nr. 285/2004.

Se impune o precizare

cu privire la limitele învestirii acestei instanțe de control judiciar:

Prin prisma celor

anterior expuse, se observă că pentru perioada 4 – 29 august 2004 în care s-a

derulat raportul juridic dintre părți era aplicabilă Legea nr. 8/1996 în forma

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004.

Dacă recurenta ar fi

formulat critici în legătură cu greșita aplicare de către instanța de apel a

regulii tempus regit actum, pentru perioada 4 – 29 august 2004, s-ar fi impus

casarea deciziei în vederea refacerii raportului de expertiză pentru perioada

arătată, cu aplicarea procentului de 5%, în loc de 1,5% (modificarea deciziei

nefiind posibilă, din cauza modului de calcul al remunerației folosit de

expertul desemnat în faza apelului, care nu permite defalcarea sumelor de bani

datorate de pârâtă cu acest titlu pentru fiecare operațiune de import în

parte).

Recurenta a înțeles,

însă, să critice decizia recurată exclusiv din perspectiva supraviețuirii legii

vechi după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, ceea ce restrânge

analiza de legalitate a deciziei la perioada de după data intrării în vigoare a

Legii nr. 285/2004, acesta fiind contextul în care au fost expuse

considerentele anterioare.

În consecință, norma

tranzitorie reprezentată de art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu reglementează

ultraactivitatea art. 109, având în vedere doar situațiile juridice în curs de

derulare la data intrării în vigoare a legii noi, precum cele născute din autorizațiile

sau licențele acordate de organismele de gestiune colectivă, înainte de data de

30 august 2004, utilizatorilor diferitelor categorii de opere.

Aceste licențe sau

autorizații determină asimilarea raporturilor juridice născute în baza lor cu raporturile

contractuale, al căror conținut, reprezentat de drepturile și obligațiile

părților, determinat în baza manifestării voluntare a părților contractante, rămâne

supus legii în vigoare la momentul acordului de voință.

Pe acest temei, au

continuat să-și producă efectele, de exemplu, metodologiile aprobate prin H.G. nr.

143/2003 -

privind

utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor

interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme și

H.G. nr. 144/2003 –

privind utilizarea

repertoriului

de opere audiovizuale al organismelor de gestiune colectivă și a tabelelor

cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale, cu

excepția autorilor muzicii.

În niciun caz, art. 4

nu a vizat situațiile juridice consumate sub imperiul Legii nr. 8/1996 în forma

anterioară Legii nr. 285/2004, precum cele din speță, născute din operațiuni

din import, pentru care remunerația compensatorie pentru copia privată s-a

datorat, în baza legii, pentru fiecare act de import în parte, și nu în baza

unei licențe sau autorizații încheiate cu organismul de gestiune colectivă.

Înalta Curte va respinge

și argumentul recurentei în sensul că, prin aplicarea procentului maximal din

legea nouă, instanța de judecată a intervenit în mod nepermis în negocierea

părților, pe baza căreia urma a fi stabilit, de o manieră unitară, procentul

aplicabil aparatelor care permit reproducerea operelor scrise.

Acest argument nu

este de natură să infirme constatările anterioare, întemeiate pe interpretarea art.

4 din Legea nr. 285/2004 prin prisma principiilor ce guvernează aplicarea legii

în timp, în absența unei manifestări explicite de voință a legiuitorului de

derogare de la aceste principii în situația din speță.

Pe de altă parte,

s-ar fi putut vorbi despre încălcarea legii doar dacă s-ar fi aplicat un alt

procent decât cel legal reglementat, iar aplicarea procentului maximal ar fi

putut fi contestată doar de pârâtă, care nu a declarat, însă, recurs împotriva

deciziei astfel pronunțate.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a

regulilor ce interesează aplicarea legii materiale în timp, motivul de recurs

pe acest aspect fiind nefondat.

privește natura aparatelor în raport de care instanța de apel a calculat remunerația

compensatorie pentru copia privată datorată de pârâtă, se constată că

reclamanta nu a formulat niciun fel de susțineri pe acest aspect, cu ocazia

vreuneia dintre expertizele de specialitate efectuate în cursul judecății în

primă instanță ori apel și nici prin motivele de apel, care au vizat exclusiv

cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.

Ca atare, motivul de

recurs cu acest obiect este inadmisibil, observându-se, de altfel, din lista

aparatelor importate de către pârâtă în perioada în discuție, depusă chiar de

către reclamantă (file 104 – 108 dosar fond), că printre acestea figurează

chiar aparatele menționate în

Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005 și arătate în

motivarea recursului, respectiv imprimanta, scannerul, copiatorul, aparate

multifuncționale cu și fără funcție de fotocopiere.

În consecință,

urmează a fi înlăturat și acest motiv de recurs.

privește natura dobânzii datorate de către pârâtă pentru neexecutarea

obligației de plată a remunerației pentru copia privată, în mod corect,

instanța de apel a apreciat că dobânda este civilă, și nu comercială, cu toate

că pârâta are calitatea de comerciant.

Conform art. 4 C.

com., se socotesc drept fapte de comerț, în afară de faptele comerciale

obiective menționate în art. 3, „celelalte contracte și obligațiuni ale unui

comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din

însuși actul”.

Or, raportul juridic

derivând din plata remunerației este esențialmente de natură civilă, deoarece

remunerația, astfel cum a fost concepută prin art. 34 din lege, are caracterul

unei contraprestații pentru reproducerea, în scop privat, fără consimțământul autorilor,

a operelor susceptibile de copie privată. Dreptul patrimonial al autorului la

utilizarea operei sale fiind unul civil, nici obligația aferentă dreptului de

reproducere nu poate avea altă natură.

În aceste condiții, este

înlăturată aplicarea legii comerciale în considerarea statutului de comerciant

al uneia dintre părțile implicate, fiind incidente normele speciale din materia

proprietății intelectuale și, în completare, cele de drept comun din materie

civilă, și nu comercială.

Drept urmare, în mod

corect, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (3), și

nu ale art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul

dobânzii legale

pentru obligații bănești,

aprobată prin Legea nr. 356/2002, aplicând dobânda

prevăzută pentru alte cazuri decât cele din materie comercială, motivul de

recurs cu acest obiect fiind nefondat.

recurentei – reclamante privind cheltuielile de judecată efectuate de către

aceasta în primă instanță și neacordate în totalitate prin sentință sunt nefondate,

în condițiile în care reprezintă o reiterare a motivului de apel cu același

obiect, fără vreo referire la considerentele deciziei recurate.

Astfel, instanța de

apel a arătat că, urmare a admiterii apelului pârâtei, pretențiile reclamantei

au fost admise doar în parte, astfel încât devin incidente prevederile art. 276

C. proc. civ., potrivit cărora reclamantei i se cuvin parțial cheltuielile de

judecată efectuate.

În absența unor

critici pe acest aspect, motivul de recurs urmează a fi înlăturat și, față de

considerentele expuse cu privire la toate susținerile recurentei, Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., va obliga pe recurentă la 2480 lei cheltuieli de judecată către

intimata SC R. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a

Drepturilor de Autor împotriva Deciziei nr. 76/A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Obligă pe recurentă

la 2480 lei cheltuieli de judecată către intimata SC R. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.