ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4566/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 619 din 04 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 20261/3/2007, a fost admisă cererea formulată de reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 173.405,80 lei cu titlu de remunerație compensatorie de 5% din valoarea importurilor de aparate în perioada 04 august 2004 - 14 iunie 2005, precum și la plata sumei de 61 076,10 lei dobândă legală calculată la zi, către reclamantă, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 5040 lei.

În motivarea sentinței, s-a reținut că în cauza de față este aplicabil procentul stabilit de Legea nr. 8/1996 nemodificată, având în vedere că nu s-au purtat negocieri cu privire la acest procent, el fiind prevăzut cu titlu obligatoriu în lege, noile procente adoptate prin hotărârea arbitrală fiind negociate și aplicabile de la data intrării în vigoare a acesteia, respectiv 14 iunie 2005. Tribunalul a înlăturat ca nefondate susținerile pârâtei, conform cărora trebuie aplicat în speță procentul maxim de 1,5% stabilit de art. 107 lit. b), introdus prin Legea nr. 285/2004, fiind abrogat art. 109, pentru că altfel s-ar accepta ultraactivarea art. 109, ceea ce este nelegal.

În acest sens, tribunalul a constatat că dispozițiile invocate de pârâtă de la art. 107 lit. b) se referă la limitele între care trebuie să se înscrie remunerațiile negociate între titularii de drepturi și cei obligați la plata remunerației compensatorii pentru copia privată, acestea fiind prevăzute la lit. a pentru suporturi și la lit. b pentru aparate, dar numai cuantumul acestor remunerații, stabilit în urma negocierilor desfășurate conform legii și incluse în hotărârea arbitrală publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 123/2005, a devenit obligatoriu abia după data de 14 iunie 2005, neputând fi aplicat pentru perioada anterioară, așa cum susține în mod greșit pârâta.

Rezultă că pârâta, până la intrarea în vigoare a hotărârii menționate, datorează remunerația pentru copia privată pentru aparatele care permit reproducerea în procentul prevăzut de art. 109 din legea nemodificată, de 5%, calculat la valoarea importurilor de astfel de aparate efectuate în perioada pentru care s-a solicitat prin acțiune. Obligația de plată în procent de 5% a fost confirmată și de O.R.D.A. care a comunicat că, până la aprobarea noilor metodologii de stabilire a remunerațiilor, rămân în vigoare remunerațiile stabilite prin Legea nr. 8/1996, nemodificată prin Legea nr. 285/2004. Tribunalul a constatat, de asemenea, că reclamanta a înștiințat pârâta cu privire la obligația de plată a remunerației compensatorii de 5% din prețul de vânzare al aparatelor fabricate în țară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate în perioada menționată prin acțiune, pârâta efectuând doar o plată parțială.

Prin Decizia civilă nr. 76/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței menționate. Totodată, a admis apelul formulat de pârâta SC R. SRL împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a cererii și obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 63.801,98 RON cu titlu de remunerație compensatorie în cuantum de 1,5% din valoarea importurilor de aparate pentru perioada 04 august 2004 - 14 iunie 2005, precum și a sumei de 8598,13 RON reprezentând dobânda legală în materie civilă la zi; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, referitoare la cheltuielile de judecată și a obligat apelanta-reclamantă la 1020 lei cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale din materia taxelor judiciare de timbru, prima instanță, respingând excepția insuficientei timbrări, a apreciat în mod corect că pretențiile referitoare la remunerația compensatorie pentru copia privată se timbrează potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 146/1997, respectiv cu o taxă judiciară de timbru în cuantum de 39 lei.

Chiar dacă enumerarea din textul menționat nu cuprinde în mod expres aceste pretenții, acestea sunt incluse în mod implicit în noțiunea de drept de autor și drepturi conexe, rezultând, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1, 34 și 107 din Legea nr. 8/1996, că remunerația pentru copia privată reprezintă doar o formă de plată a drepturilor de autor, noțiune care a fost avută în vedere în sens larg și în toate formele ei de manifestare, de art. 5 lit. a). Curtea a înlăturat și cel de-al doilea motiv de apel formulat de apelanta-pârâtă, referitor la respingerea cererii de recuzare, deoarece respingerea motivată a unei dovezi solicitate de una dintre părți nu constituie un motiv care să poată determina aprecierea că judecătorul în cauză și-ar fi spus părerea cu privire la soluția ce urmează a fi pronunțată; încuviințarea sau respingerea unor probe care ar putea determina o soluție nefavorabilă pârâtei pot constitui motive de nelegalitate în cadrul unei eventuale căi de atac ce s-ar declara împotriva hotărârii și nu argumente care să atragă incidența dispozițiilor art. 27 C. proc.

civ. Cât privește motivul de apel formulat de pârâtă cu privire la procentul aplicabil pentru calcularea remunerației compensatorii pentru copia privată, Curtea a constatat că, în mod greșit, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 8/1996, deoarece acest text a fost abrogat prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 587 din 30 iulie 2004 (și intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării, conform art. 2, deci la 30 august 2004). Conform prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv; abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate.

Curtea nu a reținut nici ultraactivitatea prevederilor art. 109 în forma anterioară Legii nr. 285/2004, motivată de existența, în cuprinsul art. 4 din Legea nr. 285/2004, a sintagmei „actele normative în vigoare”, deoarece ultraactivitatea, ca excepție de la principiul activității legii civile, trebuie prevăzută în mod expres, cu referire exactă și particularizată la articolul de lege păstrat în vigoare. Or, sintagma mai sus menționată, având o formulare ambiguă, nu poate fi considerată ca fiind o referire exactă și particularizată la art. 109, necesitând astfel o operă de interpretare juridică cu privire la cuantumul remunerației compensatorii pe această perioadă, situată între abrogarea art. 109 în forma veche și adoptarea noilor metodologii prin negocierea părților.

Așa cum arată apelanta-pârâtă, singurul text în vigoare după data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004 și care să prevadă cuantumul remunerației compensatorii este art. 107 lit. b), astfel că prevederile art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu se pot referi decât la acest text și nu la cel prevăzut de art. 109 din Legea nr. 8/1996, abrogat expres la momentul intrării în vigoare a legii modificatoare. Curtea nu a reținut nici retroactivitatea prevederilor Hotărârii arbitrale din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005, dar a avut în vedere că pe perioada 04 august 2004 - 14 iunie 2005 pârâta datora remunerație compensatorie, urmând a fi stabilit pe cale de interpretare modul de calcul al acesteia.

Fără a face o aplicare retroactivă a hotărârii arbitrale, față de principiul echității, al previzibilității legii (care împiedică „învierea” unui text de lege expres abrogat), față de principiul voinței părților (a cărui expresie ulterioară este conținutul hotărârii arbitrale), față de acordul expres al pârâtei exprimat prin întâmpinare și apelul de față, în lipsa oricăror alte criterii obiective de stabilire a unui procent (aflându-ne de altfel în situația unui vid legislativ), Curtea a constatat ca fiind aplicabil în speță procentul de 1,5%. Faptul că organismele obligate să ia inițiativa negocierii au făcut acest lucru abia la 17 ianuarie 2005, nu poate reprezenta un argument activ pentru interpretarea legii și nici un argument în favoarea pârâtei, cât timp aceasta datora remunerația, cuantumul ei urmând a fi stabilit ca urmare a negocierilor.

Cât privește conținutul adresei O.R.D.A. nr. 4414 din 03 august 2004, potrivit cu care prin „tabelele și metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare” s-ar înțelege art. 109 din Legea nr. 8/1996 în forma nemodificată, care stabilește procentul de 5% și care s-ar aplica până la data publicării, în M. Of., a noii metodologii negociate, Curtea nu îl poate reține ca fiind corespunzător realității, față de toate argumentele anterior prezentate. În ceea ce privește dobânda legală datorată, instanța de apel a apreciat că este dobânda de referință a BNR, redusă cu 20%, cauza datoriei apelantei nefiind de natură comercială, ci civilă (art. 3 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale, aprobată prin Legea nr. 356/2002).

De altfel, cauza a fost judecată de secția civilă a Tribunalului București, și nu de către Secția Comercială. Curtea a reținut că și acest motiv de apel este fondat, dar nu pentru argumentul legat de denumirea secției care are în competență judecarea cauzei (aspect care ține de o împărțire administrativă a cauzelor între secțiile aceleiași instanțe și de o competență funcțională, iar nu materială), ci pentru argumente legate de natura dreptului de autor, care este un drept juridic complex, de natură mixtă, patrimonială și nepatrimonială. Față de calificările din doctrina juridică și din practica judiciară, Curtea a apreciat că instituția dreptului de autor este o instituție de sine stătătoare, iar în lipsă de norme speciale aplicabile, completarea se face cu normele de drept comun, respectiv normele din materia raporturilor juridice civile, iar nu cu normele din dreptul special cel mai apropiat (cum ar părea, la prima vedere, dreptul comercial).

Prin raportul de expertiză contabilă judiciară refăcut de expert C. G, s-a reținut că remunerația în cuantum de 1,5 % este de 63.801,98 RON, iar dobânda legală în materie civilă aferentă acestei remunerații este de 8598,13 RON. Cu privire la obiecțiunile reclamantei, referitoare la OP nr. 297 din 13 martie 2007 și OP nr. 862 din 05 octombrie 2007, Curtea a reținut că simpla mențiune de pe OP „procent de 1,5%” nu este de natură să ducă la concluzia că reprezintă o imputație a plății făcută de pârâtă pentru obligații ulterioare perioadei deduse judecății, cât timp pârâta a susținut pe tot parcursul soluționării acestui dosar (deci, pentru perioada dedusă judecății: 04 august 2004-14 iunie 2005) că datorează remunerație numai în acest procent.

Cât privește apelul formulat de reclamantă, referitor la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată, prin nerespectarea prevederilor art. 274 alin. 1 C. proc. civ., Curtea a reținut că, față de admiterea doar în parte a acțiunii reclamantei, devin incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., astfel încât soluția primei instanțe cu privire la cheltuielile de judecată urmează a fi menținută, iar apelul respins. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Instanța de apel a considerat în mod greșit că legea aplicabilă perioadei în litigiu, 04 august 2004 – 14 iunie 2005, este reglementată de prevederile art. 107 din Legea nr. 285/2004 de modificare și completare a Legii nr. 8/1996.

În aplicarea art. IV din Legea nr. 285/2004, legislația în vigoare era vechea metodologie stabilită de art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, noua metodologie stabilită de art. 107 din Legea nr. 285/2004 aflându-se în stadiul de negocieri între părțile expres prevăzute de lege. Art. 4 reprezintă un caz de ultraactivitate a legii civile vechi, respectiv a dispozițiilor art. 109, deși intrase în vigoare legea nouă, în acest sens trebuind a fi interpretată referirea Legii nr. 285/2004 la ”metodologiile stabilite prin actele în vigoare”, avându-se în vedere și regula „actus interpretandus est potius ut qualeat, quam ut pereat”, potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, confirmată de adresa din 03 august 2004 a O.R.D.A.

aflată la dosarul cauzei. Art. 107 din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 285/2004, nu putea fi aplicat și pentru considerentul că prevede negocierea procentului remunerației compensatorii pentru copia privată, negociere încheiată procedural prin pronunțarea in ultimă instanță a Hotărârii arbitrale din 23 mai 2005 intrată în vigoare prin publicarea în M. Of. al României nr. 50 din 14 august 2005, perioadă în care instanța nu putea interveni prin stabilirea de procente ale remunerației între părțile aliate în negocieri, încălcând tocmai principiul negocierii prevăzut în mod expres.

De asemenea, instanța nu a ținut seama de rezultatul negocierilor, adică arbitrajul intervenit între părți, în sensul că acesta a statuat că, în cadrul aparatelor supuse plății copiei private, imprimanta, scannerul, copiatorul, multifuncționala cu și fără funcție de fotocopiere fac parte integrantă din sistemul tehnologic de reproducere al cărui terminal este în mod obligatoriu și necesar un aparat de sine stătător. 2. Din punctul de vedere al aparatelor concepute pentru realizarea de copii, dacă în motivarea expusă în hotărârea arbitrală pronunțată în 23 mai 2005, acestea au această funcție, cu atât mai mult permit reproducerea și anterior datei intrării în vigoare prin publicarea în M. Of., respectiv în intervalul 04 august 2004 - 14 iunie 2005 analizat de instanța de apel, deoarece această funcție de reproducere îi este dată de către producător cu ocazia conceperii aparatelor.

Instanța nu a ținut seama și de plățile efectuate de celelalte firme importatoare, de bunăvoie, cât și pe baza hotărârilor instanțelor de judecată depuse de subscrisa C. la dosarul cauzei, ce au inclus în rândul aparatelor supuse plății de remunerație și imprimante. 3. În ceea ce privește cuantumul dobânzilor datorate de intimata pârâtă, natura acestora și data de la care se datorează aceste dobânzi, instanța de apel, în mod nelegal, și-a fundamental convingerea pe dispozițiile art. 1088 C. civ., respectiv pe criteriul dobânzilor civile neaplicabile în cauză, cu toate că dobânda legală a fost solicitată în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000 cu modificările și completările ulterioare, iar intimata pârâtă este o societate comercială care datorează dobânzi la nivelul dobânzii de referință a B.N.R., fiind aplicabile prevederile art. 43, 56 și 4 C. com.

Dispozițiile art. 1088 C. civ. nu pot fi aplicabile, deoarece art. 100 din Legea nr. 8/1996 prevede că pârâta este de drept în întârziere, cu privire la obligația de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată, de la momentul punerii în circulație pe teritoriul național a acestor aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, care în conformitate cu dispozițiile Codului Vamal sunt consemnate prin întocmirea declarației vamale de import la organul vamal. 4. Instanța de apel, în mod nejustificat, nu a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată integral efectuate în cauză de către C., cheltuieli necesare și utile în desfășurarea procesului.

Astfel, prima instanță a încuviințat participarea unui expert consilier, pentru reclamantă, în cadrul expertizei contabile dispuse în cauză, expertiză în care și-a exprimat punctul de vedere profesional, ceea ce înseamnă că a apreciat ca necesară și utilă contribuția acestuia la raportul de expertiză. Ca atare, nu se poate considera remunerația achitată expertului de către reclamantă ca fiind lipsită de relevanță în soluționarea cauzei, cu consecința neacordării greșite a acestor cheltuieli probate în cauză de reclamantă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii având ca obiect plata remunerației compensatorii pentru copia privată cuvenită autorilor operelor scrise pentru perioada 4 august 2004 – 14 iunie 2005, colectată prin intermediul reclamantei și datorată de pârâtă, ca importator de aparate care permit reproducerea operelor scrise pe orice alt tip de suport. În cauză, nu s-a contestat niciunul dintre elementele raportului juridic dedus judecății în cauză, reclamanta criticând decizia de apel, în primul rând, sub aspectul cuantumului remunerației stabilite, din perspectiva legii aplicabile acestui raport juridic.

Se constată că motivul de recurs pe acest aspect este nefondat. Art. 109 care reglementa, în forma inițială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remunerației pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost abrogat expres p rin Legea nr. 285/2004, în vigoare din data de 30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data publicării legii în M. Of. – 30 iulie 2004). Prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit un procent de maximum 1,5%, aplicat la valoarea în vamă a aparatelor (art. 107 alin. (7) lit. b) și alin (8) din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 285/2004), procent luat în considerare de către instanța de apel.

Este adevărat faptul că, potrivit legii, procentul în care se datorează remunerația trebuie negociat de părțile prevăzute în art. 107 în forma modificată, iar până la aprobarea metodologiilor negociate conform Legii nr. 285/2004, se aplică tabelele și metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare, astfel cum prevede norma tranzitorie reprezentată de art. 4 din Legea nr. 285/2004. Contrar susținerilor recurentei – reclamante, art. 4 anterior menționat nu reglementează ultraactivitatea art. 109, pentru ca remunerația datorată de pârâtă în cauză să fie calculată într-un procent de 5%, în loc de procentul de 1,5% aplicat prin decizia recurată.

Ultraactivitatea legii, așadar supraviețuirea acesteia după momentul abrogării sale, cu consecința amânării aplicării legii noi, constituie un caz de excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi și presupune, ca premisă, existența unor situații juridice în curs de desfășurare (facta pendentia) sau producerea unor efecte viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura). Or, raportul juridic dedus judecății în speță nu este caracterizat de situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, pentru a se discuta despre supraviețuirea legii vechi, ci de situații juridice noi, ivite după momentul începerii activității legii noi.

Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) teza a II–a din Legea nr. 8/1996 (deci, anterior Legii nr. 285/2004), „ Remunerația…” (datorată de importatorii de aparate) „…se va plăti în momentul punerii în circulație pe teritoriul național a acestor aparate și va reprezenta … 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate”, iar, în mod similar, art. 107 alin. (8), în forma stabilită prin Legea nr. 285/2004, prevede că „Remunerația compensatorie pentru copia privată se calculează la valoarea în vamă, în cazul importurilor și, respectiv, la valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulație a produselor de către producători…”. În ambele variante ale legii, este evidentă voința legiuitorului ca remunerația să se plătească pentru fiecare operațiune de import în parte, ceea ce înseamnă că raportul juridic obligațional născut din fiecare import implică acte de executare uno ictu, și nu cu executare succesivă.

Ca atare, operațiunile de import nu generează situații juridice în curs de desfășurare, ci situații juridice care se consumă printr-un raport obligațional distinct, guvernate fiind de legea în vigoare la momentul fiecărui fapt generator, în baza regulii tempus regit actum care interesează aplicarea legii în timp, fiind exclusă supraviețuirea legii vechi. Așadar, în speță, obligația de plată a remunerației se supune dispozițiilor art. 109 din varianta nemodificată a Legii nr. 8/1996 pentru importurile anterioare datei de 30 august 2004, respectiv dispozițiilor art. 107 alin. (7) lit. b) și alin. (8) din varianta modificată prin Legea nr. 285/2004. Se impune o precizare cu privire la limitele învestirii acestei instanțe de control judiciar: Prin prisma celor anterior expuse, se observă că pentru perioada 4 – 29 august 2004 în care s-a derulat raportul juridic dintre părți era aplicabilă Legea nr. 8/1996 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004.

Dacă recurenta ar fi formulat critici în legătură cu greșita aplicare de către instanța de apel a regulii tempus regit actum, pentru perioada 4 – 29 august 2004, s-ar fi impus casarea deciziei în vederea refacerii raportului de expertiză pentru perioada arătată, cu aplicarea procentului de 5%, în loc de 1,5% (modificarea deciziei nefiind posibilă, din cauza modului de calcul al remunerației folosit de expertul desemnat în faza apelului, care nu permite defalcarea sumelor de bani datorate de pârâtă cu acest titlu pentru fiecare operațiune de import în parte). Recurenta a înțeles, însă, să critice decizia recurată exclusiv din perspectiva supraviețuirii legii vechi după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, ceea ce restrânge analiza de legalitate a deciziei la perioada de după data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, acesta fiind contextul în care au fost expuse considerentele anterioare.

În consecință, norma tranzitorie reprezentată de art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu reglementează ultraactivitatea art. 109, având în vedere doar situațiile juridice în curs de derulare la data intrării în vigoare a legii noi, precum cele născute din autorizațiile sau licențele acordate de organismele de gestiune colectivă, înainte de data de 30 august 2004, utilizatorilor diferitelor categorii de opere. Aceste licențe sau autorizații determină asimilarea raporturilor juridice născute în baza lor cu raporturile contractuale, al căror conținut, reprezentat de drepturile și obligațiile părților, determinat în baza manifestării voluntare a părților contractante, rămâne supus legii în vigoare la momentul acordului de voință.

Pe acest temei, au continuat să-și producă efectele, de exemplu, metodologiile aprobate prin H.G. nr. 143/2003 - privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme și H.G. nr. 144/2003 – privind utilizarea repertoriului de opere audiovizuale al organismelor de gestiune colectivă și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale, cu excepția autorilor muzicii. În niciun caz, art. 4 nu a vizat situațiile juridice consumate sub imperiul Legii nr. 8/1996 în forma anterioară Legii nr. 285/2004, precum cele din speță, născute din operațiuni din import, pentru care remunerația compensatorie pentru copia privată s-a datorat, în baza legii, pentru fiecare act de import în parte, și nu în baza unei licențe sau autorizații încheiate cu organismul de gestiune colectivă.

Înalta Curte va respinge și argumentul recurentei în sensul că, prin aplicarea procentului maximal din legea nouă, instanța de judecată a intervenit în mod nepermis în negocierea părților, pe baza căreia urma a fi stabilit, de o manieră unitară, procentul aplicabil aparatelor care permit reproducerea operelor scrise. Acest argument nu este de natură să infirme constatările anterioare, întemeiate pe interpretarea art. 4 din Legea nr. 285/2004 prin prisma principiilor ce guvernează aplicarea legii în timp, în absența unei manifestări explicite de voință a legiuitorului de derogare de la aceste principii în situația din speță. Pe de altă parte, s-ar fi putut vorbi despre încălcarea legii doar dacă s-ar fi aplicat un alt procent decât cel legal reglementat, iar aplicarea procentului maximal ar fi putut fi contestată doar de pârâtă, care nu a declarat, însă, recurs împotriva deciziei astfel pronunțate.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a regulilor ce interesează aplicarea legii materiale în timp, motivul de recurs pe acest aspect fiind nefondat. 2. În ceea ce privește natura aparatelor în raport de care instanța de apel a calculat remunerația compensatorie pentru copia privată datorată de pârâtă, se constată că reclamanta nu a formulat niciun fel de susțineri pe acest aspect, cu ocazia vreuneia dintre expertizele de specialitate efectuate în cursul judecății în primă instanță ori apel și nici prin motivele de apel, care au vizat exclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.

Ca atare, motivul de recurs cu acest obiect este inadmisibil, observându-se, de altfel, din lista aparatelor importate de către pârâtă în perioada în discuție, depusă chiar de către reclamantă (file 104 – 108 dosar fond), că printre acestea figurează chiar aparatele menționate în Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005 și arătate în motivarea recursului, respectiv imprimanta, scannerul, copiatorul, aparate multifuncționale cu și fără funcție de fotocopiere. În consecință, urmează a fi înlăturat și acest motiv de recurs. 3. În ceea ce privește natura dobânzii datorate de către pârâtă pentru neexecutarea obligației de plată a remunerației pentru copia privată, în mod corect, instanța de apel a apreciat că dobânda este civilă, și nu comercială, cu toate că pârâta are calitatea de comerciant.

Conform art. 4 C. com., se socotesc drept fapte de comerț, în afară de faptele comerciale obiective menționate în art. 3, „celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”. Or, raportul juridic derivând din plata remunerației este esențialmente de natură civilă, deoarece remunerația, astfel cum a fost concepută prin art. 34 din lege, are caracterul unei contraprestații pentru reproducerea, în scop privat, fără consimțământul autorilor, a operelor susceptibile de copie privată. Dreptul patrimonial al autorului la utilizarea operei sale fiind unul civil, nici obligația aferentă dreptului de reproducere nu poate avea altă natură.

În aceste condiții, este înlăturată aplicarea legii comerciale în considerarea statutului de comerciant al uneia dintre părțile implicate, fiind incidente normele speciale din materia proprietății intelectuale și, în completare, cele de drept comun din materie civilă, și nu comercială. Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (3), și nu ale art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, aprobată prin Legea nr. 356/2002, aplicând dobânda prevăzută pentru alte cazuri decât cele din materie comercială, motivul de recurs cu acest obiect fiind nefondat. 4. Criticile recurentei – reclamante privind cheltuielile de judecată efectuate de către aceasta în primă instanță și neacordate în totalitate prin sentință sunt nefondate, în condițiile în care reprezintă o reiterare a motivului de apel cu același obiect, fără vreo referire la considerentele deciziei recurate.

Astfel, instanța de apel a arătat că, urmare a admiterii apelului pârâtei, pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, astfel încât devin incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora reclamantei i se cuvin parțial cheltuielile de judecată efectuate. În absența unor critici pe acest aspect, motivul de recurs urmează a fi înlăturat și, față de considerentele expuse cu privire la toate susținerile recurentei, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentă la 2480 lei cheltuieli de judecată către intimata SC R. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor împotriva Deciziei nr. 76/A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă pe recurentă la 2480 lei cheltuieli de judecată către intimata SC R. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2011.