ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1861/2007

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 406 din 15

martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 15213/3/2005 (număr în format vechi

2298/2005), Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România,

Asociația pentru Drepturi de Autor în contradictoriu cu pârâta SC P.E.I. SRL

București și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 304025,51

RON reprezentând remunerația compensatorie pentru copia privată, plus 42761 RON

reprezentând dobânda legală aferentă perioadei 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005,

precum și suma de 3437 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a

reținut, în esență, că pârâta, care este o societate ce are ca obiect de

activitate importul și comercializarea de echipamente electronice, a importat

în perioada 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005 aparate ce permit reproducerea

înregistrărilor sonore și nu a plătit reclamantei procentul de 5% prevăzut de

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 din valoarea acestor importuri, procent

reprezentând remunerația compensatorie pentru copia privată. Tribunalul a

reținut că reclamanta a funcționat ca unic organism de colectare a remunerației

private pentru copia privată în domeniul înregistrărilor sonore până la data de

20 iunie 2005 și a obligat-o pe pârâtă, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile

art. 107 alin. (12) și 5 din Legea nr. 8/1996, să-i plătească reclamantei suma

stabilită prin expertiza contabilă administrată în cauză.

Curtea de Apel București, secția a

IX

a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin

decizia nr. 174 A din 22 septembrie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat

de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 406 din 15 martie 2006 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III a civilă.

Instanța de apel a motivat că obiectul

cererii de chemare în judecată este plata unei sume de bani iar pentru

determinarea cuantumului exact al sumei reclamanta a indicat drept criteriu

concluziile raportului de expertiză, nefiind necesară o precizară ulterioară

expresă din partea acesteia. Instanța de apel a mai reținut că actele care au

stat la baza efectuării expertizei i-au fost puse la dispoziție expertului

chiar de pârâtă, că aparatele/suporturile importate, în raport cu a căror

valoare expertul a aplicat procentul de 5%, se încadrează în categoria celor

care permit reproducere operelor înregistrate sonor și că, deși pârâta a

indicat în cererea de apel că ar exista în raportul de expertiză și aparate

care nu

ar permite reproducerea operelor

înregistrate sonor, nu a precizat sau argumentat

care ar fi acele

aparate și de ce nu s-ar încadra în ipoteza normei legale.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs pârâta SC P.E.I. SRL București care, invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că:

a reținut că reclamanta nu trebuia să-și precizeze cererea de chemare în

judecată după depunerea la dosar a concluziilor raportului de expertiză

contabilă, instanța acordând „ceea ce în concret nu a fost solicitat de

reclamantă".

2.

Dispozițiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile

în speța dedusă judecății întrucât remunerația prevăzută de alin. (1) al art.

107 se plătește numai în momentul punerii în circulație a aparaturii și

suporturilor iar intimata-reclamantă s-a mărginit să solicite autorităților

vamale situația importurilor de astfel de produse deși simplul import nu

creează automat obligația plății de către importator a remunerației.

Prevederile art. 107 din Legea nr.

8/1996 duc la concluzia că în situația în care cumpărătorul unui suport sau

aparat nu îl folosește în vederea reproducerii unei opere de artă nu încalcă

dispozițiile legii și ca atare comercializarea unor asemenea produse, în acest

scop, nu este supusă plății remunerației.

În situația în care s-ar considera că

toți importatorii de suporturi și aparatură ar trebui să plătească remunerația

s-ar ajunge la o inechitate întrucât

această

remunerație trebuie să fie plătită de cei care folosesc aceste obiecte și nu

de

importator, care nu beneficiază în mod direct de folosirea unor astfel de

produse iar în sprijinul unor asemenea susțineri sunt dispozițiile art. 108 din

Legea nr. 8/1996, care prevăd că sunt scutiți de plata remunerației

importatorii care comercializează en gros suporturile audio și video

neînregistrate către producătorii de înregistrări sonore și audiovizuale.

3.

Instanțele de fond și apel în mod neîntemeiat au considerat că

expertul contabil a calculat în mod corect cuantumul sumei datorate ca urmare a

aplicării procentului de 5% deoarece acesta a avut la baza efectuării

expertizei o serie de anexe nesemnate de către reprezentanții societății pârâte

și că această abordare neprofesionistă a expertului a dus la o concluzie

eronată.

Analizând hotărârea atacată, în

limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile

administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu

este întemeiat pentru considerentele care succed.

Prin

petitul acțiunii, reclamanta a solicitat instanței ca, prin sentința pe care

o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la „plata procentului de 5%

datorat UCMR-ADA din valoarea importurilor de aparate și/sau suporturi ce

permit reproducerea operelor înregistrate sonor pentru perioada 1 ianuarie

2004-7 iunie 2005, arătând că suma reprezentând cuantumul obligațiilor nu i-a

fost comunicată de pârâtă deși a fost notificată în acest sens și, în

consecință, va fi stabilită prin expertiză judiciar-contabilă de specialitate

în raport cu volumul suporturilor și/sau aparatelor importate". Reclamanta

a mai arătat în acțiune că solicită remunerațiile datorate

de către pârâtă, astfel stabilite, reactualizate

conform O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000 privind

nivelul dobânzii legale

pentru obligații bănești iar la primul termen de judecată a precizat că

perioada pentru care cere plata remunerației este 1 ianuarie 2004-20 iunie

2005.

Reiese cu evidență că, față de acest

petit, obiectul cererii de chemare în judecată este suficient determinat sau

cel puțin determinabil pentru a îndeplini condițiile formale prevăzute de art.

112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. care dispune că „cererea de chemare în

judecată va cuprinde obiectul cererii și

valoarea

lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință".

În speță, reclamanta a cerut obligarea

pârâtei la plata sumei de bani datorate în temeiul art. 107 al Legii nr.

8/1996, precizând că suma solicitată este cea care va rezulta din concluziile

raportului de expertiză întrucât la momentul introducerii acțiunii nu deținea

nici o informație cu privire la cantitatea și valoarea produselor importate și,

drept urmare, nu avea posibilitatea de a estima cuantumul precis al sumei

pretinse.

Susținerea recurentei-pârâte

referitoare la faptul că reclamanta trebuia să-și precizeze acțiunea conform

concluziilor raportului de expertiză nu poate fi primită deoarece reclamanta a

indicat prin chiar petitul acțiunii că suma pretinsă de la pârâtă este cea care

va rezulta din concluziile raportului de expertiză, la care nu a formulat nici

un fel de obiecțiuni.

Astfel fiind, critica pârâtei în sensul

că instanța de apel a reținut, în mod neîntemeiat, că reclamanta nu trebuia

să-și precizeze cererea de chemare în judecată după depunerea la dosar a

concluziilor raportului de expertiză contabilă și că a acordat „ceea ce în

concret nu a fost solicitat de reclamantă", nu este fondată.

Nici susținerea recurentei-pârâte

vizând faptul că expertul n-ar fi calculat corect cuantumul sumei datorate

întrucât „ a avut la baza efectuării expertizei o serie de anexe nesemnate de

reprezentanții societății" nu poate fi primită cât timp această „serie de

anexe nesemnate" este invocată doar generic și pur formal, fără a oferi

date concrete de identificare a respectivelor anexe și fără a preciza clar din

ce motive calculul expertului ar fi eronat.

Instanța de apel în mod corect a

reținut că actele care au stat la baza efectuării expertizei au fost puse la

dispoziția expertului chiar de pârâtă, expertul coroborându-le cu facturile de

export și cu declarațiile vamale de import ale pârâtei și că prin apel, de

altfel, nici nu s-a contestat că expertul ar fi avut în vedere eventuale

importuri ce nu ar fi fost realizate de pârâtă.

Este de reținut totodată că în faza

procesuală a fondului, raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de

14 februarie 2006, iar la termenul din

15

februarie 2006, când pârâtul a fost reprezentat prin apărătorul său, instanța

de fond a

amânat judecata cauzei la termenul din 15 martie 2006 pentru

ca părțile să ia cunoștință de raportul de expertiză. La termenul din 15 martie

2006 au avut loc dezbaterile în fond iar pârâta nu s-a prezentat și nici nu a

formulat nici un fel de obiecțiuni la raportul de expertiză.

Cu privire la critica recurentei-pârâte

referitoare la faptul că art. 107 din Legea nr. 8/1996 nu ar fi incident în

speță, sunt de reținut următoarele:

Potrivit

art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorii operelor susceptibile de a

fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de

suport, precum și cei ai operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie,

direct ori indirect, în condițiile prevăzute la art. 34 alin. (1), au dreptul,

împreună cu editorii, producătorii și cu artiștii interpreți sau executanți,

după caz, la o remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 34

alin. (2). Dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate

face obiectul unei renunțări din partea beneficiarilor.

Aliniatul

2 al aceluiași articol prevede că remunerația compensatorie pentru

copia privată se plătește de fabricanții și/sau importatorii de

suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2).

Totodată,

alin. (3) dispune că importatorii și fabricanții de suporturi și aparate,

prevăzute la art. 34 alin. (2), sunt obligați să se înscrie la Oficiul

Român pentru Drepturile de Autor, în Registrul Național al Copiei Private, și

pot desfășura activitățile respective de import sau de producție numai după

obținerea de la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a certificatului de

înregistrare. Acest certificat se eliberează de Oficiul Român pentru Drepturile

de Autor, pe baza dovezilor privind obiectul de activitate declarat legal și a

Certificatului unic de înregistrare la registrul comerțului, în termen de 5

zile de la depunerea acestora.

P

otrivit alin. (7) al art. 107 din

aceeași lege, remunerația compensatorie pentru copia privată se calculează la

valoarea în vamă, în cazul importurilor și, respectiv, la valoarea facturată

fără TVA, în cazul fabricanților. Remunerația este scadentă la data de 25 a

lunii următoare efectuării importului, respectiv facturării de către

fabricanți.

În raport cu dispozițiile legale

redate, susținerile recurentei-pârâte conform cărora simplul import al unor

astfel de produse nu duce automat la plata remunerației este total lipsită de

temei.

Lipsită de temei este și susținerea că

nu este corect ca importatorul produselor ce reprezintă suporturile pe care se

pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale precum și aparatele ce permit

realizarea de copii să plătească remunerația întrucât nu beneficiază în mod

direct de folosirea lor.

Această obligație de plată este impusă

în mod expres, prin Legea nr. 8/1996 în sarcina importatorilor unor astfel de

produse, scutirile de la plata remunerației operând numai în cazul

importatorilor prevăzuți de art. 108 din lege, din care însă pârâta nu a făcut

dovada că face parte.

Având în vedere considerentele arătate,

Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de

recurenta-pârâtă, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată și cum, în speță,

intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de

avocat, care au fost justificate cu chitanța depusă la dosar, recurenta-pârâtă

va fi obligată la plata acestora.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC P.E.I. SRL București împotriva deciziei nr. 174 A din 22 septembrie

2006 a Curții de Apel București, secția a

IX

a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă pe recurenta-pârâtă la 1785 RON

cheltuieli de judecată către reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor

din România, Asociația pentru Drepturi de Autor.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 februarie 2007.