ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

recursului de fată retine următoarele:

La 19 noiembrie 2004 a fost înregistrata pe rolul Tribunalului

București, secția a

V

a civilă sub nr. 15551/3/2004 (2858/2004), cererea prin

care reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația

pentru Drepturi de Autor a chemat în judecată pe pârâta SC O.R. SA, solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligată la plata sumei de 14.203,30

dolari S.U.A. la cursul Băncii Naționale Române din ziua plății, reprezentând procentul

de 5% din valoarea importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor înregistrate

sonor pe perioada 01 ianuarie 2003 – 01 noiembrie 2003, la aceasta suma urmând a

se adaugă procentul de 5% datorat pentru aparatele și/sau suporturile ce permit

reproducerea operelor înregistrate sonor, importate în perioadele anilor noiembrie

- decembrie 2001, 2002, noiembrie - decembrie 2003 și ianuarie - octombrie 2004,

cuantumul acestei sume urmând a fi stabilit printr-o expertiză contabilă. Totodată,

a solicitat reactualizarea sumei în raport de nivelul dobânzii legale conform O.G.

nr. 9/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta este

o societate ce are ca obiect de activitate importul și comercializarea de echipamente

electronice, ca în perioada noiembrie 2001 - octombrie 2004 pârâta a importat aparate

și/sau suporturi ce permit reproducerea înregistrărilor sonore fără a-și respecta

obligațiile legale prevăzute de art. 107 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 8/1996,

respectiv plata către reclamantă, în calitate de societate de gestiune colectivă

a drepturilor de autor, a procentului legal de 5% din valoarea operațiunilor de

import, a aparatelor sau suporturilor destinate reproducerii înregistrării sonore.

Prin sentința civilă nr. 179 din 2 februarie 2006 pronunțată

de Tribunalul București, secția a

V

a civilă, a fost admisă acțiunea,

a fost obligată pârâta la plata sumei de 519.109.977 RON reprezentând restul remunerației

datorate pentru copia privată în conformitate cu prevederile art. 107 alin. (2)

din Legea nr. 8/1996, aferentă perioadei noiembrie 2001 - octombrie 2004. De asemenea,

a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente acestei

sume și calculate de la data punerii în întârziere, 17 martie 2004, până la data

plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, recurs

admis prin decizia civila nr. 362 din 1 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuala, casându-se sentința

și cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului București, unde s-a format Dosarul

cu nr. 31644/31/2007.

În rejudecare s-a realizat o nouă expertiză contabilă.

Prin notele scrise, reclamanta și-a precizat la ultimul

termen cuantumul pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 117.233,91

RON, reprezentând remunerațiile compensatorii pentru copia privata reprezentând

5% din valoarea importurilor de aparate și suporturi ce permit reproducerea operelor

înregistrate sonor, importuri realizate depărată în perioada 19 noiembrie 2001 -

octombrie 2004, 22.274,45 RON reprezentând T.V.A.-ul aferent remunerației datorate

de pârâta în cuantum de 117.233,91 RON, în conformitate cu prevederile art. 134

2

coroborat cu art. 134

1

alin. (4) din Legea nr. 571/2003, 109.494,

53 RON cu titlu de penalități de întârziere datorate de pârâtă până la data de 31

ianuarie 2008, pentru întârzierea plații remunerațiilor, penalități determinate

la nivelul dobânzii de referința, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

de expert, onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 1285 din 10 iulie 2008, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată

de reclamantă, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 117.233,91

RON reprezentând remunerații neachitate în perioada 19 noiembrie 2001- octombrie

2004 și la 6.380 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluționarea apelurilor declarate

de ambele părți, prin decizia nr. 72A din 24 februarie 2011, a admis căile de atac

și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta SC O.R.

SA să plătească reclamantei Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România

- Asociația pentru Drepturi de Autor sumele de: 113.749,50 RON reprezentând remunerație

neachitată pentru importurile de aparate ce permit reproducerea operelor înregistrate

sonor în perioada indicată în cererea de chemare în judecată și 132.111,71 RON reprezentând

dobânda legală, calculată de la data scadenței obligației principale și până la

data plăților parțiale efectuate, respectiv până la data de 31 decembrie 2010 pentru

sumele neachitate.

Pârâta SC O.R. SA a fost obligată să plătească reclamantei

suma de 1.690 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Celelalte dispoziții ale sentinței au fost păstrate.

Cheltuielile de judecată efectuate în apel au fost compensate

parțial, cu referire la onorariile avocațiale și a fost obligată apelanta-reclamantă

să plătească apelantei pârâte suma de 3.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

în apel, reprezentând onorariul expertizei în specialitatea electronică și parțial

onorariul expertizei specialitatea contabilitate, fiind compensate parțial și cheltuielile

de judecată în primă instanță și apel și, în consecință, obligând apelanta-pârâtă

SC O.R. SA să plătească apelantei-reclamante U.C.M.R. – A.D.A. suma de 1.660 RON.

Pentru a pronunța decizia, instanța a avut în vedere cele

ce urmează:

În ceea ce privește apelul formulat de apelanta-pârâta

SC O.R. SA, o primă critică este legată de neverificarea realității efectuării importului

din data de 27 iunie 2003 a unui număr de 1.780 de combine muzicale cu C.D. În evidențele

apelantei-pârâte nu a fost înregistrat niciodată un astfel de import, mai mult decât

atât, în toată perioada de activitate, SC O.R. SA nu a importat decât un număr de

maxim 275 bucăți din același tip de combine muzicale. Singura probă ce poate face

dovada deplină a realizării acestui import, este declarația vamală de import pe

care Autoritatea Națională a Vămilor o poate pune la dispoziția instanței. Prin

neadministrarea acestei probe, expertul contabil a calculat eronat contribuția totală

de plată, adăugând nejustificat importuri de marfă ce nu corespund realității.

Curtea, cu privire la această primă critică, a constatat

că în cadrul apelului a fost încuviințată, în cadrul probei cu înscrisuri, cererea

apelantei de emitere a unei adrese către Autoritatea Națională a Vămilor, ca urmare

a acestei adrese fiind depus la dosar răspunsul din 14 decembrie 2009, care a înaintat

declarația vamală de import din 27 iunie 2003 pentru 1.780 de produse cu poziția

tarifară.

Față de depunerea la dosar a acestui răspuns, Curtea a

constatat că acest prim motiv de apel este nefondat.

Un al doilea motiv de critică este acela privind aspectul

că în anexă expertul contabil a determinat/clasificat greșit care sunt aparatele

ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor.

Pentru susținerea acestui motiv de apel, a fost administrată

proba cu expertiză tehnică în specialitatea electronică, prin concluziile căreia

s-a statuat că aparatele multifuncționale radio C.D. portabil, nu fac partea din

categoria aparatelor la care se referă art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8 /1996,

respectiv nu îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: permit reproducerea de

opere; sunt concepute pentru reproducerea operelor fixate pe orice fel de suporturi;

au capacitate de stocare permanentă sau temporară a informațiilor, ceea ce înseamnă

că pot funcționa independent, neconectate la alt echipament.

Față de concluziile acestui raport de expertiză tehnică,

Curtea a eliminat din calculul remunerației compensatorii importurile privind aceste

aparate, astfel că acest motiv de apel este fondat.

De altfel, și apelanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor

din România - Asociația pentru Drepturi de Autor a solicitat, în cadrul concluziilor

orale pe fondul apelului, acordarea sumelor calculate prin excluderea acestor aparate.

Într-un al treilea motiv de apel, apelanta a invocat faptul

că metoda de calcul folosită de către expertul contabil este eronată, în sensul

că nu a folosit calculul alternativ prin care SC O.R. SA ar fi avut de plătit procentul

de 1,5 %; nu a stabilit până la ce dată și pentru ce fel de aparate/suporturi se

puteau aplica procentele de 0,5 % și 1,5 % și de la ce dată procentul de 5 %. Astfel,

se invocă faptul că expertul contabil nu a prezentat influentele exercitate de modificarea

actelor normative invocate în raportul de expertiză contabilă și în ce măsură apelanta-

pârâtă putea să negocieze procentul de 5%.

Cu privire la procentul aplicabil calculului remunerației

compensatorii, Curtea a constatat că, așa cum s-a statuat și prin încheierea de

ședință prin care a fost încuviințată proba cu expertiză contabilă, procentul care

trebuia aplicat de expert era cel de 5%, față de considerentele deciziei anterioare

de casare și față de prevederile art. 315 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia de casare, s-a arătat că deși pentru

o partea din perioada solicitată în acțiune, respectiv septembrie-octombrie 2004,

era în vigoare Legea nr. 285/2004, se aplică procentul de 5% stabilit prin art.

107 în forma anterioară modificării, acest procent fiind considerat aplicabil în

continuare de legiuitor până la data intrării în vigoare a noilor metodologii negociate.

Astfel, instanța de recurs a constatat că pentru întreaga perioadă indicată în acțiune

se aplică procentul de 5%.

Prin urmare, acest aspect fiind soluționat cu putere de

lucru judecat și în mod obligatoriu conform art. 315 C. proc. civ., nu se impunea

efectuarea calculului alternativ invocat de apelantă prin acest motiv de apel, care

este, astfel, nefondat.

Apelanta mai invocă faptul că expertul contabil a scăzut

în mod nejustificat cheltuielile de judecata în cuantum de 1.034,20 RON din suma

de 64.137,17 RON, achitată de către apelanta-pârâtă cu titlu de remunerație pentru

copia privată.

Curtea a constatat că, potrivit O.P. din 23 februarie

2005, pârâta a achitat suma de 39137,1701 RON, pe ordinul de plată fiind făcută

mențiunea „remunerație restantă tranșa 2 și 3 și cheltuieli de judecată conform

protocol".

Potrivit prevederilor art. 1110 C. civ., „debitorul, având

mai multe datorii, al căror obiect este de aceeași speță, are dreptul a declara,

când plătește, care este datoria ce voiește a desface."

Rezultă că, în lipsa convenției părților, primul care

are dreptul de a face imputația plății este debitorul, ceea ce s-a și realizat prin

mențiunea făcută de acesta pe ordinul de plată mai sus menționat.

Prin urmare, în mod corect această sumă a fost dedusă

din cuantumul remunerației achitate de debitoare, fiind plătită pentru stingerea

unei alte datorii. Astfel, acest motiv de apel este nefondat.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta Uniunea

Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația Drepturilor de Autor, într-un

prim motiv s-a invocat faptul că instanța de fond în mod neîntemeiat a respins solicitarea

Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi

de Autor de a obliga pârâta la plata remunerației reactualizată.

Curtea a constatat că acest motiv de apel este fondat,

întrucât obligația de plata a remunerației este una legală, iar încălcarea dispozițiilor

art. 107 din Legea nr. 8/1996 constituie o faptă ilicită, în măsură să atragă răspunderea

civilă delictuală a debitorului.

De la data săvârșirii unei fapte ilicite, debitorul este

obligat să repare întregul prejudiciu, fiind de drept în întârziere. Astfel, pârâta

are obligația reparării integrale a prejudiciului, inclusiv prin reactualizarea

sumei.

Argumentul legat de faptul că suma concretă a remunerației

era incertă nu poate fi reținut drept de exonerare a debitoarei de la plata unei

dobânzi, cât timp prin prezenta hotărâre se reține că debitoarea datora o remunerație

restantă, care trebuia achitată potrivit unei obligații legale născute în sarcina

sa.

Astfel, Curtea a reținut existența unei obligații a debitoarei

de a achita inclusiv dobânda legală aferentă sumei datorate cu titlu de remunerație

restantă.

Prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză

de expert M.L.C., s-a reținut că remunerația datorată de pârâtă pe perioada în litigiu

este de 176 852,47 RON, din care pârâta a achitat suma de 63.102,97 RON.

Rezultă că pârâta trebuie să achite suma de 113.749,50

RON reprezentând remunerație neachitată pentru importurile de aparate ce permit

reproducerea operelor înregistrate sonor în perioada indicată în cererea de chemare

în judecată și 132.111,71 RON reprezentând dobânda legală calculată de la data scadenței

obligației principale și până la data plăților parțiale efectuate, respectiv până

la data de 31 decembrie 2010, pentru sumele neachitate.

Într-un al doilea motiv de apel, apelanta-reclamantă a

invocat greșita respingere a cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata T.V.A.-ului

aferent remunerațiilor.

Apelanta - reclamantă Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor

din România -Asociația pentru Drepturi de Autor a invocat în sprijinul cererii sale

faptul că a devenit plătitoare de T.VA. la data de 01 februarie 2007, potrivit certificatului

de înregistrare în scopuri de T.V.A. emis de M.F.P.-A.N.A.F. la data de 31

ianuarie 2007, fapt pentru care toate remunerațiile încasate ulterior acestei date

trebuie sa conțină și T.V.A., U.C.M.R.-A.D.A. neputând acorda reduceri ale impozitelor

indirecte datorate la bugetul statului, cum este cazul T.V.A. S-a susținut că sentința

civilă apelată nu a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 134

2

coroborat cu art. 134

1

alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc., exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator,

respectiv data la care se emit situațiile în vederea decontării serviciilor respective.

Faptul generator și exigibilitatea taxei pe valoare adăugata, pentru aceste prestări

de servicii, a luat naștere ulterior momentului emiterii situațiilor încasărilor

de către intimata-pârâtă.

Curtea a constatat că apelanta-reclamantă a invocat faptul

că a devenit plătitoare de T.V.A. de la data de 01 februarie 2007, potrivit certificatului

de înregistrare în scopuri de T.V.A. emis de M.F.P.-A.N.A.F. la data de 31

ianuarie 2007. Apelanta a mai invocat prevederile art. 134

2

coroborat

cu art. 134

1

alin. (4) din Legea nr. 57 1/2003 privind C. fisc.

Perioada pentru care s-a solicitat remunerația compensatorie

este: noiembrie-decembrie 2001, 2002, noiembrie-decembrie 2003 și ianuarie-octombrie

2004.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 134,

art. 134

1

și art. 134

2

C. fisc. aprobat prin Legea nr. 571/2003

modificată, a rezultat cu evidență că data exigibilității taxei nu poate fi ulterioară

faptului generator.

Or, faptul generator este realizarea importurilor de aparate

ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor, de la acea dată reclamanta având

dreptul la încasarea unei remunerații. Astfel, la data realizării importurilor,

reclamanta nu avea statutul de plătitoare de T.V.A., astfel că acest motiv de apel

este nefondat.

Față de culpa procesuală a pârâtei, dar și față de admiterea

parțială a acțiunii, pârâta a fost obligată, în temeiul art. 276 C. proc. civ.,

la plata sumei de 1.690 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță,

reprezentând jumătate din cheltuielile efectuate de reclamantă, respectiv: onorariul

de avocat în cuantum de 2.380 RON conform chitanței din 12 iunie 2008 emise de S.C.P.A.

C.R.P. și onorariu expert desemnat de instanță în cuantum de 1.000 RON. Curtea nu

a acordat ca și cheltuieli de judecată suma de 3.000 RON achitată de reclamantă

ca onorariu pentru expertul-parte, deoarece este la latitudinea părților de a efectua

expertize extrajudiciare (mai ales când în cauză s-a dispus și efectuarea unei expertize

judiciare), dar în nici un caz partea adversă nu poate suporta aceste cheltuieli,

care nu îi revin ca sarcină procesuală.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în apel,

acestea vor fi compensate cu referire la onorariile avocațiale și a fost obligată

apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 3.350 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul expertizei.

În specialitatea electronică și parțial onorariul expertizei

în specialitatea contabilitate.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC O.R.

SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că decizia

recurată este nelegală sub aspectul obligării la plata dobânzii legale raportată

la remunerația compensatorie datorată.

Astfel, în mod eronat s-a reținut săvârșirea unei fapte

ilicite prin încălcarea dispozițiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 deoarece recurenta

a contestat în ambele cicluri procesuale calculul eronat al obligației de plată,

cuantumul acesteia fiind stabilit abia la 24 februarie 2011.

De asemenea, cât timp obligația de plată nu a fost determinată,

nu se poate reține existența unei fapte ilicite constând în nerespectarea art. 107

din Legea nr. 8/1996.

Un alt motiv de recurs se referă la obligarea greșită

a recurentei la plata dobânzilor legale deoarece remunerația compensatorie prevăzută

de art. 107 din Legea nr. 8/1996 nu are caracter comercial și nu este purtătoare

de dobânzi pentru ca dispozițiile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale

să fie aplicabile în cauză.

Intimata-reclamantă, legal citată, nu a depus întâmpinarea

prevăzută de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor

formulate reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Potrivit art. 107 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996,

astfel cum era în vigoare în perioada analizata, „(1) Autorii operelor înregistrate

sonor sau audiovizual, pe orice fel de suporturi, au dreptul, împreună cu editorii

și producătorii operelor respective și cu artiștii interpreți sau executanți ale

căror execuții sunt fixate pe aceste suporturi, la o remunerație compensatorie pentru

copia privată efectuată în condițiile art. 34 alin. (2) din prezenta lege.

(2) Remunerația prevăzută la alin. (1) va fi plătită de

fabricanții sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor

și de către fabricanții sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora.

Remunerația se va plăti în momentul punerii în circulație pe teritoriul național

a acestor suporturi și aparate și va reprezenta 5% din prețul de vânzare al suporturilor

și aparatelor fabricate în țară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele

organelor vamale pentru suporturile și aparatele importate."

Pârâta avea obligația legală de a declara la Uniunea Compozitorilor

și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor situația corectă

și completă privind importurile sale de suporturi și aparate ce permit reproducerea

operelor înregistrate sonor în perioada dedusă judecății și, corelativ acestora,

obligația de plată a remunerației compensatorii pentru copie privată.

Rezultă astfel că obligația de plată a remunerației este

una legală, iar încălcarea dispozițiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 constituie

o faptă ilicită, în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală a debitorului.

Argumentul recurentei legat de faptul că suma datorată

a fost stabilită abia în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia atacată,

nu poate fi reținut drept fapt exonerator de la plata dobânzii, întrucât acesta,

în temeiul legii avea obligația plății remunerației. De asemenea, prin decizie s-a

stabilit și faptul că debitoarea datora o remunerație restantă, aspect necontestat

de recurentă.

Fiind în prezența unei fapte ilicite, debitoarea are obligația

să repare integral prejudiciul, inclusiv dobânda legală aferentă sumei datorate

potrivit obligației legale stabilită în sarcina sa.

- Obligarea recurentei la plata dobânzii legale este corectă

în temeiul art. 5 din O.G. nr. 9/2000 conform căruia „în raporturile civile dobânda

nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 5% pe an. Dobânda trebuie stabilită

prin act scris. în lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.

În cauză, fiind vorba de raporturi civile, așa cum susține

și recurenta, în cadrul cărora dobânda nu a fost stabilită prin act scris, devine

aplicabilă cea de-a doua ipoteză a textului de lege arătat, și anume că debitorul

obligației de plată datorează doar dobânda legală.

Expertul a stabilit cuantumul dobânzii legale prin raportare

la art. 3 din ordonanță care se referă, într-adevăr, la dobânda în materie comercială.

Numai că dobânda legală, atât în materie comercială cât

și civilă se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României,

așa încât suma reținută de expert cu titlu de dobândă este corectă, chiar dacă temeiul

de drept a fost greșit indicat, art. 3 în loc de art. 5 din O.G. nr. 9/2000.

Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC

O.R. SA împotriva deciziei nr. 72A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă

recurenta la plata sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata

U.C.M.R.-A.D.A.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.