ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3845/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3845/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Judecata în primă

instanță

Prin Sentința civilă nr. 1218 din 31

octombrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru perioada 1 - 5 iunie

2004; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C. - Societatea de

Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor împotriva pârâtei SC T.S. SRL -

Constanța; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 862.294,17 RON

reprezentând remunerație compensatorie pentru opera privată datorată pentru

perioada 1 iunie 2004 - 13 iunie 2005, precum și suma de 41.969 RON cu titlu de

dobândă legală pentru perioada cuprinsă între iunie 2007, data introducerii

acțiunii și 31 ianuarie 2008, precum și în continuare, după această dată, până

la achitarea efectivă a debitului; a obligat-o pe pârâtă și la plata, către

reclamantă, a sumei de 6.615 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Reclamanta C. are

calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, fiind

desemnată prin Decizia nr. 147 din 13 iulie 2005 a Oficiului Român pentru

Drepturile de Autor - O.R.D.A, drept colector unic al remunerației

compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată - opere

reproduse pe hârtie, stabilite prin hotărârea arbitrală din data de 23 mai

2005, publicată în M. Of. nr. 501/14.06.2005. Această calitate a reclamantei nu

a fost contestată în cauză.

Pârâta SC T.S. SRL

este o societate comercială, care are ca obiect de activitate importul și

comercializarea de echipamente electronice și IT, astfel că îi incumbă

obligația de plată a remunerației compensatorii prevăzute de art. 109 din Legea

nr. 8/1996.

Cu privire la

aparatele pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru opera

privată, textul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 arată că remunerația

este datorată pentru aparatele de sine stătătoare, indiferent de modul de

funcționare, concepute pentru realizarea de copii, ce permit reproducerea

acestor opere.

Nu poate fi primit

punctul de vedere al pârâtei, potrivit cu care din această categorie fac parte

doar fotocopiatoarele și multifuncționalele care includ fotocopiatoare,

deoarece numai acestea îndeplinesc în fapt condiția de a fi aparate de sine

stătătoare, concepute pentru realizarea de copii, celelalte aparate - scannerul

și imprimanta - neîndeplinind condiția de a fi de sine stătătoare, pentru că nu

pot funcționa în absența computerului, fiind accesorii ale acestuia.

În opinia

tribunalului, atât imprimanta, cât și scannerul sunt aparate de sine

stătătoare, întrucât nu sunt componente ale unui alt sistem - cum ar fi, spre

exemplu, placa de bază a computerului - și sunt destinate realizării de copii;

împrejurarea că pentru funcționarea acestora este necesară conectarea la un

computer este lipsită de relevanță față de textul de lege care folosește atât

expresia "indiferent de modul de funcționare", cât și expresia

"indiferent dacă procedeul utilizat este unul analog sau digital".

Instanța a avut în

vedere hotărârea arbitrală din data de 23 mai 2005 a Comisiei arbitrate de pe

lângă O.R.D.A, pronunțată în procedura negocierii Metodologiilor de aplicare a

Legii nr. 8/1996, aceste metodologii fiind opozabile tuturor utilizatorilor din

domeniu de la data publicării potrivii art. 131.

S-a considerat de

către tribunal că pârâta datorează remunerația pentru importul aparatelor ce

permit reproducerea operelor scrise pe suport grafic sau analog pentru:

imprimante, fotocopiatoare, scannere și multifuncționale cu sau fără funcție de

copiere.

Reclamanta și-a

restrâns pretențiile la perioada 1 iunie 2004 - 13 iunie 2005, data de 14 iunie

2005 fiind ziua în care au intrat în vigoare noile tarife.

Este nefondată

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile vizând perioada 1

iunie 2004 - 5 iunie 2004, deoarece reclamanta a formulat acțiunea la data de 1

iunie 2007, fiind trimisă instanței prin serviciul poștal; se are în vedere

data certă a trimiterii poștale, iar nu cea a înregistrării cererii la

instanță.

Cât privește

apărările pârâtei privitoare la datorarea remunerației pentru perioada 5 iunie

2004 - 29 iulie 2004 în cuantumul prevăzut de Legea nr. 8/1996 nemodificată,

respectiv, în procent de 5%, iar pentru perioada cuprinsă între 30 iulie 2004

(când a intrat în vigoare Legea nr. 285/2004 de modificare a Legii nr. 8/1996)

și 13 iunie 2005, procentul cel mai mic posibil, de 0,5%, s-a reținut că:

Legea nr. 285/2004 a

modificat art. 34 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 sub aspectul cuantumului

remunerației compensatorii pentru opera privată, impunând stabilirea ei prin

negociere.

Art. IV din Legea nr.

285/2004 dispune că "în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a

prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să inițieze

procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remunerațiile

cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate

conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile

stabilite prin actele normative în vigoare".

În interpretarea

sintagmei "metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare"

s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 8/1996 nu a suferit o abrogare prin

Legea nr. 285/2004, fiind doar modificată și completată, astfel că norma se

referă la dispozițiile celei dintâi.

Legea trebuie interpretată

în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării - actus interpretandus est

potius ut valeat, quam ut pereat -, aceeași interpretare fiind cuprinsă în

adresa O.R.J.D.A. din 3 august 2004.

Astfel, până la data

intrării în vigoare a Metodologiilor negociate cu privire la cuantumul

remunerației pentru copia privată, 14 iunie 2005, sunt aplicabile prevederile

Legii nr. 8/1996, pârâta datorând un procent de 5% din valoarea importurilor de

aparate efectuate.

A fost însușit

calculul valorii totale a remunerației datorate pentru perioada 1 iunie 2004 -

13 iunie 2005, astfel cum a fost determinat prin raportul de expertiză.

Având în vedere că

reclamanta a solicitat și acordarea dobânzii legale pentru sumele datorate, de

la data scadenței acestora, dată fiind natura civilă a obligației de plată a

remunerației pentru opera privată, datorată de persoanele la care fac trimitere

dispozițiile art. 107 alin. (2) din lege, pârâta nu poate fi obligată decât la

dobânda legală pentru obligațiile civile.

Cum pârâta nu și-a

onorat obligația de plată la termenele stabilite, în acord cu prevederile art.

1088 C. civ., urmează a fi obligată să plătească și daune interese, constând în

dobânda legală a sumelor datorate începând cu data introducerii cererii de

chemare în judecată, în cuantum de 41960 RON, astfel cum s-a determinat prin

raportul de expertiză contabilă întocmit de expert B., precum și în continuare,

până la plata efectivă a sumei datorate.

Conform art. 274 C.

proc. civ., pe temeiul culpei procesuale pârâta a fost obligată la plata, în

favoarea reclamantei, a sumei de 6615 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,

compusă din onorariul expertului judiciar numit în cauză, a onorariului de

avocat și a cheltuielilor de deplasare potrivit chitanțelor atașate la dosar.

S-au exclus din cuantumul acestor cheltuieli sumele plătite de către reclamant

expertului-parte, participant la efectuarea expertizei contabile, cu motivația

că aceste sume nu îndeplinesc cerința de a fi absolut necesare soluționării

cauzei și nici nu au un caracter rezonabil în raport cu onorariul expertului

judiciar.

Judecata în apel

Prin Decizia civilă

nr. 245/C din 26 octombrie 2009 Curtea de Apel Constanța, secția civilă minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței; a admis apelul declarat de reclamantă,

a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei

de 3.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert diminuat;

a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pe apelanta pârâtă la

plata sumei de 4193 RON, cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

declarat de pârâtă:

1.1. Astfel cum a

statuat tribunalul, art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a II-a stabilește că:

"Până la

aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se

aplică tabelele și metodologiile stabilite prin actele normative în

vigoare".

Această prevedere are

caracterul și efectele unei veritabile norme tranzitorii, legiuitorul prevăzând

că, până la stabilirea noilor metodologii și până la negocierea viitoarelor

remunerații cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menținut în domeniu un punct

de reper pentru calcularea - pe perioada de tranziție - a acestor sume.

Pornind de la această

premisă, prima instanță a dat o corectă interpretare textului menționat,

înlăturând susținerile pârâtei potrivit cu care aplicarea procentului de 5%

pentru perioada ulterioară datei de 30 iulie 2004 ar implica reactivarea unui

text de lege abrogat.

Legea nr. 285/2004 a

vizat modificarea și completarea Legii nr. 8/1996, ceea ce presupune - prin

trimitere la art. 57 și 58 din Legea nr. 24/2000 - integrarea unor noi norme,

precum și schimbarea conținutului celor existente în legea inițială.

Legea nr. 8/1996 a

subzistat, așadar, datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 285/2004, iar

aplicarea procentului menționat a fost generată doar de trimiterea explicită a normei

tranzitorii din art. IV a Legii nr. 285/2004 teza ultimă.

Aserțiunea apelantei

pârâte conform căreia metodologiile sunt "în sensul legii, doar rezultatul

negocierilor nu este fundamentată, câtă vreme norma evocată se supune adagiului

actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Faptul că legea nouă

a redimensionat prin prevederile art. 107 alin. (7) limitele de negociere a

remunerațiilor viitoare nu semnifică, astfel cum s-a susținut, intervenția

oricăruia dintre procentele indicate (preferat de pârâtă a fi cel minim, de 0,5

%) pe perioada anterioară definitivării procedurii de negociere, ci doar

aplicarea celui stabilit în urma acestei operațiuni, după epuizarea

negocierilor.

În concluzie,

pledoaria legată de aplicarea în timp a legii și de necesitatea definirii

etapizate, în funcție de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, a

procentajelor, pornește de Ia o premisă fundamental greșită, care ignoră rolul

normei tranzitorii și intervenția prevederilor referitoare la limitele procentuale

ale remunerațiilor după negocierea lor de către părți.

1.2. Cea de-a doua

critică formulată de societatea pârâtă a vizat tipul de aparate pentru care se

datorează remunerația pentru copia privată, pe baza clasificării acestora în

funcție de gradul de autonomie și de funcțiile tehnologice asociate.

La data sesizării

instanței operau pe deplin efectele hotărârii arbitrate pronunțate de Comisia

arbitrală de pe lângă O.R.D.A. la 23 mai 2005, publicată în M. Of. nr.

501/14.06.2005, care, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. civ. are efectele

unei hotărâri judecătorești definitive și care a statuat cu putere de lucru

judecat asupra sferei de aplicare a prevederilor legii, în sensul că se

datorează remunerația compensatorie pentru, copia privată atât pentru

fotocopiator și pentru multifuncționalele cu funcție de fotocopiere, cât și

pentru imprimante, scannere și aparatele multifuncționale fără funcție de

fotocopiere.

Hotărârea arbitrală a

statuat, de altfel, asupra cuantumului remunerației pentru fiecare din aceste

aparate.

Prin urmare, pârâta

nu mai poate pune în discuție chestiunile asupra cărora s-a deliberat în chip

definitiv prin hotărârea arătată, în sensul reinterpretării dispozițiilor art.

34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, motiv

pentru care în mod corect instanța de fond a înlăturat solicitarea de refacere

a expertizei contabile, conform încheierii din 30 septembrie 2008.

1.3. Cât privește

soluția dată chestiunii prescriptibilității pretențiilor formulate pentru perioada

1 iunie 2004 - 5 iunie 2004, tribunalul nu s-a "antepronunțat" prin

înlăturarea obiectivului referitor la calculul separat al sumelor cerute pe

perioada menționată, câtă vreme în mod corect a stabilit că data sesizării

instanței trebuie luată în calcul în funcție de art. 102 și 104 C proc. civ.

apelantei reclamante:

2.1.Față de textul

art. 274 C. proc. civ., neimputarea în sarcina părții care a pierdut procesul,

pe temeiul culpei procesuale, a cheltuielilor suportate de cel care a avut

câștig de cauză în speță, onorariul expertului parte - este eronată, întrucât

nu se poate susține că desemnarea unui asemenea expert nu este utilă pentru

justa soluționare a speței.

Încuviințarea numirii

expertului parte este reglementată prin art. 201 alin. (5) C. proc. civ., iar

asistarea părții în cursul efectuării unei lucrări cu un anumit grad de

dificultate, într-un domeniu care implică părerea unor specialiști, trebuie

recunoscută, în raport de specificul speței, ca parte integrantă a dreptului la

apărare.

Nu este însă mai

puțin adevărat că aceste cheltuieli trebuie să fie concordante cu efortul

depus, cu gradul de implicare al expertului consilier în sintetizarea punctelor

de vedere asupra expertizei dispuse și cu finalitatea demersului său, dar și că

ele nu pot constitui un mijloc de împovărare în planul obligațiilor procesuale

a vreunei părți, prin impunerea lor necenzurată în sarcina pendantului.

Astfel fiind, ținând

seama de faptul că onorariul expertului desemnat de parte nu este stabilit ca

în cazul expertului judiciar, de către instanța de judecată, în condițiile art.

202 alin. (2) C. proc. civ. și că norma instituită prin art. 274 alin. (2) C.

proc. civ. vizează necenzurarea plății expertului desemnat de instanță, iar nu

a expertului consilier, se va reține punctul de vedere al reclamantei, în

sensul includerii în cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă și

a sumei de 3000 RON reprezentând onorariu diminuat al expertului consilier.

2.2. Critica fondată

pe incidența dispozițiilor art. 43, 56 și 4 C. com. coroborate cu art. 3 alin.

(1) din O.G. nr. 9/2000 nu poate fi primită, întrucât natura accesoriilor

obligației nu poate fi distinctă de cea a obligației principale; or,

remunerația pentru copia privată se înscrie în ansamblul drepturilor

patrimoniale civile subsumate proprietății intelectuale, fiind irelevantă

calitate de comerciant a titularului obligației de plată.

Astfel fiind, în mod

corect prima instanță a dispus asupra aplicării dobânzii legale stabilite prin

art. 4 din O.G. nr. 9/2000, iar nu asupra celei comerciale, întrucât actul

juridic generator de obligații nu este în acest caz unul comercial pentru nici

una dintre părți, fiind disociat prin obiect și natură de actele de comerț

uzuale ce constituie obiectul de activitate al pârâtei.

Judecata în recurs

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC T.S. SRL, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând în principal admiterea recursului,

modificarea deciziei și respingerea acțiunii ca nefondată, iar în subsidiar

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași curte de apel.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, recurenta formulează următoarele critici de

nelegalitate la adresa deciziei:

În ceea ce privește

cuantumul remunerației datorate.

Instanța de apei a

aplicat procentul de 5%, solicitat de reclamantă, pe baza unui text de lege

abrogat, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

În opinia recurentei,

nu se poate aplica procentul de 5% pentru întreaga perioadă a pretențiilor

solicitate de C.

Pentru perioada 30

iulie 2004 - 13 iunie 2005 era în vigoare forma nouă a legii, care a abrogat

textul de lege care prevedea un procent de 5%.

Instanța de apel, ca

și prima instanță, a interpretat greșit textul de lege incident, considerând că

art. IV din Legea nr. 285/2004 ar fi vizat menținerea în vigoare a vechiului

text de lege abrogat, care consacra cuantumul remunerației.

Astfel, dacă excepția

de strictă interpretare prevăzută în art. IV ar fi vizat și cuantumul

remunerației pentru copia privată, ar fi însemnat ca acest cuantum să fi fost

inclus în niște tabele și metodologii stabilite prin acte normative, însă

procentul de 5% prevăzut în forma inițială a legii nu era inclus în niciun

tabel sau metodologie.

Abnegația instanței

de fond și a instanței de apel în a considera că textul legii în varianta

inițială, înainte de modificare, ar fi fost o metodologie, motiv pentru care

chiar și după modificarea legislativă aplicabilitatea acestuia ar fi fost menținută,

este nefirească, față de explicația clară a noțiunii de "metodologie"

regăsită în însăși legea aplicabilă prezentului dosar.

Astfel, pentru a se

putea vorbi despre existența sau inexistența unor metodologii trebuie să poată

vorbi mai întâi despre existența unor negocieri, a căror finalitate se

transpune în metodologiile adoptate în urma acestor negocieri.

Legea nr. 8/1996,

înainte de modificare, stipula necesitatea derulării de negocieri pentru

stabilirea de metodologii, dar nu pentru copia privată, ci pentru stabilirea

modalității de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, a căror

exploatare nu se putea realiza decât pe calea gestiunii colective, așa cum

rezulta din art. 130 al legii.

Întrucât

metodologiile sunt rezultatul procedurilor de negociere, iar procentul de 5% nu

este rezultatul niciunei atare proceduri, pentru a putea fi considerat

metodologie și aplicat ca atare, instanța nu avea de ce să aplice situația de

excepție prevăzută în art. IV, privind ultraactivitatea legii, în acest caz.

Având în vedere că

legea a fost modificată și, pe cale de consecință, că orice dispoziție contrară

acestor modificări se abrogă, că art. IV din legea modificatoare nu constituie

o excepție de la principiul aplicării imediate a legii civile noi, în sensul

menținerii în vigoare a dispozițiilor din legea veche care prevedeau aplicarea

unui procent de 5% și nici nu poate fi considerat drept o normă tranzitorie

aplicabilă cuantumul remunerației pentru copia privată, prin aplicarea, după

modificarea legislativă, a textului de lege în forma sa veche, instanța a

pronunțat o hotărâre nelegală, în baza unui articol abrogat.

Voința legiuitorului

este în sensul celor susținute de recurentă.

Astfel, legiuitorul a

dorit aplicarea modificării legislative, în sensul reducerii cuantumului

datorat, îndată ce modificarea legii a fost făcută.

Dacă s-ar fi dorit

menținerea procentului de 5% pentru încă o anumită perioadă de timp, s-ar fi

luat măsuri de control al timpului în care acest cuantum urma să fie menținut,

prin stabilirea unei perioade precise în acest sens.

Legea în forma

modificată prevede limita de timp în care urmau să înceapă negocierile privind

remunerația pentru copia privată, însă nu prevede și limita maximă în care

aceste negocieri urmau, să se încheie. Pe cale de consecință, dacă până la

finalul acestor negocieri s-ar fi aplicat procentul prevăzut în varianta veche

a legii, ar fi însemnat ca perioada de timp de aplicare a acestuia să rămână la

discreția organismului de colectare, care avea interesul să încaseze un procent

cât mai mare (vechiul procent) și pe cale de consecință, avea interesul să

tergiverseze finalizarea negocierilor.

Întrucât legiuitorul

nu avea niciun interes practic în a aplica astfel de "subterfugii

legislative" pentru a permite încasarea unei remunerații care se încasa

deja, consideră că voința acestuia a fost clară în sensul neaplicării

remunerației de 5% din momentul modificării legislative.

Recurenta nu contestă

că, pentru perioada de timp în care legea în varianta nemodificată era în vigoare,

procentul aplicabil trebuia să fie de 5%, dar susține că nu este firesc să se

forțeze, prin interpretări eronate, aplicarea unui procent care nu este

justificat de un text expres de lege și nici nu poate fi dedus din voința

legiuitorului.

privește aparatele pentru care se datorează remunerația pentru copia privată.

Instanța de apel a

interpretat greșit textele legale care reglementează condițiile pe care trebuie

să le îndeplinească aparatele pentru care se datorează remunerația pentru copia

privată și a încălcat principiul neretroactivității.

În opinia recurentei,

pentru perioada de timp ce formează obiectul prezentului dosar, remunerația

pentru copia privată trebuie să fie plătită numai pentru fotocopiatoare și

multifuncționale având fotocopiatoare incluse.

Art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 8/1996, după modificarea prin Legea nr. 285/2004, stabilește trei

condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, în ceea ce privește aparatele

pentru care se datorează remunerația pentru copia privată și anume: aparatele

să fie de sine stătătoare, aparatele să fie concepute în scopul realizării de

copii de pe hârtie, aparatele să permită reproducerea acestor opere.

Condiția ca aparatele

să fie de sine stătătoare presupune că aparatele cu care se fac copii private

să nu aibă nevoie de alte aparate pentru a putea funcționa.

Scannerul nu intră în

această categorie, întrucât în realitate el este un accesoriu, fiind imposibilă

funcționarea lui în absența computerului.

La fel, imprimanta nu

este un aparat de sine stătător, întrucât nici ea nu poate funcționa în absența

computerului.

A doua condiție

presupune ca aparatele să fie concepute în scopul realizării de copii de pe

hârtie.

Interpretarea corectă

a noțiunii de "scop" presupune ca normala utilizare a aparatelor să

implice copierea de opere de pe hârtie.

Și un creion oferă

posibilitatea copierii de opere, însă normala sa utilizare nu este în acest

scop. De aceea, cu toate că orice instrument de scris poate fi folosit de sine

stătător pentru copiere, importul acestora nu implică plata vreunei

remunerații, instrumentele nefiind folosite în mod preponderent în scopul

copierii de opere de pe hârtie.

Aceeași observație

este valabilă și pentru mașina de scris. Cu toate că funcționarea acesteia

permite realizarea de copii, normala utilizare a acesteia nu presupune copierea

de opere de pe hârtie; pe cale de consecință, nici pentru acest aparat nu se

datorează remunerație pentru copia privată.

Tot astfel, normala

utilizare a scanerului și a imprimantei nu implică efectuarea de copii de pe

hârtie.

Imprimanta nu a fost

concepută pentru realizarea de copii de pe hârtie ale operelor. Scopul ei este

extragerea unor date din calculator, iar nu realizarea de copii de pe hârtie.

Definiția

imprimantei, conform DEX online este următoarea: "IMPRIMANTĂ, imprimante,

s.f. (Inform.) Dispozitiv periferic prin intermediul căruia sunt extrase datele

din calculatoare prin înscrierea automată a caracterelor alfanumerice sau

grafice pe hârtie".

La fel, scannerul nu

a fost conceput pentru, realizarea de copii, normala utilizare a acestuia

nefiind în acest sens. Scannerul a fost creat pentru analizarea imaginilor, a

textului imprimat, a scrisului de mână, a obiectelor (cum ar fi ornamentele) și

convertirea în imagini digitale.

Definiția scanerului,

conform DEX online este: "SCANER, scanere, s.n. Aparat folosit în diferite

sisteme de investigație pentru explorarea amănunțită punct cu punct."

Imprimanta niciodată

nu reproduce operele de pe hârtie, ci întotdeauna de pe computer, adică de pe

suport informatic.

Prin urmare, și numai

din acest punct de vedere, instanța nu putea acorda remunerație, câtă vreme nu

erau îndeplinite cumulativ rigorile impuse de textele de lege.

În sfârșit, în fața

acelorași realități nu se întrevede niciun raționament conform căruia pentru

mașina de scris să nu se plătească remunerație pentru copia privată, dar pentru

scanner sau imprimantă remunerația să fie plătită.

Condiția ca aparatele

să permită reproducerea operelor nu este îndeplinită de scanner și de

imprimantă, deoarece nu au ca rezultat reproducerea operelor, nefiind concepute

în scopul copierii.

Prin urmare, nici

pentru aceste aparate - fără funcție de copiere - nu se datorează remunerație

pentru copia privată, independent de concepția instanței de fond și a instanței

de apel în acest sens.

De altfel, instanțele

au evitat să ofere o argumentare pertinentă pentru care ar considera că pentru

aparatele fără funcție de copiere s-ar datora remunerație pentru copia privată.

Astfel, instanța de

fond nu a avut niciun argument în acest sens, evitând în hotărâre să facă vreo

mențiune referitoare la acest tip de aparate, iar instanța de apel în mod

greșit reține că se aplică Hotărârea arbitrală pronunțată la data de 23 mai

2005.

Având în vedere

principiul tempus regit actum, lista de aparate pentru care se datorează

remunerația compensatorie pentru copia privată stabilită de Hotărârea arbitrală

nu are aplicabilitate pentru trecut.

Astfel, Hotărârea

arbitrală invocată de instanța de apel a fost publicată în M. Of. nr.

501/14.06.2005, producând efecte numai după aceasta dată.

Or, perioada vizată

de prezentul litigiu este 1 iunie 2004 - 13 iunie 2005, fiind anterioară

hotărârii arbitrale invocate de instanța de apel. Pe cale de consecință, pentru

perioada supusă litigiului, nu se pot aplica concluziile acestei hotărâri,

pentru a se decide dacă un aparat trebuie sau nu să fie inclus în lista celor

pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată.

O altă interpretare

ar da naștere unor situații nefirești, discriminatorii și inechitabile.

Astfel, mergând pe

raționamentul instanței de apel, dacă pentru aceeași perioadă de timp -

anterioară publicării hotărârii arbitrale -, C. ar fi introdus acțiune în

instanță înainte de publicarea hotărârii arbitrale, aceasta nu s-ar fi aplicat

întrucât nu exista, aplicându-se în schimb textele de lege în. vigoare pentru

acea perioadă, dar dacă C. ar fi introdus acțiunea după publicarea hotărârii

arbitrale, s-ar fi aplicat hotărârea arbitrală. Firește, raționamentul este

esențialmente greșit.

În sensul celor

susținute de recurentă este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a stabilit prin

Decizia nr. 1615 din 11 martie 2008 că:

"Înainte de

modificarea prin Legea nr. 285/2004, Legea nr. 8/1996 nu stabilea care sunt

aparatele pentru care se datorează remunerație compensatorie și nici faptul că

lista acestora se stabilește prin negocierea între părți. Tocmai pentru că

părțile nu au ajuns să convină asupra acestei liste s-a declanșat procedura

medierii prevăzute de art. 132

2

din Legea nr. 8/1996, finalizată cu

Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, prin care s-a stabilit lista aparatelor

pentru care se datorează remunerație compensatorie.

Fiind dată în

procedura medierii, hotărârea arbitrată menționată nu are natura unui act de

interpretare, care să producă efecte retroactiv, ci poate produce efecte numai

de la data publicării în M. Of.

Întrucât Hotărârea

din 23 mai 2005 a fost publicată în M. Of. nr. 501/14.06.2005, remunerația compensatorie

pentru toate patru, categorii de aparate indicate în hotărâre putea fi cerută

numai de la data de 14 iunie 2005.

Considerând că

Hotărârea arbitrată trebuia aplicată și pentru perioada octombrie 2002 - iunie

2005 instanțele de fond au încălcat principiul fundamental al

neretroactivității legii civile, ceea ce atrage nulitatea hotărârilor, în

condițiile art. 105. alin. (2) C. proc. civ. Vătămarea procesuală pe care a

suferit-o pârâta decurge din finalitatea formei procedurale nerespectate, art. 15

alin. (2) din Constituție, încălcând o normă cu caracter imperativ."

De altfel,

raționamentul instanței de apel privind aplicabilitatea Hotărârii arbitrale

este contradictoriu în privința coroborării acesteia cu procentul solicitat de

C.

Astfel, instanța de

apel consideră că Hotărârea arbitrală se aplică, însă numai pe jumătate.

Respectiv, instanța a

considerat că hotărârea se aplică retroactiv numai în privința tipului de

aparate pentru care se datorează remunerație, însă nu se aplică retroactiv și

în privința procentului datorat pentru copia privată care, prin aceeași

hotărâre a fost stabilit la 0,5 și 1%, iar nu la 5% așa cum a solicitat

reclamanta.

În realitate, pentru

perioada ce formează obiectul prezentului litigiu, firește că Hotărârea

arbitrală nu se aplică retroactiv nici pentru tipul de aparate și nici pentru

procentul aplicabil însă, independent de evidența principiilor de drept,

instanța a încercat o motivare forțată a întregii hotărâri într-o manieră în

care, în mod integral doleanțele abuzive ale C. să fie pe deplin satisfăcute.

Pentru o imagine de

ansamblu, recurenta reproduce în extras Hotărârea arbitrală pronunțată de

Comisia arbitrală de pe lângă O.R.D.A. la data de 23 mai 2005, publicată în M.

Of. nr. 501/14.06.2005, ce a stat la baza motivării instanței:

"Fotocopiatorul,

imprimanta, scannerul și aparatele multifuncționale, cu/fără funcție de

fotocopiere, sunt aparate pentru care se datorează remunerația compensatorie

pentru copia privată; prin urmare importatorii și fabricanții de astfel de

aparate au obligația să plătească această remunerație.

remunerației pentru aceste aparate este următorul:

multifuncționale cu/fără funcție 0,5%

Recurenta susține că

justa dezlegare a problemelor de drept din speță necesită corecta stabilire a

împrejurărilor de fapt, ceea ce implică administrarea probei cu o nouă

expertiză, astfel cum a fost solicitată de recurentă în fazele procesuale

anterioare, cu defalcarea calculelor pe diferite perioade și procente, pe care

la redă sub formă de tabel în cererea de recurs.

Recurenta a atașat în

copie Decizia nr. 1615 din 11 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Intimata reclamantă a

depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefundat,

pentru aceleași considerente avute în vedere la judecata apelului declarat de

pârâtă și însușite de instanța de apel.

A depus la dosar în

fotocopie Decizia civilă nr. 79 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Galați,

secția civilă, Decizia civilă nr. 1118 din 29 iunie 2009 a Tribunalului Galați,

Decizia civilă nr. 110 A din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, mai multe adrese

emise de O.R.D.A. în diverse cauze, un document IFFRO (Federația Internațională

a Organizațiilor pentru Reproducerea Drepturilor) - Remunerațiile pentru

Copyright și Reprografie.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte

constată următoarele:

Reclamanta a chemat

în judecată pe pârâtă pentru obligarea acesteia din urmă Ia plata remunerației

compensatorii datorate pentru copia privată.

Nu s-a contestat nici

calitatea reclamantei de a introduce acțiunea, ca organism de gestiune

colectivă desemnat să colecteze remunerația și nici calitatea pârâtei de

societate comercială care importă aparate concepute să realizeze copii.

Ceea ce s-a contestat

pe parcursul procesului, inclusiv în recurs, de către pârâtă a fost: procentul

care trebuie aplicat valorii a aparatelor și încadrarea anumitor aparate în

categoria celor concepute să realizeze copii, în funcție de succesiunea legilor

în timp și de perioada pentru care se solicită plata remunerației.

l. În ceea ce

privește procentul.

Art. 109 al Legii nr.

8/1996 în forma inițială prevedea că:

(1) Autorii și

editorii de opere fixate pe un suport grafic sau analog au dreptul la o

remunerație compensatorie pentru copia privată efectuată în condițiile art. 34

din prezenta lege.

(2) Remunerația

prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricanții sau importatorii de aparate

ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog. Remunerația

se va plăti în momentul punerii în vânzare pe teritoriul național a acestor

aparate și va reprezenta 5% din prețul de vânzare al aparatelor fabricate în

țară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele

importate.

Prin Legea nr.

285/2004, care a intrat în vigoare la data de 29 iulie 2004, s-a modificat

Legea nr. 8/1996.

Printre altele, noua

lege a abrogat art. 109 și a reglementat în art. 107 remunerația compensatorie

pentru copia privată.

În alin. (4) al art.

107 s-a prevăzut că cuantumul remunerației se negociază anual între organismele

de gestiune colectivă care reprezintă fiecare categorie de beneficiari și

asociațiile importatorilor și fabricanților de suporturi sau aparate.

În alin. (7) al art.

107 s-au stabilit limitele între care trebuie să se înscrie remunerațiile

astfel negociate, pentru aparate prevăzându-se un procent situat între 0,5% și

1,5%, aplicabil valorii în vamă a acestora sau, după caz, valorii facturate

fără TVA.

În art. IV al Legii

nr. 285/2004 s-a prevăzut că:

"Până la

aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se

aplică tabelele și metodologiile stabilite prin acte normative în

vigoare".

Din analiza

prevederilor legale anterior expuse rezultă următoarele concluzii:

Textul de lege care

prevedea un procent de 5% din valoarea în vamă a aparatelor, respectiv art. 109

al Legii nr. 8/1996, a fost abrogat la data intrării în vigoare a Legii nr.

285/2004, adică la 29 iulie 2004.

Procentul de 5%

prevăzut în vechea reglementare a fost înlocuit, de la data intrării în vigoare

a legii noi, cu un procent situat între 0,5% și 1,5%, care urma a fi stabilit

în concret prin negocierea părților implicate.

Așadar, pentru

perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, calcularea

remunerației pe baza unui procent de 5% nu mai are temei legal, deoarece, așa

cum corect a susținut recurenta, ar însemna să se aplice un text de lege

abrogat.

Pentru perioada 30

iulie 2004 - 13 iunie 2005 acest procent de 5% nu poate servi ca bază a

calculului remunerației nici în temeiul normei tranzitorii din art. IV al Legii

nr. 285/2004, care se referă la "tabele și metodologii stabilite pe baza

actelor normative în vigoare".

Aceasta deoarece art.

109 al Legii nr. 8/1996 nu îndeplinește nici condiția de a fi tabel sau

metodologie și nici pe aceea de a fi în vigoare, așa cum prevede norma

tranzitorie.

Dacă ar fi

intenționat să facă să ultraactiveze art. 109 al Legii nr. 8/1996, legiuitorul

ar fi prevăzut în mod expres că, până la aprobarea noilor metodologii., se

aplică procentul de 5% prevăzut de art. 109 din vechea reglementare.

Ceea ce pierdut din

vedere legiuitorul a fost împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii

nr. 285/2004, în domeniul copiei private nu existau nici tabele și nici

metodologii, care să poată fi avute în vedere până la aprobarea celor noi, dar,

pentru acest motiv pârâta nu trebuie să suporte consecința plății unui procent

cu mult mai mare decât limitele procentuale din legea nouă, prevăzut de un text

de lege abrogat, pe o durată a negocierilor ce nu putea fi prevăzută, din

moment ce legiuitorul nu fixase nici un termen limită al negocierilor.

În atare situație,

instanța sesizată cu acțiunea de față nu putea să aibă în vedere procentul de

5% prevăzut de art. 109 din Legea nr. 8/1996 decât pentru perioada anterioară

intrării, în vigoare a Legii nr. 285/2004 și, respectiv, limitele procentuale

cuprinse între 0,5% și 1,5% prevăzute de art. 107 al Legii nr. 8/1996

modificate, pentru perioada dintre intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004 și

până la aprobarea noilor metodologii.

Pentru cea de-a doua

ipoteză, la stabilirea în concret a procentului, dată fiind lacuna legislativă,

instanța nu poate proceda decât la o judecată în echitate, cu observarea

limitei minime și a celei maxime fixate de legea nouă.

În acest demers,

Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005 - care a stabilit procente diferite în

funcție de tipul de aparat: - nu poate fi aplicată retroactiv, dar poate fi

avută în vedere ca punct de reper.

Această hotărâre a

fost pronunțată în condițiile în care organismele desemnate să negocieze lista

aparatelor pentru care se datorează remunerația pentru copia privată și

cuantumul remunerației, și anume C.și A.P.D.E.T.I.C. (Asociația Producătorilor

și Distribuitorilor de Tehnologia Informației și Comunicațiilor), nu au putut

ajunge la un acord și au apelat la mediere.

Prin hotărârea

arbitrală s-a stabilit un procent de 1% pentru fotocopiatoare și un procent de

0,5% pentru celelalte aparate care au făcut obiectul disputei, și anume

imprimante, scannere și aparate multifuncționale cu/fără funcție de copiere.

Nimic nu împiedică

instanța ca, pentru perioada de referință situată între 30 iulie 2004 și 13

iunie 2005, în lipsa unor criterii legale sau altor criterii deduse pe cale

jurisprudențială, să-și însușească punctul de vedere al arbitrilor, pe care și

părțile litigante și l-au însușit pentru viitor.

privește aparatele.

Art. 109 alin. (2)

din Legea nr. 8/1996 prevedea că:

(2) Remunerația

prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricanții sau importatorii de aparate

ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog (...)

Art. 107 alin. (1)

din Legea nr. 285/2004 a prevăzut că:

Autorii operelor

reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum și cei ai operelor

reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul, împreună cu

editorii, producătorii și cu artiștii interpreți sau executanți după caz, la o

remunerație compensatorie pentru copia privată, efectuată în condițiile art. 34

alin. (2).

Art. 34 alin. (2)

modificat prin Legea nr. 285/2004 prevedea că:

"Pentru

suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe

care se pot realiza reproduceri grafice ale operelor, precum și pentru

aparatele de sine stătătoare, indiferent de modul de funcționare, concepute

pentru realizarea de copii, ce permit reproducerea acestor opere, în situația

prevăzută la alin. (1), se va plăti o remunerație compensatorie stabilită prin

negociere, conform prevederilor prezentei legi."

Așa cum corect a

sesizat recurenta, noua lege s-a referit în mod neechivoc la operele reproduse

de pe hârtie, așadar nu de pe orice tip de suport ori de pe suport grafic sau

analog, cum prevedea legea în forma inițială.

Sintagma "de pe

hârtie" este reluată și în art. 107

1

alin. (1), care se referă

colectarea de către organismul de gestiune colector unic pentru operele

reproduse de pe acest tip de suport.

Prin urmare, pentru

perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, în determinarea

aparatelor pentru care se datorează remunerația trebuie să se verifice

aptitudinea acestor aparate de a efectua copii ale operelor de pe hârtie și de

a fi de sine stătătoare în accepțiunea legii.

Recurenta a contestat

că imprimanta și scannerul ar avea aceste aptitudini, iar instanța de apel a

înlăturat această susținere, fără a analiza în ce măsură aceste aparate permit

realizarea de copii de pe hârtie sau întrunesc condiția de a fi de sine

stătătoare.

Curtea de apel s-a

referit - atunci când a inclus și aceste aparate în categoria celor pentru care

pârâta datorează plata remunerației - exclusiv la Hotărârea arbitrală din 23

mai 2005, publicată în M. Of./14.06.2005, pe care a considerat-o ca fiind pe

deplin aplicabilă la data sesizării instanței.

Procedând astfel,

curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

Așa cum s-a menționat

și mai înainte, hotărârea arbitrală nu produce efecte decât pentru viitor și nu

se aplică retroactiv.

În acest sens s-a mai

pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1615 din 11

martie 2008 și prin Decizia nr. 578 din 2 februarie 2010, prin care a statuat

că "hotărârea arbitrală nu are natura unui act de interpretare, care să

producă efecte retroactiv, ci poate produce efecte doar de la data publicării

în M. Of.; remunerația compensatorie pentru toate cele patru categorii de

aparate indicate în hotărâre putea fi cerută numai de la 14 iunie 2005".

Prin urmare, și sub

acest aspect, hotărârea arbitrală putea fi avută în vedere numai sub aspect

probator, instanța având posibilitatea și nu obligația de a împărtăși punctul

de vedere al arbitrilor, dar cu observarea normelor legale aplicabile fiecărei

perioade de referință, anterioare și ulterioare intrării în vigoare a Legii nr.

285/2004.

Astfel, condiția ca

aparatele să fie apte a efectua copii de pe hârtie este una expres prevăzută în

legea în vigoare în toată perioada de referință 30 iulie 2004 - 13 iunie 2005.

Abia printr-o nouă

modificare a Legii nr. 8/1996, operată prin O.U.G. nr. 123/2005, s-a prevăzut

în art. 107 alin. (1) ca operele să fie susceptibile a fi reproduse pe hârtie,

direct ori indirect, în condițiile art. 34 alin. (2).

Cu aceeași ocazie,

s-a modificat și art. 34 alin. (2), în sensul că s-a prevăzut plata

remunerației compensatorii "pentru aparatele concepute pentru realizarea

de copii", eliminându-se sintagma "de sine stătătoare" care

fusese introdusă cu referire la aceste aparate prin Legea nr. 285/2004.

Aceste distincții au

mai fost făcute într-o speță similară, prin Decizia nr. 110 A din 28 mai 2005 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, irevocabilă prin Decizia nr. 578 din 2 februarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care a respins recursul declarat de reclamanta C.

Așadar, pentru

perioada 30 iulie 2004 - 13 iunie 2005 curtea trebuia să o oblige pe pârâtă la

plata remunerației cuvenite exclusiv pentru aparatele de sine stătătoare,

indiferent de modul de funcționare, concepute pentru realizarea de copii de pe

hârtie, așa cum prevedeau coroborat dispozițiile art. 34 alin. (2) și 107 alin.

(1) din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, pe baza situației

de fapt stabilite de ea însăși și nu printr-o aplicare retroactivă a unei

hotărâri arbitrale.

Neobservând

dispozițiile legale aplicabile în cauză pentru cele două perioade de referință,

situate înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, curtea de

apel nu a stabilit situația de fapt sub toate aspectele relevante, așa încât

Înalta Curte nu ar putea stabili ea însăși care este remunerația datorată de

pârâtă.

Nici soluția

respingerii acțiunii, solicitată de pârâtă în principal nu poate fi adoptată,

deoarece art. 34 alin. (2) - indiferent de forma de redactare - a prevăzut

plata remunerației compensatorii pentru copia privată pe toată perioada vizată

de cererea reclamantei, iar, pe de altă parte, aptitudinea unora din aparatele

importate de a efectua copii de pe hârtie nu a fost niciodată contestată de

pârâtă, ceea ce înseamnă recunoașterea cel puțin parțială a pretențiilor.

Pentru considerentele

arătate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul, va casa decizia și, așa cum a solicitat recurenta în subsidiar, va

trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, dat fiind că, potrivit

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte poate aplica legea doar la situația de

fapt care a fost pe deplin stabilită.

Instanța de trimitere

va identifica - încuviințând probele pe care le va considera necesare în acest

scop - dintre aparatele importate de pârâtă în perioadele 1 iunie 2004 - 29

iulie 2004 și, respectiv 30 iulie 2004 - 13 iunie 2005, pe cele care întrunesc

condițiile art. 34 alin. (2) și 109 din Legea nr. 8/1996 în forma inițială și,

respectiv de art. 34 alin. (2) și 107 din aceeași lege, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 285/2004.

În ceea ce privește

procentul aplicabil, va ține seama pentru prima perioadă de cel de 5% prevăzut

în art. 109 din forma inițială a Legii nr. 8/1996, iar pentru cea de a doua

perioadă de marja de apreciere situată între 0,5% și 1,5%, reglementată prin

art. 107 după modificarea prin Legea nr. 285/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC T.S. SRL împotriva Deciziei nr. 245/C din 26 octombrie

2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN