ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8695/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 316 din 03 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea reclamantei U.P.F.R., în contradictoriu cu pârâta SC C.A.V.D.M. SRL și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.197 lei, reprezentând remunerația compensatorie actualizată cu rata inflației și penalități de întârziere, pentru perioada ianuarie 2007 - septembrie 2009 inclusiv, cu cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, prima instanță a arătat că reclamanta are calitate procesuală ca urmare a desemnării sale drept colector al remunerației compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată, prin Decizia O.R.D.A.

nr. 156/2005. Tribunalul a constatat totodată că, în cadrul raportului juridic obligațional prevăzut de art. 34 din Legea nr. 8/1996, pârâta datorează remunerația pentru copia privată, opere reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale atât pentru importuri cât și pentru achizițiile intracomunitare. Raportat la valoarea achizițiilor intracomunitare efectuate de pârâtă în perioada dedusă judecății, ianuarie 2007-septembrie 2009, tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză conform cărora remunerația datorată este în cuantum de 310.524 lei și, procedând la actualizarea acesteia cu indicele de inflație a stabilit suma de 332740 lei la care a calculat penalități de întârziere în cuantum de 39.457 lei potrivit prevederilor pct. 5 din Protocolul din 5 mai 2005 și din 10 aprilie 2009 echivalente cu dobânda de referință a B.N.R.

A mai arătat prima instanță că solicitarea de actualizare a debitului cu rata inflației este justificată de dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și de principiul reparării integrale a daunelor provocate, iar penalitățile de întârziere sunt justificate de dispozițiile pct. 5 al Protocolului din 5 mai 2005 publicat în M. Of. din 516 din 17 iunie 2005. Privitor la posibilitatea cumulării actualizării efectuate în raport de rata inflației cu penalitățile de întârziere, tribunalul a reținut că acest lucru nu este exclus de dispozițiile art. 1084 C. civ., deoarece acestea stabilesc ca despăgubirile civile să cuprindă atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat. Prin decizia civilă nr. 159/ A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta pârâtă SC C.A.V.D.M.

SRL atât împotriva încheierii de ședință din 27 mai 2009, cât și a sentinței nr. 316 din 3 martie 2010, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța a constatat, în primul rând, că excepția lipsei calității procesuale a pârâtei a fost în mod corect respinsă de către prima instanță, calitatea de pârât în cauză corespunzând titularului obligației legale deduse judecății. Dispozițiile art. 130 1 și art. 131 C. fisc. invocate de către pârâtă în justificarea excepției sale sunt edictate pentru a marca modificarea naturii raporturilor de transfer al bunurilor de la furnizori din interiorul spațiului U.E. (achiziții intracomunitare) și respectiv din exteriorul acestui spațiu (importuri).

Temeiul de drept al acțiunii reclamantei este, însă, art. 34 din Legea nr. 8/1996 care reglementează ca excepție de la regula sancționării încălcării drepturilor de autor „reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera să fi fost adusă anterior la cunoștința publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare”.

Aceste prevederi se coroborează cu prevederile art. 107 alin. (2) și art. 34 alin. (2) care stabilesc dreptul autorilor de „opere susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum și cei ai operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect” de a beneficia de remunerația reglementată de prevederile art. 34 alin. (2). Din analiza art. 107 alin. (2) rezultă că fabricanții sau importatorii au fost indicați de legiuitor ca debitori ai acestei obligații pentru a se evita o dificultate mult mai mare pentru situația când remunerația ar fi colectată de la cumpărătorii acestor aparate. Acest raționament nu permite însă acceptarea ca valabilă a apărării formulate de către pârâtă potrivit căreia pentru situația achiziționării de aparate din interiorul spațiului comunitar nu se mai datorează această remunerație după momentul aderării României la U.E.

Prevederile art. 130 1 și art. 131 C. fisc. transpun în legislația fiscală internă principiul liberei circulații a bunurilor în interiorul U.E. însă acest principiu, așa cum stipulează prevederile art. 30 din Tratatul constitutiv al U.E., nu înlătură protecția acordată drepturilor de proprietate intelectuală, drepturi în esență teritoriale. Corect a reținut tribunalul că normele cuprinse în art. 130 1 și art. 131 C. fisc. au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabili și stat. Raționamentul primei instanțe trebuie completat cu observația că fiind edictate într-o materie specială termenii folosiți sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinși către domeniul protecției drepturilor de autor prin analogie.

În ceea ce privește invocarea de către tribunal a reglementărilor cuprinse în proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996, Curtea a apreciat că nu reprezintă o chestiune de nelegalitate, câtă vreme raționamentul juridic folosit de către tribunal nu a fost întemeiat pe aceste dispoziții. Invocarea acestora s-a făcut doar ca un argument în circumstanțiere pentru a se întări argumentul inițial expus potrivit căruia prin modificarea terminologiei cuprinse în reglementările fiscale nu a fost înlăturată obligația reglementată de art. 34 alin. (2) din Legea dreptului de autor. Privitor la omisiunea legislativă invocată de către apelantă, Curtea a reținut că omisiunea corelării textelor de lege nu poate fi invocată drept argument de aplicare prin analogie a unor texte dintr-o materie specială.

Judecătorul are obligația de a soluționa cauzele cu care este sesizat pentru a nu fi pasibil de denegare de dreptate, însă acesta nu poate fi un argument pentru aplicarea unor principii generale de interpretare nedistinctivă a legii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.A.V.D.M. SRL, criticând-o pentru în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 107 din Legea nr. 8/1996, inserând, totodată, motive străine de natura pricinii, prin aprecierea că, pe temeiul acestor dispoziții, pârâta datorează remunerația pentru copia privată pentru opere reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale și în cazul achizițiilor intracomunitare, cu toate că norma în discuție prevede obligația achitării remunerației compensatorii doar pentru importuri, iar pârâta nu desfășoară activitate de import, ci de achiziții intracomunitare, conform raportului de expertiză întocmit în cauză.

- De asemenea, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, reținând motive străine de natura pricinii, menținând încheierea de ședință de la 27 mai 2010, când s-a considerat, pe baza proiectului de modificare a Legii nr. 8/1996, corelat cu art. 67 din Legea nr. 24/2000, că art. 107 din Legea nr. 8/1996 este modificat implicit în sensul că se datorează remunerație compensatorie și pentru achizițiile intracomunitare.

- Instanța nu poate invoca dispozițiile art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative decât în cazuri deosebite, când la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate considera că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite „întrucât România a semnat convenții internaționale prin care și-a asumat angajamentul că toate capitolele de aderare au fost închise, respective cele referitoare la cadrul juridic”. România a semnat în 1993 acordul de asociere la U.E., în 1995 a dobândit statutul de asociat la U.E. Prin urmare, România trebuia să treacă imediat la îndeplinirea mai multor condiții și criterii, printre care și criteriul legislativ, adică armonizarea legislației naționale cu cea comunitară și preluarea întregului acquis comunitar și existența cadrului legal și administrativ.

În decembrie 2004, U.E. a încheiat negocierile de aderare cu România, iar în perioada 2005 - 2006 Comisia Europeană a monitorizat progresele României în implementarea obligațiilor sale de viitor stat membru, printre care și cele prevăzute în Capitolul 24, Justiția și Afacerile Interne. Astfel, după o atât de lungă perioadă, nu se poate invoca sintagma „cazuri deosebite” din cuprinsul art. 67 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu atât mai mult cu cât până la data aderării, 1 ianuarie 2007, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, a suferit mai multe completări și modificări, legiuitorul roman având timp suficient să identifice toate normele contrare, așa cum a procedat, de exemplu, legiuitorul francez sau belgian care au inclus în legislația specială privind dreptul de autor și drepturile conexe și noțiunea de achiziții intracomunitare.

De asemenea, după aderare, abia în anul 2009 s-a elaborat un proiect de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996, în care s-a propus, printre altele, și introducerea noțiunii de achiziții intracomunitare. Nu se poate vorbi despre o necorelare de text, ci despre o noțiune nouă, din reglementarea actuală lipsind sintagma de „achiziții intracomunitare”. În mod greșit, instanța de apel, ca, de altfel, și prima instanță-a considerat că dispozițiile art. 130 1 și art. 131 C. fisc. prezintă norme în materie fiscală și au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabil și stat, iar nu pentru realizarea drepturilor de proprietate intelectuală. Normele de drept fiscal se aplică tuturor contribuabililor și sunt obligatorii.

Este unanim recunoscut faptul că, după momentul aderării României la U.E. în anul 2007, barierele vamale dintre România și statele membre ale U.E. s-au desființat și, drept urmare, noțiunea de „import de bunuri din statele membre ale U.E. nu mai există”. Codul fiscal definește în art. 130 1 „achiziția intracomunitară” ca fiind operațiunea de cumpărare/achiziție de bunuri ai căror furnizori sunt situați în statele membre U.E. De asemenea, Codul Fiscal definește în art. 131 „importul” de bunuri, ca reprezentând: „a) intrarea pe teritoriul Comunității de bunuri care nu se află în liberă circulație în înțelesul art. 4 din Tratatul de înființare a Comunității Europene; b) pe lângă operațiunile prevăzute la lit. a), intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un teritoriu terț, care face parte din teritoriul vamal al unității”.

Referindu-se la proiectul de modificare a legii, ambele instanțe de fond au încălcat obligația de a aplica legile în vigoare, și nu eventuale legi viitoare, în acest sens fiind și decizia Curții Constituționale nr. 157/2006 (cu titlu de exemplu, jurisprudența Curții fiind constantă pe acest aspect), prin care s-a arătat că instanța de contencios constituțional „nu poate da o altă formulare textelor de lege pe care le-ar considera nesatisfăcător redactate”, nici „nu își asumă rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o norma juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv” și nici „nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite”. Prin admiterea prezentei acțiuni, s-au creat premisele unei situații juridice discriminatorii și abuzive, între agenții economici aflați în aceeași situație ca pârâta, adică nu au efectuat importuri, în funcție de împrejurarea dacă U.P.F.R.

a intentat sau nu o acțiune în instanță împotriva lor: în primul caz, vor fi obligați conform unei hotărâri judecătorești și nu așa cum ar trebui, de o lege, în timp ce în al doilea caz, vor invoca art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și nu vor plăti. U.P.F.R. are obligația să modifice legea dreptului de autor astfel încât să înlăture incertitudinile ivite și nu să intenteze arbitrar acțiuni în instanță pentru obținerea remunerației și pentru alte tipuri de operațiuni decât cele prevăzute de lege. Chiar Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 de armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională arată, la punctul 7, necesitatea adaptării și completării cadrului legal comunitar pentru protecția drepturilor de autor și a drepturilor, atât cât este necesar pentru buna funcționare a pieței interne.

„În acest scop, acele prevederi naționale privind drepturile de drepturile conexe, care variază considerabil de la un stat membru la altul sau care generează incertitudini legislative, împiedicând buna funcționare a pieței interne și evoluția corespunzătoare a societății informaționale în Europa, trebuie modificate și ar trebui evitate reacțiile naționale inconsecvente la dezvoltările tehnologice, în timp ce diferențele care nu afectează negativ funcționarea pieței interne nu trebuie îndepărtate sau împiedicate”. Ca urmare a necorelării prevederilor cuprinse în legi diferite, respectiv Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările ulterioare și Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, rezultă că ne aflăm într-o situație de omisiune legislativă, care nu poate fi remediată decât tot pe cale legislativă.

Până la remedierea acestei omisiuni legislative prin înlocuirea termenului de „importator în cadrul U.E.”, termen care nu mai există, cu „cei care achiziționează din afara teritoriului românesc” aparatele și suporturile prevăzute la art. 34 alin. (2) din lege, se impune aplicarea principiului “ unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă”, aceasta semnificând că noi nu putem adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuși, a conchis recurenta – pârâtă. Odată cu cererea de recurs, s-a formulat cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 159/ A din 23 iunie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX–a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost admisă de către Înalta Curte de Casație și Justiție la termenul de judecată din 18 februarie 2011, până la soluționarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește încadrarea juridică a motivelor de recurs, se reține că acestea conțin o reiterare a susținerilor și apărărilor formulate pe parcursul judecății și au fost redate anterior în modalitatea indicată de către recurentă, ordonate sub forma mai multor argumente circumscrise acelorași cazuri de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Toate aceste susțineri tind la infirmarea existenței unei obligații legale în sarcina pârâtei având ca obiect plata remunerației compensatorii pentru copia privată în favoarea autorilor de opere fixate prin înregistrări sonore sau audiovizuale, colectate de către organismul de gestiune colectivă desemnat în acest sens, respectiv reclamanta U.P.F.R.

Premisa raționamentului juridic al pârâtei, cu această finalitate, este aceea a inexistenței unui temei de drept în reglementarea națională în vigoare pentru plata unei asemenea remunerații în sarcina persoanelor din categoria cărora face parte pârâta (aspect ce urmează a fi dezvoltat prin prezentele considerente). Se reține, de asemenea, că argumentarea deciziei recurate în cauză a fost concepută cu scopul de a se demonstra existența temeiului juridic al obligației de plată a remunerației în sarcina pârâtei, răspunzându-se tuturor motivelor de apel ale pârâtei și arătându-se rațiunea pentru care au fost înlăturate. Întrucât considerentele deciziei de apel relevă modul de interpretare și aplicare a legii apreciate ca fiind incidentă în cauză, precum și a dispozițiilor legale invocate de către pârâtă, nelegalitatea deciziei urmează a fi cercetată exclusiv prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, pârâta reiterează, practic, motivele de apel. În acest context, nu sunt întrunite cerințele de aplicare a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate, de asemenea, de către recurentă, avându-se în vedere că, susținând existența unor motive străine de natura pricinii în decizia de apel, recurenta are în vedere, în fapt, argumentele pentru care instanța de apel a considerat că prevederile art. 107 din Legea nr. 8/1996 reprezintă un temei juridic viabil pentru stabilirea obligației de plată de către pârâtă a remunerației pentru copia privată.

Pe de altă parte, se observă că recurenta a susținut existența unor motive străine de natura pricinii și cu referire la proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996 (în ceea ce privește dispozițiile art. 107), pretinzând că instanța de apel, menținând argumentarea primei instanțe, ar fi făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Atare apărare a pârâtei a fost generată de trimiterea la această din urmă normă menționată, făcută de prima instanță prin încheierea din 27 mai 2009, în motivarea respingerii excepției privind lipsa calității procesuale pasive. Tribunalul a reținut, cu referire la art. 67 din Legea nr. 24/2000 că art. 107 din Legea nr. 8/1996 este modificat implicit, în sensul includerii și a ipotezei achizițiilor intracomunitare (însă nu ca urmare a proiectului de modificare comunicat de O.R.D.A.

prin adresa din 12 octombrie 2007, ci a adoptării Codului fiscal în România; adresa O.R.D.A. a fost invocată în interpretarea istorico – teleologică a normei). Ceea ce interesează, însă, este motivarea deciziei de apel recurate, rezultând, din considerentele acesteia, că instanța de apel nu și-a întemeiat raționamentul juridic pe proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996 și nici nu și-a însușit argumentele primei instanțe în sensul unei modificări implicite a dispozițiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996. Nu este fondată, în aceste condiții, susținerea că instanța de apel ar fi reținut că art. 107 din Legea nr. 8/1996 este modificat implicit, sens în care urmează a fi înlăturate toate criticile vizând acest aspect, întemeiate atât pe cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cât și pe cel de la pct. 9 din aceeași normă, așadar, și a celor referitoare la prevederile art. 67 din Legea nr. 24/2000. În ceea ce privește modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 de către instanța de apel, trebuie subliniat, din nou, faptul că prin decizia recurată s-a avut în vedere forma normei din reglementarea în vigoare, potrivit căreia „remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește de fabricanții și/sau importatorii de suporturi sau aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2)”, printre care figurează și suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale.

Recurenta – pârâtă a efectuat în perioada dedusă judecății: ianuarie 2007 – septembrie 2009, achiziții de suporturi precum casete video și audio, minidisc, CD blank, DVD blank, BD – R, carduri memorie, memorii USB, astfel cum a rezultat din expertiza contabilă administrată în cursul judecății în primă instanță, fără ca pârâta să conteste că aceste suporturi sunt susceptibile de a permite înregistrări sonore sau audiovizuale, în sensul art. 34 alin. (2) din lege. Pârâta a susținut, însă, în cursul judecății, că nu datorează remunerația pentru copia privată după 1 ianuarie 2007, data aderării României la U.E., deoarece nu face parte din categoria persoanelor expres și limitativ prevăzute de lege ca debitoare ale remunerației, respectiv importatori de suporturi.

Astfel, s-a pretins că pârâta a efectuat, în perioada dedusă judecății în cauză, achiziții intracomunitare de asemenea dispozitive, din alte state membre ale U.E., și nu importuri, respectiv achiziții din afara U.E., astfel cum aceste noțiuni sunt definite prin prevederile art. 130 1 și 131 C. fisc. Susținerile cu acest obiect sunt nefondate, reflectând o interpretare greșită a semnificației noțiunii de importator din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, constatându-se, totodată, că speța de față permite considerații mai ample privind determinarea debitorului obligației de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată în ipoteza dată.

1. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene Prezentare Pentru determinarea conținutului semantic al conceptului utilizat de legiuitor, se impune a fi avută în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum s-a conturat în hotărârile pronunțate, la care, în mod corect, a făcut referire intimata – reclamantă în această fază procesuală. Ambele hotărâri vizează stabilirea debitorului obligației de plată a remunerației pentru copia privată, conținând și considerente general obligatorii, pe lângă cele relative la aspectele particulare din acele spețe.

Astfel, s-a constatat, în primul rând, că directiva „nu reglementează în mod explicit problema determinării persoanei care trebuie să plătească respectiva compensație, astfel încât statele membre dispun de o largă marjă de apreciere pentru a stabili cine trebuie să achite această compensație echitabilă”, cu condiția să se țină cont de faptul că respectiva compensație reprezintă „contraprestația prejudiciului cauzat autorului” prin „reproducerea neautorizată a operei sale protejate pentru uz personal”. În ceea ce privește pe debitor, acesta este, ca regulă, utilizatorul privat, căruia îi revine obligația de reparare a acestui prejudiciu.

Însă, date fiind dificultățile practice de identificare a utilizatorilor privați, precum și de executare efectivă a obligației de plată, statele pot institui, pentru a finanța compensația echitabilă, o „redevență pentru copia privată, în sarcina nu a persoanelor private vizate, ci a celor care dispun de echipamente, de aparate sau suporturi de reproducere digitală”, pe care le pun la dispoziția utilizatorului final. Pentru a nu fi lipsite de orice efect util, dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) din directivă impun statului membru care a instituit excepția privind copia privată în dreptul intern „o obligație de rezultat, în sensul că acest stat este ținut să asigure, în cadrul competențelor sale, perceperea efectivă a compensației echitabile destinate despăgubirii autorilor afectați pentru prejudiciul suferit”.

În acest context, Curtea a arătat că „revine autorităților, în special jurisdicționale, ale acestui stat membru, obligația de a realiza o interpretare a dreptului intern conformă cu obligația de rezultat menționată care să garanteze perceperea respectivei compensații, în cazul în care nu este posibilă asigurarea perceperii compensației echitabile de la cumpărători, de la un debitor care acționează în calitate de comerciant”. Relevanța în cauză a constatărilor C.J.U.E. Chiar dacă situația din speța instanței de trimitere a întrebării preliminare este diferită de cea din prezenta cauză, în sensul că vizează o vânzare la distanță, considerentele C.J.U.E. sunt general valabile în sensul obligativității perceperii compensației cuvenite titularilor drepturilor, finalitate ce trebuie asigurată de către instanțele naționale în procesul de interpretare a legii interne, în vederea determinării debitorului remunerației, de la caz la caz.

Chiar dacă aceste hotărâri au fost pronunțate după momentul soluționării apelului în prezenta cauză, ele nu pot fi ignorate de către această instanță de control judiciar, dat fiind că vizează interpretarea unor dispoziții dintr-o directivă transpusă în dreptul intern, prin Legea nr. 8/1996, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (2) lit. b) din Directiva nr. 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională. Întrucât directiva, ca izvor al dreptului U.E., nu produce, ca regulă, efect direct în dreptul intern, în acest sens fiind necesară transpunerea sa în ordinea juridică internă, instanțele naționale au obligația de a interpreta normele dreptului intern prin prisma normelor europene și de a nu aplica dreptul național contrar prevederilor din directivă.

Această obligație, consacrată în dreptul U.E., este reamintită în hotărârea pronunțată la data de 16 iunie 2011 și configurată sub forma unei obligații de rezultat, care se impune ca atare și în cauza de față (se va reveni asupra acestui aspect prin prezentele considerente). Nu s-ar putea susține că, în fapt, directiva a fost incorect transpusă în dreptul intern, observându-se că actul normativ european, reglementând excepția copiei private, nu indică expres pe debitorul obligației de plată a remunerației compensatorii. Acesta este identificat doar în hotărârile anterior menționate, pronunțate de C.J.U.E., date în interpretarea prevederilor relevante ale directivei.

Ca atare, a fost lăsată la latitudinea legiuitorului național determinarea sferei persoanelor debitorilor, instanțelor naționale revenindu-le obligația de a interpreta dreptul intern prin prisma constatărilor și aprecierilor instanței europene, fără a se considera că, printr-o atare interpretare, s-ar ajunge la aplicarea directă a prevederilor directivei între particulari. 2. Interpretarea noțiunii de „importator” din cuprinsul dispozițiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 Raportând considerentele din hotărârile instanței europene la situația de fapt din speță, rezultă că, în principiu, debitorul obligației de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată este chiar consumatorul, utilizatorul final care realizează reproducerea operelor protejate, prin înregistrări sonore sau audiovizuale.

Așadar, ori de câte ori consumatorul este identificabil, acesta este ținut să plătească titularilor drepturilor patrimoniale de autor compensația echitabilă în discuție. Asemenea situații se întâlnesc, de exemplu, atunci când utilizatorul final este cel care achiziționează, pentru uz personal, suporturile destinate reproducerii (CD, DVD, etc.), de la furnizori externi, indiferent dacă aceștia sunt situați în interiorul sau în afara U.E. În speță, nu se regăsește vreuna dintre aceste situații, deoarece utilizatorul final al operelor reproduse în scop personal achiziționează sau intră, în alt mod, în posesia suporturilor de reproducere doar în țară, după ce acestea au fost introduse pe teritoriul României de o persoană autorizată în acest sens.

Or, este de neconceput un mecanism de identificare a tuturor cumpărătorilor suporturilor și de colectare a remunerației de la aceștia, prin intermediul organismului de gestiune colectivă abilitat. Pe de altă parte, este obligatorie perceperea efectivă a compensației, astfel cum a arătat C.J.U.E., din moment ce statul a înțeles să instituie excepția copiei private (permisiunea de realizare de copii ale unei opere pentru uz personal, fără autorizarea titularului, însă cu dezdăunarea sa). În aceste condiții, această instanță este obligată să identifice pe debitorul obligației de plată, prin interpretarea dispozițiilor relevante ale art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în persoana celui care pune la dispoziția utilizatorului final suporturile de reproducere.

În atare context, nu este viabilă distincția operată în termeni fiscali de către pârâtă, între importuri și achiziții intracomunitare, respectiv între operațiuni de introducere de bunuri pe teritoriul României, după caz, din afara U.E., ori dintr-un alt stat membru U.E. Dacă s-ar accepta interpretarea propusă de către pârâtă, derivată din absența unei reglementări exprese privind plata remunerației în ipoteza unei achiziții intracomunitare, ar însemna ca remunerația să nu se plătească deloc în cazul în care suporturile destinate înregistrărilor audio și video sunt aduse de o persoană autorizată în acest sens (un comerciant) din interiorul U.E., atunci când utilizatorul final nu poate fi identificat.

Or, o asemenea consecință este inacceptabilă, fiind în mod vădit contrară constatărilor C.J.U.E. și echivalând cu încălcarea de către această instanță a obligației de interpretare a dreptului național prin prisma dreptului U.E. Pentru a se asigura plata remunerației în toate cazurile, este necesar a se interpreta noțiunea de importator din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în situația din speță, respectiv atunci când utilizatorul final al operei reproduse pe suporturile în discuție nu poate fi identificat, ca vizând pe orice persoană autorizată să desfășoare activitatea de introducere în România a suporturilor pentru care se datorează remunerația, indiferent dacă le aduce dintr-un stat membru al U.E.

(realizând o achiziție intracomunitară, definită prin art. 130 1 C. fisc.) sau dintr-un stat terț față de U.E. (realizând un import, în sensul art. 131 C. fisc.). Această interpretare este mai apropiată de cea regăsită în art. 142 din Legea nr. 8/1996 (invocat de către intimata – reclamantă), conform căruia „prin import, în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe piața internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport”. Definiția nu poate fi, însă, preluată tale quale, deoarece nu este creată în materia remunerației compensatorii pentru copia privată, ci a prerogativelor patrimoniale ale autorului unei opere, cu referire explicită la un anume obiect material introdus pe piața internă, originalul operei sau copii legal realizate de pe aceasta, fără legătură cu suporturi sau aparate ce permit reproducerea operei.

Astfel, se poate considera că semnificația noțiunii de importator în materia remunerației compensatorii pentru copia privată se conturează prin raportare la art. 142 din Legea nr. 8/1996, adaptat exigențelor art. 34 alin. (2), în așa fel încât dispozițiile art. 107 alin. (2) să producă efectele juridice preconizate de Directiva nr. 2001/29/CE, interpretată de C.J.U.E. în cele două hotărâri prezentate în decizia de față. În niciun caz, conținutul semantic al noțiunii de importator nu poate fi determinat prin raportare la normele fiscale invocate de către recurentă, întrucât, prin asemenea interpretare, nu se garantează perceperea compensației în toate cazurile, respectiv în situațiile în care suporturile sunt aduse dintr-un alt stat membru U.E.

Nu se poate reține că interpretarea dispozițiilor art. 107 alin. (2) din lege în sensul arătat prin prezentele considerente creează situații discriminatorii între diferitele categorii de persoane care achiziționează suporturi din alte state membre ale U.E., întrucât în raționamentul construit de către pârâtă prin motivele de recurs, diferențele între persoane nu derivă din modul de interpretare a legii de către instanță, ci dintr-un fapt, acela al existenței unui litigiu judiciar pentru plata remunerației; or, modul de derulare a raporturilor juridice obligaționale dintre reclamanta din cauză și alte categorii de importatori este nerelevant pentru interpretarea legii.

În acest context, se consideră că pârâta din cauză întrunește cerințele menționate pentru a fi considerat debitor, acționând ca persoană autorizată să desfășoare activitatea de introducere în România a suporturilor pentru care se datorează remunerația, în perioada ianuarie 2007 – septembrie 2009, constatare corect formulată de către ambele instanțe de fond din cauză. 3. Argumente de drept comparat pentru interpretarea noțiunii de „importator” Pentru a răspunde tuturor susținerilor recurentei, chiar dacă argumentele deja expuse sunt suficiente pentru motivarea soluției adoptate, este de menționat că acestea sunt confirmate prin observarea legislației și chiar a practicii judiciare din câteva state membre ale U.E.

După cum s-a arătat anterior, C.J.U.E. a relevat că directiva nu conține dispoziții relative la persoana care trebuie să plătească remunerația compensatorie pentru copia privată, iar statele membre dispun de o largă marjă de apreciere în acest sens, cu singura condiție de a fi asigurată perceperea remunerației în toate cazurile. Ca atare, nu au temei susținerile recurentei în sensul că România avea obligația conceperii unui anumit conținut al reglementării, câtă vreme directiva prevede doar rezultatul ce trebuie atins prin reglementarea națională, iar instanța europeană arată mijloacele prin care acest rezultat poate fi atins, anume interpretarea legii interne de către instanțele naționale, fără a se fi prevăzut vreo obligație în sarcina legiuitorului național.

De altfel, mare parte din legislațiile statelor membre U.E. a păstrat noțiunea de importator pentru desemnarea, alături de fabricanți, a debitorilor remunerației, fără alte clarificări, cu atât mai puțin fără introducerea distincției între importuri și achiziții intracomunitare, astfel cum pretinde recurenta a fi fost necesar pentru a fi viabilă includerea sa în categoria debitorilor. Astfel, Olanda, de exemplu, are prevederi similare celor din România, anume că obligația de plată a redevenței pentru copia privată revine producătorului sau importatorului suportului pentru reproducere. Din hotărârea pronunțată la data de 16 iunie 2011 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în care au fost citate normele olandeze relevante, rezultă că nici instanțele din Olanda nu interpretează noțiunea de import în sensul unei relații economice exclusiv între un stat membru al U.E.

și un stat terț față de U.E., ci acceptă incidența sa chiar în raporturile economice care implică două state membre ale U.E.; astfel, au calificat drept import o operațiune de vânzare la distanță (care, în termeni fiscali, reprezintă fără dubiu o achiziție intracomunitară), considerând drept importator pe consumatorul individual, care achiziționează on – line suporturi de reproducere neutilizate. Curtea de la Luxemburg nu a ezitat să-i asimileze pe consumatorii finali drept importatori în cazul achiziționării on – line de suporturi de reproducere. De asemenea, legea dreptului de autor din Lituania conține prevederi similare, iar Curtea Supremă a interpretat noțiunea de importator din materia remunerației compensatorii pentru copia privată în sensul că vizează pe orice persoană care introduce pe teritoriul Lituaniei suporturi media care permit reproducerea de opere în scop personal, atât din state membre U.E., cât și din state terțe.

S-a considerat că, în caz contrar, nu ar fi atinsă finalitatea directivei de a asigura compensarea echitabilă a titularilor de drepturi (hotărârea civilă din 3 martie 2008, în care se formulaseră apărări similare cu cele din cauza de față, privind distincția între importuri și achiziții intracomunitare din legislația fiscală). Este adevărat că în reglementarea franceză și cea belgiană, astfel cum a arătat pârâta, enumerarea debitorilor remunerației cuprinde pe importatori, alături de persoanele care realizează achiziții intracomunitare (în sensul Codului fiscal). Contrar susținerilor pârâtei SC C.A.V.D.M. SRL, nu rezultă că s-a urmărit distingerea între operațiuni implicând, după caz, două state membre ale U.E.

sau un stat membru și unul terț, ci asigurarea plății compensației în toate situațiile, fapt ce reiese, de exemplu, din practica instanțelor franceze. Astfel, cumpărătorul în cazul unei achiziții intracomunitare în sensul Codului fiscal este, în viziunea Curții de Casație din Franța, doar o persoană fizică identificabilă, care datorează remunerația în calitate de consumator (decizia din 27 noiembrie 2008). Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, menținând hotărârea primei instanțe de obligare a pârâtei la plata remunerației compensatorii pentru copia privată, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.A.V.D.M. SRL împotriva deciziei nr. 159/ A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2011.