ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8695/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8695/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 316 din 03 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis cererea reclamantei U.P.F.R., în contradictoriu cu pârâta SC C.A.V.D.M.

SRL și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.197 lei,

reprezentând remunerația compensatorie actualizată cu rata inflației și

penalități de întârziere, pentru perioada ianuarie 2007 - septembrie 2009

inclusiv, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, prima instanță a arătat că reclamanta are calitate procesuală ca

urmare a desemnării sale drept colector al remunerației compensatorii cuvenite

titularilor de drepturi pentru copia privată, prin Decizia O.R.D.A. nr.

156/2005. Tribunalul a constatat totodată că, în cadrul raportului juridic

obligațional prevăzut de art. 34 din Legea nr. 8/1996, pârâta datorează

remunerația pentru copia privată, opere reproduse după înregistrări sonore sau

audiovizuale atât pentru importuri cât și pentru achizițiile intracomunitare.

Raportat la valoarea

achizițiilor intracomunitare efectuate de pârâtă în perioada dedusă judecății,

ianuarie 2007-septembrie 2009, tribunalul a reținut concluziile raportului de

expertiză efectuat în cauză conform cărora remunerația datorată este în cuantum

de 310.524 lei și, procedând la actualizarea acesteia cu indicele de inflație a

stabilit suma de 332740 lei la care a calculat penalități de întârziere în

cuantum de 39.457 lei potrivit prevederilor pct. 5 din Protocolul din 5 mai

2005 și din 10 aprilie 2009 echivalente cu dobânda de referință a B.N.R.

A mai arătat prima

instanță că solicitarea de actualizare a debitului cu rata inflației este

justificată de dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și de

principiul reparării integrale a daunelor provocate, iar penalitățile de

întârziere sunt justificate de dispozițiile pct. 5 al Protocolului din 5 mai

2005 publicat în M. Of. din 516 din 17 iunie 2005. Privitor la posibilitatea

cumulării actualizării efectuate în raport de rata inflației cu penalitățile de

întârziere, tribunalul a reținut că acest lucru nu este exclus de dispozițiile

art. 1084 C. civ., deoarece acestea stabilesc ca despăgubirile civile să

cuprindă atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat.

Prin decizia civilă

nr. 159/ A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul

formulat de către apelanta pârâtă SC C.A.V.D.M. SRL atât împotriva încheierii

de ședință din 27 mai 2009, cât și a sentinței nr. 316 din 3 martie 2010,

ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța a constatat, în primul rând, că excepția lipsei calității

procesuale a pârâtei a fost în mod corect respinsă de către prima instanță,

calitatea de pârât în cauză corespunzând titularului obligației legale deduse

judecății.

Dispozițiile art. 130

1

și art. 131 C. fisc. invocate de către pârâtă în justificarea excepției sale

sunt edictate pentru a marca modificarea naturii raporturilor de transfer al

bunurilor de la furnizori din interiorul spațiului U.E. (achiziții

intracomunitare) și respectiv din exteriorul acestui spațiu (importuri).

Temeiul de drept al

acțiunii reclamantei este, însă, art. 34 din Legea nr. 8/1996 care

reglementează ca excepție de la regula sancționării încălcării drepturilor de

autor „reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru uz

personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera să fi

fost adusă anterior la cunoștința publică, iar reproducerea să nu contravină

utilizării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul

drepturilor de utilizare”.

Aceste prevederi se

coroborează cu prevederile art. 107 alin. (2) și art. 34 alin. (2) care

stabilesc dreptul autorilor de „opere susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări

sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum și cei ai operelor

susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect” de a beneficia

de remunerația reglementată de prevederile art. 34 alin. (2).

Din analiza art. 107

alin. (2) rezultă că fabricanții sau importatorii au fost indicați de legiuitor

ca debitori ai acestei obligații pentru a se evita o dificultate mult mai mare

pentru situația când remunerația ar fi colectată de la cumpărătorii acestor

aparate.

Acest raționament nu

permite însă acceptarea ca valabilă a apărării formulate de către pârâtă

potrivit căreia pentru situația achiziționării de aparate din interiorul

spațiului comunitar nu se mai datorează această remunerație după momentul

aderării României la U.E.

Prevederile art. 130

1

și art. 131 C. fisc. transpun în legislația fiscală internă principiul liberei

circulații a bunurilor în interiorul U.E. însă acest principiu, așa cum

stipulează prevederile art. 30 din Tratatul constitutiv al U.E., nu înlătură

protecția acordată drepturilor de proprietate intelectuală, drepturi în esență

teritoriale.

Corect a reținut

tribunalul că normele cuprinse în art. 130

1

și art. 131 C. fisc. au

fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabili și

stat. Raționamentul primei instanțe trebuie completat cu observația că fiind

edictate într-o materie specială termenii folosiți sunt de strictă interpretare

și nu pot fi extinși către domeniul protecției drepturilor de autor prin

analogie.

În ceea ce privește

invocarea de către tribunal a reglementărilor cuprinse în proiectul de

modificare a Legii nr. 8/1996, Curtea a apreciat că nu reprezintă o chestiune

de nelegalitate, câtă vreme raționamentul juridic folosit de către tribunal nu

a fost întemeiat pe aceste dispoziții. Invocarea acestora s-a făcut doar ca un

argument în circumstanțiere pentru a se întări argumentul inițial expus

potrivit căruia prin modificarea terminologiei cuprinse în reglementările

fiscale nu a fost înlăturată obligația reglementată de art. 34 alin. (2) din Legea

dreptului de autor.

Privitor la omisiunea

legislativă invocată de către apelantă, Curtea a reținut că omisiunea corelării

textelor de lege nu poate fi invocată drept argument de aplicare prin analogie

a unor texte dintr-o materie specială. Judecătorul are obligația de a soluționa

cauzele cu care este sesizat pentru a nu fi pasibil de denegare de dreptate,

însă acesta nu poate fi un argument pentru aplicarea unor principii generale de

interpretare nedistinctivă a legii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.A.V.D.M. SRL,

criticând-o pentru în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 107 din Legea nr. 8/1996,

inserând, totodată, motive străine de natura pricinii, prin aprecierea că, pe

temeiul acestor dispoziții, pârâta datorează remunerația pentru copia privată

pentru opere reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale și în cazul

achizițiilor intracomunitare, cu toate că norma în discuție prevede obligația

achitării remunerației compensatorii doar pentru importuri, iar pârâta nu

desfășoară activitate de import, ci de achiziții intracomunitare, conform

raportului de expertiză întocmit în cauză.

- De asemenea,

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, reținând motive străine de

natura pricinii, menținând încheierea de ședință de la 27 mai 2010, când s-a

considerat, pe baza proiectului de modificare a Legii nr. 8/1996, corelat cu

art. 67 din Legea nr. 24/2000, că art. 107 din Legea nr. 8/1996 este modificat

implicit în sensul că se datorează remunerație compensatorie și pentru

achizițiile intracomunitare.

- Instanța nu poate

invoca dispozițiile art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative decât în cazuri deosebite, când

la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea

tuturor normelor contrare, se poate considera că acestea au făcut obiectul

modificării, completării ori abrogării lor implicite „întrucât România a semnat

convenții internaționale prin care și-a asumat angajamentul că toate capitolele

de aderare au fost închise, respective cele referitoare la cadrul juridic”.

România a semnat în

1993 acordul de asociere la U.E., în 1995 a dobândit statutul de asociat la U.E.

Prin urmare, România trebuia să treacă imediat la îndeplinirea mai multor

condiții și criterii, printre care și criteriul legislativ, adică armonizarea

legislației naționale cu cea comunitară și preluarea întregului acquis

comunitar și existența cadrului legal și administrativ.

În decembrie 2004, U.E.

a încheiat negocierile de aderare cu România, iar în perioada 2005 - 2006

Comisia Europeană a monitorizat progresele României în implementarea

obligațiilor sale de viitor stat membru, printre care și cele prevăzute în

Capitolul 24, Justiția și Afacerile Interne.

Astfel, după o atât

de lungă perioadă, nu se poate invoca sintagma „cazuri deosebite” din cuprinsul

art. 67 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu atât mai mult cu cât până la

data aderării, 1 ianuarie 2007, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și

drepturile conexe, a suferit mai multe completări și modificări, legiuitorul

roman având timp suficient să identifice toate normele contrare, așa cum a

procedat, de exemplu, legiuitorul francez sau belgian care au inclus în

legislația specială privind dreptul de autor și drepturile conexe și noțiunea

de achiziții intracomunitare.

De asemenea, după

aderare, abia în anul 2009 s-a elaborat un proiect de lege pentru modificarea

și completarea Legii nr. 8/1996, în care s-a propus, printre altele, și

introducerea noțiunii de achiziții intracomunitare.

Nu se poate vorbi

despre o necorelare de text, ci despre o noțiune nouă, din reglementarea actuală

lipsind sintagma de „achiziții intracomunitare”.

În mod greșit,

instanța de apel, ca, de altfel, și prima instanță-a considerat că dispozițiile

art. 130

1

și art. 131 C. fisc. prezintă norme în materie fiscală și

au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabil și

stat, iar nu pentru realizarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Normele de drept

fiscal se aplică tuturor contribuabililor și sunt obligatorii. Este unanim

recunoscut faptul că, după momentul aderării României la U.E. în anul 2007,

barierele vamale dintre România și statele membre ale U.E. s-au desființat și,

drept urmare, noțiunea de „import de bunuri din statele membre ale U.E. nu mai

există”.

Codul fiscal

definește în art. 130

1

„achiziția intracomunitară” ca fiind

operațiunea de cumpărare/achiziție de bunuri ai căror furnizori sunt situați în

statele membre U.E.

De asemenea, Codul

Fiscal definește în art. 131 „importul” de bunuri, ca reprezentând: „a)

intrarea pe teritoriul Comunității de bunuri care nu se află în liberă

circulație în înțelesul art. 4 din Tratatul de înființare a Comunității

Europene; b) pe lângă operațiunile prevăzute la lit. a), intrarea în Comunitate

a bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un teritoriu

terț, care face parte din teritoriul vamal al unității”.

Referindu-se la

proiectul de modificare a legii, ambele instanțe de fond au încălcat obligația

de a aplica legile în vigoare, și nu eventuale legi viitoare, în acest sens

fiind și decizia Curții Constituționale nr. 157/2006 (cu titlu de exemplu,

jurisprudența Curții fiind constantă pe acest aspect), prin care s-a arătat că

instanța de contencios constituțional „nu poate da o altă formulare textelor de

lege pe care le-ar considera nesatisfăcător redactate”, nici „nu își asumă

rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o norma juridică, spre a

îndeplini rolul de legislator pozitiv” și nici „nici nu se poate substitui

legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite”.

Prin admiterea

prezentei acțiuni, s-au creat premisele unei situații juridice discriminatorii

și abuzive, între agenții economici aflați în aceeași situație ca pârâta, adică

nu au efectuat importuri, în funcție de împrejurarea dacă U.P.F.R. a intentat

sau nu o acțiune în instanță împotriva lor: în primul caz, vor fi obligați

conform unei hotărâri judecătorești și nu așa cum ar trebui, de o lege, în timp

ce în al doilea caz, vor invoca art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și nu

vor plăti.

U.P.F.R. are

obligația să modifice legea dreptului de autor astfel încât să înlăture

incertitudinile ivite și nu să intenteze arbitrar acțiuni în instanță pentru

obținerea remunerației și pentru alte tipuri de operațiuni decât cele prevăzute

de lege.

Chiar Directiva

Parlamentului European și a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 de

armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor și drepturile conexe în

societatea informațională arată, la punctul 7, necesitatea adaptării și

completării cadrului legal comunitar pentru protecția drepturilor de autor și a

drepturilor, atât cât este necesar pentru buna funcționare a pieței interne.

„În acest scop, acele prevederi naționale privind drepturile de drepturile

conexe, care variază considerabil de la un stat membru la altul sau care

generează incertitudini legislative, împiedicând buna funcționare a pieței

interne și evoluția corespunzătoare a societății informaționale în Europa,

trebuie modificate și ar trebui evitate reacțiile naționale inconsecvente la

dezvoltările tehnologice, în timp ce diferențele care nu afectează negativ

funcționarea pieței interne nu trebuie îndepărtate sau împiedicate”.

Ca urmare a

necorelării prevederilor cuprinse în legi diferite, respectiv Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal cu modificările ulterioare și Legea nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe, rezultă că ne aflăm într-o situație de

omisiune legislativă, care nu poate fi remediată decât tot pe cale legislativă.

Până la remedierea

acestei omisiuni legislative prin înlocuirea termenului de „importator în

cadrul U.E.”, termen care nu mai există, cu „cei care achiziționează din afara

teritoriului românesc” aparatele și suporturile prevăzute la art. 34 alin. (2)

din lege, se impune aplicarea principiului

“

unde legea nu

distinge nici interpretul nu trebuie să distingă”, aceasta semnificând că noi

nu putem adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de

legiuitorul însuși, a conchis recurenta – pârâtă.

Odată cu cererea de

recurs, s-a formulat cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 159/

A din 23 iunie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX–a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost admisă de

către Înalta Curte de Casație și Justiție la termenul de judecată din 18

februarie 2011, până la soluționarea recursului.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

În ceea ce privește

încadrarea juridică a motivelor de recurs, se reține că acestea conțin o

reiterare a susținerilor și apărărilor formulate pe parcursul judecății și au

fost redate anterior în modalitatea indicată de către recurentă, ordonate sub

forma mai multor argumente circumscrise acelorași cazuri de recurs, prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Toate aceste

susțineri tind la infirmarea existenței unei obligații legale în sarcina

pârâtei având ca obiect plata remunerației compensatorii pentru copia privată

în favoarea autorilor de opere fixate prin înregistrări sonore sau

audiovizuale, colectate de către organismul de gestiune colectivă desemnat în

acest sens, respectiv reclamanta U.P.F.R.

Premisa

raționamentului juridic al pârâtei, cu această finalitate, este aceea a

inexistenței unui temei de drept în reglementarea națională în vigoare pentru

plata unei asemenea remunerații în sarcina persoanelor din categoria cărora

face parte pârâta (aspect ce urmează a fi dezvoltat prin prezentele

considerente).

Se reține, de

asemenea, că argumentarea deciziei recurate în cauză a fost concepută cu scopul

de a se demonstra existența temeiului juridic al obligației de plată a

remunerației în sarcina pârâtei, răspunzându-se tuturor motivelor de apel ale

pârâtei și arătându-se rațiunea pentru care au fost înlăturate.

Întrucât

considerentele deciziei de apel relevă modul de interpretare și aplicare a

legii apreciate ca fiind incidentă în cauză, precum și a dispozițiilor legale

invocate de către pârâtă, nelegalitatea deciziei urmează a fi cercetată

exclusiv prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, pârâta reiterează, practic,

motivele de apel.

În acest context, nu

sunt întrunite cerințele de aplicare a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., invocate, de asemenea, de către recurentă, avându-se în vedere că,

susținând existența unor motive străine de natura pricinii în decizia de apel,

recurenta are în vedere, în fapt, argumentele pentru care instanța de apel a

considerat că prevederile art. 107 din Legea nr. 8/1996 reprezintă un temei juridic

viabil pentru stabilirea obligației de plată de către pârâtă a remunerației

pentru copia privată.

Pe de altă parte, se

observă că recurenta a susținut existența unor motive străine de natura

pricinii și cu referire la proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996 (în ceea

ce privește dispozițiile art. 107), pretinzând că instanța de apel, menținând

argumentarea primei instanțe, ar fi făcut o aplicare greșită a prevederilor

art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative.

Atare apărare a

pârâtei a fost generată de trimiterea la această din urmă normă menționată,

făcută de prima instanță prin încheierea din 27 mai 2009, în motivarea

respingerii excepției privind lipsa calității procesuale pasive. Tribunalul a

reținut, cu referire la art. 67 din Legea nr. 24/2000 că art. 107 din Legea nr.

8/1996 este modificat implicit, în sensul includerii și a ipotezei achizițiilor

intracomunitare (însă nu ca urmare a proiectului de modificare comunicat de O.R.D.A.

prin adresa din 12 octombrie 2007, ci a adoptării Codului fiscal în România;

adresa O.R.D.A. a fost invocată în interpretarea istorico – teleologică a

normei).

Ceea ce interesează,

însă, este motivarea deciziei de apel recurate, rezultând, din considerentele

acesteia, că instanța de apel nu și-a întemeiat raționamentul juridic pe

proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996 și nici nu și-a însușit argumentele

primei instanțe în sensul unei modificări implicite a dispozițiilor art. 107

din Legea nr. 8/1996.

Nu este fondată, în

aceste condiții, susținerea că instanța de apel ar fi reținut că art. 107 din

Legea nr. 8/1996 este modificat implicit, sens în care urmează a fi înlăturate

toate criticile vizând acest aspect, întemeiate atât pe cazul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât și pe cel de la pct. 9 din

aceeași normă, așadar, și a celor referitoare la prevederile art. 67 din Legea

nr. 24/2000.

În ceea ce privește

modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 107 alin. (2) din Legea

nr. 8/1996 de către instanța de apel, trebuie subliniat, din nou, faptul că

prin decizia recurată s-a avut în vedere forma normei din reglementarea în

vigoare, potrivit căreia „remunerația compensatorie pentru copia privată se

plătește de fabricanții și/sau importatorii de suporturi sau aparate, prevăzute

la art. 34 alin. (2)”, printre care figurează și suporturile pe care se pot

realiza înregistrări sonore sau audiovizuale.

Recurenta – pârâtă a

efectuat în perioada dedusă judecății: ianuarie 2007 – septembrie 2009,

achiziții de suporturi precum casete video și audio, minidisc, CD blank, DVD

blank, BD – R, carduri memorie, memorii USB, astfel cum a rezultat din

expertiza contabilă administrată în cursul judecății în primă instanță, fără ca

pârâta să conteste că aceste suporturi sunt susceptibile de a permite

înregistrări sonore sau audiovizuale, în sensul art. 34 alin. (2) din lege.

Pârâta a susținut,

însă, în cursul judecății, că nu datorează remunerația pentru copia privată

după 1 ianuarie 2007, data aderării României la U.E., deoarece nu face parte

din categoria persoanelor expres și limitativ prevăzute de lege ca debitoare

ale remunerației, respectiv importatori de suporturi.

Astfel, s-a pretins

că pârâta a efectuat, în perioada dedusă judecății în cauză, achiziții

intracomunitare de asemenea dispozitive, din alte state membre ale U.E., și nu

importuri, respectiv achiziții din afara U.E., astfel cum aceste noțiuni sunt

definite prin prevederile art. 130

1

și 131 C. fisc.

Susținerile cu acest obiect

sunt nefondate, reflectând o interpretare greșită a semnificației noțiunii de

importator din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996,

constatându-se, totodată, că speța de față permite considerații mai ample

privind determinarea debitorului obligației de plată a remunerației

compensatorii pentru copia privată în ipoteza dată.

Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prezentare

Pentru determinarea

conținutului semantic al conceptului utilizat de legiuitor, se impune a fi

avută în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum

s-a conturat în hotărârile pronunțate, la care, în mod corect, a făcut referire

intimata – reclamantă în această fază procesuală.

Ambele hotărâri

vizează stabilirea debitorului obligației de plată a remunerației pentru copia

privată, conținând și considerente general obligatorii, pe lângă cele relative

la aspectele particulare din acele spețe.

Astfel, s-a

constatat, în primul rând, că directiva „nu reglementează în mod explicit

problema determinării persoanei care trebuie să plătească respectiva

compensație, astfel încât statele membre dispun de o largă marjă de apreciere

pentru a stabili cine trebuie să achite această compensație echitabilă”, cu

condiția să se țină cont de faptul că respectiva compensație reprezintă

„contraprestația prejudiciului cauzat autorului” prin „reproducerea

neautorizată a operei sale protejate pentru uz personal”.

În ceea ce privește

pe debitor, acesta este, ca regulă, utilizatorul privat, căruia îi revine obligația

de reparare a acestui prejudiciu. Însă, date fiind dificultățile practice de

identificare a utilizatorilor privați, precum și de executare efectivă a

obligației de plată, statele pot institui, pentru a finanța compensația

echitabilă, o „redevență pentru copia privată, în sarcina nu a persoanelor

private vizate, ci a celor care dispun de echipamente, de aparate sau suporturi

de reproducere digitală”, pe care le pun la dispoziția utilizatorului final.

Pentru a nu fi

lipsite de orice efect util, dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) din

directivă impun statului membru care a instituit excepția privind copia privată

în dreptul intern „o obligație de rezultat, în sensul că acest stat este ținut

să asigure, în cadrul competențelor sale, perceperea efectivă a compensației

echitabile destinate despăgubirii autorilor afectați pentru prejudiciul

suferit”.

În acest context,

Curtea a arătat că „revine autorităților, în special jurisdicționale, ale

acestui stat membru, obligația de a realiza o interpretare a dreptului intern

conformă cu obligația de rezultat menționată care să garanteze perceperea

respectivei compensații, în cazul în care nu este posibilă asigurarea

perceperii compensației echitabile de la cumpărători, de la un debitor care

acționează în calitate de comerciant”.

Relevanța în cauză a

constatărilor C.J.U.E.

Chiar dacă situația

din speța instanței de trimitere a întrebării preliminare este diferită de cea

din prezenta cauză, în sensul că vizează o vânzare la distanță, considerentele

C.J.U.E. sunt general valabile în sensul obligativității perceperii

compensației cuvenite titularilor drepturilor, finalitate ce trebuie asigurată

de către instanțele naționale în procesul de interpretare a legii interne, în

vederea determinării debitorului remunerației, de la caz la caz.

Chiar dacă aceste

hotărâri au fost pronunțate după momentul soluționării apelului în prezenta

cauză, ele nu pot fi ignorate de către această instanță de control judiciar,

dat fiind că vizează interpretarea unor dispoziții dintr-o directivă transpusă

în dreptul intern, prin Legea nr. 8/1996, respectiv a dispozițiilor art. 5

alin. (2) lit. b) din Directiva nr. 2001/29/CE privind armonizarea anumitor

aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea

informațională.

Întrucât directiva,

ca izvor al dreptului U.E., nu produce, ca regulă, efect direct în dreptul

intern, în acest sens fiind necesară transpunerea sa în ordinea juridică

internă, instanțele naționale au obligația de a interpreta normele dreptului

intern prin prisma normelor europene și de a nu aplica dreptul național contrar

prevederilor din directivă. Această obligație, consacrată în dreptul U.E., este

reamintită în hotărârea pronunțată la data de 16 iunie 2011 și configurată sub

forma unei obligații de rezultat, care se impune ca atare și în cauza de față

(se va reveni asupra acestui aspect prin prezentele considerente).

Nu s-ar putea susține

că, în fapt, directiva a fost incorect transpusă în dreptul intern,

observându-se că actul normativ european, reglementând excepția copiei private,

nu indică expres pe debitorul obligației de plată a remunerației compensatorii.

Acesta este identificat doar în hotărârile anterior menționate, pronunțate de C.J.U.E.,

date în interpretarea prevederilor relevante ale directivei.

Ca atare, a fost

lăsată la latitudinea legiuitorului național determinarea sferei persoanelor

debitorilor, instanțelor naționale revenindu-le obligația de a interpreta

dreptul intern prin prisma constatărilor și aprecierilor instanței europene,

fără a se considera că, printr-o atare interpretare, s-ar ajunge la aplicarea

directă a prevederilor directivei între particulari.

noțiunii de „importator” din cuprinsul dispozițiilor art. 107 alin. (2) din

Legea nr. 8/1996

Raportând

considerentele din hotărârile instanței europene la situația de fapt din speță,

rezultă că, în principiu, debitorul obligației de plată a remunerației

compensatorii pentru copia privată este chiar consumatorul, utilizatorul final

care realizează reproducerea operelor protejate, prin înregistrări sonore sau

audiovizuale.

Așadar, ori de câte

ori consumatorul este identificabil, acesta este ținut să plătească titularilor

drepturilor patrimoniale de autor compensația echitabilă în discuție. Asemenea

situații se întâlnesc, de exemplu, atunci când utilizatorul final este cel care

achiziționează, pentru uz personal, suporturile destinate reproducerii (CD, DVD,

etc.), de la furnizori externi, indiferent dacă aceștia sunt situați în

interiorul sau în afara U.E.

În speță, nu se

regăsește vreuna dintre aceste situații, deoarece utilizatorul final al

operelor reproduse în scop personal achiziționează sau intră, în alt mod, în

posesia suporturilor de reproducere doar în țară, după ce acestea au fost

introduse pe teritoriul României de o persoană autorizată în acest sens. Or,

este de neconceput un mecanism de identificare a tuturor cumpărătorilor

suporturilor și de colectare a remunerației de la aceștia, prin intermediul

organismului de gestiune colectivă abilitat.

Pe de altă parte,

este obligatorie perceperea efectivă a compensației, astfel cum a arătat C.J.U.E.,

din moment ce statul a înțeles să instituie excepția copiei private

(permisiunea de realizare de copii ale unei opere pentru uz personal, fără

autorizarea titularului, însă cu dezdăunarea sa).

În aceste condiții,

această instanță este obligată să identifice pe debitorul obligației de plată,

prin interpretarea dispozițiilor relevante ale art. 107 alin. (2) din Legea nr.

8/1996, în persoana celui care pune la dispoziția utilizatorului final suporturile

de reproducere.

În atare context, nu

este viabilă distincția operată în termeni fiscali de către pârâtă, între

importuri și achiziții intracomunitare, respectiv între operațiuni de

introducere de bunuri pe teritoriul României, după caz, din afara U.E., ori

dintr-un alt stat membru U.E.

Dacă s-ar accepta

interpretarea propusă de către pârâtă, derivată din absența unei reglementări

exprese privind plata remunerației în ipoteza unei achiziții intracomunitare,

ar însemna ca remunerația să nu se plătească deloc în cazul în care suporturile

destinate înregistrărilor audio și video sunt aduse de o persoană autorizată în

acest sens (un comerciant) din interiorul U.E., atunci când utilizatorul final

nu poate fi identificat.

Or, o asemenea

consecință este inacceptabilă, fiind în mod vădit contrară constatărilor C.J.U.E.

și echivalând cu încălcarea de către această instanță a obligației de

interpretare a dreptului național prin prisma dreptului U.E.

Pentru a se asigura

plata remunerației în toate cazurile, este necesar a se interpreta noțiunea de

importator din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în situația

din speță, respectiv atunci când utilizatorul final al operei reproduse pe

suporturile în discuție nu poate fi identificat, ca vizând pe orice persoană

autorizată să desfășoare activitatea de introducere în România a suporturilor

pentru care se datorează remunerația, indiferent dacă le aduce dintr-un stat

membru al U.E. (realizând o achiziție intracomunitară, definită prin art. 130

1

C. fisc.) sau dintr-un stat terț față de U.E. (realizând un import, în sensul

art. 131 C. fisc.).

Această interpretare

este mai apropiată de cea regăsită în art. 142 din Legea nr. 8/1996 (invocat de

către intimata – reclamantă), conform căruia „prin import, în sensul prezentei

legi, se înțelege introducerea pe piața internă, cu scopul comercializării, a

originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel

de suport”.

Definiția nu poate

fi, însă, preluată tale quale, deoarece nu este creată în materia remunerației

compensatorii pentru copia privată, ci a prerogativelor patrimoniale ale

autorului unei opere, cu referire explicită la un anume obiect material

introdus pe piața internă, originalul operei sau copii legal realizate de pe

aceasta, fără legătură cu suporturi sau aparate ce permit reproducerea operei.

Astfel, se poate

considera că semnificația noțiunii de importator în materia remunerației

compensatorii pentru copia privată se conturează prin raportare la art. 142 din

Legea nr. 8/1996, adaptat exigențelor art. 34 alin. (2), în așa fel încât

dispozițiile art. 107 alin. (2) să producă efectele juridice preconizate de

Directiva nr. 2001/29/CE, interpretată de C.J.U.E. în cele două hotărâri

prezentate în decizia de față.

În niciun caz, conținutul

semantic al noțiunii de importator nu poate fi determinat prin raportare la

normele fiscale invocate de către recurentă, întrucât, prin asemenea

interpretare, nu se garantează perceperea compensației în toate cazurile,

respectiv în situațiile în care suporturile sunt aduse dintr-un alt stat membru

U.E.

Nu se poate reține că

interpretarea dispozițiilor art. 107 alin. (2) din lege în sensul arătat prin

prezentele considerente creează situații discriminatorii între diferitele

categorii de persoane care achiziționează suporturi din alte state membre ale U.E.,

întrucât în raționamentul construit de către pârâtă prin motivele de recurs,

diferențele între persoane nu derivă din modul de interpretare a legii de către

instanță, ci dintr-un fapt, acela al existenței unui litigiu judiciar pentru

plata remunerației; or, modul de derulare a raporturilor juridice obligaționale

dintre reclamanta din cauză și alte categorii de importatori este nerelevant

pentru interpretarea legii.

În acest context, se

consideră că pârâta din cauză întrunește cerințele menționate pentru a fi

considerat debitor, acționând ca persoană autorizată să desfășoare activitatea

de introducere în România a suporturilor pentru care se datorează remunerația,

în perioada ianuarie 2007 – septembrie 2009, constatare corect formulată de

către ambele instanțe de fond din cauză.

comparat pentru interpretarea noțiunii de „importator”

Pentru a răspunde

tuturor susținerilor recurentei, chiar dacă argumentele deja expuse sunt

suficiente pentru motivarea soluției adoptate, este de menționat că acestea

sunt confirmate prin observarea legislației și chiar a practicii judiciare din

câteva state membre ale U.E.

După cum s-a arătat

anterior, C.J.U.E. a relevat că directiva nu conține dispoziții relative la

persoana care trebuie să plătească remunerația compensatorie pentru copia

privată, iar statele membre dispun de o largă marjă de apreciere în acest sens,

cu singura condiție de a fi asigurată perceperea remunerației în toate

cazurile.

Ca atare, nu au temei

susținerile recurentei în sensul că România avea obligația conceperii unui

anumit conținut al reglementării, câtă vreme directiva prevede doar rezultatul

ce trebuie atins prin reglementarea națională, iar instanța europeană arată

mijloacele prin care acest rezultat poate fi atins, anume interpretarea legii

interne de către instanțele naționale, fără a se fi prevăzut vreo obligație în

sarcina legiuitorului național.

De altfel, mare parte

din legislațiile statelor membre U.E. a păstrat noțiunea de importator pentru

desemnarea, alături de fabricanți, a debitorilor remunerației, fără alte

clarificări, cu atât mai puțin fără introducerea distincției între importuri și

achiziții intracomunitare, astfel cum pretinde recurenta a fi fost necesar

pentru a fi viabilă includerea sa în categoria debitorilor.

Astfel, Olanda, de

exemplu, are prevederi similare celor din România, anume că obligația de plată

a redevenței pentru copia privată revine producătorului sau importatorului

suportului pentru reproducere.

Din hotărârea

pronunțată la data de 16 iunie 2011 de către Curtea de Justiție a Uniunii

Europene, în care au fost citate normele olandeze relevante, rezultă că nici

instanțele din Olanda nu interpretează noțiunea de import în sensul unei

relații economice exclusiv între un stat membru al U.E. și un stat terț față de

U.E., ci acceptă incidența sa chiar în raporturile economice care implică două

state membre ale U.E.; astfel, au calificat drept import o operațiune de

vânzare la distanță (care, în termeni fiscali, reprezintă fără dubiu o

achiziție intracomunitară), considerând drept importator pe consumatorul

individual, care achiziționează on – line suporturi de reproducere neutilizate.

Curtea de la

Luxemburg nu a ezitat să-i asimileze pe consumatorii finali drept importatori

în cazul achiziționării on – line de suporturi de reproducere.

De asemenea, legea

dreptului de autor din Lituania conține prevederi similare, iar Curtea Supremă

a interpretat noțiunea de importator din materia remunerației compensatorii pentru

copia privată în sensul că vizează pe orice persoană care introduce pe

teritoriul Lituaniei suporturi media care permit reproducerea de opere în scop

personal, atât din state membre U.E., cât și din state terțe. S-a considerat

că, în caz contrar, nu ar fi atinsă finalitatea directivei de a asigura

compensarea echitabilă a titularilor de drepturi (hotărârea civilă din 3 martie

2008, în care se formulaseră apărări similare cu cele din cauza de față,

privind distincția între importuri și achiziții intracomunitare din legislația

fiscală).

Este adevărat că în

reglementarea franceză și cea belgiană, astfel cum a arătat pârâta, enumerarea

debitorilor remunerației cuprinde pe importatori, alături de persoanele care

realizează achiziții intracomunitare (în sensul Codului fiscal).

Contrar susținerilor

pârâtei SC C.A.V.D.M. SRL, nu rezultă că s-a urmărit distingerea între

operațiuni implicând, după caz, două state membre ale U.E. sau un stat membru

și unul terț, ci asigurarea plății compensației în toate situațiile, fapt ce

reiese, de exemplu, din practica instanțelor franceze.

Astfel, cumpărătorul

în cazul unei achiziții intracomunitare în sensul Codului fiscal este, în

viziunea Curții de Casație din Franța, doar o persoană fizică identificabilă,

care datorează remunerația în calitate de consumator (decizia din 27 noiembrie

2008).

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a legii, menținând hotărârea primei instanțe de obligare a

pârâtei la plata remunerației compensatorii pentru copia privată, motiv pentru

care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.A.V.D.M. SRL împotriva deciziei nr.

159/ A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 decembrie 2011.