ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 11.10.2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1856/2016

HOTĂRÂRE

11.10.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1856/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1856/2016

Prin cererea înregistrată la data de 19 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamanta U.N.F.R. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane, dotate cu instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație până în prezent, actualizată cu indicele de inflație, la plata penalităților de întârziere, constând în dobânda legală, calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în prezent; obligarea pârâtei la obținerea autorizației neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental sub sancțiunea amenzii civile.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că U.N.F.R., în calitate de organism de gestiune al producătorilor de fonograme, a fost abilitată prin art. 3 al Deciziei O.R.D.A. nr. 399/2006 să colecteze remunerația echitabilă, privind drepturile producătorilor de fonograme, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

În considerarea dispozițiilor Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, pârâta, prin reprezentantul legal, a declarat la U.N.F.R. la data de 17 octombrie 2008 că difuzează muzica în scop ambiental, în cele două autocare pe care le deține, destinate transportului de persoane intern și internațional, începând cu data de 1 ianuarie 2008, sens în care și-a asumat obligația de plată a remunerație echitabile corespunzătoare utilizării muzicii. Urmare declarației emise de pârâtă, U.N.F.R. i-a comunicat acesteia Înștiințare de plată din 27 octombrie 2008, privind remunerația datorată pentru utilizarea muzicii, în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2008, iar la data de 18 noiembrie 2008, reprezentantul legal al pârâtei a revenit asupra declarației date și a menționat că, în realitate, folosește muzica ambientală în mijloacele de transport începând cu data de 1 octombrie 2008.

Deși U.N.F.R. i-a comunicat pârâtei mai multe înștiințări privind executarea obligației de plată, aceasta nu a efectuat nicio plată, înregistrând astfel un debit format din remunerația datorată pentru perioada 1 ianuarie 2008 - până în prezent și penalități de întârziere aferente remunerației.

Reclamanta a invocat dispozițiile Deciziei O.R.D.A. nr. 399/2006 (publicată în M. Of. nr. 982/2006), ale art. 106

, și ale art. 131

, alin. (8) din Legea nr. 8/1996, privind dreptul producătorilor la o remunerație unică și echitabilă, pentru comunicarea publică a fonogramelor. Potrivit art. 131

, alin. (8) din Legea nr. 8/1996, "metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat.", în speță, prin publicarea în M. Of. a Decizie O.R.D.A. nr. 399/2006, dispozițiile acesteia au devenit opozabile și obligatorii tuturor utilizatorilor. Penalitățile de întârziere aferente remunerației reprezintă o formă a daunelor pricinuite de pârâtă reflectat de câștigul nerealizat de titularii de drepturi și se evidențiază în cuantumul dobânzii legale prevăzute de art. 3 din O.G. nr. 9/2000. Aceste penalități curg pentru fiecare zi de întârziere începând de la data scadentă a remunerațiilor.

Pentru dovedirea pretențiilor reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri și cu expertiza contabilă cu obiectivul de a se determina numărul total și tipul mijloacelor de transport de persoane deținute de pârâtă, data de când acestea au fost puse în circulație, precum și rutele acestora (la nivel național și/sau internațional) și remunerația datorată, corespunzător metodologiilor în vigoare. A solicitat, de asemenea, în temeiul art. 172 C. proc. civ., să se pună în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei toate licențele de transport deținute în legătura cu activitatea sa de transport și toate certificatele de clasificare pe stele sau categorii ale mijloacelor de transport deținute (autocare, microbuze etc.).

Prin Sentința civilă nr. 88 din 22 ianuarie 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrisă cererea reclamantei cu privire la perioada până la 27 octombrie 2011. A admis în parte cererea reclamantei U.N.F.R. în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL și a obligat pârâta la plata sumei de 3.350 RON, cu TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea fonogramelor în mijloacele de transport rutier în perioada noiembrie 2011 - noiembrie 2012, precum și la plata penalităților de întârziere aferente constând în dobânda legală, a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 2.500 RON.

Împotriva sentinței tribunalului reclamanta U.N.F.R. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței și obligarea pârâtei la plata sumei de 25.358 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerația echitabilă datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a fonogramelor în mijloacele de transport, penalităților de întârziere aferente remunerației datorate, în cuantumul dobânzii legale, calculate de la data scadentă a fiecărei prestații lunare până la achitarea integrală a remunerației, pentru fiecare mijloc de transport indicat în anexa atașată; sumei ce rezultă din actualizarea remunerației cu indicele de inflație, având în vedere scadența fiecărei prestații lunare pentru fiecare mijloc de transport; cheltuielilor de judecată ocazionate de judecată în primă instanță, în cuantum de 8.487 RON, reprezentând onorariul expertului contabil de 2.000 RON, onorariul avocațial de 6.448 RON și taxa de timbru de 39 RON; cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelului.

Prin Decizia 592A din 2 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă U.N.F.R. împotriva Sentinței civile nr. 88 din 22 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC A. SRL; a schimbat sentința apelată în sensul că a respins, ca prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2008. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.450 RON (fără TVA), reprezentând despăgubiri pentru utilizarea fonogramelor prin comunicare publică în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012, precum și la plata sumei de 1.463,84 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la 31 august 2015 cât și la plata sumei de 6.798,85 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. A menținut dispozițiile sentinței referitoare la admiterea excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune și a obligat intimata la 3.880 RON cheltuieli de judecată către apelantă.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:

Referitor la motivul de apel prin care se critică greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea de Apel a reținut că este parțial întemeiat.

Nu s-a făcut în cauză dovada că între părți s-ar fi încheiat o licență neexclusivă în temeiul căreia pârâta să poată utiliza legal fonogramele prin comunicarea publică a acestora în autovehiculele cu care realizează transport de persoane, deși, potrivit Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, pârâta avea obligația să obțină o astfel de autorizație-licență neexclusivă. Prin urmare, utilizarea fonogramelor în modalitatea sus-arătată s-a făcut fără drept, încălcându-se astfel drepturile titularilor de drepturi conexe, fapta pârâtei având natura delictuală și antrenând răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune ..., iar potrivit art. 8 alin. (1) din același act normativ, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 impune doar cunoașterea existenței pagubei, nu și întinderea acesteia.

Or, Curtea de Apel a constatat că la 17 octombrie 2008 reprezentantul pârâtei a dat o declarație pe proprie răspundere în care a arătat că pârâta are în exploatare două autovehicule în care se comunică public muzică în scop ambiental, începând din 1 ianuarie 2008.

În baza declarației menționate mai sus, reclamanta a emis Înștiințarea de plată din 27 octombrie 2008 pentru remunerația care ar fi fost datorată de pârâtă pentru tot anul 2008, stabilind un termen scadent de 5 zile, iar din actele dosarului nu rezultă că pârâta ar fi achitat sumele datorate și care i-au fost aduse la cunoștință de către reclamantă.

În aceste condiții, Curtea de Apel a apreciat că, după expirarea termenului scadent pentru plata remunerațiilor datorate, așa cum rezultau acestea din înștiințarea de plată menționată mai sus, reclamanta era în măsură să cunoască împrejurarea că pârâta realizează fără drept o comunicare publică de muzică în scop ambiental în mijloacele de transport persoane pe care le deține, deci să cunoască fapta ilicită și pe autorul acesteia, paguba fiind evidentă și constând în atingerea adusă drepturilor producătorilor de fonograme.

Termenul de prescripție aplicabil este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, și curge pentru fiecare faptă de comunicare publică fără autorizare. Reclamanta a sesizat instanța de judecată la 17 ianuarie 2012 (data poștei, astfel cum rezultă din ștampila de pe plic). Prin urmare, sunt prescrise faptele ilicite săvârșite cu mai mult de 3 ani anterior momentului sesizării instanței.

Curtea de Apel a constatat că, în mod greșit, Tribunalul a stabilit că ar fi fost prescrise pretențiile reclamantei pentru perioada anterioară datei de 27 octombrie 2011. Astfel, în calculul prescripției Tribunalul s-a raportat greșit la data emiterii înștiințării de plată. Înștiințarea de plată se referea la sumele datorate pentru anul 2008, iar prescripția pentru aceste sume s-a împlinit anterior formulări cererii de chemare în judecată, prin trecerea a 3 ani de la data scadenței (5 zile de la comunicarea înștiințării). Înștiințarea de plată din 27 octombrie 2008 nu are însă vreo legătură cu utilizările fără drept ale fonogramelor începând cu 1 ianuarie 2009 și, prin urmare, nu poate constitui un reper în raport de care să fie calculată prescripția dreptului la acțiune al reclamantei pentru despăgubirile datorate după 1 ianuarie 2009. Pentru fiecare faptă de utilizare fără drept curge un termen de prescripție distinct, iar reclamanta este în drept să solicite despăgubiri pentru toate faptele săvârșite cu maximum 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Criticile referitoare la respingerea unor probe, precum și cele prin care se invocă nelegalitatea ori concluziile eronate ale raportului de expertiză contabilă au rămas fără interes în condițiile în care în apel au fost admise probele a căror necesitate a fost invocată de către apelantă și a fost făcută o nouă expertiză contabilă pe baza noilor date rezultate din relațiile obținute cu privire la parcul auto al pârâtei și licențele de transport eliberate acesteia.

Cât privește fondul cererii, Curtea de Apel a constatat că pârâta a utilizat fonograme prin comunicarea publică a acestora în scop ambiental în mijloacele de transport de persoane pe care le deține, fără a avea autorizație licență neexclusivă eliberată de organismul de gestiune colectivă care colectează remunerațiile cuvenite producătorilor de fonograme pentru acest tip de utilizare. Totodată, utilizarea s-a realizat fără plata remunerațiilor datorate conform Metodologiei aplicabile în cauză, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006.

Prin urmare, utilizarea fără drept a fonogramelor în modalitatea menționată mai sus constituie o faptă ilicită prin care au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 105 lit. f) din Legea nr. 8/1996, respectiv dreptul exclusiv al producătorilor de înregistrări sonore de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a propriilor fonograme de comerț și dreptul acelorași producători la remunerația echitabilă cuvenită pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită menționată și prejudiciu este evidentă. De asemenea, vinovăția pârâtei nu poate fi negată, întrucât pârâta știa sau trebuia să știe care sunt obligațiile legale ce îi revin în calitate de utilizator de mijloace de transport de persoane care sunt dotate cu instalații de sonorizare prin intermediul cărora se face comunicarea publică de fonograme în scop ambiental, însă a ignorat aceste obligații legale, prejudiciind astfel drepturile aparținând producătorilor de fonograme corespunzătoare acestui tip de utilizare.

Pentru repararea prejudiciului cauzat în modalitatea menționată, pârâta datorează despăgubiri, al căror cuantum urmează a fi stabilit în condițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Reclamanta nu a solicitat stabilirea despăgubirilor în condițiile de la lit. b). Prin urmare, acestea trebuie stabilite în condițiile prevăzute la lit. a), iar reclamanta a indicat ca principal criteriu de evaluare a consecințelor economice negative chiar nivelul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru utilizarea legală, actualizate cu dobânda legală, precum și actualizarea cu rata inflației.

Din raportul de expertiză contabilă realizat în apel rezultă că pârâta a utilizat în perioada analizată un număr de 7 autobuze dotate cu instalații de sonorizare destinate transportului de persoane, remunerația care ar fi fost legal datorată pentru utilizarea autorizată a fonogramelor potrivit Metodologiei aplicabile fiind de 8.450 RON (fără TVA) pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012, dobânda legală calculată pentru această sumă fiind de 1.463,84 RON.

Pârâta a susținut că nu poate fi obligată la plata remunerațiilor întrucât, potrivit Metodologiei, pentru mijloacele de transport neutilizate mai mult de 20 de zile nu se percepe remunerația cuvenită, iar reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi utilizat autocarele mai mult de 10 zile pe lună.

Curtea de Apel a constatat că pârâta nu a făcut dovada că a realizat utilizarea în baza unei autorizații licență eliberată în baza Metodologiei pe care o invocă. În lipsa unei astfel de autorizări, utilizarea realizată de pârâtă nu este una licită, ci una ilicită, delictuală.

Prin urmare, pârâta nu poate invoca în favoarea sa o clauză de exonerare de la plată prevăzută de o metodologie care reglementează doar utilizările licite, deci pe cele realizate în baza unor licențe neexclusive eliberate în condițiile respectivei metodologii.

În prezenta cauză fiind vorba de o răspundere delictuală, iar nu contractuală, Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 nu este relevantă decât sub aspectul determinării remunerațiilor ce ar fi fost datorate în cazul unei utilizări licite, în condițiile în care reclamanta a optat pentru stabilirea despăgubirilor prin raportare la acest criteriu.

Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei și la plata TVA, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată în condițiile în care nu este vorba de o răspundere contractuală. Pentru utilizarea ilicită a fonogramelor prin comunicarea publică în mijloacele de transport persoane pe care le deține pârâta nu datorează remunerații (acestea fiind datorate doar pentru utilizarea legală), ci datorează despăgubiri pentru atingerile aduse drepturilor producătorilor de fonograme aferente unei astfel de utilizări.

Potrivit C. fisc. plata de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită nu este o operațiune impozabilă, iar potrivit art. 137 alin. (3) din același cod, în baza de impozitare nu intră sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. De altfel, reclamanta ar trebui să colecteze TVA de la pârâtă doar în ipoteza în care ar presta un serviciu pentru aceasta, deci doar dacă i-ar fi eliberat acesteia autorizație licență neexclusivă. Or, în cauză, reclamanta nu a prestat niciun serviciu în favoarea pârâtei, ci doar acționează în numele și pe seama producătorilor de fonograme, în baza unui mandat legal sau convențional în funcție de tipul de fonograme, pentru repararea prejudiciilor cauzate acestora prin fapta ilicită a pârâtei.

Cât privește solicitarea reclamantei ca pârâta să fie obligată și la suma reprezentând actualizarea cu rata inflației a remunerațiilor datorate, Curtea de Apel a constatat că este neîntemeiată.

Astfel, pârâta nu datorează remunerații, întrucât remunerațiile sunt datorate pentru utilizările licite, iar pârâta nu a realizat o utilizare licită în baza metodologiei aplicabile, ci datorează despăgubiri pentru utilizarea ilicită a fonogramelor. Ca atare, remunerațiile legal datorate nu constituie obiectul obligației pârâtei, ci doar un criteriu în raport de care se evaluează prejudiciul în prezenta cauză, criteriu indicat chiar de reclamantă.

Or, criteriul indicat de reclamantă pentru evaluarea despăgubirilor, încadrabil criteriilor menționate de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, trebuie luat în considerare cu toate aspectele de regim juridic ce sunt aplicabile acestui criteriu. Astfel, Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 care cuprinde acest criteriu menționează la pct. 11 că "Remunerațiile stabilite se pot modifica anual, începând cu prima lună a anului următor celui în care s-a publicat prezenta metodologie, de către organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor drept colectoare unice pentru drepturile artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme, pe baza indicelui de inflație stabilit la nivel național."

Prin urmare, în privința criteriului în raport de care se stabilesc despăgubirile în prezenta cauză există reguli speciale în care se face actualizarea cu rata inflației. Atât timp cât a înțeles să indice acest criteriu pentru evaluarea despăgubirilor, reclamanta nu poate solicita ca acestui criteriu să i se aplice reguli diferite decât cele care sunt specifice acestui criteriu. Or, atât timp cât reclamanta a solicitat stabilirea despăgubirilor prin raportare la remunerații, atunci putea cere ca aceste remunerații să fie cele cuprinse în Decizia O.R.D.A. nr. 189/2013, prin care au fost actualizate cu rata inflației, remunerațiile stabilite prin Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 339/2006. Reclamanta nu a solicitat însă ca la stabilirea despăgubirilor să fie avute în vedere remunerațiile actualizate cu rata inflației în modalitatea de actualizare prevăzută de metodologie, ci a solicitat o actualizare distinctă, care este exclusă de Metodologia care conține criteriul ales de reclamantă pentru determinarea despăgubirilor.

Ca atare, în determinarea întinderii prejudiciului curtea de apel a ținut seama de dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, de faptul că din cererile formulate de reclamantă rezultă că aceasta a solicitat implicit aplicarea dispozițiilor lit. a) din textul legal menționat, precum și de faptul că, potrivit regulilor aplicabile determinării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, despăgubirile cuprind pierderea suferită și beneficiul nerealizat.

Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că despăgubirile datorate de pârâtă pentru prejudiciul cauzat în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012 prin utilizarea fără drept a fonogramelor prin comunicarea publică a acestora în scop ambiental în mijloacele de transport persoane pe care le deține sunt formate din suma de 8.450 RON și dobânda legală pentru această sumă, calculată până la 31 august 2015, în cuantum de 1.463,84 RON.

Cât privește cheltuielile de judecată datorate de pârâtă, Curtea de Apel a constatat în primul rând că instanța de fond a reținut culpa procesuală a pârâtei, aspect care nu a fost contestat de aceasta. Ca atare, singurul aspect litigios legat de cheltuielile de judecată datorate pentru judecata la prima instanță este cuantumul sumei datorate de pârâtă cu acest titlu. Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel a reținut că pretențiile reclamantei exprimate după întocmirea raportului de expertiză sunt fondate doar în proporție de 4/5. Prin urmare, Curtea de Apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat și onorariu de expertiză doar în proporția admiterii cererii. Totodată, având în vedere că taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar au fost stabilite în cuantum fix, independent de valoarea pretențiilor reclamantei, Curtea de Apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a acestor cheltuieli în integralitate. Ca atare, suma totală datorată de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată la prima instanță este de 6.798,85 RON.

Având în vedere admiterea apelului formulat de reclamantă și ținând seama de solicitarea apelantei în acest sens, Curtea de Apel a constatat culpa procesuală a intimatei și, în consecință, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat-o la plata către apelantă a sumei de 3.880 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentate de onorariu de avocat și onorariu de expertiză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantă U.N.F.R., criticând soluția instanței din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru interpretarea eronată a dispozițiilor legale în materie, în legătura cu obligația achitării TVA-ul aferent remunerației încuviințate prin hotărâre.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

Instanței de apel a interpretat eronat pretențiile deduse judecații și astfel a apreciat că remunerația a fost solicitată de U.N.F.R. cu titlu de daune-interese (deci nu în considerarea obligației primare a pârâtei de a achita remunerația echitabilă), apreciere față de care a reținut că, pentru aceste daune, nu se datorează și TVA-ul aferent remunerației. Instanța de apel nu a făcut o distincție între plata remunerației, ca obligație bănească inițială/primară (ce s-a cerut de către U.N.F.R. a fi determinată și executată, prin intermediul instanței de judecată, în baza unei hotărâri judecătorești) și daunele-interese intervenite ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligației inițiale, ultimele cuantificate separat în acțiune prin raportare la dobânda legală și la suma ce rezultă din actualizarea remunerației cu indicele de inflație.

Soluția instanței mai este criticabilă și sub aspectul faptului că nu a reținut nici împrejurarea că acțiunea U.N.F.R. se înscrie în demersurile caracteristice colectării remunerației (datorată de pârâtă) și astfel obținerea remunerației (chiar și prin concursul instanței) constituie un serviciu caracteristic activității de gestiune colectivă pentru care U.N.F.R., înregistrată ca plătitor de TVA, este ținută a colecta, odată cu remunerația, și TVA aferent acesteia, în scopul rambursării lui către stat.

Contrar celor reținute de instanța de apel, U.N.F.R., prin cererea introductivă, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile, în considerarea dispozițiilor legale în materie, art. 106

și art. 131

alin. (8) din Legea nr. 8/1996, dar și a dispozițiilor metodologiilor incidente speței, respectiv Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006.

Distinct de plata remunerației, U.N.F.R. a mai solicitat și plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației cu indicele de inflație și din dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere, sume pe care le-a apreciat ca fiind practic daunele interese cauzate de pârâtă prin neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de plată a remunerației echitabile (ca obligație primară). Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, producătorul de fonograme are dreptul exclusiv patrimonial de a autoriza sau interzice "radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepția celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la o remunerație echitabilă".

Fonogramele publicate în scop comercial sunt fonogramele aduse la cunoștința publicului care pot face obiectul gestiunii colective, prin intermediul organismului de gestiune colectivă. Potrivit dispozițiilor art. 106

din Legea nr. 8/1996, "pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă, (2) cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii."

Potrivit dispozițiilor art. 112

din Legea nr. 8/1996 "în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează".

Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate, reiese că, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă, care este stabilită prin metodologii și colectată de la utilizatori prin intermediul organismelor de gestiune colectivă. Altfel spus, organismele de gestiune colectivă realizează în numele și pe seama titularilor beneficiari ai remunerației, servicii de intermediere, specifice gestiunii colective obligatorii, între utilizatori (debitori ai obligației de plată a remunerației) și titularii de drepturi - beneficiari și creditori ai remunerației. Într-o atare situație, titularii de drepturi (producătorii de fonograme) nu pot interzice utilizatorilor această formă de utilizare a propriilor fonograme (comunicarea publică), potrivit art. 112

din lege, în condițiile în care beneficiază de o remunerație obligatorie în temeiul art. 106

Mai trebuie remarcat și faptul că în cauză nu se regăsește situația încălcării unui drept exclusiv patrimonial al producătorilor de fonograme, de a autoriza sau interzice utilizarea propriilor fonograme, pentru a pune în discuție obligația corelativă acestui drept, adică obligația de a face sau de a nu face (adică de a utiliza sau nu fonogramele). Doar în cazul nerespectării obligației de a face sau de a nu face, se poate pune problema reparațiilor sub forma daunelor interese, ca modalitate de executare a obligației prin echivalent.

Or, în speță, fapta de comunicare publică ambientală nu poate constitui o faptă delictuală în sine (caracteristică nerespectării obligației de a face sau a nu face), pentru simplul motiv că nu poate fi interzisă (per a contrario, este o faptă permisă), potrivit art. 112

din lege, singura obligație nerespectată de pârâtă fiind cea bănească (de a plăti remunerația echitabilă corespunzătoare actelor de comunicare publică ambientală, prevăzuta de lege și de normele de aplicare). Chiar dacă și pentru neplata remunerației este vorba de o faptă delictuală, caracterizată de nerespectarea dispozițiilor legale în materie care instituie o atare obligație de plată, natura delictuală a faptei (de neplată), nu poate justifica în sine modificarea naturii juridice a obligației, din obligație inițială de plată în daune-interese.

U.N.F.R. este în drept, potrivit art. 1073 C. civ., a pretinde executarea obligației inițiale cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta, fie ele și de natură fiscală.

Acțiunea delimitează foarte clar obligația inițială (ce se cere a fi determinată și executată prin concursul instanței de judecată) de daunele interese solicitate pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației inițiale, ultimele (pentru care nu s-a pretins și plata TVA-ului) apreciate în cuantumul dobânzii legale și a sumei ce rezultă din actualizarea cu inflația a remunerației datorate.

Mai trebuie notat și faptul ca U.N.F.R. a introdus prezenta acțiune în considerarea atribuțiilor pe care le are potrivit legii, în calitate de organism de gestiune colectivă (fiind numită și colector al remunerațiilor pentru această sursă pentru categoria producătorilor de fonograme), în sensul urmăririi sumelor datorate de pârâta cu titlu de remunerație echitabilă, conform art. 130 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996. Colectarea remunerației, în sensul dispoziției legale amintite, presupune inclusiv urmărirea lor în instanță, pentru determinarea cuantumului remunerațiilor datorate de utilizatori și pentru obținerea executării silite a obligațiilor de plată reținute în sarcina utilizatorilor. De altfel, pentru aceste considerente și instanța de apel a admis excepția prescripției extinctive, reținând că este de datoria organismului de gestiune colectivă de a întreprinde orice demers pentru colectarea și repartizarea remunerației.

În aceste condiții, instanța poate reține că, prin demersurile întreprinse (de a urmări sumele datorate de pârâtă), în considerarea activității de colectare a remunerației, U.N.F.R. a realizat un serviciu în numele și pe seama titularilor de drepturi pe care-i reprezintă, serviciu față de care este ținută de respectarea regimului fiscal de impunere al taxelor, inclusiv în ce privește plata TVA-ului.

În acest sens sunt și relațiile date de către autoritățile statului. Prin Adresa din 17 decembrie 2007 a M.E.F. s-a comunicat O.R.D.A. și M.C.C. că "operațiunile desfășurate de organismele de gestiune colectivă reprezintă operațiuni taxabile din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată". Și în cuprinsul Adresei A.N.A.F. din 8 iunie 2011 către U.N.F.R., se arată că serviciile de intermediere, caracteristice organismelor de gestiune colectivă, constituie prestări de servicii din sfera TVA.

U.N.F.R. este înregistrată ca plătitor de TVA, în condițiile legislației fiscale (art. 152 și 129 din C. fisc.), remunerațiile încasate de la utilizatori, chiar și prin concursul instanței de judecată, urmând a fi facturate cu TVA. Perceperea TVA-ului odată cu colectarea sumelor datorate de utilizatori se realizează în considerarea obligațiilor fiscale pe care le are împreună cu celelalte persoane implicate în raportul juridic de colectare și repartizare a remunerațiilor (OGC-ul, utilizatorul și titularii de drepturi), instituțiile fiscale asimilând acest raport juridic ca fiind o prestare de servicii (în care U.N.F.R. reprezintă titularii de drepturi și colectează în numele lor remunerația, eventual, cu consecința emiterii autorizației utilizatorului, iar utilizatorul utilizează operele în schimbul remunerației achitate și a autorizației astfel obținute, după caz). Concret, obligația de plată a TVA-ului este o obligație legală, de natură fiscală, pe care ambele părți sunt ținute s-o respecte în raporturile lor cu statul, în sensul că U.N.F.R. (în calitate de prestator de servicii) emite factura fiscală cu TVA, iar utilizatorul (în calitate de beneficiar al serviciilor) achită remunerația împreună cu TVA-ul aferent acesteia, cu posibilitatea de a și-l deduce, potrivit dispozițiilor legale în materie. În acest sens sunt și dispozițiile art. 127 și urm., art. 150 și art. 155 alin. (15) din C. fisc.

Potrivit art. 155 alin. (15) din C. fisc., "persoana impozabilă are obligația de a emite o factură cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei, cu excepția cazului în care factura a fost deja emisă". Faptul generator al taxei reprezintă faptul prin care sunt realizate condițiile legale pentru exigibilitatea taxei, respectiv data la care o persoană este obligată de a plăti taxa la bugetul de stat. În virtutea legăturii indisolubile dintre plata remunerației echitabile și plata TVA-ului, se înțelege ca exigibilitatea TVA-ului intervine odată cu momentul plății remunerației, fie că vorbim de o plată voluntară din partea pârâtei, fie că vorbim de o executare silită a pârâtei. În concluzie, momentul plății remunerației generează și obligația de plată a TVA-ului atât în sarcina pârâtei cât și, mai departe, în sarcina U.N.F.R.

În speță, cum caracterul cert, lichid și exigibil al remunerației urmează a fi stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se înțelege că exigibilitatea TVA-ului este legată și de momentul în care hotărârea va deveni irevocabilă. Cum momentul exigibilității TVA-ului și, implicit al stabilirii valorii lui, este strâns legat de momentul plății, se înțelege că va fi aplicat TVA-ul de la data plății și nu de la data scadenței remunerației pentru fiecare prestație lunară.

Este important de menționat că plata TVA-ului nu constituie pentru pârâtă o sarcină suplimentară în condițiile în care TVA-ul aferent remunerației poate fi dedus de pârâtă de la stat (art. 147

din C. fisc.), pârâta fiind la rândul ei plătitoare de TVA. Pe de altă parte, neplata TVA-ului de către pârâtă se poate răsfrânge asupra patrimoniului U.N.F.R., în sensul că U.N.F.R. facturează remunerația de plată cu TVA către pârâtă, și astfel este obligată a declara TVA-ul facturat și a-l achita la bugetul de stat fără însă să-l fi încasat efectiv de la pârâtă. Pentru aceste motive, pretind plata remunerației împreuna cu TVA-ul aferent acesteia. U.N.F.R. nu are posibilitatea de a nu factura sumele primite de la pârâtă, în condițiile în care este ținuta de respectarea normelor fiscale în materie. În consecința, respingerea pretențiilor în legătură cu plata TVA-ului aferent remunerației solicitate are drept consecința diminuarea pretențiilor deduse judecații cu 20%, în mod neîntemeiat, mai ales în condițiile în care pârâta își poate deduce TVA-ul.

La termenul din 17 mai 2017 recurenta a invocat faptul că instanța de apel le-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata TVA aferent obligației principale, deși pârâta nu a declarat apel, astfel că dispoziția primei instanțe prin care se considerase că au dreptul să primească și TVA în cazul de față intrase în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Referitor la obligația pârâtei de a plăti TVA către pârâtă, aferentă pretențiilor în cauză, se rețin următoarele.

În speță nu se contestă calitatea de plătitor de TVA a recurentului și nici obligația utilizatorului prin comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial de a plăti TVA pentru cazul în care s-ar fi încheiat contractul de autorizare prevăzut la pct. 3 a metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, aprobată prin H.G. nr. 143/2003 (anexa 2), ci instanța de apel susține că în cazul în care nu s-a încheiat acest contract pârâta nu datorează TVA, conform art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Problema care se pune este a interpretării art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, potrivit căruia baza de impozitare a TVA nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate.

Instanța de apel a considerat că pretențiile în cauză, reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească, nu intră în baza de impozitare a TVA.

Înțelesul acestei prevederi legale trebuie stabilit, ținând cont de voința legiuitorului care se desprinde din întreaga reglementare a lit. b) a alin. (3) al art. 137.

Daunele-interese potrivit normelor de drept comun, civile, sunt atât cele delictuale cât și cele contractuale.

Astfel, în materie contractuală, daunele-interese sunt despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile, executării necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor contractuale.

Or, în cadrul celei de-a doua teze a prevederilor menționate anterior se menționează că baza de impozitare a TVA nu cuprinde penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate.

Dacă s-ar acorda primei părți a lit. b) o interpretare largă, în sensul că baza de impozitare a TVA nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, făcând abstracție de continuarea reglementării, s-ar ajunge la concluzia că, dacă daunele-interese contractuale ar fi cerute în fața unei instanțe de judecată, aceste sume nu ar intra în baza de impozitare a TVA.

Or, această interpretare ar duce la eludarea tezei finale a lit. b), reprezentând o încurajare a debitorului să nu plătească de bunăvoie prețurile și/sau tarifele negociate, ce intră în categoria daunelor-interese compensatorii, cu consecința sustragerii acestuia de la plata TVA, scop în mod evident neurmărit de legiuitor.

În ceea ce privește pretențiile în cauză, pentru a determina unde se încadrează acestea în cadrul prevederilor lit. b) menționate anterior, trebuie stabilit care este temeiul juridic al obligației.

În speță despăgubirile au fost solicitate de către reclamantă, în calitate de mandatar al producătorilor de fonograme, pentru comunicarea publică a unor fonograme publicate în scop comercial fără plata remunerației echitabile prevăzute de lege.

Potrivit art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 în condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepția celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remunerație echitabilă.

Ca atare, în cazul fonogramelor publicate în scop comercial producătorul de fonograme nu mai are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică autorizarea ci doar dreptul de a primi remunerația echitabilă, autorizarea fiind prezumată de lege.

Astfel, în acest caz nu este necesară încheierea unui contract scris pentru autorizarea comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial, ci contractul se consideră încheiat, în condițiile legii, prin simpla utilizare a acestui tip de fonograme prin comunicare publică, moment în care utilizatorul trebuie să plătească remunerația echitabilă, al cărei cuantum, de asemenea, este stabilit potrivit legii.

Astfel, potrivit art. 106

alin. (1) - (3) din Legea nr. 8/1996:

"(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 131

și 131

(3) Colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute la art. 133".

Dacă utilizatorul nu plătește remunerația echitabilă organismului de gestiune corespunzător, deși a comunicat public fonograme publicate în scop comercial fapta ilicită rezidă în utilizarea fonogramelor fără plata remunerației echitabile, iar nu în neîncheierea unui contract scris pentru autorizarea utilizării fonogramelor.

Ca atare, pentru identitate de rațiune se aplică în situația în speță teza finală a art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, în sarcina pârâtului trebuind stabilită obligația plății TVA.

Pe de altă parte, la termenul din 17 mai 2017 recurenta a invocat faptul că instanța de apel le-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata TVA aferent obligației principale, deși pârâta nu a declarat apel, astfel că dispoziția primei instanțe prin care se considerase că au dreptul să primească și TVA în cazul de față intrase în puterea lucrului judecat.

Întrucât prin acest motiv de recurs s-a pus problema încălcării puterii lucrului judecat prin decizia atacată, motivul fiind de ordine publică, putea fi invocat oricând.

Este fondat acest motiv de recurs, având în vedere că prin Sentința civilă nr. 88 din 22 ianuarie 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a obligat pârâta la plata sumei de 3.350 RON, cu TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea fonogramelor în mijloacele de transport rutier în perioada noiembrie 2011 - noiembrie 2012, fiind respinse ca prescrise pretențiile anterioare acestei perioade.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel doar reclamanta. Prin Decizia 592A din 2 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca urmare a admiterii apelului, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.450 RON (fără TVA), reprezentând despăgubiri pentru utilizarea fonogramelor prin comunicare publică în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012.

Or, chestiunea de drept supusă judecății era dreptul la plata TVA pentru tipul de pretenții în litigiu care aveau aceeași cauză juridică pe întreaga perioadă care a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel doar obligând pârâta la plata despăgubirilor și pentru o perioadă pentru care prima instanță constatase prescrisă cererea.

Cum pârâta nu a declarat apel, iar reclamanta nu era interesată să atace această parte din hotărâre, obligația pârâtei la plata TVA stabilită prin sentință a intrat în puterea lucrului judecat.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica, în parte, decizia atacată în sensul că despăgubirile pentru utilizarea fonogramelor sunt în sumă de 8.450 RON plus TVA, va menține celelalte dispoziții ale deciziei.