ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 1592/2016

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011, la data de

02 noiembrie 2011,

reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să fie obligată pârâta la

repararea prejudiciului cauzat, constând în remunerația unică echitabilă

reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de

fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor publicate în scop

comercial sau a reproducerilor acestora, începând cu data de 01 octombrie 2010

și până în prezent, actualizată cu rata inflației, precum

și la penalități de întârziere aferente (în cuantum de 0,1% din

sumele neachitate la termen, pe zi de întârziere), începând cu data de 01

octombrie 2010 și până în prezent; obținerea licenței

neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial, sub

sancțiunea plății unei amenzi civile pe fiecare zi de

întârziere, potrivit prevederilor art. 580

3

alin. (1) C. proc. civ.,

predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data

începerii emisiei și până în prezent, necesare în vederea

repartiției remunerațiilor colectate de reclamantă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că pârâta SC A. SRL, deținătoare a postului de radio B., are calitatea

de utilizator de fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora

prin radiodifuzare în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile

conexe.

În speța, pârâta nu și-a îndeplinit

obligațiile legale care îi reveneau în calitate de utilizator, desfășurând

prin intermediul postului de radio B. activități de radiodifuzare a fonogramelor

publicate în scop comercial fără a achita remunerația unică

echitabilă cuvenită U.P.F.R. și fără autorizarea din partea

titularilor de drepturi. Acest aspect atrage incidența răspunderii civile

delictuale a pârâtei, fiind întrunite în mod cumulativ condițiile impuse pentru

angajarea acesteia (reglementate de dispozițiile art. 1349 C. civ.).

Până la data formulării cererii

de chemare în judecată, prejudiciul cauzat U.P.F.R. este stabilit ca fiind

în cuantum de 3.046,92 RON, reprezentând remunerația echitabilă datorată

de pârâta SC A. SRL pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial

în cadrul postului de radio B. în perioada 01 octombrie 2010 – 30 iunie 2011, suma

fiind calculată în baza veniturilor declarate de pârâtă ca fiind obținute

din activitatea de radiodifuzare a fonogramelor, corespunzătoare ponderii utilizării

acestora. Pârâta a achitat exclusiv suma de 196,38 RON, rezultând așadar un

debit total în cuantum de 3.046,92 RON. Pentru determinarea prejudiciului total

cauzat U.P.F.R., se impune efectuarea unei expertize contabile, care să vizeze

stabilirea cuantumului total al remunerațiilor datorate de pârâtă până

în prezent.

O altă obligație legală

nesocotită de pârâta privește necomunicarea către U.P.F.R. a raportului

lunar privind fonogramele publicate în scop comercial sau reproducerile acestora,

cuprinzând lista completă a fonogramelor publicate în scop comercial, precum

și baza de calcul a sumelor achitate. Această listă este necesară

pentru repartizarea de către reclamantă a remunerațiilor colectate

de la utilizatori.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și

drepturile conexe, coroborate cu cele ale art. 123

1

alin. (1) lit.

f), art. 130 alin. (1) lit. a), lit. e) și lit. h), art. 139 alin. (1) și

(2), art. 139

2

lit. d), art. 140 alin. (1) lit. d) din același act

normativ, cele ale deciziei ORDA nr. 284/2010, ale deciziei ORDA nr. 216/2011, ale

deciziei ORDA nr. 115/2006, precum și pe cele ale art. 1349 C. civ.

Prin cererea reconvențională

înregistrată la data de 05 martie 2012, pârâta-reclamantă SC A. SRL a

solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea

absolută a pct. 1 teza II și III din decizia ORDA nr. 216/2011 și

să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R. să folosească în

metodologii și în relațiile cu pârâta SC A. SRL doar prevederile art.

15 alin. (4) din Tratatul O.M.P.I.; să se constate nulitatea absolută

a prevederilor pct. 2, pct. 3 teza I și pct. 4 teza I din metodologia publicată

prin decizia ORDA nr. 216/2011 referitoare la fonogramele de comerț pentru

că, pe de o parte, nu au fost promovate prin decizia ORDA nr. 200/2010 și,

pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 nu prevede modul de stabilire a metodelor

de calcul a remunerațiilor pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț

și să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R. să nu folosească

„reglementările” privind „fonogramele de comerț” publicate prin decizia

ORDA nr. 216/2011 în relațiile cu pârâta SC A. SRL; să se constate că

reclamanta U.P.F.R. nu are dreptul patrimonial de a autoriza sau de a interzice

radiodifuzarea fonogramelor pentru care producătorii de fonograme beneficiază,

prin efectul legii, de o remunerație echitabilă obligatorie și să

se dispună obligarea reclamantei să înceteze aceste practici abuzive în

relațiile cu ceilalți radiodifuzori, în special în relațiile cu pârâta

SC A. SRL; să se constate nulitatea absolută a metodelor de calcul a remunerațiilor

propuse de U.P.F.R. și C. (promovate prin decizia ORDA nr. 200/2010) din cauza

faptului că metodele de calcul promovate nu au fost aprobate de adunarea generală

a membrilor U.P.F.R. și C., așa cum imperativ cere art. 134 alin. (2)

lit. a) din Legea nr. 8/1996, să se constate încălcarea art. 140

alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 de către reclamanta U.P.F.R., să

se dispună sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 140

alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 și să se dispună obligarea

reclamantei să solicite pârâtei SC A. SRL doar remunerații calculate după

metode aprobate în adunările generale ale membrilor U.P.F.R. și C.; să

se constate că statutul reclamantei U.P.F.R. nu conține reguli și

metode de calcul a remunerațiilor, așa cum prevede art. 127 alin. (1)

lit. g) din Legea nr. 8/1996, să se dispună anularea avizului de funcționare

emis de O.R.D.A., întrucât a fost emis fără ca statutul reclamantei să

respecte art. 126 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 și să se constate

nulitatea absolută a regulilor și metodelor de calcul a remunerațiilor

promovate prin decizii ORDA, dar necuprinse în statutul U.P.F.R.; să se constate

că metodologiile negociate sau stabilite conform prevederilor alin. (1)-(9)

ale art. 131

2

din Legea nr. 8/1996 nu sunt opozabile radiodifuzorilor

care la data declanșării procedurii de negociere a metodologiilor aveau

încheiate contracte de licență neexclusivă cu organismele de gestiune

colectivă în baza altor metodologii; să se constate că „metoda remunerației

minime” și metoda „criteriul ponderii graduale pe trei nivele a muzicii în

programe”, folosite la pct. 6, respectiv teza I pct. 4 din decizia ORDA nr. 216/2011

la calcularea remunerațiilor, încalcă art. 131

1

alin. (1) și

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, să se constate nulitatea absolută a celor

două metode de mai sus stabilite de reclamanta și să se dispună

obligarea reclamantei U.P.F.R. să nu folosească metode de calcul a remunerațiilor

contrare art. 131

1

din Legea nr. 8/1996 atunci când solicita pârâtei

SC A. SRL remunerații pentru radiodifuzarea fonogramelor; să se constate

ca prevederile art. 131 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 8/1996 sunt contrare

art. 106 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și să se

dispună obligarea reclamantei U.P.F.R. să nu folosească în relațiile

cu pârâta SC A. SRL metodele de calcul a remunerațiilor rezultate în urma unor

negocieri ilegale din punctul de vedere al legilor antitrust; să se constate

că reclamanta U.P.F.R. (C.) nu deține dreptul real de a stabili metode

de calcul a remunerațiilor, să se constate nulitatea absolută a metodologiei

propuse de reclamanta U.P.F.R. și C., să se constate nulitatea absolută

a deciziei ORDA nr. 200/2010 care a promovat metodologia propusă de U.P.F.R.

și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută

a actelor juridice subsecvente deciziei ORDA nr. 200/2010, respectiv actele juridice

care publică „metodologii privind remunerația datorată artiștilor

interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru

radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora

de către organismele de radiodifuziune” ce au avut ca punct de plecare decizia

ORDA nr. 200/2010; să se constate nulitatea absolută a acordurilor și

a practicilor concertate dintre U.P.F.R. și C. concretizate, pe de o parte,

prin elaborarea în comun a unei metode de calcul a remunerațiilor contrară

prevederilor legale, dar promovată prin decizia ORDA nr. 200/2010 și,

pe de altă parte, prin eliminarea A.D.P.F.R. de la elaborarea și negocierea

metodelor; aceste acorduri și practici concertate au ca obiect sau ca efect

împiedicarea concurentei prin stabilirea de prețuri (remunerații) inechitabile

și prin aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții

inegale pentru prestații echivalente, creând astfel radiodifuzorilor mici un

dezavantaj concurențial; să se constate, în sensul legilor antitrust,

nulitatea absolută a metodei de calcul a remunerațiilor propusă de

reclamanta U.P.F.R. împreună cu C., promovată spre negociere prin decizia

ORDA nr. 200/2010, publicată definitiv prin decizia ORDA nr. 216/2011, invocată

de reclamanta U.P.F.R. în acțiunea principală; să se constate că

metodologia propusă de U.P.F.R. și C., precum și variantele finale

publicate de ORDA, prin deciziile nr. 284/2010 și nr. 216/2011, conțin,

contrar Legii nr. 8/1996, prevederi ce nu au nicio legătură cu stabilirea

remunerațiilor și să se dispună eliminarea acestora din metodologii;

să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R.: să returneze sumele

încasate în plus, începând cu 10 martie 2009, de la pârâta SC A. SRL și să

emită facturi pentru sumele încasate începând cu 01 octombrie 2010; să

demonstreze că toate fonogramele publicate în scop comercial radiodifuzate

în ultimii trei ani de pârâta SC A. SRL fac parte din repertoriul gestionat colectiv

de reclamanta U.P.F.R., întrucât remunerațiile reținute de reclamantă

arată ca toate fonogramele radiodifuzate de pârâta fac parte din repertoriile

gestionate colectiv de U.P.F.R.; să se constate, în temeiul art. 1247,

art. 1248, art. 1250, art. 1253 și art. 1255 C. civ., nulitatea absolută

(parțială) a metodologiilor publicate prin deciziile ORDA nr. 284/2010

și nr. 216/2011 (deoarece Curtea Constituțională consideră metodologiile

contracte-cadru între părți, legea părților); să se dispună

intrarea în legalitate privind stabilirea remunerațiilor prin aplicarea prevederilor

art. 4 din Legea nr. 21/1996.

Prin sentința civilă nr.

1189 din 05 iunie 2012, pronunțată în Dosar nr. x/3/2011, tribunalul a

admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată

de pârâta-reclamantă SC A. SRL, cu excepția pct. XIII liniuța 1,

a respins ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată

de pârâta-reclamantă SC A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă

Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, a disjuns soluționarea

acțiunii principale și a cererii reconvenționale, în cazul cererii

reconvenționale exclusiv în privința pct. XIII liniuța 1 și

a dispus formarea unui nou dosar.

După disjungere, cererea a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în prezentul

dosar, sub nr. x/3/2012, la data de 13 iulie 2012.

La data de 11 septembrie 2012, pârâta SC

A. SRL a depus la dosar completare la pct. XIII liniuța 1 din cererea reconvențională

solicitând să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R. să returneze

sumele încasate în plus de la pârâta SC A. SRL începând cu 10 martie 2009 și

să emită facturi pentru sumele încasate începând cu 01 octombrie 2010,

însă prin încheierea pronunțată la data de 11 septembrie 2012, s-a

luat act de renunțarea pârâtei la judecarea pct. XIII liniuța 1 din cererea

reconvențională.

Prin cererea formulată la data de

12 noiembrie 2012, pârâta SC A. SRL a formulat, în temeiul art. 267 TFUE, întrebările

preliminare referitoare la interpretarea art. 102 TFUE, solicitând suspendarea judecării

cauzei și transmiterea întrebărilor Curții de Justiție a Uniunii

Europene. În motivarea cererii, pârâta a susținut că reclamanta U.P.F.R.

folosește abuziv poziția dominantă deținută pe o parte

semnificativă a pieței radiodifuzorilor locali și naționali,

încălcând normele de concurență prevăzute la art. 102 TFUE.

Procedura hotărârilor preliminare permite instanțelor naționale ca,

în cursul unui litigiu aflat pe rol, să pună întrebări Curții

de Justiție privind interpretarea sau validarea unei norme comunitare, în scopul

asigurării eficienței și uniformității aplicării dreptului

comunitar.

Prin încheierea de ședință

din data de 26 martie 2013, tribunalul a respins ca nefondată cererea de formulare

a întrebărilor preliminare considerând că aceste întrebări nu au

nicio legătură cu obiectul litigiului principal deoarece reclamanta U.P.F.R.

nu are calitatea de întreprindere în sensul textului invocat, pentru a se putea

analiza folosirea în mod abuziv de către aceasta a unei poziții dominante

deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia,

incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura

în care poate afecta comerțul dintre statele membre. În același timp,

obiectul cauzei de față, în limitele stabilite după disjungere și

renunțare la cererea reconvențională, exclude posibilitatea analizării

în acest cadru a procedurii de negociere a metodologiilor care stabilesc remunerațiile

datorate de organismele de radiodifuziune pentru utilizarea fonogramelor de comerț.

Ca urmare, tribunalul a constatat că prin intermediul acestei cereri se solicită

Curții să examineze dispoziții ale unor acte normative interne, cele

care reglementează remunerațiile menționate și, deci, exprimarea

unei opinii asupra legislației interne, iar nu să interpreteze o normă

de drept comunitar necesară soluționării litigiului. Din această

perspectivă, tribunalul a apreciat că nu este pertinent și util să

transmită cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare,

art. 267 TFUE neconstituind o cale de formulare a unor cereri inadmisibile, deschisă

părților într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale.

Tribunalul a constatat că, în circumstanțele cauzei, întrebările

care fac obiectul cererii formulate de către pârâtă nu au legătură

cu cererea principală și nu au caracterul unei chestiuni de interpretare,

în sensul textului regulamentar anterior menționat.

Prin sentința civilă nr. 529

din 06 mai 2014 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte cererea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme

din România în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 15.074,86 RON, reprezentând remunerație echitabilă

(TVA inclus), suma de 1.222,28 RON, reprezentând penalități de întârziere,

precum și suma de 8.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii

avocațiale, onorariu de expertiză), a obligat pârâta la obținerea

licenței neexclusive în vederea radiodifuzării fonogramelor, a respins

cererea privind obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere

și a obligat pârâta să predea reclamantei playlist-urile cuprinzând fonogramele

radiodifuzate, începând cu data de 01 ianuarie 2011 și până în prezent.

Împotriva sentinței tribunalului pârâta

SC A. SRL a declarat apel, arătând că prima instanță de fond

nu s-a pronunțat asupra excepției nulității de drept a practicii

U.P.F.R. (abuz de poziție dominantă) de a aplica pârâtei drept remunerație

echitabilă datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor pct. 6 din sistemul

de redevențe publicat în M. Of. nr. 470/05.07.2011, potrivit căruia recurenta

este obligată să plătească o remunerație forfetară

minimă de 250 euro/trimestru, care este inechitabilă deoarece nu este

stabilită direct proporțional cu ponderea utilizării fonogramelor

gestionate colectiv de U.P.F.R. în total timp emisie și, pe de altă parte,

nu este raportată la veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare.

Reiterând excepția nulității

de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. recurenta a arătat că soluționarea

excepției nulității de drept a practicii abuzive a intimatei reclamante

U.P.F.R. de a aplica recurentei pârâte SC A. SRL, drept remunerație echitabilă

datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor, pct. 6 din Metodologia publicată

în M. Of. nr. 470/2011, potrivit căruia remunerația este inechitabilă

este posibilă, întrunește condițiile impuse de C. proc. civ. pentru

a fi considerată o excepție de ordine publică.

Prin decizia nr. 482 A din 21 octombrie

2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelantă-pârâtă SC A. SRL

, reprezentată

prin administrator D., împotriva sentinței civile nr. 529 din 06 mai 2014 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2012

și a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 1800 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea a reținut următoarele:

Referitor la susținerile apelantei

în sensul că ar fi invocat la prima instanță excepția nulității

de drept a practicii abuzive a U.P.F.R., iar instanța nu s-ar fi pronunțat

asupra acesteia, Curtea a constatat că nu poate fi primită, întrucât dezbaterile

asupra cauzei în primă instanță au avut loc la data de 08

aprilie 2014, iar pârâta-apelantă a invocat excepția menționată

prin cererea depusă la 09 aprilie 2014, motiv pentru care prima instanță

nu a fost legal investită cu soluționarea acestei excepții, ea fiind

invocată după încheierea dezbaterilor și rămânerea cauzei în

pronunțare.

Cu privire la motivul de apel reprezentat

de excepția nulității de drept a practicii abuzive (abuz de poziție

dominantă) a U.P.F.R. de a aplica apelantei remunerația minimă prevăzută

la pct. 6 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 216/2011, Curtea

a constatat că organismele de gestiune colectivă doar gestionează,

în baza unui mandat legal sau, după caz, convențional, drepturile producătorilor

de fonograme. Dreptul acestor producători la remunerație pentru radiodifuzarea

de fonograme este prevăzut de art. 105 lit. f) din Legea nr. 8/1996, cuantumul

acestor remunerații fiind stabilit prin Metodologia publicată prin decizia

ORDA nr. 216/2011, metodologie care nu este rezultatul exclusiv al manifestării

de voință a U.P.F.R.

U.P.F.R. nu face decât să aplice un

act care are caracter normativ, elaborat într-o procedură prevăzută

de lege, procedură în care U.P.F.R. a fost pe poziție de egalitate cu

ceilalți participanți la negociere, inclusiv cu reprezentanții utilizatorilor

de fonograme, categorie din care și apelanta face parte.

Apelanta își putea promova interesele

în cadrul procedurii menționate, fie direct, în măsura în care îndeplinea

condițiile legale de participare la negociere, fie indirect, prin intermediul

unui structuri asociative din care să facă parte sau prin mandatarea unui

participant la negociere din partea utilizatorilor.

Remunerația minimă prevăzută

la pct. 6 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 216/2011 a fost stabilită

pentru a asigura caracterul echitabil al remunerațiilor, iar modalitatea de

stabilire a fost determinată de argumentele pe care părțile le-au

avut în cadrul negocierilor și în procedura jurisdicțională ulterioară.

Trecând la analiza excepției nulității

practicii U.P.F.R. de a aplica apelantei-pârâte remunerația minimă prevăzută

la pct. 6 din Metodologia publicată în baza deciziei ORDA nr. 216/2011, Curtea

a reținut că apelanta invocă împrejurarea că prin dispozițiile

pct. 6 din sus-menționata Metodologie, care stabilesc o remunerație minimă,

sunt încălcate dispozițiile art. 102 lit. a) TFUE.

Apelanta susține că practica

U.P.F.R. de a aplica apelantei remunerația minimă prevăzută

la pct. 6 din Metodologia sus amintită constituie un abuz de poziție dominantă.

Potrivit art. 26 alin. (1) lit. a) și

b) din Legea nr. 21/1996,

Consiliul Concurenței este autoritatea națională

în domeniul concurenței competentă să analizeze și să decidă

dacă împrejurărilor de fapt invocate de apelantă îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 102 TFUE.

În consecință, Curtea a constatat

că motivul de apel reprezentat de excepția nulității practicii

abuzive invocat de apelantă este inadmisibil, calea dreptului comun aleasă

de apelantă fiind improprie în raport cu competențele stabilite de lege

în materia analizată.

Astfel fiind, Curtea a constatat că

nu se impune sesizarea CJUE cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare

așa cum a solicitat apelanta, întrucât acestea nu sunt de natură să

conducă la soluționarea cauzei, iar în cauza CILFIT Curtea de Justiție

a Uniunii Europene a statuat că „(…) din raportul dintre al doilea și

al treilea paragraf ale art. 177 rezultă că instanțele vizate de

al treilea paragraf se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate

celelalte instanțe naționale pentru a aprecia dacă decizia asupra

unui aspect de drept comunitar este necesară pentru a le permite pronunțarea

unei hotărâri. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate

să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresată

în fața acestora în cazul în care respectiva întrebare nu este relevantă,

adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la aceasta întrebare,

el nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta SC A.

SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se arată că d-na judecător

E. (fostă F.) a încălcat dispozițiile C. proc. civ. atunci când a

acceptat, în calitate de președinte al completului, să judece în apel

și să pronunțe decizia civilă nr. 482A din 21 octombrie 2015

prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția nulității de

drept a practicii abuzive (abuz de poziție dominantă în sensul art. 102

TFUE) a intimatei U.P.F.R. de a aplica recurentei SC A. SRL remunerația minimă

inechitabilă prevăzută prin Metodologia finalizată prin decizia

civilă nr. 153A din 12 mai 2011 pronunțată de completul al cărui

președinte a fost aceeași doamnă judecător, respectiv F.

În condițiile în care remunerațiile

minime de 500, respectiv 1000 euro/trimestru au fost introduse la pct. 6 din Metodologia

publicată în M. Of. nr. 470/2011 de către d-na judecător, președinte

de complet, F. prin decizia civilă nr. 153A din 15 mai 2011, este evident că

aceeași d-na judecător nu are dreptul să judece cauze în care se

invocă nulitatea de drept a remunerațiilor minime introduse chiar de dânsa.

Prin urmare, pe de o parte, d-na judecător

E. (fostă F.) introduce prin decizia civilă nr. 153A/2011 remunerațiile

minime, iar pe de altă parte, în Dosarul nr. x/3/2012 în care recurenta SC

A. SRL contestă, pe cale de excepție, legalitatea remunerațiilor

minime, aceeași doamnă judecător își invocă propria decizie

(respectiv decizia civilă nr. 153A/2011) pentru a demonstra „legalitatea"

remunerațiilor minime, deși d-na judecător ar fi trebuit să

se abțină de la judecarea Dosarului nr. x/3/2012, argumentele pe care

le-a exprimat în decizia civilă nr. 153/2011 reprezentând o adevărată

„antepronunțare".

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanța

de apel a pronunțat decizia civilă nr. 482 A/2015 fără a ține

cont de cadrul juridic european și național care obligă instanțele

naționale să aplice cu prioritate, atunci când soluționează

litigii între persoane de drept privat, normele de concurență prevăzute

la art. 101 și 102 TFUE și să asigure realizarea efectului deplin

al acestor norme prin protejarea drepturilor subiective garantate întreprinderilor.

Recurenta consideră că excepția

nulității de drept a practicii abuzive a organismului de gestiune colectiva

U.P.F.R., invocată în temeiul art. 102 lit. (a) TFUE, trebuie admisă ca

efect direct al aplicării cu prioritate a normelor comunitare de concurentă,

iar din coroborarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Regulamentul CE 1/2003

cu dispozițiile art. 49 din Legea concurentei nr. 21/1996, rezultă că

folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante menționată la

art. 102 TFUE este interzisă și nulă de drept, fără a fi

nevoie de o decizie prealabilă în acest sens pronunțată de Consiliul

Concurenței.

Astfel, curtea de apel a constatat în mod

greșit că motivul de apel reprezentat de excepția nulității

practicii abuzive invocate de apelantă este inadmisibil, calea dreptului comun

aleasă de apelantă fiind improprie în raport cu competențele stabilite

de lege în materia analizată.

Recurenta consideră că dreptul

intimatei U.P.F.R. de a aplica și de a impune recurentei SC A. SRL, drept remunerație

echitabilă datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor, remunerații

minime inechitabile (neproporționale cu cantitatea de fonograme protejate efectiv

difuzate în total timp de emisie) este stins prin efectul sancționator al normelor

de concurență prevăzute la art. 102 lit. a) și c) TFUE, astfel

cum au fost interpretate de CJUE prin dispozitivul cauzei C-52/07 și, prin

urmare, este nelegală hotărârea instanței de apel de a menține

în sarcina recurentei o obligație corelativă unui astfel de drept, respectiv

obligația de a plăti trimestrial către U.P.F.R. o remunerație

minimă inechitabilă de 250 euro/trimestru.

Recurentul reiterează în recurs, în

temeiul art. 162 C. proc. civ., art. 52 din Legea concurenței nr. 21/1996 republicată

și art. 102 lit. a) TFUE, astfel cum a fost interpretat de către CJUE

prin considerentele și dispozitivul cauzei C-52/07, excepția nulității

de drept a practicii abuzive (abuz de poziție dominantă) a organismului

de gestiune colectivă U.P.F.R., reluând argumentele aduse în susținerea

acesteia în etapele procesuale anterioare.

Se susține că instanțele

naționale pot să aplice art. 81 și 82 din Tratatul CE fără

a fi necesară aplicarea în paralel a dreptului național al concurenței,

iar atunci când aplică regulile comunitare de concurență, instanțele

naționale sunt obligate să respecte jurisprudența instanțelor

unionale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

s-a pronunțat în mod constant în sensul că „Instanța națională

care trebuie să aplice dispozițiile de drept comunitar are obligația

de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar,

din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației

naționale, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte

înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă" (dispozitivul

cauzei Simmenthal C-106/77).

Art. 82 CE (actualul art. 102 TFUE) trebuie

interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor

de autor care deține o poziție dominantă pe o parte semnificativă

a pieței comune nu folosește în mod abuziv această poziție în

cazul în care, drept remunerație datorată pentru difuzarea operelor muzicale

protejate prin dreptul de autor, aplică unor posturi private un sistem de redevențe

potrivit căruia cuantumul acestor redevențe corespunde unei părți

din veniturile acestor posturi, cu condiția ca această parte să fie

proporțională, în ansamblu, cu cantitatea de opere muzicale protejate

prin dreptul de autor efectiv difuzate sau susceptibile de a fi difuzate și

cu excepția cazului în care o altă metodă permite să se identifice

și să se cuantifice într-un mod mai precis utilizarea acestor opere"

(dispozitivul cauzei C-52/07).

Recurenta invocă și un alt argument

în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul greșitei respingeri a cererii de sesizare

a CJUE cu întrebări preliminare vizând interpretarea normelor de concurență

prevăzute la art. 101 și 102 TFUE, motivată de faptul că nu

se impune sesizarea CJUE cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare

așa cum a solicitat apelanta, întrucât acestea nu ar fi de natură să

conducă la soluționarea cauzei.

Invocând faptul că soluționarea

fondului litigiului dintre intimata U.P.F.R. și recurenta SC A. SRL depinde

de incidența sau nu în situația dedusă judecații a dispozițiilor

art. 102 TFUE, respectiv dacă aplicarea și impunerea de remunerații

minime inechitabile este o practică abuzivă în sensul art. 102 TFUE, recurenta

reiterează întrebările preliminare și solicită suspendarea judecării

cauzei și sesizarea CJUE cu o cerere de pronunțare a unor hotărâri

preliminare ce vizează interpretarea art. 102 lit. a) TFUE, art. 6 din Regulamentul

CE nr. 1/2003 și Comunicarea Comisiei Europene (2004/C 101/04), cereri care

au următorul conținut:

Prima întrebare preliminară:

„Art. 102 lit. a) TFUE trebuie/poate fi

interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor

conexe dreptului de autor, care deține într-un stat membru al Uniunii Europene

o poziție dominantă (chiar monopol de fapt) pe piața furnizării,

în schimbul unei remunerații, a fonogramelor protejate prin dreptul de autor

în vederea radiodifuzară lor, folosește în mod abuziv aceasta poziție

în cazul în care, drept remunerație echitabila datorata pentru radiodifuzarea

fonogramelor, aplică și impune posturilor de radio private un sistem de

redevențe (metodologie), potrivit căruia cuantumul acestei redevențe

(remunerații), pe de o parte, nu corespunde unei cote-părți (procent)

din veniturile acestor postare și, pe de altă parte, nu este stabilit

proporțional, în ansamblu, cu cantitatea de fonograme protejate efectiv difuzate

prin radiodifuziune".

A doua întrebare preliminară:

„Art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003,

pct. nr. 7 din preambulul Regulamentului CE nr. 1/2003 și Comunicarea Comisiei

Europene (2004/C101/04) privind competența instanțelor naționale

de a aplica regulile comunitare de concurență pot fi/trebuie interpretate

în sensul că instanțele naționale din statele membre sunt obligate

să aplice și să asigure realizarea efectului deplin și direct

al art. 101 și 102 TFUE atunci când întreprinderi private invocă în cauze

aflate pe rolul acestora, pe cale de excepție, încălcarea normelor de

concurenta prevăzute la art. 101 și 102 TFUE".

Analizând recursul formulat, Înalta Curte

îl apreciază ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul incidenței motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se observă că

recurenta invocă incompatibilitatea doamnei judecător E. (fostă F.),

în condițiile art. 24, 25 și 27 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că

și-a spus părerea în cauză deoarece ar fi motivat decizia recurată,

nr. 482 A din

21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

folosind argumentele

pe care le-a avut în vedere într-o altă cauză la care a participat în

calitate de judecător, respectiv în decizia civilă nr. 153A din 12

mai 2011, prin care a aprobat Metodologia aplicată în prezenta cauză pentru

acordarea remunerației minime echitabile.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

c

asarea

unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), iar

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor

legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă

prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute

anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Recurenta invocă motive de incompatibilitate,

abținere și recuzare întemeiate pe dispozițiile

art. 24, 25 și

27 pct. 7 C. proc. civ., susținând că doamna judecător E. și-a

spus părerea în pricina

ce se judecă

în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază că motivul

de recurs invocat nu este incident în cauză mai întâi pentru că motivele

de

incompatibilitate,

abținere și recuzare invocate nu își găsesc aplicabilitatea,

întrucât părerea exprimată de doamna judecător a vizat o altă

cauză, soluționată prin

decizia civilă nr. 153A din 12

mai 2011,

iar

nu pricina de față, iar mai apoi deoarece nu se precizează ce vătămare

s-ar fi pricinuit părții, condiție cerută de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., în condițiile în care, în caz de incompatibilitate, abținere

și recuzare, sancțiunea nulității nu este anume prevăzută

de lege pentru ca vătămarea să se poată prezuma.

Astfel, prin decizia civilă nr. 153

din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, doamna judecător

F. a soluționat apelul și a schimbat în parte hotărârea arbitrală

din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația

datorată artiștilor interpreți sau executanți și producători

de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori

a reproducerii acestora de către organismele de radiodifuziune, decizie care

a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 470/05.07.2011.

Întrucât decizia civilă nr. 153

din 12 mai 2011 privește o cauză care are alt obiect, nu se poate invoca

antepronunțarea în prezenta cauză a judecătorilor care au pronunțat-o,

deoarece antepronunțarea presupune expunerea opiniei asupra soluției care

se va pronunța în pricina pendinte.

Aspectele dezlegate de același judecător

într-o altă pricină, chiar dacă au înrâurire asupra altei pricini,

nu pot fi asimilate antepronunțării.

Ca atare, nu se impunea

ca judecătorul în discuție să formuleze cerere de abținere.

Apelanta ar fi putut formula cerere de recuzare în faza procesuală a apelului,

însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Analizând argumentele aduse în susținerea

motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

observă că acestea nu pot fi primite pentru considerentele ce succed.

În esență, recurenta invocă

faptul că instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 482A/2015

fără a ține cont de cadrul juridic european și național

care obligă instanțele naționale să aplice cu prioritate, atunci

când soluționează litigii între persoane de drept privat, normele de concurență

prevăzute la art. 101 și 102 TFUE și reiterează întrebările

preliminare formulate în faza apelului. Aceasta susține că instanța

trebuia să aplice direct prevederile dreptului Uniunii Europene în soluționarea

cererii principale.

De asemenea, recurenta reiterează

cererile pentru pronunțarea unor hotărâri preliminare de către CJUE,

însă, astfel cum s-a reținut încă din practicaua prezentei decizii,

acestea

reprezintă o reiterare a criticilor formulate cu privire la soluția instanței

de apel de respingere a sesizării CJUE și vor fi analizate din această

perspectivă.

Corelativ aplicării directe a

art. 101 și

102 TFUE, recurenta a criticat modul în care instanța de apel a soluționat

excepția nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. de a aplica

apelantei-pârâte remunerația minimă, în sensul că nu trebuia să

respingă această excepție ca inadmisibilă, ci trebuia să

aplice direct prevederile dreptului Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că instanța

de apel,

analizând

excepția nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. de a aplica

apelantei-pârâte remunerația minimă, a reținut că excepția

este inadmisibilă deoarece

calea dreptului comun aleasă de apelantă

este improprie în raport cu competențele stabilite de lege în materia

practicii abuzive

în favoarea

Consiliului Concurenței și că nu se impune sesizarea CJUE cu cererea

de pronunțare a unei hotărâri preliminare întrucât acestea nu sunt de

natură să conducă la soluționarea cauzei.

Soluția instanței de apel este

corectă întrucât obiectul cererii de chemare în judecată privește

obligarea

pârâtei la repararea prejudiciului cauzat, constând în remunerația unică

echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor

de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor publicate în scop

comercial sau a reproducerilor acestora, precum și la penalități

de întârziere aferente, obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea

fonogramelor publicate în scop comercial și predarea playlist-urilor cuprinzând

fonogramele radiodifuzate.

Efectele unei eventuale practici abuzive

au fost invocate în cererea reconvențională, iar nu în cererea principală.

Cererea reconvențională nu mai face obiect al acestei cauze întrucât primele

doisprezece capete ale acestei cereri au fost respinse ca inadmisibile, iar la cel

de-al treisprezecelea s-a renunțat, instanța rămânând învestită

doar cu cererea principală al cărui obiect, menționat anterior, nu

are o legătură directă cu aspecte legate de practica abuzivă.

De altfel, în considerarea acelorași argumente, a fost respinsă și

cererea de suspendare a prezentei cauze până la soluționarea Dosarului

nr.

x/2/2016

aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios

administrativ, ce are ca obiect contestația formulată împotriva deciziei

nr. 2 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Consiliul Concurenței.

Apreciind că, în temeiul art. 26

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, competent să analizeze incidența

art. 101 și 102 din TFUE este Consiliul Concurenței,

în mod corect

instanța de apel a respins excepția nulității de drept a practicii

abuzive a U.P.F.R. ca inadmisibilă.

Urmare a deciziei civile nr. 713 din 28

februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în Dosarul nr. x/3/2011, din care a fost disjunsă prezenta cauză și

care a soluționat primele doisprezece capete ale cererii reconvenționale

formulate de SC A. SA (Radio Brăila), Consiliul Concurenței a fost sesizat

prin plângerea din 03 august 2015 formulată de A.R.M.M.C.F. și SC A. SRL,

iar prin decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2016 a Consiliului Concurenței plângerea

a fost respinsă.

Consiliul Concurenței a considerat

că nu există suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica

intervenția Consiliului Concurenței pentru a declanșa o investigație

privind existența unor fapte de abuz de poziție dominantă a U.P.F.R.

prin aplicarea de prețuri minime inechitabile drept remunerație echitabilă.

Împotriva deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2016 a Consiliului Concurenței a fost

declarată contestației, înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

în Dosarul nr. x/2/2016.

Ca atare, aspectele ce fac obiectul excepției

nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. nu mai fac obiectul

cauzei de față, odată cu soluționarea cererii reconvenționale

în care erau invocate, astfel că motivele de nelegalitate invocate de recurentă

pe calea prezentului recurs vor putea fi reiterate în cadrul contestației la

decizia Consiliului Concurenței și își vor găsi soluționarea

în Dosarul nr.

x/2/2016

aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios

administrativ, ce are ca obiect contestația formulată împotriva deciziei

nr. 2 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Consiliul Concurenței.

Și cererea de sesizare a CJUE a fost

corect respinsă întrucât una dintre cerințele adresării unei întrebări

preliminare este aceea ca respectiva întrebare să conducă la soluționarea

cauzei or, de vreme ce interpretarea art. 102 din TFUE este de competența Consiliului

Concurenței, cu posibilitatea cenzurării deciziei sale de către instanță,

răspunsul dat întrebărilor preliminarii cu privire la interpretarea

art. 102 din TFUE nu ar avea nici o influență asupra soluționării

prezentului litigiu.

Susținerea recurentei, potrivit căreia

excepția nulității de drept a practicii abuzive a organismului de

gestiune colectivă U.P.F.R., invocată în temeiul art. 102 lit. a) TFUE,

trebuia admisă ca efect direct al aplicării cu prioritate a normelor de

concurență de ale Uniunii Europene, nu este fondată întrucât normele

dreptului Uniunii Europene trebuie aplicate cu respectarea normelor de drept intern

privind competența generală și jurisdicțională, în măsura

în care la nivel unional nu sunt reglementate norme de competență în acest

domeniu, care s-ar aplica cu prioritate în temeiul principiului supremației

dreptului unional față de dreptul național al statelor membre, al

principiului efectului direct și imediat al dreptului Uniunii Europene în dreptul

intern al statelor membre.

Cum în Regulamentul CE nr. 1/2003 privind

punerea în aplicare a normelor de concurență nu sunt stabilite norme în

materia competenței de primă instanță, este aplicabil principiul

autonomiei procedurale, astfel că, în analiza art. 102 din TFUE, instanța

de judecată nu se poate substitui Consiliului Concurenței, ca organ cu

activitate jurisdicțională, căci ar înlătura dispozițiile

art. 47 alin. (4), art. 55 alin. (5) al Legii nr. 21/1996 care prevăd că

instanța judecătorească realizează numai controlul de legalitate

al deciziilor prealabile pronunțate de Consiliul Concurenței, în cadrul

căilor de atac prevăzute de legea internă. În exercitarea controlului

de legalitate, instanțele judecătorești vor putea face

aplicarea art.

81 și 82 din TCE (actualul art. 101 și 102 din TFUE), respectând astfel

prevederile art. 6 al

Regulamentului CE nr. 1/2003.

Ca atare, este nefondată susținerea

recurentei potrivit căreia, din coroborarea dispozițiilor art. 1

alin. (3) din Regulamentul CE 1/2003 cu dispozițiile art. 49 din Legea concurentei

nr. 21/1996, ar rezulta că folosirea în mod abuziv a poziției dominante

menționată la art. 102 TFUE este interzisă și nulă de drept,

fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens a Consiliului

Concurenței.

Pentru toate aceste considerente, recursul

urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 482 A din 21 octombrie 2015 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 septembrie 2016.