ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2016

Decizia nr. 1592/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011, la data de 02 noiembrie 2011, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să fie obligată pârâta la repararea prejudiciului cauzat, constând în remunerația unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, începând cu data de 01 octombrie 2010 și până în prezent, actualizată cu rata inflației, precum și la penalități de întârziere aferente (în cuantum de 0,1% din sumele neachitate la termen, pe zi de întârziere), începând cu data de 01 octombrie 2010 și până în prezent; obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial, sub sancțiunea plății unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere, potrivit prevederilor art. 580 3 alin. (1) C. proc.

civ., predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data începerii emisiei și până în prezent, necesare în vederea repartiției remunerațiilor colectate de reclamantă. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta SC A. SRL, deținătoare a postului de radio B., are calitatea de utilizator de fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. În speța, pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile legale care îi reveneau în calitate de utilizator, desfășurând prin intermediul postului de radio B. activități de radiodifuzare a fonogramelor publicate în scop comercial fără a achita remunerația unică echitabilă cuvenită U.P.F.R.

și fără autorizarea din partea titularilor de drepturi. Acest aspect atrage incidența răspunderii civile delictuale a pârâtei, fiind întrunite în mod cumulativ condițiile impuse pentru angajarea acesteia (reglementate de dispozițiile art. 1349 C. civ.). Până la data formulării cererii de chemare în judecată, prejudiciul cauzat U.P.F.R. este stabilit ca fiind în cuantum de 3.046,92 RON, reprezentând remunerația echitabilă datorată de pârâta SC A. SRL pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul postului de radio B. în perioada 01 octombrie 2010 – 30 iunie 2011, suma fiind calculată în baza veniturilor declarate de pârâtă ca fiind obținute din activitatea de radiodifuzare a fonogramelor, corespunzătoare ponderii utilizării acestora.

Pârâta a achitat exclusiv suma de 196,38 RON, rezultând așadar un debit total în cuantum de 3.046,92 RON. Pentru determinarea prejudiciului total cauzat U.P.F.R., se impune efectuarea unei expertize contabile, care să vizeze stabilirea cuantumului total al remunerațiilor datorate de pârâtă până în prezent. O altă obligație legală nesocotită de pârâta privește necomunicarea către U.P.F.R. a raportului lunar privind fonogramele publicate în scop comercial sau reproducerile acestora, cuprinzând lista completă a fonogramelor publicate în scop comercial, precum și baza de calcul a sumelor achitate. Această listă este necesară pentru repartizarea de către reclamantă a remunerațiilor colectate de la utilizatori.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 106 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, coroborate cu cele ale art. 123 1 alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a), lit. e) și lit. h), art. 139 alin. (1) și (2), art. 139 2 lit. d), art. 140 alin. (1) lit. d) din același act normativ, cele ale deciziei ORDA nr. 284/2010, ale deciziei ORDA nr. 216/2011, ale deciziei ORDA nr. 115/2006, precum și pe cele ale art. 1349 C. civ. Prin cererea reconvențională înregistrată la data de 05 martie 2012, pârâta-reclamantă SC A. SRL a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea absolută a pct. 1 teza II și III din decizia ORDA nr. 216/2011 și să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R.

să folosească în metodologii și în relațiile cu pârâta SC A. SRL doar prevederile art. 15 alin. (4) din Tratatul O.M.P.I.; să se constate nulitatea absolută a prevederilor pct. 2, pct. 3 teza I și pct. 4 teza I din metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 216/2011 referitoare la fonogramele de comerț pentru că, pe de o parte, nu au fost promovate prin decizia ORDA nr. 200/2010 și, pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 nu prevede modul de stabilire a metodelor de calcul a remunerațiilor pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R. să nu folosească „reglementările” privind „fonogramele de comerț” publicate prin decizia ORDA nr. 216/2011 în relațiile cu pârâta SC A. SRL; să se constate că reclamanta U.P.F.R.

nu are dreptul patrimonial de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea fonogramelor pentru care producătorii de fonograme beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație echitabilă obligatorie și să se dispună obligarea reclamantei să înceteze aceste practici abuzive în relațiile cu ceilalți radiodifuzori, în special în relațiile cu pârâta SC A. SRL; să se constate nulitatea absolută a metodelor de calcul a remunerațiilor propuse de U.P.F.R. și C. (promovate prin decizia ORDA nr. 200/2010) din cauza faptului că metodele de calcul promovate nu au fost aprobate de adunarea generală a membrilor U.P.F.R.

și C., așa cum imperativ cere art. 134 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, să se constate încălcarea art. 140 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 de către reclamanta U.P.F.R., să se dispună sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 140 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 și să se dispună obligarea reclamantei să solicite pârâtei SC A. SRL doar remunerații calculate după metode aprobate în adunările generale ale membrilor U.P.F.R. și C.; să se constate că statutul reclamantei U.P.F.R.

nu conține reguli și metode de calcul a remunerațiilor, așa cum prevede art. 127 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, să se dispună anularea avizului de funcționare emis de O.R.D.A., întrucât a fost emis fără ca statutul reclamantei să respecte art. 126 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 și să se constate nulitatea absolută a regulilor și metodelor de calcul a remunerațiilor promovate prin decizii ORDA, dar necuprinse în statutul U.P.F.R.; să se constate că metodologiile negociate sau stabilite conform prevederilor alin. (1)-(9) ale art. 131 2 din Legea nr. 8/1996 nu sunt opozabile radiodifuzorilor care la data declanșării procedurii de negociere a metodologiilor aveau încheiate contracte de licență neexclusivă cu organismele de gestiune colectivă în baza altor metodologii; să se constate că „metoda remunerației minime” și metoda „criteriul ponderii graduale pe trei nivele a muzicii în programe”, folosite la pct. 6, respectiv teza I pct. 4 din decizia ORDA nr. 216/2011 la calcularea remunerațiilor, încalcă art. 131 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, să se constate nulitatea absolută a celor două metode de mai sus stabilite de reclamanta și să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R.

să nu folosească metode de calcul a remunerațiilor contrare art. 131 1 din Legea nr. 8/1996 atunci când solicita pârâtei SC A. SRL remunerații pentru radiodifuzarea fonogramelor; să se constate ca prevederile art. 131 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 8/1996 sunt contrare art. 106 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R. să nu folosească în relațiile cu pârâta SC A. SRL metodele de calcul a remunerațiilor rezultate în urma unor negocieri ilegale din punctul de vedere al legilor antitrust; să se constate că reclamanta U.P.F.R. (C.) nu deține dreptul real de a stabili metode de calcul a remunerațiilor, să se constate nulitatea absolută a metodologiei propuse de reclamanta U.P.F.R.

și C., să se constate nulitatea absolută a deciziei ORDA nr. 200/2010 care a promovat metodologia propusă de U.P.F.R. și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a actelor juridice subsecvente deciziei ORDA nr. 200/2010, respectiv actele juridice care publică „metodologii privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune” ce au avut ca punct de plecare decizia ORDA nr. 200/2010; să se constate nulitatea absolută a acordurilor și a practicilor concertate dintre U.P.F.R. și C. concretizate, pe de o parte, prin elaborarea în comun a unei metode de calcul a remunerațiilor contrară prevederilor legale, dar promovată prin decizia ORDA nr. 200/2010 și, pe de altă parte, prin eliminarea A.D.P.F.R.

de la elaborarea și negocierea metodelor; aceste acorduri și practici concertate au ca obiect sau ca efect împiedicarea concurentei prin stabilirea de prețuri (remunerații) inechitabile și prin aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții inegale pentru prestații echivalente, creând astfel radiodifuzorilor mici un dezavantaj concurențial; să se constate, în sensul legilor antitrust, nulitatea absolută a metodei de calcul a remunerațiilor propusă de reclamanta U.P.F.R. împreună cu C., promovată spre negociere prin decizia ORDA nr. 200/2010, publicată definitiv prin decizia ORDA nr. 216/2011, invocată de reclamanta U.P.F.R. în acțiunea principală; să se constate că metodologia propusă de U.P.F.R.

și C., precum și variantele finale publicate de ORDA, prin deciziile nr. 284/2010 și nr. 216/2011, conțin, contrar Legii nr. 8/1996, prevederi ce nu au nicio legătură cu stabilirea remunerațiilor și să se dispună eliminarea acestora din metodologii; să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R.: să returneze sumele încasate în plus, începând cu 10 martie 2009, de la pârâta SC A. SRL și să emită facturi pentru sumele încasate începând cu 01 octombrie 2010; să demonstreze că toate fonogramele publicate în scop comercial radiodifuzate în ultimii trei ani de pârâta SC A. SRL fac parte din repertoriul gestionat colectiv de reclamanta U.P.F.R., întrucât remunerațiile reținute de reclamantă arată ca toate fonogramele radiodifuzate de pârâta fac parte din repertoriile gestionate colectiv de U.P.F.R.; să se constate, în temeiul art. 1247, art. 1248, art. 1250, art. 1253 și art. 1255 C. civ., nulitatea absolută (parțială) a metodologiilor publicate prin deciziile ORDA nr. 284/2010 și nr. 216/2011 (deoarece Curtea Constituțională consideră metodologiile contracte-cadru între părți, legea părților); să se dispună intrarea în legalitate privind stabilirea remunerațiilor prin aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 21/1996.

Prin sentința civilă nr. 1189 din 05 iunie 2012, pronunțată în Dosar nr. x/3/2011, tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă SC A. SRL, cu excepția pct. XIII liniuța 1, a respins ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, a disjuns soluționarea acțiunii principale și a cererii reconvenționale, în cazul cererii reconvenționale exclusiv în privința pct. XIII liniuța 1 și a dispus formarea unui nou dosar. După disjungere, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în prezentul dosar, sub nr. x/3/2012, la data de 13 iulie 2012. La data de 11 septembrie 2012, pârâta SC A. SRL a depus la dosar completare la pct. XIII liniuța 1 din cererea reconvențională solicitând să se dispună obligarea reclamantei U.P.F.R.

să returneze sumele încasate în plus de la pârâta SC A. SRL începând cu 10 martie 2009 și să emită facturi pentru sumele încasate începând cu 01 octombrie 2010, însă prin încheierea pronunțată la data de 11 septembrie 2012, s-a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea pct. XIII liniuța 1 din cererea reconvențională. Prin cererea formulată la data de 12 noiembrie 2012, pârâta SC A. SRL a formulat, în temeiul art. 267 TFUE, întrebările preliminare referitoare la interpretarea art. 102 TFUE, solicitând suspendarea judecării cauzei și transmiterea întrebărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. În motivarea cererii, pârâta a susținut că reclamanta U.P.F.R. folosește abuziv poziția dominantă deținută pe o parte semnificativă a pieței radiodifuzorilor locali și naționali, încălcând normele de concurență prevăzute la art. 102 TFUE.

Procedura hotărârilor preliminare permite instanțelor naționale ca, în cursul unui litigiu aflat pe rol, să pună întrebări Curții de Justiție privind interpretarea sau validarea unei norme comunitare, în scopul asigurării eficienței și uniformității aplicării dreptului comunitar. Prin încheierea de ședință din data de 26 martie 2013, tribunalul a respins ca nefondată cererea de formulare a întrebărilor preliminare considerând că aceste întrebări nu au nicio legătură cu obiectul litigiului principal deoarece reclamanta U.P.F.R. nu are calitatea de întreprindere în sensul textului invocat, pentru a se putea analiza folosirea în mod abuziv de către aceasta a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia, incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre.

În același timp, obiectul cauzei de față, în limitele stabilite după disjungere și renunțare la cererea reconvențională, exclude posibilitatea analizării în acest cadru a procedurii de negociere a metodologiilor care stabilesc remunerațiile datorate de organismele de radiodifuziune pentru utilizarea fonogramelor de comerț. Ca urmare, tribunalul a constatat că prin intermediul acestei cereri se solicită Curții să examineze dispoziții ale unor acte normative interne, cele care reglementează remunerațiile menționate și, deci, exprimarea unei opinii asupra legislației interne, iar nu să interpreteze o normă de drept comunitar necesară soluționării litigiului. Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că nu este pertinent și util să transmită cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, art. 267 TFUE neconstituind o cale de formulare a unor cereri inadmisibile, deschisă părților într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale.

Tribunalul a constatat că, în circumstanțele cauzei, întrebările care fac obiectul cererii formulate de către pârâtă nu au legătură cu cererea principală și nu au caracterul unei chestiuni de interpretare, în sensul textului regulamentar anterior menționat.

Prin sentința civilă nr. 529 din 06 mai 2014 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 15.074,86 RON, reprezentând remunerație echitabilă (TVA inclus), suma de 1.222,28 RON, reprezentând penalități de întârziere, precum și suma de 8.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii avocațiale, onorariu de expertiză), a obligat pârâta la obținerea licenței neexclusive în vederea radiodifuzării fonogramelor, a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere și a obligat pârâta să predea reclamantei playlist-urile cuprinzând fonogramele radiodifuzate, începând cu data de 01 ianuarie 2011 și până în prezent.

Împotriva sentinței tribunalului pârâta SC A. SRL a declarat apel, arătând că prima instanță de fond nu s-a pronunțat asupra excepției nulității de drept a practicii U.P.F.R. (abuz de poziție dominantă) de a aplica pârâtei drept remunerație echitabilă datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor pct. 6 din sistemul de redevențe publicat în M. Of. nr. 470/05.07.2011, potrivit căruia recurenta este obligată să plătească o remunerație forfetară minimă de 250 euro/trimestru, care este inechitabilă deoarece nu este stabilită direct proporțional cu ponderea utilizării fonogramelor gestionate colectiv de U.P.F.R. în total timp emisie și, pe de altă parte, nu este raportată la veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare.

Reiterând excepția nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. recurenta a arătat că soluționarea excepției nulității de drept a practicii abuzive a intimatei reclamante U.P.F.R. de a aplica recurentei pârâte SC A. SRL, drept remunerație echitabilă datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor, pct. 6 din Metodologia publicată în M. Of. nr. 470/2011, potrivit căruia remunerația este inechitabilă este posibilă, întrunește condițiile impuse de C. proc. civ. pentru a fi considerată o excepție de ordine publică. Prin decizia nr. 482 A din 21 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantă-pârâtă SC A. SRL , reprezentată prin administrator D., împotriva sentinței civile nr. 529 din 06 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2012 și a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1800 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Referitor la susținerile apelantei în sensul că ar fi invocat la prima instanță excepția nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R., iar instanța nu s-ar fi pronunțat asupra acesteia, Curtea a constatat că nu poate fi primită, întrucât dezbaterile asupra cauzei în primă instanță au avut loc la data de 08 aprilie 2014, iar pârâta-apelantă a invocat excepția menționată prin cererea depusă la 09 aprilie 2014, motiv pentru care prima instanță nu a fost legal investită cu soluționarea acestei excepții, ea fiind invocată după încheierea dezbaterilor și rămânerea cauzei în pronunțare. Cu privire la motivul de apel reprezentat de excepția nulității de drept a practicii abuzive (abuz de poziție dominantă) a U.P.F.R.

de a aplica apelantei remunerația minimă prevăzută la pct. 6 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 216/2011, Curtea a constatat că organismele de gestiune colectivă doar gestionează, în baza unui mandat legal sau, după caz, convențional, drepturile producătorilor de fonograme. Dreptul acestor producători la remunerație pentru radiodifuzarea de fonograme este prevăzut de art. 105 lit. f) din Legea nr. 8/1996, cuantumul acestor remunerații fiind stabilit prin Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 216/2011, metodologie care nu este rezultatul exclusiv al manifestării de voință a U.P.F.R. U.P.F.R. nu face decât să aplice un act care are caracter normativ, elaborat într-o procedură prevăzută de lege, procedură în care U.P.F.R.

a fost pe poziție de egalitate cu ceilalți participanți la negociere, inclusiv cu reprezentanții utilizatorilor de fonograme, categorie din care și apelanta face parte. Apelanta își putea promova interesele în cadrul procedurii menționate, fie direct, în măsura în care îndeplinea condițiile legale de participare la negociere, fie indirect, prin intermediul unui structuri asociative din care să facă parte sau prin mandatarea unui participant la negociere din partea utilizatorilor. Remunerația minimă prevăzută la pct. 6 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 216/2011 a fost stabilită pentru a asigura caracterul echitabil al remunerațiilor, iar modalitatea de stabilire a fost determinată de argumentele pe care părțile le-au avut în cadrul negocierilor și în procedura jurisdicțională ulterioară.

Trecând la analiza excepției nulității practicii U.P.F.R. de a aplica apelantei-pârâte remunerația minimă prevăzută la pct. 6 din Metodologia publicată în baza deciziei ORDA nr. 216/2011, Curtea a reținut că apelanta invocă împrejurarea că prin dispozițiile pct. 6 din sus-menționata Metodologie, care stabilesc o remunerație minimă, sunt încălcate dispozițiile art. 102 lit. a) TFUE. Apelanta susține că practica U.P.F.R. de a aplica apelantei remunerația minimă prevăzută la pct. 6 din Metodologia sus amintită constituie un abuz de poziție dominantă. Potrivit art. 26 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenței este autoritatea națională în domeniul concurenței competentă să analizeze și să decidă dacă împrejurărilor de fapt invocate de apelantă îi sunt aplicabile dispozițiile art. 102 TFUE.

În consecință, Curtea a constatat că motivul de apel reprezentat de excepția nulității practicii abuzive invocat de apelantă este inadmisibil, calea dreptului comun aleasă de apelantă fiind improprie în raport cu competențele stabilite de lege în materia analizată. Astfel fiind, Curtea a constatat că nu se impune sesizarea CJUE cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare așa cum a solicitat apelanta, întrucât acestea nu sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, iar în cauza CILFIT Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „(…) din raportul dintre al doilea și al treilea paragraf ale art. 177 rezultă că instanțele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a aprecia dacă decizia asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru a le permite pronunțarea unei hotărâri.

Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresată în fața acestora în cazul în care respectiva întrebare nu este relevantă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la aceasta întrebare, el nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului”. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se arată că d-na judecător E. (fostă F.) a încălcat dispozițiile C. proc. civ. atunci când a acceptat, în calitate de președinte al completului, să judece în apel și să pronunțe decizia civilă nr. 482A din 21 octombrie 2015 prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția nulității de drept a practicii abuzive (abuz de poziție dominantă în sensul art. 102 TFUE) a intimatei U.P.F.R.

de a aplica recurentei SC A. SRL remunerația minimă inechitabilă prevăzută prin Metodologia finalizată prin decizia civilă nr. 153A din 12 mai 2011 pronunțată de completul al cărui președinte a fost aceeași doamnă judecător, respectiv F. În condițiile în care remunerațiile minime de 500, respectiv 1000 euro/trimestru au fost introduse la pct. 6 din Metodologia publicată în M. Of. nr. 470/2011 de către d-na judecător, președinte de complet, F. prin decizia civilă nr. 153A din 15 mai 2011, este evident că aceeași d-na judecător nu are dreptul să judece cauze în care se invocă nulitatea de drept a remunerațiilor minime introduse chiar de dânsa.

Prin urmare, pe de o parte, d-na judecător E. (fostă F.) introduce prin decizia civilă nr. 153A/2011 remunerațiile minime, iar pe de altă parte, în Dosarul nr. x/3/2012 în care recurenta SC A. SRL contestă, pe cale de excepție, legalitatea remunerațiilor minime, aceeași doamnă judecător își invocă propria decizie (respectiv decizia civilă nr. 153A/2011) pentru a demonstra „legalitatea" remunerațiilor minime, deși d-na judecător ar fi trebuit să se abțină de la judecarea Dosarului nr. x/3/2012, argumentele pe care le-a exprimat în decizia civilă nr. 153/2011 reprezentând o adevărată „antepronunțare". În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

se arată că instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 482 A/2015 fără a ține cont de cadrul juridic european și național care obligă instanțele naționale să aplice cu prioritate, atunci când soluționează litigii între persoane de drept privat, normele de concurență prevăzute la art. 101 și 102 TFUE și să asigure realizarea efectului deplin al acestor norme prin protejarea drepturilor subiective garantate întreprinderilor.

Recurenta consideră că excepția nulității de drept a practicii abuzive a organismului de gestiune colectiva U.P.F.R., invocată în temeiul art. 102 lit. (a) TFUE, trebuie admisă ca efect direct al aplicării cu prioritate a normelor comunitare de concurentă, iar din coroborarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Regulamentul CE 1/2003 cu dispozițiile art. 49 din Legea concurentei nr. 21/1996, rezultă că folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante menționată la art. 102 TFUE este interzisă și nulă de drept, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens pronunțată de Consiliul Concurenței. Astfel, curtea de apel a constatat în mod greșit că motivul de apel reprezentat de excepția nulității practicii abuzive invocate de apelantă este inadmisibil, calea dreptului comun aleasă de apelantă fiind improprie în raport cu competențele stabilite de lege în materia analizată.

Recurenta consideră că dreptul intimatei U.P.F.R. de a aplica și de a impune recurentei SC A. SRL, drept remunerație echitabilă datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor, remunerații minime inechitabile (neproporționale cu cantitatea de fonograme protejate efectiv difuzate în total timp de emisie) este stins prin efectul sancționator al normelor de concurență prevăzute la art. 102 lit. a) și c) TFUE, astfel cum au fost interpretate de CJUE prin dispozitivul cauzei C-52/07 și, prin urmare, este nelegală hotărârea instanței de apel de a menține în sarcina recurentei o obligație corelativă unui astfel de drept, respectiv obligația de a plăti trimestrial către U.P.F.R. o remunerație minimă inechitabilă de 250 euro/trimestru.

Recurentul reiterează în recurs, în temeiul art. 162 C. proc. civ., art. 52 din Legea concurenței nr. 21/1996 republicată și art. 102 lit. a) TFUE, astfel cum a fost interpretat de către CJUE prin considerentele și dispozitivul cauzei C-52/07, excepția nulității de drept a practicii abuzive (abuz de poziție dominantă) a organismului de gestiune colectivă U.P.F.R., reluând argumentele aduse în susținerea acesteia în etapele procesuale anterioare. Se susține că instanțele naționale pot să aplice art. 81 și 82 din Tratatul CE fără a fi necesară aplicarea în paralel a dreptului național al concurenței, iar atunci când aplică regulile comunitare de concurență, instanțele naționale sunt obligate să respecte jurisprudența instanțelor unionale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în mod constant în sensul că „Instanța națională care trebuie să aplice dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă" (dispozitivul cauzei Simmenthal C-106/77).

Art. 82 CE (actualul art. 102 TFUE) trebuie interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor care deține o poziție dominantă pe o parte semnificativă a pieței comune nu folosește în mod abuziv această poziție în cazul în care, drept remunerație datorată pentru difuzarea operelor muzicale protejate prin dreptul de autor, aplică unor posturi private un sistem de redevențe potrivit căruia cuantumul acestor redevențe corespunde unei părți din veniturile acestor posturi, cu condiția ca această parte să fie proporțională, în ansamblu, cu cantitatea de opere muzicale protejate prin dreptul de autor efectiv difuzate sau susceptibile de a fi difuzate și cu excepția cazului în care o altă metodă permite să se identifice și să se cuantifice într-un mod mai precis utilizarea acestor opere" (dispozitivul cauzei C-52/07).

Recurenta invocă și un alt argument în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul greșitei respingeri a cererii de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare vizând interpretarea normelor de concurență prevăzute la art. 101 și 102 TFUE, motivată de faptul că nu se impune sesizarea CJUE cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare așa cum a solicitat apelanta, întrucât acestea nu ar fi de natură să conducă la soluționarea cauzei. Invocând faptul că soluționarea fondului litigiului dintre intimata U.P.F.R.

și recurenta SC A. SRL depinde de incidența sau nu în situația dedusă judecații a dispozițiilor art. 102 TFUE, respectiv dacă aplicarea și impunerea de remunerații minime inechitabile este o practică abuzivă în sensul art. 102 TFUE, recurenta reiterează întrebările preliminare și solicită suspendarea judecării cauzei și sesizarea CJUE cu o cerere de pronunțare a unor hotărâri preliminare ce vizează interpretarea art. 102 lit. a) TFUE, art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 și Comunicarea Comisiei Europene (2004/C 101/04), cereri care au următorul conținut: Prima întrebare preliminară: „Art.

102 lit. a) TFUE trebuie/poate fi interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe dreptului de autor, care deține într-un stat membru al Uniunii Europene o poziție dominantă (chiar monopol de fapt) pe piața furnizării, în schimbul unei remunerații, a fonogramelor protejate prin dreptul de autor în vederea radiodifuzară lor, folosește în mod abuziv aceasta poziție în cazul în care, drept remunerație echitabila datorata pentru radiodifuzarea fonogramelor, aplică și impune posturilor de radio private un sistem de redevențe (metodologie), potrivit căruia cuantumul acestei redevențe (remunerații), pe de o parte, nu corespunde unei cote-părți (procent) din veniturile acestor postare și, pe de altă parte, nu este stabilit proporțional, în ansamblu, cu cantitatea de fonograme protejate efectiv difuzate prin radiodifuziune". A doua întrebare preliminară: „Art.

6 din Regulamentul CE nr. 1/2003, pct. nr. 7 din preambulul Regulamentului CE nr. 1/2003 și Comunicarea Comisiei Europene (2004/C101/04) privind competența instanțelor naționale de a aplica regulile comunitare de concurență pot fi/trebuie interpretate în sensul că instanțele naționale din statele membre sunt obligate să aplice și să asigure realizarea efectului deplin și direct al art. 101 și 102 TFUE atunci când întreprinderi private invocă în cauze aflate pe rolul acestora, pe cale de excepție, încălcarea normelor de concurenta prevăzute la art. 101 și 102 TFUE". Analizând recursul formulat, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat pentru următoarele considerente: Sub aspectul incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., se observă că recurenta invocă incompatibilitatea doamnei judecător E. (fostă F.), în condițiile art. 24, 25 și 27 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că și-a spus părerea în cauză deoarece ar fi motivat decizia recurată, nr. 482 A din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, folosind argumentele pe care le-a avut în vedere într-o altă cauză la care a participat în calitate de judecător, respectiv în decizia civilă nr. 153A din 12 mai 2011, prin care a aprobat Metodologia aplicată în prezenta cauză pentru acordarea remunerației minime echitabile. Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., c asarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), iar conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Recurenta invocă motive de incompatibilitate, abținere și recuzare întemeiate pe dispozițiile art. 24, 25 și 27 pct. 7 C. proc. civ., susținând că doamna judecător E. și-a spus părerea în pricina ce se judecă în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză mai întâi pentru că motivele de incompatibilitate, abținere și recuzare invocate nu își găsesc aplicabilitatea, întrucât părerea exprimată de doamna judecător a vizat o altă cauză, soluționată prin decizia civilă nr. 153A din 12 mai 2011, iar nu pricina de față, iar mai apoi deoarece nu se precizează ce vătămare s-ar fi pricinuit părții, condiție cerută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care, în caz de incompatibilitate, abținere și recuzare, sancțiunea nulității nu este anume prevăzută de lege pentru ca vătămarea să se poată prezuma.

Astfel, prin decizia civilă nr. 153 din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, doamna judecător F. a soluționat apelul și a schimbat în parte hotărârea arbitrală din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producători de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerii acestora de către organismele de radiodifuziune, decizie care a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 470/05.07.2011. Întrucât decizia civilă nr. 153 din 12 mai 2011 privește o cauză care are alt obiect, nu se poate invoca antepronunțarea în prezenta cauză a judecătorilor care au pronunțat-o, deoarece antepronunțarea presupune expunerea opiniei asupra soluției care se va pronunța în pricina pendinte.

Aspectele dezlegate de același judecător într-o altă pricină, chiar dacă au înrâurire asupra altei pricini, nu pot fi asimilate antepronunțării. Ca atare, nu se impunea ca judecătorul în discuție să formuleze cerere de abținere. Apelanta ar fi putut formula cerere de recuzare în faza procesuală a apelului, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Analizând argumentele aduse în susținerea motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea nu pot fi primite pentru considerentele ce succed. În esență, recurenta invocă faptul că instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 482A/2015 fără a ține cont de cadrul juridic european și național care obligă instanțele naționale să aplice cu prioritate, atunci când soluționează litigii între persoane de drept privat, normele de concurență prevăzute la art. 101 și 102 TFUE și reiterează întrebările preliminare formulate în faza apelului.

Aceasta susține că instanța trebuia să aplice direct prevederile dreptului Uniunii Europene în soluționarea cererii principale. De asemenea, recurenta reiterează cererile pentru pronunțarea unor hotărâri preliminare de către CJUE, însă, astfel cum s-a reținut încă din practicaua prezentei decizii, acestea reprezintă o reiterare a criticilor formulate cu privire la soluția instanței de apel de respingere a sesizării CJUE și vor fi analizate din această perspectivă. Corelativ aplicării directe a art. 101 și 102 TFUE, recurenta a criticat modul în care instanța de apel a soluționat excepția nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. de a aplica apelantei-pârâte remunerația minimă, în sensul că nu trebuia să respingă această excepție ca inadmisibilă, ci trebuia să aplice direct prevederile dreptului Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că instanța de apel, analizând excepția nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. de a aplica apelantei-pârâte remunerația minimă, a reținut că excepția este inadmisibilă deoarece calea dreptului comun aleasă de apelantă este improprie în raport cu competențele stabilite de lege în materia practicii abuzive în favoarea Consiliului Concurenței și că nu se impune sesizarea CJUE cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare întrucât acestea nu sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei.

Soluția instanței de apel este corectă întrucât obiectul cererii de chemare în judecată privește obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat, constând în remunerația unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și la penalități de întârziere aferente, obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial și predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate. Efectele unei eventuale practici abuzive au fost invocate în cererea reconvențională, iar nu în cererea principală.

Cererea reconvențională nu mai face obiect al acestei cauze întrucât primele doisprezece capete ale acestei cereri au fost respinse ca inadmisibile, iar la cel de-al treisprezecelea s-a renunțat, instanța rămânând învestită doar cu cererea principală al cărui obiect, menționat anterior, nu are o legătură directă cu aspecte legate de practica abuzivă. De altfel, în considerarea acelorași argumente, a fost respinsă și cererea de suspendare a prezentei cauze până la soluționarea Dosarului nr. x/2/2016 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ, ce are ca obiect contestația formulată împotriva deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Consiliul Concurenței.

Apreciind că, în temeiul art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, competent să analizeze incidența art. 101 și 102 din TFUE este Consiliul Concurenței, în mod corect instanța de apel a respins excepția nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R. ca inadmisibilă. Urmare a deciziei civile nr. 713 din 28 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, din care a fost disjunsă prezenta cauză și care a soluționat primele doisprezece capete ale cererii reconvenționale formulate de SC A. SA (Radio Brăila), Consiliul Concurenței a fost sesizat prin plângerea din 03 august 2015 formulată de A.R.M.M.C.F. și SC A. SRL, iar prin decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2016 a Consiliului Concurenței plângerea a fost respinsă.

Consiliul Concurenței a considerat că nu există suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica intervenția Consiliului Concurenței pentru a declanșa o investigație privind existența unor fapte de abuz de poziție dominantă a U.P.F.R. prin aplicarea de prețuri minime inechitabile drept remunerație echitabilă. Împotriva deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2016 a Consiliului Concurenței a fost declarată contestației, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2016. Ca atare, aspectele ce fac obiectul excepției nulității de drept a practicii abuzive a U.P.F.R.

nu mai fac obiectul cauzei de față, odată cu soluționarea cererii reconvenționale în care erau invocate, astfel că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pe calea prezentului recurs vor putea fi reiterate în cadrul contestației la decizia Consiliului Concurenței și își vor găsi soluționarea în Dosarul nr. x/2/2016 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ, ce are ca obiect contestația formulată împotriva deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Consiliul Concurenței.

Și cererea de sesizare a CJUE a fost corect respinsă întrucât una dintre cerințele adresării unei întrebări preliminare este aceea ca respectiva întrebare să conducă la soluționarea cauzei or, de vreme ce interpretarea art. 102 din TFUE este de competența Consiliului Concurenței, cu posibilitatea cenzurării deciziei sale de către instanță, răspunsul dat întrebărilor preliminarii cu privire la interpretarea art. 102 din TFUE nu ar avea nici o influență asupra soluționării prezentului litigiu.

Susținerea recurentei, potrivit căreia excepția nulității de drept a practicii abuzive a organismului de gestiune colectivă U.P.F.R., invocată în temeiul art. 102 lit. a) TFUE, trebuia admisă ca efect direct al aplicării cu prioritate a normelor de concurență de ale Uniunii Europene, nu este fondată întrucât normele dreptului Uniunii Europene trebuie aplicate cu respectarea normelor de drept intern privind competența generală și jurisdicțională, în măsura în care la nivel unional nu sunt reglementate norme de competență în acest domeniu, care s-ar aplica cu prioritate în temeiul principiului supremației dreptului unional față de dreptul național al statelor membre, al principiului efectului direct și imediat al dreptului Uniunii Europene în dreptul intern al statelor membre.

Cum în Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență nu sunt stabilite norme în materia competenței de primă instanță, este aplicabil principiul autonomiei procedurale, astfel că, în analiza art. 102 din TFUE, instanța de judecată nu se poate substitui Consiliului Concurenței, ca organ cu activitate jurisdicțională, căci ar înlătura dispozițiile art. 47 alin. (4), art. 55 alin. (5) al Legii nr. 21/1996 care prevăd că instanța judecătorească realizează numai controlul de legalitate al deciziilor prealabile pronunțate de Consiliul Concurenței, în cadrul căilor de atac prevăzute de legea internă. În exercitarea controlului de legalitate, instanțele judecătorești vor putea face aplicarea art. 81 și 82 din TCE (actualul art. 101 și 102 din TFUE), respectând astfel prevederile art. 6 al Regulamentului CE nr. 1/2003.

Ca atare, este nefondată susținerea recurentei potrivit căreia, din coroborarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Regulamentul CE 1/2003 cu dispozițiile art. 49 din Legea concurentei nr. 21/1996, ar rezulta că folosirea în mod abuziv a poziției dominante menționată la art. 102 TFUE este interzisă și nulă de drept, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens a Consiliului Concurenței. Pentru toate aceste considerente, recursul urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 482 A din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2016.