ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1897/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1897/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 7 martie

2008 și înregistrată sub nr. 9874/3/2008 la Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a chemat în

judecată pe pârâta S.C. R.M. S.R.L. Rm.Vâlcea, solicitând obligarea pârâtei la

plata remunerației echitabile reprezentând drepturile conexe ale producătorilor

de fonograme generate de radiodifuzarea fără licență neexclusivă de la

reclamantă în perioada ianuarie 2002 - februarie 2008, precum și penalități de

întârziere (dobânda legală de la data scadenței); de asemenea, a solicitat

obligarea pârâtei de a-i preda playlist-ul în format electronic de fonograme

utilizate în programele sale de radio în perioada menționată, sub sancțiunea

plății de daune de întârziere.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta a radiodifuzat fonograme fără licență

neexclusivă de la reclamantă începând cu anul 2002 și nu i-a achitat

remunerația echitabilă prevăzută în metodologiile pentru această utilizare,

ceea ce reprezintă o încălcare a drepturilor conexe, potrivit dispozițiilor

art. 140 alin. (1) lit. d), art. 105 alin. (1) lit. f), art. 106

5

alin. (1), art. 130 alin. (1) lit. a), b) și h) din Legea nr. 8/1996.

S-a mai arătat că

pârâta utilizează fonogramele în scop comercial, fără a respecta metodologiile

care reglementează relațiile dintre radiodifuzor și organismul de gestiune

colectivă și anume: deciziile ORDA nr. 104/2005, nr. 74/2006 și nr. 230/2007.

Prin Sentința civilă

nr. 1167 din 26 iunie 2008, Tribunalul București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, hotărâre menținută prin

Decizia nr. 50/R din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, prin care s-a

respins ca nefondat recursul declarat de Uniunea Producătorilor de Fonograme

din România.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, iar prin Sentința civilă nr. 13 din

7 ianuarie 2010, această instanță a respins ca neîntemeiată cererea formulată

de reclamantă, respingând și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată de pârâtă.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, urmare a precizării din cererea prin care a

solicitat efectuarea în cauză a unei expertize contabile pentru stabilirea

remunerației echitabile pe perioada 2005 - 2008, reclamanta și-a modificat

implicit acțiunea principală, în sensul că nu și-a mai menținut pretențiile pe

perioada ianuarie 2002 - 4 martie 2005.

S-a reținut că

reclamanta a făcut doar afirmația că pârâta a difuzat pe perioada menționată

fonograme fără licență neexclusivă de la reclamantă, fără să dovedească aceste

fapte.

Stabilirea sumelor

provenite dintr-o interpretare sau o execuție sau a altor sunete ori a

reprezentării digitale a acestor sunete, după cum definește art. 103 alin. (1)

din Legea nr. 8/1996 fonograma sau înregistrarea sonoră, nu poate fi dovedită

cu expertiză contabilă, așa cum a solicitat reclamanta.

Deși conform

dispozițiilor art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, artiștii

interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o

remunerație unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerii acestora prin

radiodifuzare sau altă comunicare către public, în speță, reclamanta este cea

căreia îi incumbă sarcina probei în sensul de a dovedi utilizarea directă sau

indirectă a fonogramelor de către pârâtă.

Reclamanta ar fi

putut, chiar și utilizând procedura asigurării de dovezi, să prezinte instanței

mai multe înregistrări audio cu programele difuzate de pârâtă, prin care

pretinde că a utilizat fonograme fără licență neexclusivă de la UPFR pentru ca,

prin înseși aceste mijloace de probă, eventual completate cu interpretările

unor experți sau specialiști în domeniu, să facă dovada faptelor pretinse.

Întrucât reclamanta

nu a făcut o minimă dovadă, suficientă și rezonabilă cu privire la încălcarea

drepturilor pretinse, pârâta nu poate fi obligată să-i predea în format

electronic playlist-ul de programe și fonograme utilizate în programele de

radio.

Nu s-a dovedit fapta

cauzatoare de prejudicii în sarcina pârâtei și în aceste condiții nu se poate

trece la cuantificarea prejudiciului pe care pretinde reclamanta că l-ar fi

suferit, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute

de art. 998 și 999 C. civ., cu raportare la dispozițiile Legii nr. 8/1996,

privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Prin Decizia nr. 67

din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în

parte acțiunea și a obligat pe pârâta S.C. R.M. S.R.L. să plătească

apelantei-reclamante suma de 1.011,05 RON despăgubiri civile, cu cheltuieli de

judecată.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a

apelantei este neîntemeiată, în raport de Decizia nr. 5/1997, publicată în M.

Of. nr. 121/1998 și Decizia nr. 185/2005, publicată în M. Of. nr. 814/2005,

prin care a fost avizată funcționarea acesteia ca organism de gestiune

colectivă a drepturilor conexe în domeniul muzical.

S-a arătat că

tribunalul a reținut, cu ignorarea înscrisurilor existente la dosar că

apelanta-reclamantă nu a dovedit faptul că intimata-pârâtă ar fi utilizat

fonograme în cadrul programelor de radio; din adresa nr. 2444 din 17 mai 2006,

emisă de către pârâtă către reclamantă, rezultă că aceasta a utilizat

fonograme. Cu privire la acestea, pârâta a arătat însă că au fost utilizate

doar pentru promovarea artiștilor sau formațiilor care își exprimă dorința în

acest sens, prin intermediul Caselor de producție și nu în scop comercial.

Curtea a reținut însă

că prin expertiza contabilă a fost contrazisă această susținere, întrucât

pentru o parte din veniturile pârâtei nu s-au găsit justificări.

Pe de altă parte, s-a

reținut că atât timp cât pârâta a folosit fonogramele în lipsa unei licențe

neexclusive pentru radiodifuzarea acestora, este evident scopul comercial

urmărit de aceasta.

De asemenea, Curtea a

mai reținut utilizarea fonogramelor în scop comercial și din valoarea cifrei de

afaceri a pârâtei, realizată din serviciile de radiodifuziune pe perioada 2002

- 2005, conform adresei nr. 390/2006.

S-a arătat că pârâta

avea obligația ca înainte de utilizarea fonogramelor să solicite de la

reclamantă să fie autorizată, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la predarea playlist-ului (în

format electronic) de fonograme utilizate în programele radio, s-a constatat pe

de o parte că pentru o perioadă de timp acesta a fost depus la dosar de către

pârâtă în apel, iar pe de altă parte, că acesta era necesar în vederea

stabilirii remunerației echitabile cuvenite reclamantei, iar câtă vreme aceasta

din urmă a fost calculată de către expert, acest petit al acțiunii a rămas fără

obiect.

Prin Decizia civilă

nr. 5.301 din 14 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de pârâtă și a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la

aceeași Curte de Apel.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs, în analiza criticilor formulate, a reținut că

reclamanta a promovat acțiunea în calitatea sa de organism de gestiune

colectivă în domeniu, și nu ca cesionar de drepturi, pentru a se putea discuta

calitatea sa, în sensul art. 123 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, care prevede

că titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona

drepturile patrimoniale recunoscute prin această lege către organisme de

gestiune colectivă.

Instanța de recurs a

arătat că art. 139

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că

titularul dreptului de autor sau al drepturilor conexe poate fi reprezentat în

toate procedurile, negocierile și actele juridice, pe toată durata și în orice

stadiu al procesului civil sau penal, ori în afara unui astfel de proces, prin

mandatar cu procură specială, iar art. 68 alin. (1) prima teză C. proc. civ.

impune ca procura să fie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, însă

aceste dispoziții nu pot fi disociate în cadrul procesual al litigiului de cele

ale art. 123 - 123

2

din lege.

Instanța de recurs a

făcut referire la dispozițiile art. 123 alin. (1) privind exercitarea

drepturilor de către titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe,

prin mandat, prin organismele de gestiune colectivă, precum și la dispozițiile

art. 123

1

alin. (1) lit. f) și art. 123

2

alin. (1) lit.

f) din lege, referitoare la gestiunea obligatorie respectiv facultativă pentru

exercițiul dreptului la remunerație echitabilă, recunoscut artiștilor

interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și

radiodifuzarea fonogramelor de comerț, respectiv publicate în scop comercial

sau a reproducerilor acestora.

În acest sens, s-a

arătat că potrivit normelor cuprinse în articolele menționate în primul caz,

organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi

care nu le-au acordat mandat, iar în cel de-al doilea caz, organismul de

gestiune colectivă reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat

mandat.

Totodată, instanța

supremă a arătat că deși acțiunea este întemeiată de reclamantă pe dispozițiile

art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în motivare se

arată că pârâta utilizează fonograme în scop comercial, prin radiodifuzare fără

licență.

Așadar, față de cele

reținute, instanța supremă a arătat că este necesar să se stabilească natura

fonogramelor a căror protecție este solicitată, pentru că regimul juridic al

acestora este distinct în ceea ce privește modul de gestionare, prezentând

relevanță natura mandatului reclamantei în formularea acțiunii.

În rejudecarea

apelului, s-a încuviințat proba cu înscrisuri.

Prin Decizia nr. 129

din 28 octombrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul formulat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din

România - U.P.F.R. București.

Pentru a decide

astfel, s-a reținut că, prin decizia de casare, instanța supremă a dispus

stabilirea naturii fonogramelor a căror protecție este solicitată, pentru că

regimul juridic al acestora este distinct în ceea ce privește modul de

gestionare, astfel încât față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., această

dezlegare a instanței de recurs este obligatorie.

Deoarece regimul lor

juridic este diferit în art. 123

1

alin. (1) lit. f) și art. 123

2

alin. (1) lit. f), a fost înlăturată susținerea apelantei în sensul că nu

există nicio diferență între noțiunile de "fonograme de comerț" și

"fonograme publicate în scop comercial" și că folosirea lor distinctă

ar fi o eroare a legiuitorului.

Folosirea celor două

noțiuni, implicând diferența de regim juridic aplicabil, stabilită de

legiuitor, conduce la concluzia că s-a dorit să se facă distincție între

fonograme, atât timp cât caracterul gestiunii colective este diferit pentru

fiecare categorie.

Rațiunea

legiuitorului în stabilirea regimului gestiunii colective obligatorii prin art.

123

1

alin. (2) din lege pentru "fonogramele de comerț" a fost

aceea ca titularii dreptului ce interesează în speță, respectiv cel prevăzut la

lit. f), să se bucure de protecție juridică în sensul că s-a prezumat că există

o imposibilitate a acestora să-și gestioneze individual drepturile respective,

stabilind gestiunea colectivă obligatorie.

Cât privește însă

drepturile prevăzute la art. 123

2

alin. (1) lit. f), legiuitorul a

apreciat că datorită particularităților lor pot fi gestionate individual astfel

că în alin. (2) a instituit gestiunea colectivă facultativă.

Pentru a putea

soluționa apelul în limita impuse prin decizia de casare, trebuie stabilit cu

prioritate dacă apelanta-reclamantă a formulat acțiunea pentru protejarea

dreptului prevăzut la art. 123

1

alin. (1) lit. f) sau art. 123

2

alin. (1) lit. f), adică dacă avea sau nu nevoie de mandatul titularilor de

drepturi pentru promovarea acțiunii.

Pentru aceasta

trebuie clarificat dacă fonogramele protejate sunt fonograme de comerț - și în

această situație, reclamanta putea promova acțiunea și pentru titularii de

drepturi care nu i-au acordat mandat - ori dacă aceste fonograme radiodifuzate

au fost publicate în scop comercial - situație în care reclamanta nu putea

formula acțiunea decât în baza mandatului acordat de titularii de drepturi.

În speță, este vizată

utilizarea fonogramelor prin radiodifuzare, utilizare avută în vedere în ambele

norme.

Așa cum s-a conturat

în practica judiciară și arbitrală, precum și în metodologiile privind

remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de

fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor, fonogramele de comerț în sensul

art. 123

1

alin. (1) lit. f) cuprind interpretări, execuții sau alte

sunete ori reprezentări digitale ale acestora a căror fixare a fost realizată

în principal în scopul punerii acestora la dispoziția publicului, inclusiv prin

vânzarea suporturilor pe care sunt fixate respectivele interpretări.

Cele mai cunoscute și

frecvente fonograme de acest tip sunt cele care cuprind interpretări și

execuții muzicale, iar scopul principal al realizării lor este aducerea acestor

fonograme la cunoștința publicului prin vânzarea suporturilor ce conțin

reproducerile acestora. Fonograme de acest tip sau reproducerile acestora sunt

ulterior preluate de diferiți utilizatori și utilizate în diferite modalități,

inclusiv prin radiodifuzare. Utilizarea prin radiodifuzare a unora sau altora

din fonogramele de acest tip se face în raport de alegerea liberă a fiecărui

organism de radiodifuziune, după criterii proprii, existând variații ale

utilizării unora sau altora din fonogramele de acest tip și, totodată, variații

ale frecvenței radiodifuzării aceleiași fonograme. În plus, la momentul

realizării fonogramei de acest tip nu se poate cunoaște cu certitudine că

aceasta va fi preluată și radiodifuzată. Aceste caracteristici fac, în

majoritatea covârșitoare a cazurilor, imposibilă gestiunea individuală a

dreptului la remunerație echitabilă recunoscut producătorilor de fonograme și

artiștilor interpreți pentru radiodifuzare, ceea ce face ca acest tip de

fonograme să se încadreze în categoria juridică a "fonogramelor de

comerț", categorie avută în vedere de dispozițiile art. 123

1

lit. f) din Legea nr. 8/1996, regimul juridic aplicabil acestora fiind cel al

gestiunii colective obligatorii.

Fonogramele publicate

în scop comercial în sensul art. 123

2

alin. (1) lit. f) este

reprezentat de fonogramele cuprinzând interpretări, execuții și alte sunete,

realizate în scopul identificării și autopromovării unui post de radiodifuziune

sau a unui program al acestuia, fonograme al căror producător este fie postul

de radiodifuziune respectiv, fie un alt producător de fonograme, care a

realizat fonograma la comanda postului respectiv de radiodifuziune, sau

fonogramele cuprinzând interpretări, execuții și alte sunete, realizate în scopul

difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu, aparținând unui terț

în raport cu postul de radiodifuziune, ca formă de publicitate a produsului sau

serviciului respectiv.

Fonogramele de acest

tip sunt cele care sunt producătoare de venituri pentru posturile de

radiodifuziune.

Astfel, având în

vedere scopul pentru care este realizat acest tip de fonograme, exercitarea

dreptului la remunerație pentru radiodifuzare, atât al producătorului

fonogramei, cât și al artiștilor interpreți, se poate realiza în mod direct în

raport cu beneficiarul fonogramei (postul de radiodifuziune respectiv) în

cadrul raporturilor contractuale încheiate pentru realizarea fonogramei în

cauză, fie prin plata unei sume globale, fie prin plata unor sume periodice.

Fonogramele în scop

comercial pot cuprinde interpretări, execuții și alte sunete, realizate în

scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu, aparținând

unui terț în raport cu postul de radiodifuziune, ca formă de publicitate a

produsului sau serviciului respectiv.

Interesul folosirii

acestor fonograme îl are doar beneficiarul acestora, beneficiar care, prin

intermediul acestor fonograme, face publicitate unui produs, serviciu sau

eveniment.

Având în vedere că

atât reclamanta, cât și pârâta, au susținut că fonogramele în speță reprezintă

fonograme publicate în scop comercial, chiar dacă fiecare dă altă accepție

acestei noțiuni, având în vedere, de asemenea, că prin raportul de expertiză

întocmit în primul ciclu procesual s-a stabilit că pârâta a realizat venituri

din activitatea de radiodifuzare a fonogramelor, s-a constatat că dreptul la

remunerația echitabilă solicitat de reclamantă este pentru un astfel de tip de

fonograme, așa cum a indicat și în motivarea cererii de chemare în judecată.

Câtă vreme prin

acțiunea formulată, conform chiar recunoașterilor din notele apelantei din

acest ciclu procesual, s-au solicitat drepturile pentru radiodifuzarea

fonogramelor publicate în scop comercial, este incidentă norma din art. 123

2

alin. (1) lit. f), temei pentru care instanța de apel a conchis că reclamanta

nu are o gestiune colectivă obligatorie pentru exercitarea acestui drept și

nu-i reprezintă și pe titularii de drepturi care nu i-au acordat mandat, astfel

cum prevede art. 123

2

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pentru

valorificarea dreptului solicitat prin acțiune, reclamanta nu poate reprezenta

decât pe titularii de drepturi care i-au acordat mandat.

În cauză, reclamanta

nu a făcut dovada îndeplinirii acestor cerințe legale, contractele de mandat

fiind încheiate unele în anul 2006, altele în anul 2009, iar altele nedatate,

fără a se face, însă, dovada cu aceste înscrisuri că mandanții din aceste

contracte sunt producătorii de fonograme pentru comunicare publică-titulari ai

drepturilor conexe la remunerația echitabilă, recunoscută acestora.

Potrivit

dispozițiilor art. 139

1

alin. (1), titularul dreptului de autor sau

al drepturilor conexe poate fi reprezentat în toate procedurile, negocierile și

actele juridice, pe toată durata și în orice stadiu al procesului civil sau

penal prin mandatar cu procură specială.

Așadar, dovada

calității de reprezentant al reclamantei nu putea fi făcută decât printr-un

mandat special, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Reclamantei îi

incumba sarcina de a proba faptul că persoanele indicate ca mandanți în

contractele depuse la dosar sunt membrii săi și că sunt producători de

înregistrări sonore, în sensul art. 103 din lege.

În acest sens,

înscrierea unor nume de producători cu creionul pe playlist-ul depus la dosar,

datat 1 iunie 2010, nu face dovada ce se impune conform celor arătate mai sus.

În baza rolului

activ, instanța de apel a pus în discuția părților la termenul din 13 mai 2013,

proba cu expertiză de specialitate, această probă putând să lămurească, conform

playlist-ului depus la dosar, dacă fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt

produse de membrii reclamantei ca organ de gestiune colectivă, însă atât

apelanta, cât și intimata au arătat că nu se impune administrarea acestei

probe, întrucât nu sunt specialiști care să efectueze expertiza.

Întrucât reclamanta

nu a făcut dovada că are mandatul titularilor drepturilor conexe - al

producătorilor de fonograme - de a-și exercita dreptul la remunerație

echitabilă recunoscut de art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996,

acțiunea trebuia să fie respinsă ca fiind formulată de o persoană fără

calitatea de reprezentant.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Uniunea

Producătorilor de Fonograme din România - UPFR București, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, că hotărârea a fost pronunțată pe baza interpretării

eronate a dispozițiilor legale în materie, privind natura gestiunii colective

și a fonogramelor utilizate în cauză.

S-a susținut că s-a

dovedit în cauză că pârâta utilizează, în cadrul programelor sale de radio,

fonograme muzicale ce aparțin caselor de producție și care au fost aduse

anterior la cunoștința publicului, inclusiv prin comercializarea suporturilor

pe care sunt reproduse aceste fonograme.

Această dovadă a fost

făcută inclusiv prin înscrisurile depuse de către reclamantă cu ocazia

rejudecării apelului, după casarea cu trimitere, respectiv prin situația

fonogramelor aparținând repertoriului membrilor UPFR, bazată pe lista

fonogramelor indicate de pârâtă pentru programele din 1 iunie 2010.

Împrejurarea că

această situație a fost făcută prin simpla menționare olografă a denumirii

caselor de producție direct pe lista fonogramelor depusă de pârâtă nu este de

natură să-i afecteze valoarea juridică probatorie, în condițiile în care teza

probatorie constă în identificarea fonogramelor membrilor UPFR din lista

respectivă, iar această listă completată de UPFR a fost însoțită și de dovada

repertoriului administrat de UPFR (repertoriu în format electronic, imprimat pe

DVD-ul depus la dosar), fiind la îndemâna atât a părților, cât și a instanței

de judecată să verifice dacă fonogramele nominalizate "cu creionul"

se regăsesc sau nu în repertoriul membrilor UPFR.

Cât privește

efectuarea unei expertize de specialitate care să evidențieze fonogramele din

repertoriul membrilor UPFR, s-a arătat instanței că nu există expert calificat

pentru o astfel de sarcină, că, în mod normal, organismul de gestiune își

identifică fonogramele potrivit propriului repertoriu, că expertiza este

nerelevantă față de natura gestiunii colective obligatorii, dar și față de

faptul că lista depusă de pârâtă nu vizează perioada dedusă judecății,

nominalizarea producătorilor ale căror fonograme apar în listă fiind făcută cu

titlu exemplificativ, pentru a dovedi faptul ca fonogramele sunt muzicale, că

acestea au fost aduse anterior la cunoștința publicului și că se supun

regimului gestiunii colective, în temeiul art. 106

5

alin. (1) și (2)

și art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Aceste aspecte nu au

fost contestate de pârâtă, astfel că nu se mai justifică administrarea unor

probe suplimentare în acest sens.

În atare condiții,

sunt nefondate aprecierile instanței de apel potrivit cărora nu s-a făcut

dovada faptului că piesele indicate sunt fonograme, în condițiile art. 103 din

Legea nr. 8/1996, atât timp cât fonogramele indicate sunt de notorietate,

cunoscute publicului larg, nefiind contestat de pârâtă caracterul de

"înregistrare sonoră" în sensul art. 103, ci, din contră, afirmat

prin nominalizarea lor în lista depusă.

De asemenea,

aprecierile instanței sunt neîntemeiate cu privire la nedovedirea apartenenței

fonogramelor, având în vedere mențiunile făcute de producător pe coperta

albumului, dar și înregistrarea lor în repertoriul organismului de gestiune sub

numele său, potrivit uzanțelor în domeniu, mai ales față de împrejurarea că

repertoriul organismului de gestiune colectivă este depus spre verificare la

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în condițiile art. 135 din Legea nr.

8/1996.

Mai mult, sarcina

probei în ce privește lista fonogramelor radiodifuzate de pârâtă, revine

pârâtei, potrivit Metodologiei aplicabile (Decizia ORDA nr. 104/2005), astfel

că aceasta nu poate să-și invoce propria culpă în apărare și să se prevaleze de

lipsa dovedirii utilizării repertoriului membrilor UPFR. Prin înscrisurile

depuse, inclusiv corespondența și adresele ce emană de la pârâtă, UPFR a făcut

dovada că această radiodifuzează fonograme muzicale, aduse anterior la cunoștința

publicului.

Pentru acest motiv,

sunt neîntemeiate și reținerile instanței de apel care a considerat că UPFR să

facă dovada nu numai a utilizării repertoriului, dar și a faptului că titularii

sunt producători de fonograme, că înregistrările difuzate de pârâtă sunt

fonograme în sensul legii și că acestea aparțin membrilor UPFR. Practic,

instanța de apel a răsturnat sarcina probei cu privire la lista fonogramelor

utilizate de pârâtă, nesocotind dispozițiile metodologiei.

Recurenta a mai

susținut că, pentru determinarea naturii juridice a fonogramelor utilizate de

pârâtă, instanța a procedat doar la o analiză abstractă a dispozițiilor Legii

nr. 8/1996, fără a avea în vedere caracterul muzical al fonogramelor, faptul că

acestea au fost aduse anterior la cunoștința publicului, că pentru

radiodifuzarea acestora, pârâta datorează o remunerație echitabilă în

condițiile art. 106

5

din Lege, faptul că această remunerație este

stabilită în baza metodologiilor și colectată de către organismul colector

desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (art. 130 alin. (3) și

(4)) și că dispozițiile acestor metodologii sunt opozabile și obligatorii

pentru toți utilizatorii (conform art. 131

2

alin. (8)), inclusiv

pentru pârâtă, aceasta din urmă fiind ținută de respectarea mai multor

obligații legale, cum ar fi obligațiile de a-și obține în prealabil o licența

neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor, de a achita remunerația

echitabilă prevăzută de Metodologii și de a transmite trimestrial un raport

care să cuprinsă în lista fonogramelor utilizate și veniturile obținute de

pârâtă din activitatea de radiodifuziune (baza de calcul).

Deși instanța de apel

a substituit motivarea instanței de fond (bazată pe nedovedirea faptului că

pârâta a utilizat fonograme din repertoriul UPFR), în esență, motivarea sa este

identică cu cea a instanței de fond, admițând excepția lipsei calității de

reprezentant a UPFR, doar cu mențiunea că a tratat și problema naturii juridice

a fonogramelor utilizate, respectiv a gestiunii colective

obligatorii/facultative.

Analizând conținutul

noțiunilor de "fonogramă de comerț", căreia îi corespunde gestiunea

colectivă obligatorie, potrivit art. 123

1

alin. (1) lit. f),

respectiv de "fonogramă publicată în scop comercial", căruia îi

corespunde gestiunea colectivă facultativă, potrivit art. 123

2

alin.

(1) lit. f), instanța de apel și-a însușit în mod explicit definițiile date

celor două noțiuni de către practica judecătorească și arbitrală, însă le-a

aplicat în mod deficitar situației de fapt deduse judecății.

Dacă instanța de apel

ar fi avut în vedere faptul că fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt

fonograme ce cuprind interpretări și execuții muzicale, realizate cu scopul de

a fi aduse la cunoștința publicului prin vânzarea suporturilor ce conțin

reproducerile acestora, atunci ar ajunge la concluzia că acest tip de fonograme

sunt, în fapt, "fonograme de comerț", gestionabile colectiv

obligatoriu.

Concluzia instanței

de a califica fonogramele utilizate de pârâtă drept fonograme publicate în scop

comercial este eronată, nefundamentată pe situația de fapt sus-menționată, și

în totală contradicție chiar cu practica judecătorească și arbitrală, invocată

în propria-i motivare, fiind evident faptul că aceste fonograme, astfel cum au

fost nominalizate în lista respectivă, nu corespund definiției reținute.

Mai mult, instanța

trebuia să aibă în vedere însăși voința celor care au semnat Protocolul

referitor la Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau

executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor

publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele

de radiodifuziune și de televiziune și care au stabilit în mod expres că

regimul aplicabil metodologiei îi reprezintă gestiunea colectivă obligatorie,

astfel cum rezultă din mențiunea denumirii metodologiei "prin gestiune

colectivă obligatorie".

Părțile din comisia

de negociere a metodologiei au convenit aplicarea gestiunii colective

obligatorii pentru colectarea remunerației echitabile, în ciuda faptului că

art. 123

1

alin. (1) lit. f) face referire la noțiunea de

"fonograme de comerț", având în vedere, pe de-o parte, faptul că

această noțiune nu are nicio corespondență în legislația comunitară, spre

deosebire de noțiunea de "fonograme publicate în scop comercial" ce

este definită conform art. 15 alin. (4) din Tratatul OMPI și art. 12 din

Convenția de la Roma, faptul că doar celei din urmă noțiuni se atribuie dreptul

la remunerație echitabilă la nivel comunitar, aceste dispoziții comunitare

având corespondență în legea internă prin art. 106

5

și art. art. 105

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Nu în ultimul rând,

rațiunea elaborării metodologiei derivă din modul de utilizare al fonogramelor

muzicale, libertatea radiodifuzorului de a utiliza orice astfel de fonograme

(conform art. 112

1

din lege), este imposibilă autorizarea

individuală a dreptului de radiodifuzare a fonogramelor.

De altfel, însăși

metodologia aplicabilă (Decizia ORDA nr. 104/2005) stabilește limitele

întinderii sale, menționându-se expres la art. 6 că "în cazul utilizării

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în

spoturi de publicitate, în spoturi de promovare a unui post de radio, de

televiziune ori a unui distribuitor de servicii de programe prin cablu, în

generice de emisiuni sau în rubrici proprii ale acestora, producătorul

spoturilor, respectiv realizatorul emisiunii sau al rubricii proprii, are

obligația de a obține acordul expres al producătorului de fonograme, care va fi

comunicat în cel mult două zile de la comunicare". Or, din interpretarea

acestor dispoziții, se poate constata că părțile Protocolului au atribuit

aceleiași noțiuni (de "fonograme publicate în scop comercial") atât

fonogramele muzicale (identificate de practică judiciară ca fiind fonograme de

comerț), cât și cele care sunt utilizate în cadrul spoturilor publicitare, însă

pentru acestea din urmă, au prevăzut o gestiune individuală a producătorului de

fonograme, fiind excluse de la obiectul remunerației/licenței neexclusive, dată

fiind posibilitatea acestuia de a-și gestiona individual drepturile.

În aceste condiții,

instanța de apel nu poate reține că însăși reclamanta a solicitat remunerația

pentru fonograme publicate în scop comercial, câtă vreme, în interpretarea metodologiei,

ambele semnificații prevăzute de lege (fonograma de comerț și fonograma

publicată în scop comercial) sunt cuprinse în aceeași noțiune, respectiv

"fonograme publicate în scop comercial", utilizată în metodologie,

astfel cum există și la nivelul legislației comunitare.

De asemenea, sunt

eronate aprecierile instanței cu privire la natura juridică a fonogramelor

utilizate de pârâtă, implicit și cele cu privire la gestiunea facultativă

reținută în cauză, în condițiile în care se întemeiază pe ipoteza că doar

"fonogramele publicate în scop comercial" sunt "cele care sunt

producătoare de venituri pentru posturile de radiodifuziune". Această

ipoteză este falsă, deoarece și fonogramele muzicale, folosite de pârâtă

"în scop gratuit și pentru promovarea artiștilor interpreți" sunt

generatoare de venituri, întrucât sunt utilizate în cadrul programelor de radio

cu scopul asigurării unei audiențe. Publicul ascultător nu consumă numai

reclame la radio, ci și muzică, fără de care nu s-ar vinde spațiul de publicitate.

Or, cu cât audiența este mai mare, cu atât și sumele încasate din publicitate

sunt mai mari, astfel că veniturile pârâtei nu sunt ocazionate numai de

radiodifuzarea spoturilor publicitare contra cost, ci de însăși activitatea de

radiodifuziune care include și programele radiodifuzate, implicit fonograme

utilizate în cadrul acestora și audienta lor.

Faptul că raportul de

expertiză contabilă a evidențiat veniturile pârâtei din activitatea de

radiodifuziune nu poate fi interpretat în sensul că doar fonogramele utilizate

în cadrul spoturilor publicitare au generat aceste venituri.

Recurenta a susținut

că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile comunitare, respectiv

art. 4 alin. (4) și (3) și art. 8 alin. (1) și (2) din Directiva 92/100/CE,

respectiv art. 3 alin. (1) și (2) din Directiva 2001/29/CE, totodată, a făcut o

apreciere greșită asupra concordanței dispozițiilor legii interne cu cele

comunitare, dar și cu cele ale art. 6 și 15 din Tratatul OMPI, ratificat de

România prin Legea nr. 76/2000.

Astfel, instanța de

apel a respins observațiile UPFR, motivând în raport de art. 4 alin. (4) din

Directiva 92/100/CE. Or, această normă privește exclusiv dreptul de autor de

împrumut, neavând incidență în cauză. Instanța, în calitate de judecător

național, avea îndatorirea de a analiza corespondența regimului juridic

național cu cel comunitar, să constate că legislația comunitară nu

reglementează sub nicio formă "fonograma de comerț" și că, pe de altă

parte, atribuie "fonogramei publicate în scop comercial" un regim

juridic ce prevede dreptul la remunerație ce se colectează prin intermediul

organismelor de gestiune colectivă.

La termenul de

judecată din 30 mai 2014, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității

recursului, întrucât criticile formulate vizează netemeinicia, și nu

legalitatea deciziei recurate, excepție reținută spre soluționare odată cu

recursul.

Analizând cu

prioritate excepția invocată, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.

Înalta Curte

apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate, că, într-adevăr, o

parte dintre critici, respectiv cele privind natura fonogramelor utilizate de

către pârâta din prezenta cauză, vizează temeinicia deciziei recurate, însă pot

fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. criticile referitoare la sarcina probei în materia remunerației

cuvenite producătorilor de fonograme din radiodifuzare și la mijloacele de

probă relevante în materie.

Neîncadrarea unora

dintre motivele de recurs în cazurile expres și limitativ descrise de art. 304

C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, în condițiile art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., deoarece atare sancțiune operează doar dacă niciuna dintre

critici nu poate fi analizat prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare sau

de modificare din art. 304, pentru a se considera că recursul este nemotivat.

Atât timp cât este

posibilă cercetarea legalității deciziei recurate în raport de unele dintre

criticile formulate, inadmisibilitatea celorlalte critici conduce doar la înlăturarea

lor din analiza instanței de recurs, fără ca recursul să fie nul, astfel încât

excepția cu acest obiect nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată

următoarele:

Prin decizia

recurată, a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a cererii

având ca obiect plata remunerației cuvenite producătorilor de fonograme

utilizate de către pârâtă în activitatea sa de radiodifuzare, în perioada martie

2005 - februarie 2008, în considerarea nedovedirii unui mandat de reprezentare

dat reclamantei de către titularii de drepturi.

S-a apreciat că, în

cauză, pârâta a utilizat fonograme publicate în scop comercial, astfel încât

sunt incidente prevederile art. 123

2

alin. (2) cu referire la art.

123

2

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fiind necesară dovada

mandatului acordat de către producătorii unor asemenea fonograme efectiv

utilizate de către pârâtă, nefiind aplicabile dispozițiile art. 123

1

alin. (2) cu referire la art. 123

1

alin. (1) lit. f) din lege,

referitoare la reprezentarea în cazul utilizării unor fonograme de comerț.

Aspectele privind

distincția teoretică între fonograme publicate în scop comercial și fonograme

de comerț și consecințele acesteia în planul reprezentării de către organismul

de gestiune colectivă a titularilor de drepturi pentru valorificarea dreptului

la remunerație echitabilă nu mai pot fi puse în discuție în acest cadru

procesual, deoarece au fost dezlegate prin Decizia de casare nr. 5.301 din 14

septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte într-un ciclu procesual anterior.

În acest context, în

mod corect, instanța de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a

pornit de la premisa că legiuitorul român a înțeles să facă distincție între

cele două categorii de fonograme, din moment ce a prevăzut consecințe diferite

în ceea ce privește reprezentarea intereselor titularilor de drepturi, în

funcție de natura gestiunii colective și de posibilitatea gestionării individuale

a drepturilor, respectiv obligatorie, în cazul fonogramelor de comerț și

facultativă, în cazul fonogramelor publicate în scop comercial.

Față de dezlegările

din decizia de casare, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante prin

care se tinde la repunerea în discuție a celor două noțiuni regăsite în

dispozițiile art. 123

1

și 123

2

din Legea nr. 8/1996,

pentru demonstrarea suprapunerii acestora într-un concept unic, acela al

fonogramelor publicate în scop comercial, singurul care ar putea fi acceptat

din perspectiva legislației internaționale și comunitare ratificate de România,

parte a dreptului intern. De asemenea, nu au temei nici susținerile referitoare

la obligația instanței de a analiza corespondența regimului juridic național cu

cel comunitar, cât timp nu era posibilă, față de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., reanalizarea chestiunilor de drept tranșate prin decizia de casare.

De altfel, se

observă, din conținutul motivelor de recurs, că argumentele recurentei pot

genera, cel mult, o dispută terminologică, și nu una la nivelul conținutului

conceptual.

Astfel, chiar prin

motivele de recurs se acceptă faptul că există o categorie de fonograme pentru

care este posibilă gestiunea individuală a titularului, respectiv a

producătorului de fonograme, fiind excluse de la obiectul licenței neexclusive,

anume cele utilizate în cadrul spoturilor publicitare, al spoturilor de

promovare a unui post de radio, de televiziune ori a unui distribuitor de

servicii. În acest sens, recurenta face trimitere la Protocolul între

organismele de gestiune colectivă și utilizatorii din activitatea de

radiodifuzare, publicat în M. Of. nr. 386/2005.

După cum s-a arătat,

utilitatea distincției între cele două categorii de fonograme este

identificarea regimului juridic al gestionării dreptului la remunerație pentru

utilizarea fonogramelor (cu consecințe diferite în planul reprezentării

titularilor asigurate prin organismul de gestiune colectivă).

Or, din moment ce

însăși recurenta admite posibilitatea gestiunii individuale pentru anumite

categorii de fonograme (implicit a incidenței unei gestiuni colective

facultative, și nu obligatorii), este relevant dacă, în cauză, pârâta a

utilizat fonograme supuse unei asemenea gestiuni, pentru a se stabili dacă

reclamanta, pentru promovarea prezentei acțiuni, avea sau nu nevoie de un

mandat special acordat de către titulari.

Drept urmare, sunt

lipsite de finalitate susținerile vizând demonstrarea inadecvării terminologiei

folosite în decizia recurată la legislația internațională și comunitară

ratificată de România, în sensul că prin termenul de "fonograme publicate

în scop comercial" nu s-ar putea înțelege doar fonogramele utilizate în

cadrul spoturilor publicitare sau de promovare, acestea din urmă fiind, în

realitate, o specie de fonograme publicate în scop comercial.

De altfel, eventuala

inadecvare (cât timp nu se pretinde că, în toate cazurile de utilizare a

fonogramelor, gestiunea este obligatoriu colectivă) este imputabilă chiar

legiuitorului, care folosește în Legea nr. 8/1996 noțiunea de "fonograme

publicate în scop comercial" în situațiile de gestiune colectivă

facultativă, în loc să o plaseze în art. 123

1

, la situațiile de

gestiune colectivă obligatorie, astfel cum ar rezulta din demonstrația

recurentei întemeiată pe instrumentele internaționale ratificate de România ori

cu efect direct. Conformarea terminologică s-ar putea realiza doar printr-o

modificare a Legii nr. 8/1996, nu prin însușirea termenilor din directive sau

din Legea nr. 206/2000 pentru ratificarea Tratatului O.M.P.I. privind

interpretările, execuțiile și fonogramele, renunțându-se la cei folosiți în

Legea nr. 8/1996.

În plus, în prezent,

termenii sunt folosiți în practica judiciară și arbitrală, după cum s-a arătat

chiar prin motivele de recurs (de exemplu, Hotărârea arbitrală din 22

septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind

remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de

fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a

reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 668 din 30 septembrie 2010, astfel cum a fost

modificată prin Decizia civilă nr. 153A din 12 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală).

Așadar, relevantă în

cauză este exclusiv împrejurarea naturii gestiunii colective, în funcție de

tipul fonogramelor utilizate de către pârâtă în activitatea de radiodifuzare,

în perioada 2005 - 2008.

Pretențiile reclamantei

din cauză sunt legate de utilizarea de fonograme supuse gestiunii colective

obligatorii (ceea ce art. 123

1

denumește "fonograme de

comerț"), iar instanța de apel a ajuns la concluzia că pârâta a utilizat

fonograme publicate în scop comercial, supuse gestiunii colective facultative.

În acest context,

criticile recurentei pe acest aspect urmează a fi analizate prin prisma modului

de aplicare a legii de către instanța de apel, nu și a cazului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât susținerile astfel

întemeiate în drept nu vizează interpretarea greșită a cauzei cererii de

chemare în judecată, respectiv a fundamentului dreptului dedus judecății, ci

situația de fapt stabilită de către instanță.

Or, constatarea

instanței de apel privind utilizarea exclusiv de fonograme publicate în scop

comercial, în înțelesul, acceptat și de către recurentă, de "fonograme

utilizate în cadrul spoturilor publicitare, al spoturilor de promovare a unui

post de radio, de televiziune ori a unui distribuitor de servicii" nu

poate fi cenzurată de către această instanță de recurs, deoarece vizează

situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, respectiv

temeinicia deciziei, a cărei cercetare excede atribuțiilor instanței de control

judiciar.

Urmează a fi, însă,

verificate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținerile recurentei referitoare la sarcina probei în materia remunerației

cuvenite producătorilor de fonograme din radiodifuzare și la mijloacele de

probă relevante în materie.

Recurenta a pretins

că sarcina probei în ce privește lista fonogramelor radiodifuzate de pârâtă

revine pârâtei, potrivit Metodologiei aplicabile (publicată în baza Deciziei

ORDA nr. 104/2005), iar instanța de apel, prin aprecierea că UPFR este cea care

trebuie să facă dovada utilizării repertoriului și a faptului că înregistrările

difuzate de pârâtă sunt fonograme în sensul legii, ar fi răsturnat sarcina

probei cu privire la lista fonogramelor utilizate de pârâtă, nesocotind

dispozițiile metodologiei.

Aceste susțineri sunt

nefondate.

În cauză, nu a fost

emisă o autorizație sub formă de licență neexclusivă, astfel încât revenea

organismului de gestiune colectivă sarcina probării difuzării de către pârâtă,

în perioada 2005 - 2008, de fonograme din categoria celor pentru care s-ar fi

impus obținerea unei asemenea autorizații, cât timp a afirmat acest fapt în

prezentul proces, fiind pe deplin aplicabilă regula prevăzută de art. 1169 C.

civ.

Contrar susținerilor

recurentei, Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau

executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor

publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organisme de

radiodifuziune și de televiziune, publicată în M. Of. nr. 386/2005 în baza

Deciziei ORDA nr. 104/2005, nu conține vreo derogare expresă sau tacită de la

norma de drept comun în materia sarcinii probei în proces.

Potrivit pct. 6 din

Metodologie, utilizatorii au obligația de a comunica organismelor de gestiune

colectivă un raport privind utilizarea fonogramelor, cuprinzând lista

fonogramelor radiodifuzate (cu elementele indicate în metodologie), precum și

baza de calcul stabilită potrivit pct. 4, listă ce constituie baza de

repartizare a remunerațiilor încasate de organismele de gestiune colectivă a

drepturilor conexe (inclusiv aparținând producătorilor de fonograme).

Așadar, lista

fonogramelor radiodifuzate (denumită "playlist" în cererea de chemare

în judecată) servește, alături de baza de calcul, exclusiv repartizării către

titularii drepturilor de autor a remunerațiilor încasate de organismele de

gestiune colectivă, nu și emiterii autorizației sub formă de licență

neexclusivă. Aceasta se acordă, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data cererii de chemare în

judecată - 7 martie 2008), înainte de utilizarea repertoriului protejat, la

cererea utilizatorilor.

Ca atare, Metodologia

nu prevede vreo obligație a utilizatorilor înainte de emiterea autorizației, ci

doar pe aceea depunerii trimestriale a fonogramelor radiodifuzate, după

emiterea autorizației.

Atunci când

organismul de gestiune colectivă sesizează instanța de judecată în vederea

plății remunerației, pentru motivul că aceasta fie nu a fost achitată de bunăvoie,

fie nu a putut fi calculată în lipsa raportului, este, în mod evident, necesară

depunerea la dosar a listei fonogramelor radiodifuzate, ca mijloc de probă ce

se administrează în vederea cuantificării remunerației, însă și pentru

determinarea tipului de fonograme difuzate, pentru dovedirea calității de

reprezentant a organismului de gestiune colectivă (în funcție de natura

gestiunii colective, obligatorie sau facultativă).

Faptul că playlist-ul

se află în posesia pârâtului, în calitate de utilizator, nu semnifică o

răsturnare a sarcinii probei în proces, în sensul că pârâtul trebuie să

dovedească natura fonogramelor radiodifuzate, cât timp reclamantul este cel

care trebuie să probeze calitatea de reprezentant al titularilor drepturilor

conexe, conform art. 1169 C. civ., implicit natura fonogramelor radiodifuzate

de către utilizator.

În conformitate cu

art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația procesuală de a-și proba

pretențiile și apărările, inclusiv prin administrarea probei cu înscrisuri

aflate în deținerea părții adverse.

În acest sens, este

relevantă trimiterea pe care prima instanță a făcut-o în cauză la procedura

asigurării de dovezi, la îndemâna reclamantei. De asemenea, nu pot fi ignorate

prevederile art. 174 C. proc. civ., din care rezultă că, "dacă partea

refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deținerii sau

existenței înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau

l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, nu-l înfățișează

la cererea instanței, aceasta va putea socoti ca dovedite pretențiile părții

care a cerut înfățișarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris."

În cauză, instanța de

apel, în ciclul procesual anterior, la termenul din 7 mai 2010, a pus în vedere

pârâtei să depună la dosar lista fonogramelor utilizate în perioada 2005 -

2008, iar la termenul de judecată următor, cel din 4 iunie 2010, s-au consemnat

susținerile apărătorului pârâtei în sensul că nu poate depune la dosar playlist

pentru întreaga perioadă, deoarece datele nu sunt stocate.

Așadar, nu a fost

vorba despre un refuz de depunere la dosar a înscrisurilor solicitate, pentru a

se considera ca dovedite pretențiile reclamantului cu privire la cuprinsul

acelor înscrisuri, în aplicarea art. 174 C. proc. civ., apărătorul pârâtei

relevând o imposibilitate obiectivă de înfățișare a înscrisurilor.

Prin Decizia nr. 67

din 9 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, pronunțată în cauză în

ciclul procesual anterior, a fost respins capătul de cerere din acțiunea

introductivă privind obligarea pârâtei la predarea playlist-ului cu fonogramele

utilizate în programele radio, ca rămas fără obiect. În considerentele

deciziei, această dispoziție a fost motivată prin faptul că expertul desemnat

în cauză a stabilit remunerația pe baza actelor puse la dispoziție de către

ambele părți, deci luând în considerare și playlist-ul de fonograme utilizate.

Dispoziția de

respingere a acestui capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat,

deoarece reclamanta nu a declarat recurs, astfel încât Decizia de casare nr.

5.301 din 14 septembrie 2012 a Înaltei Curți nu a vizat respectiva dispoziție a

instanței de apel din decizia casată.

Ca atare,

considerentele din Decizia nr. 67 din 9 iunie 2011 referitoare la calcularea remunerației

de către expert nu pot fi cenzurate în prezenta cauză, deoarece au intrat în

puterea lucrului judecat împreună cu dispoziția de respingere a cererii privind

obligarea pârâtei la predarea playlist-ului cu fonogramele utilizate.

Sunt nefondate, în

aceste condiții, susținerile recurentei referitoare la sarcina probei, dar și

la neprezentarea playlist-ului de către pârâtă, în condițiile în care, după cum

s-a arătat, s-a constatat că acesta a fost avut în vedere de către expert, iar

această apreciere a instanței de apel din ciclul procesual anterior nu poate fi

cenzurată de către această instanță de recurs.

De altfel, aceste

susțineri sunt contradictorii cu pretenția aceleiași recurente de a se

valorifica raportul de expertiză întocmit în ciclul procesual anterior, raport

ce a fost avut în vedere prin decizia recurată în cauză tocmai pentru

respingerea pretențiilor reclamantei, dată fiind natura fonogramelor utilizate,

stabilită, în condițiile arătate anterior, pe baza playlist-ului luat în

considerare de către expert.

Urmează a fi

înlăturate și susținerile referitoare la aprecierile instanței de apel asupra

fonogramelor din repertoriul gestionat de către reclamantă, deoarece lista

depusă de către reclamantă reflectă existența fonogramelor de comerț (fonograme

muzicale) în repertoriul protejat, fiind, așadar, nerelevantă din perspectiva

obiectul probațiunii în cauză, anume difuzarea de către pârâtă a unor asemenea

fonograme în perioada 2005-2008. Este neîndoielnic faptul că pârâta a utilizat

fonograme de comerț din repertoriul protejat, însă în anul 2010, însă pentru

perioada din cauză, 2005 - 2008, nu s-a dovedit, astfel cum au apreciat ambele

instanțe de fond, decât folosirea de fonograme publi