ÎCCJ, decizie (scj.ro #114103)

Acțiune în anularea unor dispoziții a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată printr-o Decizie a O.R.D.A. în Monitorul Oficial al României. Inadmisibilitatea cererii formulată pe calea dreptului comun.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe.

Index alfabetic :

remunerație

- radiodifuzor

- inadmisibilitate

Legea nr. 9/1996, art. 131, art. 131

1

- art. 131

4

Cererea prin care se solicită anularea unor dispoziții din Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată printr-o Decizie a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor în Monitorul Oficial al României, precum și înlocuirea acestora cu alte dispoziții care să reflecte stabilirea unui nivel al remunerațiilor unice echitabile datorate de radiodifuzori prin metode de calcul care să respecte regulile europene de concurență și să nu creeze un dezavantaj concurențial radiodifuzorilor mici și mijlocii, este inadmisibilă, având în vedere că această Metodologie este elaborată potrivit unei proceduri legale prevăzute de Legea nr. 8/1996.

Ca atare, posibilitatea unui radiodifuzor mic de a-și promova interesele și de a-și exprima poziția în

derularea negocierilor ce urmăresc finalitatea adoptării metodologiei în acest domeniu (remunerația echitabilă

datorată de utilizatori producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora) este subordonată de lege exercitării dreptului său de asociere ori de mandatare a unei structuri asociative în domeniul său de activitate (utilizator de fonograme), care să îi susțină punctul de vedere în cadrul procedurilor de adoptare a metodologiei care, după publicare [fie în condițiile art. 131

2

alin. (8), fie ale art. 131

2

alin. (9) din Legea nr. 8/1996], îi va fi opozabilă chiar dacă nu a participat nici direct, nici indirect la elaborarea ei. O atare modalitate de exercitare a unui drept (prin reprezentare) reprezintă o opțiune legislativă care are o evidentă rațiune în simplificarea procedurii de adoptare a metodologiilor aplicabile, părțile implicate nepromovându-și drepturi individuale, ci drepturi ale categoriei din care fac parte (pe de o parte, titulari de drepturi conexe – producători de fonograme, în acest caz, și utilizatorii acestor fonograme, pe de altă parte), astfel că pozițiile individuale pot fi exprimate numai mediat și doar dacă acestea sunt însușite de structurile asociative participante în mod direct la negociere.

Această

modalitatea de exercitare a drepturilor celor interesați pentru a-și exprima poziția privind obiectul metodologiilor (cuantumul remunerației unice echitabile datorate în calitate de utilizator de fonograme și modalitatea de stabilire a acestor remunerații), echivalează cu o cale concretă și efectivă de a participa la cenzurarea ori combaterea poziției părții adverse – producătorii de fonograme, reprezentați, la rândul lor, în procesul de negociere, prin organismele de gestiune colectivă a drepturilor lor – art. 131 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, exigență necesară din perspectiva dreptului de acces la o instanță decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție; or, aceasta exclude posibilitatea de a se recurge la o cerere în justiție pe calea dreptului comun, un atare demers fiind inadmisibil, întrucât eludează dispozițiile legii speciale prin care relațiile sociale în această materie sunt organizate și disciplinate în modalitatea descrisă; așadar, dreptul de acces la instanță, în acest caz, nu este unul direct și individual, ci mediat, prin intermediul structurilor asociative în domeniul de activitate al părții reclamante.

Secția I civilă, decizia nr. 713 din 28 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 02.11.2011, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL, să se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat UPFR, constând în remunerația unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, începând cu data de 01.10.2010 și până în prezent, actualizată cu rata inflației, precum și penalitățile de întârziere aferente (în cuantum de 0,1% din sumele neachitate la termen, pe zi de întârziere), începând cu data de 01.10.2010 și până în prezent; obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial, sub sancțiunea plății unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere, potrivit prevederilor art. 580

3

alin. (1) C.pr.civ., predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate, începând cu data începerii emisiei și până în prezent, necesare în vederea repartiției remunerațiilor colectate de reclamantă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, coroborate cu cele ale art. 123

1

alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a), lit. e) si lit. h), art. 139 alin. (1) si (2), art. 139

2

lit. d), art. 140 alin. (1) lit. d) din același act normativ, cele ale Deciziei ORDA nr. 284/2010, ale Deciziei ORDA nr. 216/2011, ale Deciziei ORDA nr. 115/2006, precum si pe cele ale art. 1349 C. civ.

Prin cererea reconvențională înregistrată la data de 05.03.2012, pârâta-reclamantă SC T. SRL a solicitat :

1- să se constate nulitatea absolută a pct.1 teza II si III din Decizia ORDA nr. 216/2011 și să se dispună obligarea reclamantei UPFR să folosească în Metodologii și în relațiile cu pârâta SC T. SRL doar prevederile art.15 alin.(4) din Tratatul OMPI;

2- să se constate nulitatea absolută a prevederilor pct. 2, pct. 3 teza I și pct. 4 teza I din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011 referitoare la fonogramele de comerț pentru că, pe de o parte, nu au fost promovate prin Decizia ORDA nr. 200/2010 și, pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 nu prevede modul de stabilire a metodelor de calcul a remunerațiilor pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și să se dispună obligarea reclamantei UPFR să nu folosească „reglementările” privind „fonogramele de comerț”, publicate prin Decizia ORDA nr. 216/2011 în relațiile cu pârâta SC T. SRL;

3- să se constate că reclamanta nu are dreptul patrimonial de a autoriza sau de a interzice

radiodifuzarea fonogramelor pentru care producătorii de fonograme beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație echitabilă obligatorie și să se dispună obligarea reclamantei să înceteze aceste practici abuzive în relațiile cu ceilalți radiodifuzori, în special, în relațiile cu pârâta ;

4 - să se constate nulitatea absolută a metodelor de calcul a remunerațiilor propuse de UPFR și CREDIDAM (promovate prin Decizia ORDA nr. 200/2010) din cauza faptului că metodele de calcul promovate nu au fost aprobate de adunarea generală a membrilor UPFR și CREDIDAM, așa cum imperativ cere art.134 alin.(2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, să se constate încălcarea art. 140 alin. (1) lit. h) din Legea 8/1996 de către reclamanta UPFR, sa se dispună sancționarea reclamantei pentru încălcarea art.140 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 și să se dispună obligarea reclamantei să solicite pârâtei SC T. SRL doar remunerații calculate după metode aprobate în adunările generale ale membrilor UPFR și CREDIDAM.

5 - să se constate că statutul reclamantei UPFR nu conține reguli și metode de calcul a remunerațiilor, așa cum prevede art.127 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, să se dispună anularea Avizului de funcționare emis de ORDA, întrucât a fost emis fără ca statutul reclamantei să respecte art.126 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 și să se constate nulitatea absolută a regulilor și metodelor de calcul a remunerațiilor promovate prin decizii ORDA, dar necuprinse în statutul UPFR;

6 - să se constate că Metodologiile negociate sau stabilite conform prevederilor alin. (l)-(9) art. 131

2

din Legea nr. 8/1996 nu sunt opozabile radiodifuzorilor care, la data declanșării procedurii de negociere a Metodologiilor, aveau încheiate contracte de licență neexclusivă cu organismele de gestiune colectivă în baza altor Metodologii;

7- să se constate ca „metoda remunerației minime” și metoda „criteriul ponderii graduale pe trei nivele a muzicii în programe”, folosite la pct. 6, respectiv teza I pct. 4 din Decizia ORDA nr. 216/2011 la calcularea remunerațiilor, încalcă art. 131

1

alin. (l) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, să se constate nulitatea absolută a celor două metode de mai sus, stabilite de reclamantă, și să se dispună obligarea reclamantei UPFR să nu folosească metode de calcul a remunerațiilor contrare art. 131

1

din Legea nr. 8/1996 atunci când solicită pârâtei SC T. SRL remunerații pentru radiodifuzarea fonogramelor;

8 - să se constate că prevederile art. 131 alin.(2) si alin.(3) din Legea nr. 8/1996 sunt contrare art. 106 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și să se dispună obligarea reclamantei UPFR să nu folosească în relațiile cu pârâta SC T. SRL metodele de calcul a remunerațiilor rezultate în urma unor negocieri ilegale din punctul de vedere al legilor antitrust;

9 - să se constate că reclamanta UPFR (CREDIDAM) nu deține dreptul real de a stabili metode de calcul a remunerațiilor, să se constate nulitatea absolută a Metodologiei propuse de reclamanta UPFR și CREDIDAM, să se constate nulitatea absolută a Deciziei ORDA nr. 200/2010 care a promovat metodologia propusă de UPFR și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a actelor juridice subsecvente Deciziei ORDA nr. 200/2010, respectiv actele juridice care publică „metodologii privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune” ce au avut ca punct de plecare decizia ORDA nr. 200/2010.

10 - să se constate nulitatea absolută a acordurilor și a practicilor concertate dintre UPFR și CREDIDAM concretizate, pe de o parte, prin elaborarea în comun a unei metode de calcul a remunerațiilor contrară prevederilor legale, dar promovată prin Decizia ORDA nr. 200/2010, și, pe de altă parte, prin eliminarea ADPFR de la elaborarea și negocierea metodelor; aceste acorduri și practici concertate au ca obiect sau ca efect împiedicarea concurenței prin stabilirea de prețuri (remunerații) inechitabile și prin aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții inegale pentru prestații echivalente, creând astfel radiodifuzorilor mici un dezavantaj concurențial.

11 - să se constate, în sensul legilor antitrust, nulitatea absolută a metodei de calcul a remunerațiilor propusă de reclamanta UPFR împreună cu CREDIDAM, promovată spre negociere  prin Decizia ORDA nr. 200/2010, publicată definitiv prin Decizia ORDA nr. 216/2011, invocată de reclamanta UPFR în acțiunea principală;

12 - să se constate ca metodologia propusă de UPFR și CREDIDAM, precum și variantele finale publicate de ORDA prin deciziile nr. 284/2010 și nr. 216/2011, conțin, contrar Legii nr. 8/1996, prevederi ce nu au nicio legătură cu stabilirea remunerațiilor și să se dispună eliminarea acestora din Metodologii.

13 - să se dispună obligarea reclamantei UPFR : 1. să returneze sumele încasate in plus, începând cu 10.03.2009, de la pârâta SC T. SRL și să emită facturi pentru sumele încasate începând cu 1.10.2010 ; 2. să demonstreze că toate fonogramele publicate în scop comercial radiodifuzate în ultimii trei ani de pârâta SC T. SRL fac parte din repertoriul gestionat colectiv de reclamanta UPFR, întrucât remunerațiile reținute de reclamantă arata că toate fonogramele radiodifuzate de pârâtă fac parte din repertoriile gestionate colectiv de

UPFR.

14 - să se constate, în temeiul art. 1247, art. 1248, art. 1250, art. 1253 si art. 1255 din Codul civil, nulitatea absolută parțială a metodologiilor publicate prin Deciziile ORDA nr. 284/2010 și nr. 216/2011 (întrucât Curtea Constituțională consideră Metodologiile contracte - cadru între părți, contract care este legea părților).

15 - să se dispună intrarea în legalitate privind stabilirea remunerațiilor, prin aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 21/1996.

Prin întâmpinare, pârâta-reclamantă SC T. SRL a invocat excepția de necompetenței teritoriale a Tribunalului București, respinsă prin încheierea pronunțată la data de 22.05.2012.

La termenul de judecată din data de 22.05.2012, reclamanta-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

Prin sentința civilă nr.1189 din 05.06.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă SC T. SRL, cu excepția pct. 13 -1.

A fost respinsă ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC T. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă UPFR și s-a disjuns soluționarea acțiunii principale și a cererii reconvenționale, în cazul cererii reconvenționale, exclusiv în privința pct. 13 - 1, cu formarea unui nou dosar.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă, instanța a reținut următoarele:

Obiectul cererii reconvenționale vizează dispozițiile Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011, publicată în M.Of. nr. 270 din 05.07.2011.  Această metodologie a format obiectul negocierilor între părți, fiind opozabilă pârâtei reclamante, potrivit prevederilor art. 131

2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996.

Tribunalul a reținut că înțelegerea părților cu privire la Metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, se publică în Monitorul Oficial pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al ORDA, cu consecința opozabilității metodologiilor astfel publicate față de toți utilizatorii din domeniul pentru care s-a negociat.

Pe de altă parte, prin dispozițiile actului normativ de referință este instituită obligativitatea unei proceduri speciale de atacare a Metodologiei, procedură ce implică parcurgerea unor etape alternative.  Într-o primă etapă, sunt inițiate noi proceduri de negociere, conform art. 131

3

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, după trei ani de la data publicării metodologiei în forma definitivă în Monitorul Oficial, iar în etapa care urmează, cea judiciară, se desfășoară arbitrajul reglementat de lege, conform art. 131

2

alin. (3)-(8) din aceeași lege. Hotărârea arbitrală se publică în Monitorul Oficial, fiind susceptibilă de apel, conform art. 131

2

alin. (9) din lege, cale de atac care este în competența Curții de Apel București. Hotărârea arbitrală este executorie de drept până la pronunțarea soluției cu privire la menținerea sau modificarea metodologiilor, iar soluția Curții de Apel București este definitivă și irevocabilă,  publicându-se în Monitorul Oficial prin decizia directorului general al ORDA.

În aceste circumstanțe, tribunalul a apreciat că demersurile de desființare sau modificare a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011 s-au circumscris etapei judiciare, prin inițierea procedurii de arbitraj, precum și prin formularea căii de atac a apelului împotriva hotărârii arbitrale.

Urmare a deciziei nr. 153A din 12.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, procedura legală  de contestare a metodologiei a fost finalizată, neexistând posibilitatea reluării acesteia prin formularea unei cereri în fața instanței de drept comun în materia drepturilor de proprietate intelectuală.

Prin urmare, calea procedurală aleasă de către pârâta-reclamantă în scopul valorificării pretențiilor sale nu este deschisă, conducând la consecința respingerii cererii reconvenționale, cu excepția pct. 13 - 1, care are caracterul unei acțiuni în pretenții îndreptate împotriva reclamantei-pârâte.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantă-pârâtă din cererea reconvențională SC T. SRL, criticând-o ca netemeinică și nelegală, astfel că, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe cale de consecință, admiterea cererii reconvenționale și judecarea cererii reconvenționale odată cu cererea principală.

Apelanta a solicitat ca cererea reconvențională să fie admisă și să fie judecată de o instanță specializată în dreptul concurenței, deoarece anumite practici ale reclamantei UPFR (supuse judecății prin cererea reconvențională), care este simultan întreprindere și asociație de întreprinderi, în sensul normelor de concurență, față de întreprinderea pârâtă SC T. SRL restrâng, împiedică sau denaturează concurența între radiodifuzori prin folosirea în mod abuziv a poziției dominante deținute în fapt și în drept pe piața românească, impunând în acest mod pârâtei prețuri inechitabile și provocându-i majore dezavantaje concurențiale, prin aplicarea unor condiții inegale la prestații echivalente.

Apelanta a mai susținut prin motivele de apel  că în sensul dreptului comercial și al concurenței, Curtea Constituțională în deciziile nr.1061/2009 și nr. 553/2007 a stabilit că metodologiile ce conțin remunerațiile datorate de utilizatori au „natura unui contract-cadru între părți-legea părților”, respectiv că „dacă actul încheiat este faptă de comerț numai pentru una dintre părțile actului juridic, iar pentru cealaltă parte este act juridic civil, acesta va fi supus legilor comerciale, fără ca prin aceasta persoana pentru care actul nu este faptă de comerț să devină comerciant.”

În memoriul de apel, reclamanta pârâtă invocă multiple critici de nelegalitate și netemeinicie, susținute prin numeroase argumente, motivele de apel fiind completate la data de 22.01.2012, toate fiind analizate de instanța de apel prin decizia recurată.

Prin decizia civilă nr. 20/A din 06 februarie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul pârâtei-reclamante a fost respins ca nefondat, pentru motivele ce urmează.

Astfel, în ceea ce privește calificarea litigiului dedus judecății, instanța de apel a reținut că  apelanta reclamantă solicită în contradictoriu cu intimata pârâtă UPFR, anularea dispozițiilor Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011, publicată în M. Of. nr. 270 din 05.07.2011, și înlocuirea acestora cu alte dispoziții; având în vedere obiectul acțiunii, curtea de apel a apreciat că acesta conturează în plan procesual un raport juridic referitor la drepturile conexe celui de autor și, contrar susținerilor vădit nefondate ale apelantei, cauza dedusă judecății reprezintă un litigiu de proprietate intelectuală, ce atrage, potrivit prevederilor art.151 din Legea nr. 8/1996 raportate la art. 2 pct. 1 lit. e) C.pr.civ, competența Tribunalului București și, subsecvent, ca instanță de control judiciar, pe cea a Curții de Apel București, Secția a IX-a.

Mai mult, raportul juridic dedus judecății fiind cel dintre utilizatorul  fonogramelor publicate în scop comercial și organismul de gestiune colectivă a drepturilor producătorilor de fonograme, legat de executarea obligațiilor legale instituite de prevederile art.130 alin. (1) lit.b), c) și e) din Legea nr. 8/1996 modificată în sarcina producătorilor de fonograme, este un raport de proprietate intelectuală și nu unul între profesioniști în sensul legii, UPFR nefiind, după, cum susține apelantul o „întreprindere” în sensul vreunei norme de concurență, ci un organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe celui de autor.  Totodată, în condițiile în care pentru niciuna dintre persoanele juridice ce au negociat Metodologia a cărei anulare se cere, convenția nu are un caracter comercial ci de dreptul proprietății intelectuale, curtea de apel a apreciat ca fiind  lipsite de relevanță susținerile apelantei referitoare la natura comercială a cauzei, precum și cu privire la cele statuate prin deciziile Curții Constituționale nr.1061/2009 și nr. 553/2007.

Asupra fondului apelului, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. b), art. 131 art. 131

1

, art. 131

2

, art. 131

3

și art. 131

4

din Legea nr. 8/1996.

Prin aceste dispoziții legale cu caracter imperativ sunt stabilite condițiile în care este negociată Metodologia, determinarea și colectarea de la utilizatori a drepturilor de autor și a celor conexe, modul în care se constituie comisia de negociere, criteriile de negociere, modul de desfășurare a negocierii metodologiei, dar și, după cum a reținut și prima instanță, obligativitatea unei proceduri speciale de atacare a metodologiei ce implică parcurgerea unor etape alternative: posibilitatea contestării jurisdicționale a metodologiei în fața unei Comisii arbitrale, și posibilitatea ulterioară de a formula apel împotriva hotărârii arbitrale în fața Curții de Apel București,  care va pronunța o hotărâre definitivă și irevocabilă, ce se publică în Monitorul Oficial prin decizia directorului general al ORDA.

Totodată, potrivit prevederilor art.131

3

alin.(1) din Legea nr. 8/1996, există posibilitatea modificării Metodologiei sau a negocierii unei noi metodologii după trei ani de la data publicării vechii metodologii în formă definitivă în Monitorul Oficial, iar în etapa care urmează, etapă judiciară, se desfășoară arbitrajul reglementat de lege.

În acest sens, instanța de apel a reținut că prin Decizia ORDA  nr.  284 din 23.09.2010, s-a publicat în M.Of. nr. 668 din 30.09.2010, Hotărârea arbitrală din data de 22.09.2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, iar prin Decizia ORDA  nr. 216 din 24.06.2011, s-a publicat în M.Of. nr. 470 din 5.07.2011, Decizia civilă nr.153A din 12.05.2011 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală, prin care s-a stabilit forma finală a Metodologiei.

Curtea de apel a constatat că pe calea unei acțiuni de drept comun, apelanta a invocat în fața primei instanțe mai multe motive de nulitate a formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, ca urmare a încălcării, la negocierea și stabilirea lor în urma cenzurii exercitate  de către Comisia arbitrală și de către Curtea de Apel Secția a IX-a în faza apelului, a dispozițiilor Codului civil, ale unor prevederi ale Legii nr. 8/1996, ale Legii nr. 21/1996, republ., ale tratatelor ratificate de România și în special, a normelor de concurență prevăzute la art. 101, 102 si 106 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), dar și ale art. 15 alin.1 și 4 din Tratatul OMPI.

Prima instanță, în raport de împrejurarea că Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial a fost contestată prin inițierea procedurii de arbitraj, și ulterior, hotărârea arbitrală a fost cenzurată în apelul soluționat prin decizia nr. 153A din 12.05.2011 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a apreciat că procedura legală de contestare a fost finalizată, astfel că, la acest moment nu mai există posibilitatea reluării acesteia prin formularea unei cereri de drept comun în fața instanței specializate în litigii de  proprietate intelectuală.

În ce privește natura juridică a Metodologiei, instanța de apel a apreciat că aceasta are dubla natură a unei convenții  între părți dar și un caracter normativ, deoarece normează cuantumul drepturilor de autor sau a celor conexe datorate de utilizatori, iar ulterior cenzurării jurisdicționale a Comisiei de arbitraj și celei judiciare realizată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a, și publicării, Metodologia ce face obiectul cererii de anulare,  are și caracterul unui act jurisdicțional, pentru care legea, respectiv art.131

2

alin. (3) și urm. din Legea nr. 8/1996  prevede condițiile în care poate fi contestată; astfel, art.131

2

alin. (9) dispune că „soluția Curții de Apel București este definitivă și irevocabilă, … și se publică în Monitorul Oficial al României.”

Or, o hotărâre definitivă și irevocabilă nu este susceptibilă a fi atacată prin vreo cale de atac.

Totodată,  dat fiind caracterul normativ și jurisdicțional al Metodologiei a cărei anulare parțială s-a solicitat prin cererea reconvențională, după cum se reține și în decizia nr. 661/2005 a Curții Constituționale, aceasta nu poate fi atacată pe calea unei acțiuni de drept comun, după cum corect a apreciat și prima instanță.

În acest sens, curtea de apel a reținut că apelanta avea posibilitatea de a-și valorifica susținerile referitoare la încălcarea unor dispoziții legale (ale Codului civil, ale Legii nr. 8/1996, ale Legii nr. 21/1996, ale tratatelor ratificate de România și, în special, a normele de concurență prevăzute la art. 101, 102 și 106 din TFUE, precum și ale art.15 alin. 1 și 4 din Tratatul OMPI etc.) cu prilejul negocierii și stabilirii prin Metodologie a remunerației producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune a normele doar dacă era parte a negocierii, și solicita inițierea procedurii de arbitraj și/sau formula apel împotriva hotărârii arbitrale, iar nu prin formularea unei acțiuni de drept comun.

În consecință, a fost respins primul motiv de apel prin care s-a susținut că prima instanță ar fi îngrădit liberul acces la justiție al apelantei, deoarece instanța de apel a apreciat că dacă Metodologiile negociate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor cu utilizatorii pot fi contestate doar jurisdicțional, prin inițierea procedurii de arbitraj, iar hotărârea arbitrală poate fi cenzurată în justiție doar prin formularea căii de atac a apelului, nu constituie o încălcare din perspectiva prevederilor constituționale sau ale art. 6 din CEDO privind dreptul de acces la o instanță; astfel, respectarea exigențelor instituite de normele constituționale și convenționale nu presupune accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, și nici la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, sens în care se face referire la jurisprudența Curții Constituționale, dar și a instanței europene, în special cauza

Golder c. Regatului Unit

).

Au fost înlăturate ca nefondate și criticile apelantei privind pretinsa încălcare de prima instanță a prevederilor art. 148 alin.(2) din Constituția României, jurisprudența Curții Constituționale, art. 5 C.civ., ale art.106 alin. 1 din TFUE, ale Regulamentului CE nr. 1/2003, a jurisprudenței CJUE referitoare la normele anticoncurențiale sau ale art.135 alin. (2) din Constituție etc., prin aplicarea normei naționale și excluderea de la aplicare a normelor comunitare, având în vedere că tribunalul nu a statuat asupra fondului pretențiilor deduse judecății pe calea cererii reconvenționale, ci a pronunțat o soluție pe calea excepției de inadmisibilitate.

De asemenea, s-a reținut că nu au fost încălcate nici dispozițiile art.129 alin. (4) C.proc.pen. (aplicabile în procesele penale, iar nu celor civile), nici cele ale art. 216 alin. (6) din C.civ. (deoarece prima instanță nu a reținut că pretențiile apelantei ar fi prescrise) și nici cele ale art. 111 teza I C.pr.civ. (întrucât tribunalul nu a reținut inexistența interesului apelantei de a solicita constatarea dreptului său, ci inexistența căii procedurale de atacare a unei Metodologii stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă).

S-a apreciat a fi nefondată și critica referitoare la îngrădirea de către prima instanță a liberului acces la justiție susținută prin aceea că Legea nr. 8/1996, prin art.131 alin. (2) lit.(b), art. 131

2

alin. (l)-(9) și art. 131

3

alin. (l) nu i-ar permite apelantei (radiodifuzor mic), accesul la procedurile de negociere și de contestare a Metodologiei și nici nu ar oferi o soluție.

Astfel, deși este real că normele menționate prevăd că metodologiile se negociază în cadrul unei comisii de negociere constituite din reprezentanți ai principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcționează pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte și din câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de utilizatori, numit dintre acestea, și câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliți pe baza cifrei de afaceri și a cotei de piață a acestora în domeniu, cu condiția ca acestea să fie declarate la ORDA pe propria răspundere, precum și al societăților publice de radiodifuziune și de televiziune, după caz, pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că nu este mai puțin adevărat că apelanta avea posibilitatea de a participa la negociere, și ulterior la arbitraj și, consecutiv, la cenzurarea judiciară a metodologiei, constituind ori afiliindu-se la o asociație a utilizatorilor, în condițiile în care asocierea, cu respectarea legii, este liberă, ori chiar putea acorda un mandat unei asemenea structuri.

În ceea ce privește susținerile apelantei cum că prima instanță pentru a respecta art.129 alin. (5) C.pr.civ. ar fi trebuit să asocieze unor clauze abuzive stipularea în Metodologie, în numele dreptului la o remunerație „unică și echitabilă”, recunoscut producătorilor de fonograme, și acestea au fost găsite ca vădit nefondate, norma invocată stabilește obligația pentru instanță de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, prin îndrumări date părților de a-și completa/preciza acțiunea și prin ordonarea  completării  probelor, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât cererea apelantei este inadmisibilă.

Nefondat s-a constatat și a fi și motivul de apel referitor la pretinsa încălcare prin  decizia civilă nr. l53A/2011 a Curții de Apel București  a puterii lucrului judecat a deciziilor civile nr. 23A/2007 și nr. 271A/2007 ale aceleiași instanțe, deoarece pe de-o parte, decizia civilă nr. 153A/2011, fiind irevocabilă, nu poate fi cenzurată printr-o acțiune de drept comun prin care se invocă acest pretins motiv de nelegalitate, iar pe de altă parte, nu se verifică încălcarea puterii de lucru judecat câtă vreme prin decizia civilă nr. 23A/2007 s-a stabilit forma finală a Metodologiei anterior negociate celei de față în condițiile art.131

3

din Legea nr. 8/1996, iar prin decizia civilă nr. 271A/2007 a aceleiași instanțe, s-a stabilit forma finală a Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune, incluzând însă fonogramele de comerț, deci, având un alt obiect de reglementare.

În ceea ce privește cererea apelantei de sesizare a CJUE și a Consiliului Concurenței, instanța de apel a constatat că apelanta a solicitat verificarea de către instanța de la Luxembourg a conformității legislației naționale, respectiv a prevederilor art. 130-131

4

din Legea nr. 8/1996  cu prevederile art. 101, 102, 106 alin.1 din TFUE, însă, potrivit dispozițiilor art. 267 din TFUE „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. (...)”

Or, prin apel, apelanta a atacat sentința tribunalului prin care cererea de anulare a Metodologiei a cărei formă finală a fost stabilită printr-o decizie judecătorească irevocabilă, s-a respins ca inadmisibilă, astfel că, în acest cadru procesual, instanța de control judiciar este abilitată să verifice doar dacă prima instanță a statuat corect asupra îndeplinirii condițiilor speciale de admisibilitate a acțiunii, neputându-se realiza o analiză pe fondul litigiului existent între părți.

În cauza

CILFIT

,  CJUE a stabilit că „.. art. 177 nu constituie o cale de recurs deschisă părților într-un litigiu pendinte în fața unui judecător național. Prin urmare nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul pune o interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanța respectivă să fie obligată să considere că este vorba de chestiunea ridicată în sensul art. 177….rezultă din raportul dintre alin. (2) și (3) din art.177 că organele jurisdicționale de drept intern avute în vedere de alin. (3) beneficiază de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte organe jurisdicționale de drept intern în ceea ce privește evaluarea necesității pronunțării unei decizii de interpretare de drept comunitar pentru a le permite pronunțarea deciziei lor. Prin aceasta, organele de jurisdicție respective nu sunt obligate să trimită o cerere de interpretare a dreptului comunitar ridicată în fața lor dacă respectiva chestiune nu este pertinentă, adică în cazul în care răspunsul la întrebarea respectivă, indiferent care ar fi el, nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului”.

Curtea de apel a reținut că în cadrul aprecierii legalității statuării de către prima instanță a  admisibilității cererii, nu poate fi analizat fondul cauzei, astfel că, instanța de control judiciar nu se pronunță asupra legalității și temeiniciei Metodologiei atacate; prin urmare, s-a apreciat că sesizarea Curții Justiție a Uniunii Europene nu se justifică, întrucât răspunsul la o eventuală întrebare preliminară cu privire la interpretarea/aplicarea normelor de drept comunitar invocate de către reclamantă, nu ar avea nicio influență asupra soluționării prezentei cauze.

Pe de altă parte, CJUE în cauza

Costa c. ENEL

a statuat: „Curtea nu poate, în temeiul acestei dispoziții, nici să aplice Tratatul la un caz particular, nici să decidă cu privire la validitatea unei prevederi de drept intern cu Tratatul, așa cum ar putea să o facă în baza art. 169.”

Față de considerentele expuse, instanța a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Europene de Justiție.

De asemenea, instanța de apel a apreciat neîntemeiată și cererea aceleiași apelante de sesizare a Consiliului Concurenței în temeiul art. 29 lit. f) din Legea nr. 21/1996, în condițiile în care potrivit acestui text „Consiliul Concurenței va comunica punctul său de vedere asupra oricărui aspect în domeniul politicii concurențiale, la cererea….f) instanțelor judecătorești și parchetelor”; or, în cauză acest aspect nu are relevanță, deoarece obiectul apelului îl constituie măsura respingerii cererii ca inadmisibilă a cererii reconvenționale,  iar nu aspecte de fond privind aplicarea politicilor de concurență.

În consecință, apelul pârâtei-reclamante a fost respins ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C.pr.civ.

Împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În preambulul memoriului de recurs, recurenta realizează o descriere a raporturilor dintre posturile de radio mici, posturile de radio mari, organismele de gestiune colectivă și regulile europene de concurență.

S-a arătat de către recurentă că prin formularea cererii reconvenționale, respinsă ca inadmisibilă, nu a pus în discuție și nu a contestat dreptul organismelor de gestiune colectivă la o remunerație unică și echitabilă, ci a contestat metoda de stabilire a remunerației, prin raportarea acesteia la regulile europene de concurență.

Pe de o parte, plecând  de la considerentul că nu exista nicio dispoziție de drept pozitiv care limitează în mod expres aplicabilitatea dreptului concurenței în materia drepturilor de autor, ci dimpotrivă, potrivit considerentelor (1) și (17) din Directiva 2001/29/CE de armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor și drepturile conexe  „este necesară instituirea unui sistem care să asigure că, pe piața internă, concurența nu este denaturată și care să asigure atingerea de către societățile de gestiune colectivă a unui nivel ridicat de raționalizare și transparență privind respectarea regulilor de concurență” și, pe de altă parte, de la considerentul ca legislația europeană și națională garantează numai un drept la o remunerație echitabilă și unică nu și metodele de calcul ale acesteia, recurenta învederează că prin cererea reconvențională a solicitat un control cadru al metodelor de calcul al remunerației prevăzute în Metodologiile invocate de intimată prin acțiunea principală, care să se realizeze din perspectiva respectării regulilor de  concurență prevăzute la art.101 și 102 TFUE, așa cum au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin considerentele și dispozitivul hotărârii pronunțate în cauza

C-52/07

, precum și pentru asigurarea efectului deplin și direct al regulilor de concurență prin constatarea și sancționarea cu nulitatea absolută a metodelor de calcul al remunerației care contravin acestor reguli.

Ambele instanțe de fond au constatat a fi inadmisibilă cererea reconvențională prin care recurenta a solicitat protejarea drepturilor sale subiective create de regulile europene de concurență considerând că „procedura legală de contestare a Metodologiei a fost finalizată”, întrucât „demersurile de desființare sau modificare a metodologiilor s-au circumscris etapei judiciare” prevăzuta de art. 131

2

din Legea nr. 8/1996, „neexistând posibilitatea reluării acesteia prin formularea unei cereri în fata instanței de drept comun.”

Pe de altă parte, instanța de apel, considerând că „UPFR nu este o întreprindere în sensul vreunei norme de concurență”, a reținut că „apelanta avea posibilitatea de a-și valorifica susținerile referitoare la încălcarea normelor de concurență prevăzute la art.101 și 102 TFUE, doar dacă era parte a negocierii și nu prin formularea unei acțiuni de drept comun.”

Recurenta a învederat că pentru a demonstra că regulile de concurență sunt opozabile intimatei reclamante, în temeiul art. 305 C.proc.civ. a solicitat instanței de recurs administrarea ca probă a adresei din 15.04.2013 emise de Consiliul Concurenței, prin care i se comunică faptul că UPFR este atât „întreprindere” cât și „asociație de întreprinderi” în sensul dreptului concurenței.

În consecință, dacă din „eroare” în metodologiile finale se introduc metode de calcul ale remunerației care încălcă regulile de concurență prevăzute la art.101 și art. 102 TFUE precum și dispozițiile imperative prevăzute la art.131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, instanța de apel prin considerentele deciziei recurate a statuat  că în fața instanțelor naționale de drept comun nu se poate invoca dreptul comunitar și, în consecință, nici nu se poate realiza în mod permanent efectul deplin și direct al regulilor europene în materie de concurență  din cauza „finalizării procedurii” prevăzute la art. 131

3

alin. (9) din Legea nr. 8/1996.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente și a jurisprudenței CJUE care consacră principiul integrării și al primordialității dreptului comunitar asupra dreptului intern.

Recurenta a arătat că potrivit art. 288 TFUE și astfel cum rezultă și din hotărârea CJUE pronunțată în cauza

Costa

din 1964 „ordinea juridică europeană este integrată în sistemele juridice ale statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatelor și se impune jurisdicțiilor acestora”, iar potrivit art. 197 alin. (3) TFUE „statele membre au obligația de a pune în aplicare dreptul Uniunii Europene”, aspecte ce definesc raportul dintre ordinea juridică europeană, comunitară și cea a statelor membre ale Uniunii.

Or, consecința aplicării principiilor anterior enunțate este reprezentată de aplicabilitatea directă a dreptului comunitar și posibilitatea invocării în fata instanțelor naționale a normelor dreptului comunitar de către subiectele de drept din statele membre, atare invocare atrăgând „efectul direct al normelor comunitare”.

Din acest punct de vedere, efectul direct al normelor comunitare în materie de concurență constă în aceea că normele regulamentelor și tratatelor comunitare creează întreprinderilor din statele membre drepturi și obligații ce pot fi invocate în mod necondiționat atât în litigiile cu autoritățile naționale (efect direct vertical), cât și în litigiile cu alte întreprinderi (efect direct orizontal), iar judecătorul național, pentru a asigura o protecție judiciară efectivă și completă a drepturilor acestora, este obligat să aplice cu prioritate regulile de concurență, declarând, dacă este cazul, inaplicabile măsurile naționale care împiedică realizarea efectului deplin și direct al acestor reguli.

Recurenta consideră că decizia atacată prin care s-a confirmat soluția asupra excepției inadmisibilității cererii reconvenționale având ca obiect solicitarea pârâtei-reclamante de protejare a drepturilor sale create prin regulile de concurență prevăzute la art. 101 și art. 102 TFUE, precum și asigurarea realizării efectului deplin și direct al regulilor de concurență, prin constatarea și sancționarea cu nulitatea absolută a clauzelor din Metodologie care contravin acestor reguli (în speță, clauzele care impun remunerația minimă), a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale care consfințesc principiul primordialității dreptului comunitar asupra dreptului intern, neținându-se cont de efectul direct al normelor europene de concurență, precum și de jurisprudența consacrată a CJUE.

În acest sens, recurenta a invocat dispozițiile art. 6 din Regulamentul (CE) nr.1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență potrivit cărora „Instanțele naționale sunt competente să aplice articolele 101 și 102 TFUE”; considerentul (7) din preambulul Regulamentului CE nr.1/2003 „Instanțele naționale au un rol esențial în aplicarea normelor comunitare de concurență, iar atunci când se soluționează litigii între persoane de drept privat, acestea protejează drepturile subiective prevăzute în dreptul comunitar”; pct. (17) din declarațiile la actul final al Conferinței Lisabona de adoptare a TFUE: „în conformitate cu jurisprudența constantă a CJUE, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor, au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior”; dispozitivul hotărârii pronunțate de CJCE în cauza Simmenthal C-106/77, care statuează că: „Instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competențelor sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”;  considerentul (43) din hotărârea pronunțata de CJUE în cauza C-50/96: „Interpretarea unei norme de drept comunitar făcută de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 TFUE lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Consecința unei hotărâri preliminare este ca efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate.”

De asemenea, recurenta a invocat și dispozițiilor art. 5 NCC și art. 4 NCPC, care prevăd: „Normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților” și, în plus, se citează și prevederile art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României.

S-a arătat că prin cererea reconvențională și, ulterior, prin motivele de apel, a demonstrat ca remunerația minimă obligatorie, prevăzută în Metodologiile publicate în baza deciziilor Directorului general al ORDA nr. 284/2011 și nr. 216/2011 încălcă regulile de concurență prevăzute de art. 101 și 102 TFUE, astfel cum au fost interpretate de CJUE prin dispozitivul hotărârii pronunțate în cauza

C-52/07

, deoarece aceasta nu corespunde unei cote-părți din veniturile realizate, proporțională cu cantitatea de fonograme efectiv radiodifuzate, provocându-se astfel grave dezavantaje concurențiale recurentei, în raport cu radiodifuzorii majori care funcționează în Brăila.

Printr-o a doua critică întemeiată de recurentă pe aceeași ipoteză de nelegalitate – art. 304 pct. 9 C.proc.civ. – s-a susținut că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor art. 106 alin. (1) TFUE coroborate cu dispozițiile art. 101 și 102 TFUE și dispozitivul hotărârii CJUE din cauza

C-52/07

.

Prin respingerea cererii reconvenționale având ca obiect protejarea drepturilor subiective ale recurentei create de regulile de concurență prevăzute la art. 101 și 102 TFUE și asigurarea realizării efectului deplin al regulilor europene de concurență prin constatarea și sancționarea cu nulitatea absolută a metodei „remunerației minime”, prevăzută în Metodologii, care contravine acestor reguli, se menține în vigoare o Metodologie care conține clauze anticoncurențiale, încălcându-se astfel dispozițiile art.106 alin. (l) TFUE coroborate cu dispozițiile art. 101 și 102 TFUE și cu dispozitivul hotărârii CJUE pronunțată în cauza

C-52/07

.

Recurenta invocă și reproduce și dispozițiile art. 106 din TFUE, iar printr-o anexă la motivele de recurs enumeră „drepturile speciale și exclusive” acordate de statul roman organismelor de gestiune colectivă și unui grup de 3 radiodifuzori majori, care constituie, potrivit art.131 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, comisia de negociere a cuantumului remunerației.

Prin memoriul de recurs, recurenta a formulat, din nou, în temeiul art. 267 alin. 3 din TFUE, cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, solicitând, totodată, suspendarea soluționării cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ. până la pronunțarea Curții asupra întrebărilor prealabile.

Întrebările preliminare cu privire la care recurentul solicită a fi adresate CJUE sunt următoarele:

a) Dispozițiile TFUE și ale Regulamentului CE nr. 1/2003 (care sunt direct aplicabile statelor membre ale Uniunii Europene), precum și considerentele/dispozitivul hotărârii pronunțate de CJCE în cauza

Simmenthal C-106/77

trebuie interpretate în sensul ca instanța națională dintr-un stat membru, investită să soluționeze litigii între persoane juridice de drept privat, pentru a asigura efectul deplin și direct al regulilor de concurență prevăzute la articolele 101, 102 și 106 alin. (l) TFUE are obligația, indiferent de practica judiciară națională sau de dispozițiile legislației naționale, de a declara admisibilă și de a soluționa cu prioritate orice cerere formulată de una dintre părțile aflate în litigiu prin care se invocă încălcarea regulilor europene de concurență de către cealaltă parte sau de către o autoritate publică și se solicită protejarea drepturilor subiective create de aceste reguli în favoarea întreprinderii care invoca încălcarea?

b) Art. 106 alin. (l) TFUE, prin raportare la considerentele/dispozitivul hotărârii pronunțate de CJUE în cauza

C-52/07

și la articolele 101 și 102 TFUE, în ceea ce privește organismele de gestiune colectivă care dețin o poziție dominantă pe o parte semnificativă a pieței comune și cărora statele membre le acordă drepturi speciale sau exclusive, trebuie interpretat în sensul că interzice instanțelor naționale din statele membre, indiferent de practica judiciară națională sau de dispozițiile legislației naționale, să adopte și/sau să mențină, prin hotărâri definitive și irevocabile, un sistem de redevențe potrivit căruia cuantumul redevențelor solicitate pentru radiodifuzarea operelor muzicale/fonogramelor nu corespunde unei cote-părți din veniturile realizate de fiecare radiodifuzor, proporțională cu cantitatea de opere muzicale/fonograme protejate prin dreptul de autor/drepturi conexe, efectiv radiodifuzate de aceștia în total timp emisie?

Recurenta a mai arătat că dacă răspunsul CJUE la prima întrebare preliminară va fi afirmativ,  solicită instanței de recurs ca în temeiul art. 312 C.proc.civ., să dispună casarea deciziei recurate și a sentinței, iar pe fond, admiterea cererii reconvenționale și judecarea acesteia de către