ÎCCJ, decizie (scj.ro #86724)

Acțiune pentru obligarea la plata remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a căror gestiune este colectivă și obligatorie. Cuprins pe materii . Drept de autor. Acțiune pentru obligarea la plata remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune. Index alfabetic. Drept de autor - fonograme - utilizarea fonogramelor în scopuri comerciale.

Legea nr . 8/1996: art . 106 2 Faptul că organismele de televiziune se încadrează în categoria utilizatorilor de fonograme rezultă și din Decizia ORDA nr . 104/2005 pentru publicarea Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune și de televiziune prin gestiune colectivă obligatorie. Faptul că în speță pârâta ar fi difuzat doar fonograme al căror producător este – oricum nedovedit – nu prezintă relevanță, deoarece remunerația este pretinsă de organismul de gestiune colectivă care acționează în numele și pentru artiștii interpreți sau executanți (CREDIDAM), și nu de către cel care îi reprezintă pe producătorii de fonograme.

În plus, gestiunea dreptului la radiodifuzarea operelor muzicale este în mod obligatoriu colectivă, conform art . 123 1 alin. (1) lit . d din Legea nr . 8/1996 . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 9699 din 27 noiembrie 2009 Prin acțiunea înregistrată la 21 august 2006, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pârâta Universitatea Politehnică Timișoara, solicitând instanței să o oblige pe pârâtă la plata remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a căror gestiune este colectivă și obligatorie, pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 31 martie 2006; totodată, să o oblige la plata penalităților de întârziere, precum și la publicarea integrală a sentinței în două ziare cu tiraj la nivel național, pe cheltuiala pârâtei.

Prin sentința civilă nr.132 din 22 ianuarie 2008, Tribunalul Timiș , Secția civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat-o pe reclamantă la plata onorariului de expert de 800 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Obligația de plată a organismelor de radiodifuziune, de televiziune și a distribuitorilor de servicii de programe de televiziune prin cablu ia naștere doar în situația utilizării de către aceștia în cadrul propriilor servicii a unor fonograme în scop comercial. În cauza dedusă judecății, pârâta Universitatea Politehnică Timișoara este o instituție publică de învățământ, care a obținut licența audiovizuală nr.0241 din 1 februarie 1993 pentru difuzarea programului universitar intitulat „ Teleuniversitate TV”.

În vederea punerii în aplicare a acestei licențe, în cadrul pârâtei a fost înființat un departamente intitulat „ Teleuniverstitatea TV Timișoara”, având ca obiect principal reflectarea pulsului vieții academice, prin aducerea la cunoștința publicului a aspectelor din viața academică și socială ce au legătură cu mediul universitar. Departamentul astfel înființat nu deține un buget propriu de venituri și cheltuieli, nerealizând venituri. Folosirea unor fonograme în scop comercial vizează și obținerea unui profit, care nu se regăsește ca obiect al pârâtei. Din rezoluția de neîncepere a urmării penale date în dosarul 289/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș s-a reținut că acest departament nu a folosit fonograme sub formă de videoclipuri sau ca fond sonor, altele decât cele produse de el și pentru care posedă exclusivitatea drepturilor de autor.

Același lucru s-a reținut și din expertiza administrată în cauză, situație în care nu sunt întrunite condițiile H.G. nr.143/2003 pentru plata remunerației, ca parte a obligației prevăzute de art . 130 alin. (1) lit . a din Legea nr . 8/1996. Prin decizia civilă nr . 301 din 17 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 331,26 lei, reprezentând remunerație reactualizată pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 31 martie 2006, precum și la plata sumei de 558,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Este necontestat faptul că Universitatea Politehnică din Timișoara este o instituție publică de învățământ, a cărei activitate este reglementată de Legea nr . 84/1998 a învățământului.

Pe de altă parte, pârâta deține propriul post de televiziune, Teleuniversitatea T.V., pentru care a obținut licența audiovizuală, fiind autorizat de C.N.A. Legea nr . 8/1996 și HG nr . 143/2003 nu fac distincție între utilizatorii de fonograme, după cum sunt instituții publice sau private. În baza reglementărilor menționate, utilizatorul de fonograme are obligația de a achita remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți inclusiv pentru semnalele muzicale de la începutul fiecărei emisiuni. De asemenea, nu are importanță dacă programele sunt producție proprie sau nu, legea nefăcând o atare distincție. Nici ponderea fonogramelor în programele transmise și nici faptul că utilizatorul a realizat sau nu venituri nu au importanță, normele de aplicare a Legii nr . 8/1996 conținute în H.G.

nr . 143/2003 prevăzând o remunerație minimă, sub care nu se poate coborî. Prin decizia O.R.D.A. nr . 104/2005 Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți și Executanți –C.R.E.D.I.D.A.M. a fost desemnat, alături de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - U.P.F.R. , ca organisme de gestiune care să colecteze sumele datorate în baza Legii nr . 8/1996. Pe baza expertizei efectuate în cauză, s-a stabilit remunerația pe care pârâta o datorează conform Metodologiei în vigoare, instanța omologând varianta I de calcul, prin care s-a ținut seama de suma minimă lunară, ce a fost actualizată la zi. Dată fiind reactualizarea, instanța de apel a considerat că nu se mai impune acordarea penalităților de întârziere.

Totodată, a considerat neîntemeiat și capătul de cerere privind publicarea hotărârii în două ziare de tiraj național, cu motivația că Legea nr . 8/1996 nu prevede o asemenea reparație morală. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive: 1. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul art . 304 pct . 4 Cod procedură civilă. Deși atât Legea nr . 8/1996 cât și H.G. nr . 143/2003 – acte normative reținute drept temei legal al deciziei – condiționează plata remunerației de utilizarea fonogramelor în scop comercial, instanța motivează că nu se face distincție între utilizatorii de fonograme, instituții publice sau private, motivare ce nu are nicio legătură cu criteriul calității de utilizator avut în vedere de legiuitor.

Legiuitorul a avut în vedere scopul pentru care sunt utilizate fonogramele și anume scopul comercial și nu calitatea de instituție publică sau privată a celui ce utilizează fonograme. Cum pârâta a utilizat fonograme producție proprie și nu desfășoară activități comerciale, nu este întrunită condiția din H.G. nr . 143/2003 a radiodifuzării fonogramelor în scop comercial. 2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul art . 304 pct . 7 Cod procedură civilă. Deși instanța reține că pârâta este o instituție publică de învățământ, care nu desfășoară niciuna dintre activitățile comerciale prevăzute de Legea nr . 8/1996, totuși obligă Universitatea Politehnică din Timișoara la plata unei remunerații datorate în temeiul acestei legi.

De asemenea, încalcă dispozițiile art . 33 lit . c din Legea nr . 8/1996, act normativ reținut ca temei legal al deciziei, care prevede că instituțiile de învățământ superior au dreptul de a radiodifuza către public, fără niciun avantaj direct sau indirect, comercial sau economic, scurte articole izolate sau scurte extrase din operă, fără nicio obligație de plată a vreunei remunerații. Departamentul Teleuniversitatea nu a folosit în activitatea sa fonograme sub formă de videoclipuri sau ca fond sonor, altele decât cele produse de el însuși. Din conținutul noului raport de expertiză care a fost încuviințat de instanța de apel reiese că, în lipsa unei baze de calcul, nu se poate determina un rezultat și aceasta se datorează faptului că pârâta nu utilizează fonograme în scop comercial.

Pe de altă parte, nu era necesară concluzia unui expert pentru a se dovedi că o instituție de învățământ superior nu desfășoară activități comerciale și nu utilizează fonograme. 3. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art . 304 pct . 9 Cod procedură civilă. Deși rezultă în mod evident că pentru sumele din perioada 2002-2005 a intervenit prescripția, instanța nu stabilește niciun text de lege în baza căruia pârâta să fie obligată la plata unor sume prescrise. De asemenea, potrivit Legii nr . 8/1996 și HG nr . 143/2003, utilizatorul de fonograme trebuie să fie autorizat în baza unui contract de licență neexclusivă și să folosească efectiv în activitatea lor fonograme în scop comercial.

Pârâta nu are obligația de a plăti remunerație, deoarece nu există un contract de licență în temeiul căreia remunerația să poată fi pretinsă, nu există nicio prevedere legală potrivit căreia instituțiile de învățământ superior să aibă obligația de a achita vreo remunerație pentru activitățile pe care le desfășoară în baza Legii nr . 8/1996, orice cheltuială a instituției trebuind să fie angajată în temeiul unei norme legale sau a unui contact valabil încheiat. Plata remunerației minime se datorează doar în cazul în care textele invocate de reclamant s-ar aplica și instituțiilor de învățământ, dacă acestea ar desfășura activități comerciale. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei și respingerea acțiunii ca nefondată . Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este, într-adevăr, nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: 1. Conform art . 106 5 alin. (1) din Legea nr . 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. Din modul de redactare a textului rezultă că orice utilizare a fonogramelor în scopul comunicării acestora către public dă dreptul la remunerație unică echitabilă. Referirea la scopul comercial se face în legătură cu modul în care fonogramele au fost publicate de către titularii drepturilor și nu în legătură cu utilizarea lor de către terți.

În atare situație, apărarea recurentei conform căreia prin utilizarea fonogramelor nu ar fi urmărit un scop comercial este nerelevantă și în niciun caz nu atrage incidența art . 304 pct . 1 C.pr.civ . Faptul că organismele de televiziune se încadrează în categoria utilizatorilor de fonograme rezultă și din Decizia ORDA nr . 104/2005 pentru publicarea Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune și de televiziune prin gestiune colectivă obligatorie.

Faptul că în speță pârâta ar fi difuzat doar fonograme al căror producător este – oricum nedovedit – nu prezintă relevanță, deoarece remunerația este pretinsă de organismul de gestiune colectivă care acționează în numele și pentru artiștii interpreți sau executanți (CREDIDAM), și nu de către cel care îi reprezintă pe producătorii de fonograme. În plus, așa cum s-a apărat și reclamanta, gestiunea dreptului la radiodifuzarea operelor muzicale este în mod obligatoriu colectivă, conform art . 123 1 alin. (1) lit . d din Legea nr . 8/1996. 2. Nici motivul de recurs prevăzut de art . 304 pct . 7 C.pr.civ . nu este incident în cauză, motivarea instanței de apel nefiind contradictorie sub niciun aspect.

În ce privește critica potrivit căreia nu s-ar fi dat eficiență dispozițiilor art . 33 lit . c din Legea nr . 8/1996, aceasta se încadrează în prevederile art . 304 pct . 9 Cpr.civ ., dar nu este fondată. Pentru ca acest text să fie incident în cauză ar fi trebuit să se rețină, pe baza probelor administrate în cauză, că pârâta a utilizat numai scurte fragmente din fonograme în emisiunile televizate, destinate exclusiv învățământului. Or, pe baza structurii de programe aprobate de Consiliul Național al Audiovizualului s-a reținut că pârâta difuzează și filme, programe de divertisment și publicitate, care conțin fonograme și în care scopul nu poate fi cel prevăzut de textul de lege menționat.

3. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2002-2005, Înalta Curte constată următoarele: Acțiunea a fost introdusă la data de 18 august 2006 și, pentru perioada 18 august 2003 - 18 august 2006, nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art . 3 din Decretul nr . 167/1958, care prevăd un termen general de prescripție de 3 ani. Pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 18 august 2003, apărările reclamantei intimate sunt fondate. Astfel, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile H.G. nr . 143/2003 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea fonogramelor, a cărei aplicare a fost suspendată prin sentința civilă nr . 808 din 4 iunie 2003 a Curții de Apel București.

Suspendarea a dăinuit până la pronunțarea deciziei nr . 3974 din 23 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că hotărârea de guvern atacată nu stabilește retroactiv o obligație de plată, ci doar obligă pe utilizatori la plata sumelor restante, stabilind procentul remunerației datorate organismelor de gestiune colectivă pentru anul 2002. Or, pe durata suspendării actului normativ în baza căruia se stabilea remunerația datorată a operat și suspendarea cursului prescripției începute la data de 1 ianuarie 2002, care încă nu se împlinise la suspendarea actului normativ și care nu s-a împlinit nici anterior datei de 18 august 2006, când s-a introdus acțiunea. În acest sens, intimata a depus la dosar mai multe hotărâri judecătorești, care conturează o jurisprudență constantă pe aspectul suspendării cursului prescripției.

4.În fine, faptul că pârâta nu a încheiat contract de licență neexclusivă cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe dreptului de autor, cu nesocotirea art . 130 alin. (1) lit . b din Legea nr . 8/1996, nu poate servi ca temei al exonerării de răspundere a pârâtei, căreia nu-i este permis a invoca propria culpă și a cărei obligație de plată remunerației își are izvorul în lege. Cum nici aceste critici care se circumscriu dispozițiilor art . 304 pct . 9 C.pr.civ . nu sunt fondate, Înalta Curte, în baza art . 312 C.pr.civ ., a respins recursul ca nefondat . În baza art.274 C.pr.civ ., Înalta Curte a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 3570 lei, cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.