ÎCCJ, decizie (scj.ro #86724)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86724) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

pentru obligarea la plata remunerației datorate artiștilor interpreți sau

executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a căror gestiune

este colectivă și obligatorie.

Cuprins pe materii

. Drept de autor.

Acțiune pentru obligarea la plata remunerației datorate artiștilor interpreți

sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial

sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune.

Index alfabetic.

Drept de autor

-

fonograme

-

utilizarea

fonogramelor în scopuri comerciale.

Legea

nr

. 8/1996:

art

. 106

2

Faptul

că organismele de televiziune se încadrează în categoria utilizatorilor de fonograme

rezultă și din Decizia ORDA

nr

. 104/2005 pentru

publicarea Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau

executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor

publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele

de radiodifuziune și de televiziune prin gestiune colectivă obligatorie.

Faptul

că în speță pârâta ar fi difuzat doar fonograme al căror producător este –

oricum

nedovedit

– nu prezintă relevanță, deoarece

remunerația este pretinsă de organismul de gestiune colectivă care acționează

în numele și pentru artiștii interpreți sau executanți (CREDIDAM), și nu de

către cel care îi reprezintă pe producătorii de fonograme.

În

plus,  gestiunea dreptului la radiodifuzarea operelor muzicale este în mod

obligatoriu colectivă, conform

art

. 123

1

alin. (1)

lit

. d din Legea

nr

.

8/1996

.

Î.C.C.J, Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr

.

9699 din 27 noiembrie 2009

Prin

acțiunea înregistrată la 21 august 2006, reclamantul Centrul Român pentru

Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în

judecată pârâta Universitatea Politehnică Timișoara, solicitând instanței să o

oblige pe pârâtă la plata remunerației datorate artiștilor interpreți sau

executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a căror gestiune

este colectivă și obligatorie, pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 31 martie

2006; totodată, să o oblige la plata penalităților de întârziere, precum și la

publicarea integrală a sentinței în două ziare cu tiraj la nivel național, pe

cheltuiala pârâtei.

Prin

sentința civilă nr.132 din 22 ianuarie 2008, Tribunalul

Timiș

,

Secția civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat-o pe reclamantă

la plata onorariului de expert de 800 lei.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Obligația

de plată a organismelor de radiodifuziune, de televiziune și a distribuitorilor

de servicii de programe de televiziune prin cablu ia naștere doar în situația

utilizării de către aceștia în cadrul propriilor servicii a unor fonograme în

scop comercial.

În

cauza dedusă judecății, pârâta Universitatea Politehnică Timișoara este o instituție

publică de învățământ, care a obținut licența audiovizuală nr.0241 din 1

februarie 1993 pentru difuzarea programului universitar intitulat „

Teleuniversitate

TV”.

În

vederea punerii în aplicare a acestei licențe, în cadrul pârâtei a fost

înființat un departamente intitulat „

Teleuniverstitatea

TV Timișoara”, având ca obiect principal reflectarea pulsului vieții academice,

prin aducerea la cunoștința publicului a aspectelor din viața academică și

socială ce au legătură cu mediul universitar.

Departamentul

astfel înființat nu deține un buget propriu de venituri și cheltuieli,

nerealizând

venituri.

Folosirea

unor fonograme în scop comercial vizează și obținerea unui profit, care nu se

regăsește ca obiect al pârâtei.

Din

rezoluția de

neîncepere

a urmării penale date în

dosarul 289/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Timiș

s-a reținut că acest departament nu a folosit fonograme sub formă de

videoclipuri

sau ca fond sonor, altele decât cele produse

de el și pentru care posedă exclusivitatea drepturilor de autor.

Același

lucru s-a reținut și din expertiza administrată în cauză, situație în care nu

sunt întrunite condițiile H.G. nr.143/2003 pentru plata remunerației, ca parte

a obligației prevăzute  de

art

. 130 alin. (1)

lit

. a din Legea

nr

. 8/1996.

Prin

decizia civilă

nr

. 301 din 17 decembrie 2008, Curtea

de Apel Timișoara, Secția civilă a admis apelul declarat de reclamant, a

schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă

să plătească reclamantului suma de 331,26 lei, reprezentând remunerație

reactualizată pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 31 martie 2006, precum și la

plata sumei de 558,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă

instanță și în apel.

Pentru

a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Este

necontestat faptul că Universitatea Politehnică din Timișoara este o instituție

publică de învățământ, a cărei activitate este reglementată de Legea

nr

. 84/1998 a învățământului.

Pe de altă

parte, pârâta deține propriul post de televiziune,

Teleuniversitatea

T.V., pentru care a obținut licența audiovizuală, fiind autorizat de C.N.A.

Legea

nr

. 8/1996 și HG

nr

. 143/2003 nu

fac distincție între utilizatorii de fonograme, după cum sunt instituții

publice sau private.

În baza

reglementărilor menționate, utilizatorul de fonograme are obligația de a achita

remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți inclusiv pentru

semnalele muzicale de la începutul fiecărei emisiuni.

De

asemenea, nu are importanță dacă programele sunt producție proprie sau nu,

legea

nefăcând

o atare distincție.

Nici

ponderea fonogramelor în programele transmise și nici faptul că utilizatorul a

realizat sau nu venituri nu au importanță, normele de aplicare a Legii

nr

. 8/1996 conținute în H.G.

nr

.

143/2003 prevăzând o remunerație minimă, sub care nu se poate coborî.

Prin

decizia O.R.D.A.

nr

. 104/2005 Centrul Român pentru

Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți și Executanți –C.R.E.D.I.D.A.M.

a fost desemnat, alături de Uniunea Producătorilor de Fonograme din

România  - U.P.F.R. , ca organisme de gestiune care să colecteze sumele

datorate în baza Legii

nr

. 8/1996.

Pe baza

expertizei efectuate în cauză, s-a stabilit remunerația pe care pârâta o

datorează conform Metodologiei în vigoare, instanța omologând varianta I de

calcul, prin care s-a ținut seama de suma minimă lunară, ce a fost actualizată

la zi.

Dată

fiind reactualizarea, instanța de apel a considerat că nu se mai impune

acordarea penalităților de întârziere.

Totodată,

a considerat neîntemeiat și capătul de cerere privind publicarea hotărârii în

două ziare de tiraj național, cu motivația că Legea

nr

.

8/1996 nu prevede o asemenea reparație morală.

Împotriva

deciziei a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:

1.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul

art

. 304

pct

. 4 Cod procedură

civilă.

Deși

atât Legea

nr

. 8/1996 cât și H.G.

nr

.

143/2003 – acte normative reținute drept temei legal al deciziei –

condiționează plata remunerației de utilizarea fonogramelor în scop comercial,

instanța motivează că nu se face distincție între utilizatorii de fonograme,

instituții publice sau private, motivare ce nu are

nicio

legătură cu criteriul calității de utilizator avut în vedere de legiuitor.

Legiuitorul

a avut în vedere scopul pentru care sunt utilizate fonogramele și anume scopul

comercial și nu calitatea de instituție publică sau privată a celui ce

utilizează fonograme.

Cum

pârâta a utilizat fonograme producție proprie și nu desfășoară activități

comerciale, nu este întrunită condiția din H.G.

nr

.

143/2003 a radiodifuzării fonogramelor în scop comercial.

2.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul

art

.

304

pct

. 7 Cod procedură civilă.

Deși

instanța reține că pârâta este o instituție publică de învățământ, care nu

desfășoară

niciuna

dintre activitățile comerciale

prevăzute de Legea

nr

. 8/1996, totuși obligă

Universitatea Politehnică din Timișoara la plata unei remunerații datorate în

temeiul acestei legi.

De

asemenea, încalcă dispozițiile

art

. 33

lit

. c din Legea

nr

. 8/1996, act

normativ reținut ca temei legal al deciziei, care prevede că instituțiile de

învățământ superior au dreptul de a radiodifuza către public, fără

niciun

avantaj direct sau indirect, comercial sau economic,

scurte articole izolate sau scurte extrase din operă, fără

nicio

obligație de plată a vreunei remunerații.

Departamentul

Teleuniversitatea

nu a folosit în activitatea sa

fonograme sub formă de

videoclipuri

sau ca fond

sonor, altele decât cele produse de el însuși.

Din

conținutul noului raport de expertiză care a fost încuviințat de instanța de

apel reiese că, în lipsa unei baze de calcul, nu se poate determina un rezultat

și aceasta se datorează faptului că pârâta nu utilizează fonograme în scop

comercial.

Pe de

altă parte, nu era necesară concluzia unui expert pentru a se dovedi că o

instituție de învățământ superior nu desfășoară activități comerciale și nu

utilizează fonograme.

3.

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de

art

. 304

pct

. 9 Cod procedură civilă.

Deși

rezultă în mod evident că pentru sumele din perioada 2002-2005 a intervenit

prescripția, instanța nu stabilește

niciun

text de

lege în baza căruia pârâta să fie obligată la plata unor sume prescrise.

De

asemenea, potrivit Legii

nr

. 8/1996 și HG

nr

. 143/2003, utilizatorul de fonograme trebuie să fie

autorizat în baza unui contract de licență

neexclusivă

și să folosească efectiv în activitatea lor fonograme în scop comercial.

Pârâta

nu are obligația de a plăti remunerație, deoarece nu există un contract de

licență în temeiul căreia remunerația să poată fi pretinsă, nu există

nicio

prevedere legală potrivit căreia instituțiile de

învățământ superior să aibă obligația de a achita vreo remunerație pentru

activitățile pe care le desfășoară în baza Legii

nr

.

8/1996, orice cheltuială a instituției trebuind să fie angajată în temeiul unei

norme legale sau a unui contact valabil încheiat.

Plata

remunerației minime se datorează doar în cazul în care textele invocate de

reclamant s-ar aplica și instituțiilor de învățământ, dacă acestea ar desfășura

activități comerciale.

Recurenta

solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei și

respingerea acțiunii ca

nefondată

.

Intimatul

a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat

și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de

judecată.

Recursul

este, într-adevăr,

nefondat

și va fi respins pentru

următoarele considerente:

1.

Conform

art

. 106

5

alin. (1) din Legea

nr

. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a

fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin

radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii

interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o

remunerație unică echitabilă.

Din

modul de redactare a textului rezultă că orice utilizare a fonogramelor în

scopul comunicării acestora către public dă dreptul la remunerație unică

echitabilă.

Referirea

la scopul comercial se face în legătură cu modul în care fonogramele au fost

publicate de către titularii drepturilor și nu în legătură cu utilizarea lor de

către terți.

În

atare situație, apărarea recurentei conform căreia prin utilizarea fonogramelor

nu ar fi urmărit un scop comercial este

nerelevantă

și în

niciun

caz nu atrage incidența

art

. 304

pct

. 1

C.pr.civ

.

Faptul

că organismele de televiziune se încadrează în categoria utilizatorilor de

fonograme rezultă și din Decizia ORDA

nr

. 104/2005

pentru publicarea Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor

interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către

organismele de radiodifuziune și de televiziune prin gestiune colectivă

obligatorie.

Faptul

că în speță pârâta ar fi difuzat doar fonograme al căror producător este –

oricum

nedovedit

– nu prezintă relevanță, deoarece

remunerația este pretinsă de organismul de gestiune colectivă care acționează

în numele și pentru artiștii interpreți sau executanți (CREDIDAM), și nu de

către cel care îi reprezintă pe producătorii de fonograme.

În

plus, așa cum  s-a apărat și reclamanta, gestiunea dreptului la

radiodifuzarea operelor muzicale este în mod obligatoriu colectivă,

conform

art

. 123

1

alin. (1)

lit

. d din Legea

nr

. 8/1996.

motivul de recurs prevăzut de

art

. 304

pct

. 7

C.pr.civ

. nu este incident

în cauză, motivarea instanței de apel

nefiind

contradictorie sub

niciun

aspect.

În ce privește

critica potrivit căreia nu s-ar fi dat eficiență dispozițiilor

art

. 33

lit

. c din Legea

nr

. 8/1996, aceasta se încadrează în prevederile

art

. 304

pct

. 9

Cpr.civ

., dar nu este fondată.

Pentru

ca acest text să fie incident în cauză ar fi trebuit să se rețină, pe baza

probelor administrate în cauză, că pârâta a utilizat numai scurte fragmente din

fonograme în emisiunile televizate, destinate exclusiv învățământului.

Or, pe

baza structurii de programe aprobate de Consiliul Național al Audiovizualului s-a

reținut că pârâta difuzează și filme, programe de divertisment și publicitate,

care conțin fonograme și în care scopul nu poate fi cel prevăzut de textul de

lege menționat.

3.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2002-2005,

Înalta Curte constată următoarele:

Acțiunea

a fost introdusă la data de 18 august 2006 și, pentru  perioada 18 august

2003 - 18 august 2006, nu se poate pune problema prescripției dreptului la

acțiune, față de dispozițiile

art

. 3  din

Decretul

nr

. 167/1958, care prevăd un termen general

de prescripție de 3 ani.

Pentru

perioada 1 ianuarie 2002 – 18 august 2003, apărările reclamantei intimate sunt

fondate.

Astfel,

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile H.G.

nr

.

143/2003 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea fonogramelor, a

cărei aplicare a fost suspendată prin sentința civilă

nr

.

808 din 4 iunie 2003 a Curții de Apel București.

Suspendarea

a dăinuit până la pronunțarea deciziei

nr

. 3974 din

23 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că

hotărârea de guvern atacată nu stabilește retroactiv o obligație de plată, ci

doar  obligă pe utilizatori la plata sumelor restante, stabilind procentul

remunerației datorate organismelor de gestiune colectivă pentru anul 2002.

Or, pe

durata suspendării actului normativ în baza căruia se stabilea remunerația

datorată a operat și suspendarea cursului prescripției începute la data de 1

ianuarie 2002, care încă nu se împlinise la suspendarea actului normativ și

care nu s-a împlinit nici anterior datei de 18 august 2006, când s-a introdus

acțiunea.

În

acest sens, intimata a depus la dosar mai multe hotărâri judecătorești, care

conturează o jurisprudență constantă pe aspectul suspendării cursului

prescripției.

4.În

fine, faptul că pârâta nu a încheiat contract de licență

neexclusivă

cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe dreptului de autor, cu

nesocotirea

art

. 130 alin. (1)

lit

.

b din Legea

nr

. 8/1996, nu poate servi ca temei al

exonerării de răspundere a pârâtei, căreia nu-i este permis a invoca propria

culpă și a cărei obligație de plată remunerației își are izvorul în lege.

Cum

nici aceste critici care se circumscriu dispozițiilor

art

.

304

pct

. 9

C.pr.civ

. nu

sunt fondate, Înalta Curte, în baza

art

. 312

C.pr.civ

., a respins recursul ca

nefondat

.

În baza

art.274

C.pr.civ

., Înalta Curte a obligat-o pe

recurentă la plata sumei de 3570 lei, cheltuieli de judecată către intimatul

reclamant.