ÎCCJ, decizie (scj.ro #225794)

Comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în lipsa deținerii de către utilizator a unei autorizații licențe neexclusive. Remunerații cuvenite artiștilor interpreți sau executanți. Criterii de stabilire a despăgubirilor

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

prestații artistice din domeniul audiovizual

comunicare publică

remunerații cuvenite artiștilor interpreți sau executanți

răspundere delictuală

principiul reparării integrale a prejudiciului

criteriul redevenței legale

Legea nr. 8/1996, art. 188 alin. 2

C.civ., art. 1385

Dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, prin utilizarea unor criterii, precum consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 188 alin. (2) lit. a)] și, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 188 alin. (2) lit. b)].

Așadar, în măsura în care nu se poate aplica modalitatea de despăgubire prevăzută de art. 188 alin. 1 lit. a) din lege, similară celei reglementate de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, în acest sens art. 1385 C.civ. instituind principiul reparării integrale a prejudiciului

,

iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanța de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 188 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Astfel, în ipoteza antrenării răspunderii civile delictuale a utilizatorului pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, fără a deține autorizație-licență exclusivă și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, faptă ce s-a perpetuat în timp, o cuantificare a prejudiciului concret, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat.

În aceste circumstanțe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri prin raportare la criteriul redevenței legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în conformitate cu dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2815 din 10 decembrie 2024

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București,  Secția a V-a civilă la data de 31.01.2022, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată  pârâta:

În drept, au fost invocate prevederile  art. 1.349 și urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe modificată, completată și republicată, Decizia O.R.D.A. nr.

120/2016 și Decizia O.R.D.A. nr. 60/2019, ca norme de aplicare.

Prin sentința civilă nr. 997 din 10.06.2022, Tribunalul București, Secția a V-a a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 112 C din 08.06.2023, Tribunalul Bihor, Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității de reprezentant a CREDIDAM, excepții invocate de către pârâtă; a admis în parte acțiunea civilă introdusă de reclamanta CREDIDAM, în contradictoriu cu  pârâta A. S.R.L., având ca obiect drept de autor și drepturi conexe; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlul de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual suma de 2.091 lei reprezentând echivalentul remunerațiilor ce ar fi fost datorate în perioada 01.02.2019 - 31.12.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta CREDIDAM o convenție pentru obținerea unei autorizații sau licențe neexclusive pentru comunicarea publică, în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor; a obligat pârâta să achite reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 1.000 lei, din care 100 de lei reprezentând taxă de timbru și 900 de lei onorariu avocațial.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 496 Ap din 10.05.2024, Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă a respins apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L.; a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 112 C/2023, pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.273 lei pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, sumă reprezentând triplul remunerației ce ar fi fost datorate în perioada 01.02.2019 - 31.12.2021; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate ce nu contravin acestei decizii.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 496 Ap/2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că prin decizia atacate au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, făcând trimitere la dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) și art. 22 alin. (6), art. 224 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în sensul că instanța de apel nu a analizat argumentele invocate de pârâtă cu referire la reglementarea distinctă a gestionării (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe, care nu este totuna cu dreptul de a acționa în instanță, confom Legii nr. 8/1996, republicată; triplarea despăgubirilor - daunele punitive sunt un mijloc utilizat în Common Law (dreptul anglo-saxon), de sancționare a relei-credințe nu există în dreptul românesc sau continental, invocată în întampinarea la apelul de către CREDIDAM; triplarea despăgubirilor încalcă art. 1349 alin. (2) lit. b) și Directiva 2004/4S, Acordul Organizației internaționale a comerțului WTO TRIPS, Hotărârea CJUE din 10 aprilie 2014, cauza C-435/12, par. 53; art. 5 Cod civil și art. 4 C.proc.civ. prevăd aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene; terasa exterioară este deschisă total și se poate folosi anual doar în perioada 01.05-30.09.

Un alt aspect neanalizat de către instanța de apel se referă la durata în care pensiunea a fost închisă datorită interdicțiilor legale și efectuării lucrărilor de renovare, făcând trimitere la fișa contabilă privind veniturile aferente perioadei 01.01.2019-05.02.2019 din care rezultă inexistența veniturilor, iar pentru perioada 01.12.2020-01.04.2021 a obținut venituri doar pe durata a 5 zile, deoarece pensiunea a fost deschisă doar în weekend, conform documentelor atașate la dosar pe care instanța nu le-a analizat.

Invocând jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul nemotivării hotărârii judecătorești, recurenta-pârâtă a menționat că se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, soluția casării fiind justificată prin aceea că instanța de apel, nemotivându-și soluția pronunțată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.

Recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva respingerii excepției lipsei calității procesuale active a CREDIDAM, cu invocarea eronată a  art. 145, art. 146 și art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu normele din deciziile O.R.D.A. nr. 10/2016 și nr. 120/2016.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel nu a analizat apărările ce vizau faptul că gestionarea (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe nu este totuna cu dreptul de a acționa în instanță. Titlul III - Gestiunea și apărarea dreptului de autor și a drepturilor conexe din Legea nr. 8/1996, republicată, reglementează distinct cele 2 aspecte, capitolul I din Titlul III se referă la gestiunea drepturilor patrimoniale de autor și a drepturilor conexe, iar capitolul III din același titlu se referă la măsuri de protecție, proceduri și sancțiuni, iar Secțiunea a II-a Proceduri și sancțiuni din Capitolul III reglementează condițiile exercitării acțiunii în instanță, care se exercită de titular, sau de organism, pe bază de mandat.

Dispozițiile art. 145, art. 146 și art. 162, cuprinse în capitolul I din Titlul III, se referă doar la dreptul de gestiune și nu stabilesc calitatea procesuală activă, dreptul de a acționa în instanță al CREDIDAM-lui, ci calitatea de organism de gestiune, condiție cumulativă necesară, alături de mandatul titularului, pentru a acționa în instanță, articolele respective neaplicându-se tuturor categoriilor de drepturi conexe.

A menționat că Metodologiile din deciziile O.R.D.A. nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată, CREDIDAM-ul nu are calitatea de reclamant, ci titularii drepturilor conexe, conform art. 36 raportat la art. 40 alin. (1) C.proc.civ., lipsind identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății, fiind necesară indicarea datelor de identificare ale titularilor, conform art. 194 lit. a) C.proc.civ., aceștia fiind cei care acționează în instanță, potrivit art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată.

Cu privire la lipsa dovezii calității de reprezentant a CREDIDAM-ului, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a invocat art. 145 pentru a justifica reprezentarea în instanță, deși aceste articol se referă doar la activitate de gestiune, pe când mandatul extins se referă doar la comunicarea publică a operelor muzicale și la sfera titularilor, incluzând pe cei care nu au acordat mandat, nu se referă la formularea acțiunii în instanță.

Totodată, a precizat că, în cazul pretențiilor pretinse, titulare ale drepturilor pot fi persoane juridice române sau străine, conform art. 94 din Legea nr. 8/1996, republicată, iar prin decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

A mai arătat că, în cazul oricăror persoane fizice sau juridice, titulare ale pretențiilor pretinse, CREDIDAM-ul este doar mandatar al titularilor drepturilor conexe, conform art. 188 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 8/1996, republicată, iar reprezentarea acestora pe toată durata și în orice stadiu al procesului civil se face prin mandatar cu procură specială, potrivit art. 189 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, ceea ce în speță nu s-a dovedit.

A mai precizat că instanța a ignorat mai multe apărări ale recurentei, încălcând astfel dreptul său la un proces echitabil, inclusiv principiul interpretării conforme a dreptului U.E., în sensul că nu se poate plăti de 2 ori pentru fonograme.

În mod eronat, instanța a apreciat că avea obligații față de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, CREDIDAM și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, interpretarea gramaticală și logico-sistematică a instanței limitându-se exclusiv la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, excluzând din analiză art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE care prevede remunerație echitabilă unică pentru artiști și producători de fonograme.

A susținut că prin primul capăt de cerere s-au pretins despăgubiri atât pentru comunicare publică a fonogramelor, (diferențiat pe tipuri de spații), cât și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual (Anexa 6 la acțiune), iar tabelele de calcul se referă la remunerație audio și audiovizuală.

A precizat că nu utilizează fonograme, ci doar televizoare la care rulează programe TV, astfel că nu datorează remunerație pentru comunicarea de fonograme, context în care instanța a considerat în mod eronat că difuzarea de programe muzicale la televizoare echivalează cu difuzarea de fonograme, în contradicție flagrantă cu definiția fonogramei din legislația internă și internațională, făcând trimitere la art. 104 alin. (1) și la art. 65 (fost 64) din Legea nr. 8/1996, la art. 3 lit. b) din Convenția internațională de la Roma pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, 1961, ratificată prin Legea 76/1998, la Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016.

A menționat că a efectuat o plată nedatorată către UCMR, aceasta profitând de ignoranța recurentei în domeniul legislației proprietății intelectuale, că are în administrare Cabana X 3 stele, situată în județul Bihor, cu 10 camere, salon mic dejun (50 mp), sala de biliard (50 mp) și terasă deschisă (80 mp), iar CREDIDAM a pretins despăgubiri pentru comunicare publică în scop ambiental a fonogramelor în scop comercial și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual prin intermediul aparatelor TV, pe perioada 01.02.2019-31.12.2021, adică plata sumei de 6.273 lei către artiștii interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice.

A precizat că varianta subsidiară prevăzută de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 contravine art. 1349 alin. (2) lit. b), art. 13 alin. (1) lit. b) și paragrafelor 17 și 26 din Directiva 2004/48,  jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 1984, cauza von Colson și Kamann, cauza 14/83, și hotărârea din 2004, Ffeiffer ș.a, cauza C-397/01-C-403/01), deoarece nu are la bază prejudiciul real și nici valoarea revedențelor care ar fi fost datorate. A invocat Acordul Organizației internaționale a comerțului WTO TRIPS, art. 8 alin. (2) , art. 3 alin. (2) din Directivă, par. 53 din hotărârea din 10 aprilie 2014, cauza C-435/12.

A învederat că instanța de apel a încuviințat plata triplă a remunerației cu titlu de despăgubire, în baza art. 188 alin.(2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, reiterând aspectul că în dreptul civil român și continental nu există daune punitive, acestea sunt un mijloc utilizat în Common Law (dreptul anglo-saxon), de sancționare a relei-credințe și nu au un rol compensator, ci punitiv, ci scopuri generale constând în pedepsirea, descurajarea autorului faptei ilicite (prevenția specială) și a altor persoane tentate de anumite conduite ilicite (prevenția generală). În sistemul anglo-saxon nu există un principiu general al răspunderii civile delictuale, ci există diverse delicte specifice consacrate jurispudențial, în dreptul englez contemporan, acordarea daunelor punitive este restrictivă.

Însăși reclamanta a recunoscut în apel că rațiunea introducerii acestor prevederi în metodologie este tocmai aceea de a sancționa un astfel de comportament și de a descuraja pe viitor astfel de acțiuni din partea celorlalți utilizatori.

A precizat că motivarea instanței, chiar raportată la art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, este greșită câtă vreme consecințele economice negative nu puteau fi decât lipsa remunerațiilor contractuale. Beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor nu puteau fi altele decât cele realizate și în cazul plății remunerației, iar acestea nu constituiau, nici în această ipoteză din urmă, profit al reclamantei. Beneficiile puteau fi, teoretic, atragerea unui număr mai mare de clienți, fapt ce nu profita, oricum, reclamantei.

A menționat că daunele morale cauzate titularului dreptului ar fi trebuit solicitate expres și cuantificate, dovedită existența și valoarea lor, criteriile invocate de instanță, legate de utilizarea acestor fonograme, sunt în realitate criterii concrete, singurele obiective și determinabile.

Jurisprudența recentă a instanței supreme privind răspunderea instituită de art. 188 din Legea nr. 8/1996, invocată de instanța de apel, nu este indicată concret pentru a cunoaște motivarea acesteia, astfel că nu are nicio valoare argumentativă.

Ideea că răspunderea instituită de art. 188 din Legea nr. 8/1996 este o aplicație particulară a răspunderii civile delictuale în material drepturilor de autor este eronată, cu încălcarea Codului civil, a daunelor punitive neprevăzute în dreptul civil român.

Caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, dificultatea reală în stabilirea prejudiciului concret rezultat din folosirea fără drept a acestor bunuri necorporale, cât și frecvența folosirii acestora în spațiile cabanei, sunt argumente eronate în justificarea triplării plății.

Și în cazul încheierii de contracte pentru autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică, numărul difuzărilor de către utilizator este nelimitat, nu contează frecvența. Astfel, nici în cazul inexistenței unui contract nu contează frecvența difuzării, aceasta fiind dată de frecvența difuzării de către televiziuni.

Concluzia instanței de apel este complet eronată și aduce ipoteza unei reglementări legale strict teoretice, fără aplicabilitate practică, în consecință, în materia drepturilor de proprietate intelectuală în general și a dreptului necorporal protejat în prezentul litigiu în mod special, stabilirea în concret a prejudiciului efectiv prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) nu este posibilă.

Alt argument eronat invocat de instanța de apel este acela că dovedirea întinderii exacte a prejudiciului reprezintă o veritabilă

probatio diabolica

, fiind aproape imposibil de cuantificat număr încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală prin folosirea fără licență neexclusivă a fonogramelor în spațiile cabanei.

Or, numărul încălcărilor nu contează, fiind o faptă continuă/continuată, iar în cazul existenței contractului numărul difuzărilor este nelimitat. În speța de față nu sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de legiuitor în vederea antrenării răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.

Astfel, prejudiciul nu este cert în speță, faptă ilicită nu există, întrucât nu a fost informată corect, iar pretențiile sunt abuzive. În plus, CREDIDAM-ul, în mod eronat, a inclus ca faptă și comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial; nu există intenția (dolul) debitorului, recurenta fiind de bună-credință; nu există raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nu există vinovăția.

Scopul denaturat al acțiunii de îmbogățire fără just temei este justificat de comisionul de gestiune de 15% reținut autorilor sau titularilor de drepturi din veniturile obținute, invocând art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, republicată, comisionul crescând odată cu pretențiile.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă  a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală, obligând recurenta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că prin apărările prezentate într-o altă formă, recurenta a reiterat aceleași argumente asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat, motivând pe larg în pagina 9 a deciziei recurate modalitatea în care se calculează prejudiciul, cu indicarea textelor de lege aplicabile care prevăd acordarea triplului remunerațiilor în cazul în care nu este autorizată/licențiată comunicarea publică în scop ambiental, regăsindu-se și celelalte argumente invocate de recurentă ce privesc natura juridică a gestiunii colective obligatorii, chestiunile legate de mandatul acordat organismului de gestiune colectivă, calitatea intimatei-reclamante de a sta în fața instanței de judecată, etc.

Instanța de apel nu era obligată să răspundă tuturor criticilor formulate, ci numai acelora care dezleagă problema juridică dedusă judecății, analizând pe larg modalitatea în care recurenta își desfășoară activitatea, spațiile pentru care a fost solicitată remunerație, durata de funcționare, precum și actele contabile depuse la dosarul cauzei.

A precizat că CREDIDAM-ul reprezintă toți artiștii interpreți sau executanți fie că au acordat mandat, fie că nu, pe această sursă de colectare, făcând trimitere la conținutul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, la art. 5 alin. (3) din Statutul CREDIDAM cu privire la obiectul de activitate ce vizează printre altele și apărarea drepturilor artiștilor interpreți sau executanți pe care îi reprezintă, la art. 6 alin. (1) lit. i) din Statutul CREDIDAM în temeiul căruia organismul de gestiune colectivă poate formula cereri de chemare în judecată împotriva oricăror persoane fizice sau juridice care datorează remunerații artiștilor interpreți sau executanți pe care îi reprezintă sau pentru care acționează în baza unui mandat legal extins, conform art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Legat de aspectul dovedirii perioadei în care a avut loc activitate, a arătat că susținerile recurentei nu au fost probate în sensul pretins, aspect reținut de instanța de apel și susținut și de intimată, prin notele scrise depuse la dosar.

Pentru a putea concluziona în sensul lipsei activității pentru o anumită perioadă, era necesar a fi depuse la dosarul cauzei de către recurentă raportul casei de marcat pentru fiecare lună din perioada dedusă judecății, respectiv așa-numitul „Z‟, precum și balanța analitică pentru fiecare lună în parte din perioada dedusă judecății.

Împrejurarea că motivarea instanței de apel nu este mulțumitoare pentru recurentă nu înseamnă că aceasta este contrară legii sau că argumentele sale nu au fost analizate în concret.

Tot legat de perioada avută în vedere pentru calculul remunerației, a arătat că instanța de apel a constatat că intimata nu a inclus în calculul remunerației datorate perioada pentru care a fost declarată stare de urgență în România.

A precizat că fișa de cont depusă pentru perioada 01.01.2029-05.02.2019 depășea perioada dedusă judecății, întrucât pretențiile formulate de CREDIDAM erau pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, cu excepția a 4 zile din luna februarie a anului 2019, iar fișa de cont depusă pentru perioada 01.12.2020-01.04.2021 era semnată electronic de către reprezentantul convențional, însă, în lipsa unei delegații exprese care să-l împuternicească în acest sens, nici înscrisurile anterior menționate nu puteau susține teza probatorie expusă de recurentă, nefiind documente contabile asumate de aceasta și opozabile terților.

În ceea ce privește actele de comunicare publică, cu trimitere la cauza 162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd împotriva Irlandei și alții, a menționat că instalarea televizoarelor în camerele unui spațiu oferit spre închiriere, care au capacitatea de a recepționa semnalul de cablu reprezintă un act care se circumscrie noțiunii de comunicare publică în scop ambiental, remunerația fiind datorată atât pentru fonograme, cât și pentru prestații artistice din domeniul audiovizual.

Nu în ultimul rând, recurenta a recunoscut că are licență/autorizație neexclusivă eliberată de UCMR-ADA. Împrejurarea că aceasta a încheiat autorizații/licențe neexclusive cu un alt organism de gestiune colectivă, nu înseamnă altceva decât că aceasta a recunoscut indirect obligația de plată și către artiștii interpreți sau executanți, motiv mai mult decât suficient pentru a aprecia că soluția instanței de apel este corectă.

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres menționate de legiuitor, calea extraordinară de atac a recursului urmărind să supună instanței de control judiciar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, întrucât instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele administrate, rezultă că modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, situația de fapt dedusă judecății nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac.

Cu alte cuvinte, în soluționarea cauzei în recurs nu se reanalizează nici mijloacele de probă și nici modul în care acestea au fost evaluate de instanța de apel, nefiind permisă o devoluare a fondului pe acest aspect în sensul că nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei, ci doar legalitatea soluției adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanța de apel.

Astfel, în dezvoltarea criticii relative la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în ipoteza nemotivării hotărârii, recurenta-pârâtă a pretins, deopotrivă, încălcarea principiului contradictorialității și a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de art. 14 alin. (4) - (5) și art. 22 alin. (6) C.proc.civ., precum și a dispozițiilor art. 224 C.proc.civ. referitoare la obligația instanței, în orice proces, de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, în sensul că instanța de apel nu a analizat argumentele prin care partea a relevat următoarele aspecte: reglementarea distinctă a gestionării (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe nu este totuna cu dreptul de acționa în instanță, conform Legii nr. 8/1996, republicată; triplarea remunerațiilor - daunele punitive nu sunt prevăzute de dreptul românesc sau continental și încalcă art. 1349 alin. (2) lit. b) C.civ. și Directiva 2004/48, Acordul Organizației internaționale a comerțului WTO TRIPS, hotărârea CJUE din 10 aprilie 2014, pronunțată în cauza C-435/12, par.53; art. 5 Cod civil și art. 4 C.proc.civ. prevăd aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene.

Totodată, recurenta-pârâtă a adus în discuție omisiunea instanței de apel de a analiza înscrisurile depuse în probațiune cu referire la durata în care pensiunea a fost închisă datorită interdicțiilor legale și a lucrărilor de renovare.

Analizând sub aceste aspecte decizia recurată, în privința susținerii prin care recurenta-pârâtă a indicat normele de procedură nesocotite de către instanța de apel prin decizia recurată, susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte reține că această critică a fost invocată în mod formal, întrucât argumentele ce au susținut-o au vizat în mod exclusiv nemotivarea hotărârii, urmând a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 488

alin. (1

) pct. 6

C.proc.civ.

Înalta Curte reamintește faptul că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C.proc.civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune însă existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii atacate de pârâtă, prin raportare la faptele imputate acesteia în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând criticile deduse judecății căii ordinare de atac în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probator administrat în cauză.

Cum cerințele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune.

De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu se regăsesc toate susținerile invocate de recurenta-pârâtă, hotărârea nu este susceptibilă de reformare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., din moment ce cuprinde considerentele esențiale pentru care a fost adoptată soluția de respingere a apelului declarat de pârâtă, respectiv de admitere a apelului declarat de partea adversă, cu consecința modificării sentinței primei instanțe în ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, fiind posibil controlul de legalitate în privința modului de aplicare a normelor de drept material la situația de fapt stabilită.

Astfel, reținând incidența dispozițiilor art. 145, art. 146, art. 162 și art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, instanța de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al criticilor referitoare la lipsa calității procesuale active și la lipsa calității de reprezentant ale reclamantei CREDIDAM, al cărei obiect de activitate constă în colectarea și repartizarea remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi, artiști interpreți sau executanți, români și străini, ale căror prestații sunt utilizate pe teritoriul României, iar în recuperarea remunerațiilor datorate de utilizatori nu este necesară depunerea mandatelor din partea titularilor drepturilor recunoscute și protejate de lege, întrucât în cazul gestiunii colective obligatorii, cum este cea din speță, legea instituie un mandat legal extins.

Cu privire la plata triplului remunerației datorate de apelanta-pârâtă pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, instanța de apel a făcut trimitere la Deciziile O.R.D.A nr. 120/2016 și nr. 60/219, în baza cărora se colectează tarifele fixe lunare pe sursa ambiental pentru utilizatorii în categoria cărora se înscrie și pârâta, la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, prin care se instituie obligația utilizatorului de a obține autorizații neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii acestei activități, în schimbul plății unei remunerații, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, la noțiunea de fonogramă definită de art. 104 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum și la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, pentru stabilirea prejudiciului reclamat în cauză.

În consecință, în baza acestor considerente, instanța de apel a admis apelul reclamantei și a modificat sentința atacată în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6.273 lei pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, suma reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți și executanți, pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, calculată în baza art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu aplicarea art. 3.12. din Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016.

Instanța de apel, în operațiunea de determinare a despăgubirilor, a avut în vedere înscrisurile depuse în dosarul de fond, precum și aspectul că activitatea operatorilor economici a fost suspendată, în special în perioada stării de urgență, iar mai apoi aceasta a fost restricționată pe perioada stării de alertă în ceea ce privește spațiile închise de luat masa și sălile de jocuri, excluzând, astfel, din calcul sumele datorate pentru salonul mic dejun și sala billiard, pe perioada 01.04.2020-01.09.2020, și pentru terasă, pe perioadele 30.09.2019-01.06.2020 și 30.09.2020-01.06.2021.

Totodată, a apreciat că afirmațiile pârâtei referitoare la nedatorarea sumelor pentru perioada cât unitatea a fost închisă pentru renovare nu au fost dovedite cu probe.

În contextul raționamentului juridic expus prin decizia recurată - a cărui legalitate urmează a fi cercetată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin prisma criticilor formulate -, nu se confirmă ipoteza nemotivării la care se referă motivul de recurs în discuție, ținând cont și de împrejurarea că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar considerentele deciziei atacate, redate anterior, nu relevă omisiunea nejustificată a instanței de control judiciar de a analiza efectiv una sau mai multe dintre apărările în forma expusă de către recurenta-pârâtă.

Argumentul inserat în cadrul criticii ce evidențiază neraportarea instanței de apel la probatoriul administrat în cauză, exprimă, de asemenea, nemulțumirea părții față de modalitatea în care a fost evaluat probatoriul și, în raport de acesta, a fost stabilită situația de fapt, iar nu o nemotivare propriu-zisă a deciziei atacate supuse controlului judiciar.

Cum recursul nu permite reevaluarea situației de fapt și a probelor pe baza cărora aceasta a fost determinată, fiind o cale de atac rezervată controlului de nelegalitate asupra deciziei instanței de apel, această critică nu poate forma obiect de analiză în această etapă procesuală, după cum s-a arătat în cele ce preced.

În consecință, criticile deduse judecății recursului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., sunt nefondate.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., care reglementează posibilitatea casării unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a invocat eronat prevederile art. 145, art. 146 și art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu normele (metodologiile) din deciziile O.R.D.A. nr. 10/1996 și nr. 120/2016, de vreme ce articolele menționate, a căror reglementare se găsește în Capitolul I din Titlul III al Legii nr. 8/1996, nu stabilesc calitatea procesuală activă, dreptul de a acționa în instanță, al CREDIDAM-ului, ci calitatea de organism de gestiune, condiție cumulativă necesară alături de mandatul titularului, pentru a acționa în instanță, iar  metodologiile din deciziile O.R.D.A. nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată.

Ca atare, calitatea de reclamant o au titularii drepturilor conexe, nu CREDIDAM-ul, conform art. 36 raportat la art. 40 alin. (1) C.proc.civ. și art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, lipsind identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății, context ce implică și indicarea datelor de identificare ale titularilor, conform art. 194 lit. a) C.proc.civ..

Un alt aspect reliefat de către recurenta-pârâtă se raportează la lipsa dovezii calității de reprezentant al reclamantei, reiterând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 145 din Legea nr. 8/1996 în sensul că mandatul extins se referă doar la comunicarea publică a operelor muzicale și la sfera titularilor, incluzându-i pe cei care nu au acordat mandat, nu la etapa acțiunii în instanță, făcând trimitere la art. 94, art. 188 alin. (1) teza a II-a și art. 189 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, la decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte reține că prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei S.C. A. S.R.L. ca urmare a săvârșirii faptei ilicite constând în comunicarea publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora și de prestații artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental, în perioada 01.02.2019-31.12.2021, pentru cele 4 unități administrate de pârâtă, respectiv cabana X, situată în județul Bihor, clasificată cu 3 stele, având 10 camere, salon mic dejun (sub 50 mp), sală biliard (sub 50 mp) și o terasă deschisă, fără obținerea în prealabil a unei autorizații-licență neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă și fără plata remunerațiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamantă.

Prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității de reprezentant ale reclamantei CREDIDAM, invocate de pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că reclamanta este organism de gestiune colectivă înființat în temeiul Legii nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile, abrogată prin O.G. nr. 26/2000, care funcționează pe piață încă din anul 1996, conform dispozițiilor Legii nr. 8/1996, cu avizul O.R.D.A. materializat prin Decizia nr. 4/1997, al cărei obiect de activitate constă în colectarea și repartizarea remunerațiilor cuvenite titluarilor de drepturi conexe dreptului de autor, artiști interpreți sau executanți, români sau străini, ale căror prestații artistice sunt utilizate pe teritoriul României. Calitatea recunoscută reclamantei, de organism de gestiune colectivă, justifică dreptul și calitatea procesuală de a acționa în numele tuturor artiștilor afiliați, nefiind nevoie de un mandat individual pentru fiecare demers judiciar, făcând trimitere în acest sens și la dispozițiile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

Această soluție a fost confirmată prin decizia recurată, în urma analizei motivelor de apel prin care pârâta a reclamat nelegalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul considerentelor evidențiate anterior, instanța de apel apreciind în mod corect că reclamanta CREDIDAM justifică atât calitatea procesuală activă, cât și interesul în promovarea acțiunii introductive, în considerarea calității de organism de gestiune colectivă și a obiectului său de activitate, raportându-se în acest sens la prevederile art. 145, art. 146 și art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu cele ale Deciziilor O.R.D.A. nr. 10/2016 și nr. 120/2016.

Înalta Curte reține că dreptul de comunicare publică a operelor este un drept patrimonial de autor, distinct și exclusiv, astfel cum prevede art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 și are conținutul reglementat prin prevederile art. 20 alin. (1) din același act normativ, iar pentru dreptul de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 145 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Dispozițiile art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reglementează dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat (alin. 2).

Obligațiile organismelor de gestiune colectivă sunt enumerate în art. 162 din același act normativ, constând, printre altele, în: acordarea de autorizații neexclusive utilizatorilor; elaborarea de metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite; încheierea de contracte generale cu utilizatori anume prevăzuți de legiuitor; încheierea de contracte de reprezentare cu organismele similare din străinătate; colectarea sumelor datorate de utilizatori și repartizarea lor între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut.

Rezultă, așadar, din dispozițiile legale menționate anterior, că organismul de gestiune colectivă (CREDIDAM) justifică legitimarea procesuală activă, întrucât acesta acționează în sensul exercitării drepturilor patrimoniale în numele membrilor săi în baza mandatului de gestiune colectivă, spre deosebire de gestiunea individuală, care presupune exercitarea drepturilor de însuși titularul, fie personal, fie prin mandatar.

Cu alte cuvinte, fiind în prezența unei gestiuni colective obligatorii, în cazul formulării unei acțiuni privind recuperarea remunerațiilor datorate de utilizatori, în cazul CREDIDAM-ului, nu este necesară depunerea mandatelor din partea titularilor drepturilor recunoscute și protejate de lege, pentru reprezentarea acestora în instanță, din moment ce legea recunoaște organismului de gestiune colectivă legitimarea procesuală active, în baza unui mandat legal extins.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel a indicat și argumentul legal decurgând din conținutul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în privința justificării calității de reprezentant al titularilor în discuție, potrivit cărora: „Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens.‟

Totodată, a amintit și dispozițiile art. 145 alin. (2) și (3) din Legea nr. 8/1996, conform cărora: „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat. (3) Dreptul de comunicare publică a operelor muzicale este supus gestiunii colective extinse. În acest caz, organismul de gestiune colectivă reprezentativ îi reprezintă și pe autorii și titularii de drepturi care nu au acordat mandat”.

În consecință, instanța de apel a reținut în mod judicios, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 8/1996, că intimata-reclamantă din prezenta cauză are calitate procesuală activă și calitatea de reprezentant al titularilor în numelor cărora a promovat demersul judiciar, iar excepțiile invocate de recurenta-pârâtă sub acest aspect au fost corect respinse de către tribunal.

Nu se justifică nelegalitatea deciziei recurate nici prin prisma criticii prin care recurenta-pârâtă a susținut că metodologiile nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996, cu modificările ulterioare, și ale metodologiilor incidente (Deciziile O.R.D.A. nr. 120/2016 și nr. 60/2019).

Potrivit art. 112 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 (Capitolul V - Dispoziții comune autorilor, artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de înregistrări sonore și audiovizuale): „pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă‟, iar „cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii.‟

Metodologiile, în conformitate cu prevederile art. 163 alin. (2) și (3) și art. 164 alin. (1) din același act normativ, se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu: reprezentanții structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor, la nivel național, și câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliți pe baza cifrei de afaceri, cu condiția ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe propria răspundere; câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor la nivel local sau, în lipsa acestora, a reprezentanților a 2 utilizatori locali notificați de organismele de gestiune colectivă și care depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor acordul de participare în respectiva comisie.

Conform procedurii reglementate de art. 165 din Legea nr. 8/1996, înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român

pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În cazul în care părțile nu pot stabili metodologii prin negociere, acestea pot recurge la mediere, iar în situația în care părțile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, pot să se adreseze instanței de judecată.

Astfel, raportat la dispozițiile legale anterior evocate, Înalta Curte reține că metodologiile, astfel elaborate (potrivit procedurii legale prevăzute de Legea nr. 8/1996), au natura juridică a unei convenții încheiate între părțile prestabile prin legea dreptului de autor și a drepturilor conexe, guvernând raporturile juridice dintre acestea și stabilind drepturi și obligații pentru toate părțile cărora li se adresează.

În consecință, obligația de plată a remunerației datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual își are izvorul în Legea nr. 8/1996, iar metodologiile nu fac altceva decât să pună în aplicare dispozițiile acestui act normativ, prin organizarea activității de autorizare și colectare a remunerațiilor, fiind opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, conform art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, republicată, nefiind posibil ca metodologia să deroge de la prevederile legale cu forță juridică superioară.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta-pârâtă a invocat aprecierea eronată a instanței de apel cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce vizează drepturile artiștilor interpreți sau executanți în raport de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, respectiv CREDIDAM și U.P.F.R., prin raportarea la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, excluzând din analiză art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE cu referire la remunerația echitabilă unică pentru artiștii și producrătorii de fonograme.

Potrivit art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, „pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.”

Prevederile art. 1 pct. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 statuează că: „utilizatorii care comunică public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora, precum și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual au obligația ca înaintea oricărei utilizări să obțină autorizația-licență neexclusivă din partea organismelor de gestiune colectivă abilitate, în schimbul remunerațiilor prevăzute în tabelele din prezenta metodologie. Utilizatorul are obligația de a obține din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiștilor interpreți sau executanți - Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Arti