ÎCCJ, decizie (scj.ro #194791)

Calitatea de utilizator de opere muzicale. Remunerații aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică. Sarcina probei

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: operă muzicală

comunicare publică

utilizator

Metodologia privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în temeiul Deciziei O.R.D.A. nr. 266/2011, art. 2 alin. (1) lit. b

În raport cu

prevederile art. 2 alin. (1) lit.b) din

Metodologia privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, stabilită prin Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011 a Corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în temeiul Deciziei Directorului O.R.D.A. nr.266/2011, este utilizator de opere muzicale în scop ambiental „orice persoană juridică sau fizică autorizată, care deține ori folosește cu orice titlu (de proprietate, administrare, concesiune, închiriere, subînchiriere, împrumut etc.) spații, închise ori deschise, în care sunt instalate sau deținute aparate și orice alte mijloace tehnice ori electronice cum ar fi: televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine muzicale, echipament informatic, CD-player, instalații de amplificare și orice alte aparate ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet.”

Rezultă, cu puterea evidenței, că norma evocată condiționează încadrarea în categoria utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental de existența, în spațiile deținute ori folosite cu orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit „recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet”.

Proba existen

ț

ei unor astfel de mijloace st

ă

î

n sarcina celui care afirm

ă

comunicarea public

ă

a operelor muzicale

î

n scop ambiental.

Astfel,

î

mprejurarea c

ă

asemenea aparate existau la data

î

ncheierii autoriza

ț

iei nu poate conduce la concluzia c

ă

ar fi existat

ș

i anterior,

î

n condi

ț

iile

î

n care tipul de activitate desf

ăș

urat de p

â

r

â

t

ă

,

„

pariuri

ș

i jocuri de noroc

”

, prin natura sa, nu include,

î

n mod necesar, utilizarea unor mijloace tehnice care s

ă

permit

ă

comunicarea de opere muzicale

î

n scop ambiental,

î

n absen

ț

a unor mijloace de prob

ă

, neput

â

ndu-se re

ț

ine contrariul.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 105 din 25 ianuarie 2022

1.

Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată la data de 04.12.2018 pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, reclamanta UCMR-ADA a solicitat obligarea pârâtei Societatea A. SRL:

în principal la plata sumei de 246.804,00 lei (inclusiv TVA) egală cu valoarea triplului remunerațiilor aferente drepturilor patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: sala de jocuri de noroc V., din București, în perioada februarie 2016-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc W., din București, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc X., din București, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc Y., din București, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc Z., din București, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018;

în subsidiar, la plata sumei de 82.268,00 lei, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; a sumei de 199.472,00 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 29.11.2018 pentru întârzierea plății remunerațiilor specificate la litera a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 30.11.2018 și până la data plății efective a sumei de 82.268, 00 lei.

Totodată a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 8/1996, dispozițiile Metodologiilor publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012 și art. 30, alin. 1 și art. 148 și urm. C.proc.civ.

2.

Sentin

ța pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr.1072 din 16.05.2019, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru luna noiembrie 2015 și a respins acțiunea formulată de reclamantă privind această perioadă ca fiind prescrisă; a respins acțiunea formulată de reclamanta UCMR-ADA în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.R.L. având ca obiect remunerație restantă și penalități pentru perioada decembrie 2015-septembrie 2018, ca neîntemeiată.

3.

Decizia pronun

țată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr.993A din 2.09.2020 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.1072/2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, ca nefondat.

4.

Calea de atac exercitat

ă în cauză:

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta, criticând soluția pentru nelegalitate.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. art. 488 pct. 8 C.proc.civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 993A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă; restituirea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului; obligarea intimatei-parate la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia recurentei, hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 13 lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a) și art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, acordarea autorizației neexclusive a comunicării publice a operelor muzicale, "efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat', se face "în schimbul unei remunerații", prin licență neexclusivă, în forma scrisă.

Potrivit normelor mai sus citate, remunerația reprezintă prețul datorat în schimbul autorizării neexclusive acordate pentru comunicarea publică a operelor muzicale.

Prețul (remunerația) nu poate fi confundat cu despăgubirile, care sunt datorate în cazul în care sunt încălcate drepturile patrimoniale de autor, atunci când comunicarea publică a operelor muzicale este realizată în mod ilicit, fără să fie acordată autorizarea neexclusivă, prealabilă.

Izvorul obligația de plată a prețului (remunerației) își are izvorul în actul juridic reprezentat de contractul autorizație licență neexclusivă.

O cu totul și cu totul este alta este situația despăgubirilor, datorate pentru repararea prejudiciului, al căror izvor este reprezentată de o faptă ilicită a intimatei-pârâte.

Sub acest aspect sunt relevante și dispozițiile art. 139 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, dispoziții încălcate prin hotărârea recurată.

Potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în cazul utilizării neautorizate a operele se poate pretinde "acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat'.

Faptul că art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 face referire la "triplul remunerațiilor" nu poate constitui un temei al hotărârii recurate.

Această referire la remunerații este realizata de lege doar în scopul determinării unui criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate pentru repararea prejudiciului, în situația în care întinderea acestuia nu este posibilă prin aplicarea criteriilor de la litera a) a alin. (2) al art. 139 din legea nr. 8/1996.

In concluzie, soluția instanței de apel, care asimilează remunerațiile cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și consideră ca o distincție între aceste două noțiuni ar fi una artificială, este una nelegală, nemotivată în drept și încalcă nomele de drept material invocate mai sus precum și pe cele ale art. 1349 și art. 1381 C.civ.

Consecința încălcării normelor de drept material, a asimilării nelegale a prejudiciului cu remunerațiile, este respingerea nelegala a apelului formulat de UCMR-ADA, cu motivarea ca neindividualizarea unor remunerații restante la art. 10 din contractul autorizație licență neexclusivă ar proba inexistența unei fapte ilicite a intimate pârâte, care să fi fost săvârșit anterior datei încheierii contractului autorizație licență neexclusivă.

Este nelegală și motivarea subsidiară a hotărârii recurate, în sensul că activitatea intimate pârâte nu ar include prin natura sa folosirea de aparate precum cele din metodologie, cum ar fi televizoare sau alte receptoare și aparate ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau a imaginilor însoțite de sunet.

Hotărârea este dată cu încălcarea art. 21 lit. b) din Norme metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc care dispune ca spațiile precum cele în litigiu trebuie să fie dotate cu minim trei monitoare.

În raport cu soluția primei instanțe de fond, apelul a vizat respingerea cererii de chemare în judecată, soluție întemeiată exclusiv pe faptul că lipsa menționării unor remunerații restante în cuprinsul clauzei de la punctul 10 din autorizația licența neexclusivă ar proba inexistenta unei fapte ilicite anterioare și/sau inexistența dreptului la despăgubiri pentru astfel de fapte ilicite.

5.Apărările formulate în cauză

SC A. S.R.L a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivului de casare susținut de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

Judecând în primă instanță, tribunalul a respins ca fiind prescrise pretențiile aferente lunii noiembrie 2015 și a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect remunerație restantă și penalități aferentă perioadei decembrie 2015 – septembrie 2018.

Hotărârea primei instanțe a fost a. atacata de reclamantă în integralitatea ei, cu privire la toate soluțiile cuprinse în dispozitiv, așa încât devoluțiunea a operat cu  privire la întreaga cauză, conform art. 477 alin. 2 C.proc.civ.

Procedând astfel la o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel a statuat, în fapt și în drept, atât cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și cu privire la fondul litigiului; prin decizia pronunțată, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Prin declarația de recurs formulată, reclamanta afirmă că normele de drept material au fost greșit aplicate de către instanța de apel,  cu referire expresă la art. 13 lit.f art. 130 alin. 1 lit. a și art. 139 alin. 2 din Legea nr.8/1996. Decizia instanței de apel nu este recurată sub aspectul rezolvării date excepției prescripției dreptului material la acțiune, ea dobândind, astfel autoritate de lucru judecat, cu privire la această chestiune tranșată definitiv, conform art. 430 alin. 1 C.proc.civ.

În consecință, problema prescripției dreptului material la acțiune nu mai poate fi abordată în recurs, opunându-se efectul negativ al autorității de lucru judecat, mai sus evocat.

În esență, recurenta susține că, în raport cu textele normative evocate, remunerația reprezintă prețul datorat în schimbul autorizării neexclusive acordate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, ea rezultând din contractul încheiat de părți, în timp ce despăgubirile sunt datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite constând în comunicarea publică a operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Cele două construcții juridice au izvoare diferite și un regim distinct, ele nu pot fi asimilate, iar referirea la „remunerație”, din cuprinsul art. 139 alin. 2 lit.b al Legii nr.8/1996, este menită să confere exclusiv un criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirilor datorate.

Verificând decizia instanței de apel, cea care face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte observă că dezvoltarea dată litigiului în fond a fost în mod fundamental determinată de incapacitatea recurentei-reclamante de a-și proba pretențiile, iar nu de o pretinsă asimilare juridică a remunerațiilor cu despăgubirile. Astfel, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, statuează în mod corect, în cuprinsul considerentelor, că pretențiile reclamantei sunt fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, spre deosebire de ipoteza încheierii autorizațiilor, când fundamentul acțiunii este răspunderea contractuală. Prin urmare, distincția a fost realizată de către instanța de apel, iar calificarea juridică dată acțiunii este corectă și în acord cu scopul urmărit de reclamantă. Instanța de apel subliniază, însă, că modul de calcul al despăgubirilor necesare reparării prejudiciului pretins pleacă tot de la nivelul reparațiilor ce ar fi fost datorate, dacă ar fi fost încheiată o autorizație, pentru perioada de referință în litigiu. În același sens, de altfel, subliniază și recurenta că legea înseși trimite la remunerații, pentru a oferi un criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când acestea sunt datorate pentru săvârșirea faptei ilicite și cauzatoare de prejudiciu constând în comunicarea publică a operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată, termenul juridic utilizat de reclamantă pentru a-și identifica pretențiile este acela de „remunerație”, iar nu despăgubiri..

Prin urmare, pretinsa „asimilare” între cele două noțiuni juridice putea fi relevantă, sub aspectul analizei de legalitate, dacă ea ar fi existat și ar fi condus la o calificare juridică greșită dată acțiunii. Or, acțiunea a fost soluționată corect de către cele două instanțe de fond (prima instanță și instanța de apel), ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, cu regimul juridic specific acestuia, astfel cum a solicitat și reclamanta.

Analizând probatoriul administrat, instanța de apel reține că reclamanta, ca titular al cererii de chemare în judecată, nu a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, pentru a putea fi îndreptățită la acordarea unor despăgubiri.

Stabilirea împrejurărilor de fapt esențiale în prezenta cauză este atributul instanțelor de fond, iar acestea au concluzionat, în urma analizei și sintezei  probelor care s-au administrat, că nu se poate concluziona în sensul pretins de reclamantă, acela că și anterior încheierii autorizației licență neexclusivă din 2 octombrie 2018 și din 3 octombrie 2018, a existat o utilizare a operelor muzicale. Aceasta, în condițiile în care, reține instanța de apel, consemnarea inexistenței unor obligații de plată anterioare, în înscrisul încheiat de părți, are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare a reclamantei, în sensul că anterior autorizării nu a existat o utilizare a operelor muzicale, iar calitatea de utilizator a pârâtei nu poate fi reținută exclusiv din încadrarea acesteia în art. 2 lit. b al Deciziei O.R.D.A. nr. 266/2011, câtă vreme  nu a fost probată împrejurarea legală, aceea că pârâta deținea, anterior autorizării, mijloacele tehnice care permit recepția, redarea sau difuzarea scenetelor sau imaginilor însoțite de sunet.

Prin motivele declarație de recurs, este contestată interpretarea pe care prima instanță, iar ulterior instanța de apel au dat-o înscrisurilor probatorii și celorlalte mijloace de probă care au fost administrate. Or, controlul exercitat de către instanța de recurs este, prin esența lui, unul de legalitate, realizat din perspectiva cazurilor de casare expres și limitativ reglementate prin art. 488 alin. 1 pct. 1-8 C.proc.civ., nefiind procedural posibilă, în recurs, o reapreciere a  probelor câștigate cauzei, în scopul stabilirii unor împrejurări de fapt diferite.

Prin urmare, toate acele motive care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate cu recurs, referitoare la dovezi, la interpretarea dată probelor, urmează a fi înlăturate, ca inadmisibile în recurs.

În ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 2 alin. 1 lit.b din Metodologia privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, stabilită prin Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011 a Corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial nr.266/4.10.2011, în temeiul Deciziei Directorului O.R.D.A. nr.266/2011, realizată de către instanța de apel, Înalta Curte constată că ea este una corectă.

În raport cu textul normativ mai sus enunțat, este utilizator de opere muzicale în scop ambiental

„orice persoană juridică sau fizică autorizată, care deține ori folosește cu orice titlu (de proprietate, administrare, concesiune, închiriere, subînchiriere, împrumut etc.) spații, închise ori deschise, în care sunt instalate sau deținute aparate și orice alte mijloace tehnice ori electronice cum ar fi: televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine muzicale, echipament informatic, CD-player, instalații de amplificare și orice alte aparate ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet.”

Rezultă, cu puterea evidenței, că norma evocată condiționează încadrarea în categoria utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental de existența, în spațiile deținute ori folosite cu orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit

„recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet”.

Proba existenței unor astfel de mijloace stă în sarcina celui care afirmă comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental. Mai mult, din împrejurarea că ele existau la data autorizației nu se poate prezuma că ar fi existat și anterior. Reclamanta avea obligația de a dovedi că ele au existat anterior încheierii autorizațiilor, or această probă nu a fost făcută, potrivit celor reținute în fapt, prin decizia instanței de apel.

În acest context, sunt corecte și statuările instanței de apel în sensul că tipul de activitate desfășurat de pârâtă, „pariuri și jocuri de noroc”, prin natura sa, nu include, în mod necesar, utilizarea unor mijloace tehnice care să permită comunicarea de opere muzicale în scop ambiental. Astfel fiind, în absența unor mijloace de probă, nu s-ar putea reține contrariul.

Pentru toate cele ce preced, constatând că motivele recursului nu pot fi primite, că hotărârea atacată poartă atributul legalității, în baza art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul reclamantei, ca nefondat.