Decizia nr. 388/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată societatea B. S.R.L., solicitând, ca în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, pârâta să fie obligată la: - plata sumei de 10.776 RON (la care se adaugă TVA)/12.823,44 RON (cu TVA inclus) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.11.2017 până la data de 31.10.2020, pentru perioada nedeclarată la A.; - la plata sumei de 2.131,08 RON reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate prin primul capăt de cerere până la data de 10.10.2020 și în continuare în cuantum de 0,1% până la recuperarea integrală a remunerației datorate; - să încheie autorizații/licențe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiul administrat; - plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 836/26.05.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata sumei de 12.823,44 RON reprezentând despăgubiri pentru comunicarea publică a prestațiilor artistice până la data de 31.10.2020 și la plata sumei de 900 de RON reprezentând cheltuieli de judecată. A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1981A din 21 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 836/26.05.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. Curtea a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că suma datorată de pârâtă este în cuantum de 10.677,20 RON, a menținut în rest dispozițiile sentinței și a obligat intimata reclamantă la plata sumei de 50 RON către apelanta pârâtă reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs recurenta-reclamantă A. și recurenta-pârâtă B. S.R.L. Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1981/21.12.2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și, în consecință, trimitea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în vederea menținerii sentinței instanței de fond ca fiind întemeiată. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat că, în ceea ce privește apărările referitoare la gradul de ocupare, contrar argumentelor instanței de apel, metodologia aplicabilă în prezentul caz, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016 nu prevede drept criteriu gradul de ocupare al unităților administrate pentru determinarea remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți. Decizia ORDA 120/2016 prevede o remunerație fixă, lunară, datorată pentru fiecare tip de utilizare, respectiv fonograme sau reproduceri ale acestora și prestații artistice din domeniul audiovizual, indiferent de perioada utilizării sau de gradul de ocupare a camerelor sau pensiunilor în perioada analizată. Aplicarea unui criteriu străin de dispozițiile metodologiei de mai sus reprezintă o aplicare greșită a normei de drept material. În speță, intimata administrează 3 camere de închiriat numite Central Apartaments clasificate cu 3***, astfel cum rezultă din extrasul din situația unităților clasificate publicată pe website-ul Ministerului Turismului astfel că administratorul este obligat să le doteze cu televizoare, potrivit dispozițiilor Ordinului nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație publică, a licențelor și brevetelor de turism. Criteriul aplicabil prevăzut în metodologie este D11, cuantumul valoric fiind de 54 RON pentru comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor și 54 RON pentru comunicarea publică în scop ambiental a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Curtea de Apel București a valorificat criteriul gradului de ocupare și, în consecință, a diminuat remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți pentru perioada 01.06.2020 - 30.09.2020, pe motiv că, în această perioadă, activitatea intimatei ar fi fost suspendată sau semnificativ restricționată. Din situația comunicată de Ministerul Afacerilor Interne - Departamentul pentru Situații de Urgență rezultă că, în Județul Cluj, activitatea unităților de cazare a fost restricționată, însă nu interzisă. Aplicând un criteriu care nu este prezăvut de Decizia ORDA 120/2016, instanța de apel a scăzut din remunerația cuvenită suma de 432 RON fără TVA aferentă perioadei 01.06.2020 - 30.09.2020, cu toate că unitatea administrată de intimată a funcționat, chiar dacă în mod restricționat. În măsura în care intimata ar fi prezentat o dovadă incontestabilă în sensul că aceasta nu ar fi desfășurat activitate în perioada 01.06.2020 - 30.09.2020, recurenta reclamantă a arătat că ar fi scăzut această perioadă din calculul remunerației datorate. Scăderea remunerației datorate pentru această perioadă numai în temeiul considerentului că intimata a avut activitate, dar nu o ocupare deplină a tuturor camerelor, nu este o măsură legală raportat la prevederile metodologiei. Recurenta pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului său, casarea în parte a deciziei civile nr. 1981/21.12.2022 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, iar în rejudecarea cauzei, admiterea apelului său. În motivarea recursului, recurenta pârâtă arătat că decizia recurată este nelegală, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului și nu a urmărit scopul în vederea îndeplinirii conținutului cercetării procesului, conform prevederilor art. 237 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. și ale art. 436 alin 1 și 2 din C. proc. civ. În acest sens, recurenta pârâtă a arătat că, prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 15.11.2022, a recunoscut suma aferentă comunicării publice de prestații artistice, identificată exact de către intimat prin facturi la suma de 2.137.24 RON, pe care a și achitat-o, iar în justificare a depus dovada achitării sumei menționate. Raportat la aceste aspecte, a solicitat instanței să constate că a achitat suma aferentă comunicării publice de prestații artistice, situație în care instanța trebuia să pronunțe o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 237 și 436 din C. proc. civ., însă instanța nu a luat în considerare solicitarea, încălcând dreptul la apărare al părților și principiul contradictorialității, prin ignorarea dispozițiilor menționate. Recurenta pârâtă a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind nerespectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod care, întrucât instanța de apel nu a realizat o cercetare și o analiză a aspectelor esențiale pentru soluționarea cauzei, ignorând în întregime argumentele sale din notele scrise înregistrate la dosarul cauzei din data de 15.11.2022. Prin acestea, a susținut că nu s-a realizat comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial ci "înregistrări audiovizuale care conțin opere audiovizuale în care s-au incorporat fonograme", a achitat o parte din sumele care fac obiectul litigiului și a invocat aplicabilitatea Hotărârii CJUE C-147/19. Cu toate acestea, instanța nu a motivat înlăturarea apărărilor formulate prin prisma criticilor punctuale invocate. Procedând în aceasta manieră, instanța de fond a încălcat în mod flagrant exigențele legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, precum și principiul fundamental al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. și obligațiile privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, stabilite prin prevederile art. 22 din același cod. Recurenta pârâtă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, constatând că funcționarea unor camere de închiriat înseamnă automat existența activității de comunicare publică de fonograme. În camerele de hotel nu s-a realizat comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial ci "înregistrări audiovizuale care conțin opere audiovizuale în care s-au incorporat fonograme" iar acestea, conform Hotărârii CJUE în Cauza C-147/19, nu reprezintă fonograme. Este împotriva dispozițiilor legale, confirmate chiar prin hotărâri ale CJUE, să plătească pentru un serviciu de care nu beneficiază. Recurenta pârâtă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. arătând că, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea sa la plata sumei de 12.823 RON (10.776 RON fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora și prestațiilor artistice. Recurenta pârâtă a arătat că instanța a aplicat art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 deși a recunoscut în cuprinsul considerentelor că remunerația poate să fie determinată și că în acest caz, conform jurisprudenței majoritare, nu se acorda această penalitate (triplul remunerației). În mod evident instanța a interpretat greșit art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 și art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Recurenta pârâtă a arătat că a declarat și transmis către intimată declarația înregistrată la A. cu nr. de intrare 1255/10.05.2021 în baza căreia s-au emis înștiințări de plată a sumelor care au putut fi determinate de către intimată iar pârâta a și achitat suma aferentă comunicării publice de prestații artistice în domeniul audiovizual conform ordinului de plată, în baza facturilor fiscale emise chiar de către intimată. Sumele de plată au fost identificate prin documente emise chiar de către intimată, în conținutul cărora se precizează că reprezintă remunerație echitabilă pentru comunicare publică conform Legii nr. 8/1996 și perioada aferentă iar din sumele identificate de către intimată, pârâta a achitat sumele aferente prestațiilor artistice din domeniul audiovizual de care a considerat că a beneficiat, respectiv suma de 2.137,24 RON. Recurenta pârâtă a arătat că prejudiciul la care a făcut referire instanța de apel ca justificare pentru obligarea la triplul remunerației nu mai există, sumele fiind atât identificate cât și achitate. Recurenta pârâtă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat că instanța a aplicat în mod greșit Hotărârea CJUE C - 501/19, aceasta nefiind aplicabilă în cauză, și a invocat Decizia nr. 48/19.06.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerarea căreia în mod greșit a reținut instanța obligația de plată a contravalorii TVA.

Apărările formulate în cauză. Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, ca nefondat, și admiterea recursului formulat de reclamantă, ca întemeiat. În motivarea întâmpinării, recurenta reclamantă a arătat că împrejurarea că instanța de apel nu a reținut plata efectuată de către recurenta pârâtă este o consecință a faptului că aceasta a fost efectuată în data de 15.11.2022, cu o zi înainte de al doilea termen de judecată fixat în cauză, care a avut loc la data de 16.11.2022. A. nu a putut vedea această plată înainte de termenul din data de 16.11.2022 în evidențele sale, iar notele scrise depuse de recurentă cel mai probabil nu au ajuns la dosarul cauzei. Așadar, însăși recurenta nu a depus dovezile de plată la timp la dosarul cauzei, fapt care ar fi generat o scădere a renumerației solicitate. De asemenea, chiar dacă plata de mai sus ar fi ajuns la timp în dosarul cauzei, respectiv la termenul de judecată, chestiunea legată de temeinicia plății remunerației datorate exclusiv pentru prestații artistice din domeniul audiovizual nu a făcut obiectul motivelor de apel. Recurenta nu a contestat prin apel și nici la fond nu a avut o astfel de poziție, privind faptul că aceasta nu ar datora remunerație pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora. Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ. este neîntemeiat, tot prin prisma argumentelor invocate mai sus. Recurenta reclamantă a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. nu este întemeiat și a arătat că aplicabilitatea cauzei C-147/19 nu a fost invocată prin motivele de apel, motiv pentru care nici nu poate fi analizată de către instanța de recurs. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., recurenta reclamantă a considerat că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile prevăzute de art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016. Totodată, aceste sume sunt purtătoare de TVA în raport de prevederile jurisprudenței Curții Europene indicate de instanța de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă, încadrat în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Conform acestul text legal, hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta reclamantă a invocat în acest sens faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit criteriul gradului de ocupare al unităților administrate pentru a stabili remunerația cuvenită, întrucât metodologia aplicabilă în cauză, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016 nu prevede acest criteriu pentru determinarea remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, ci stabilește o remunerație fixă, lunară, datorată pentru fiecare tip de utilizare, respectiv fonograme sau reproduceri ale acestora și prestații artistice din domeniul audiovizual, indiferent de perioada utilizării sau de gradul de ocupare a camerelor sau pensiunilor în perioada analizată. Conform art. 3.12. din Metodologie, pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația - licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația - licență neexclusivă. În situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie. Pentru a restrânge întinderea obligației pârâtei de a plăti remunerațiile, instanța de apel a apreciat că, în perioada 01.06.2020 - 30.09.2020, nu a existat o utilizare care să dea dreptul la remunerație, reținând că "activitatea apelantei a fost blocată dintr-un motiv independent de voința sa, fapt asimilat forței majore". Astfel, instanța de apel a înlăturat apărarea intimatei cu privire la nerelevanța gradului de ocupare cu motivarea că "o asemenea chestiune poate fi relevantă în cazul unor circumstanțe obișnuite, dar nu a unor stări excepționale precum cea de alertă, care au fost însoțite de un grad ridicat de îngrijorare a publicului și de restricții legale semnificative; bunăoară, chiar dacă în sine cazarea era permisă, închiderea restaurantelor proprii ale spațiilor de cazare, numeroasele restricții aplicabile locurilor publice etc. făcea turismul profund neatractiv. Or, organismele de gestiune colectivă nu încasează taxe pe spații de cazare, ci remunerații pentru utilizare, utilizare care trebuie să fie reală, iar nu fictivă și prezumată contrar realităților elementare." În acest context, nu este în discuție, în realitate, aplicarea unui criteriu străin de dispozițiile metodologiei care să reprezinte o aplicare greșită a normei de drept material, astfel cum a susținut recurenta, în cauză fiind reținută neîndeplinirea premisei necesare, stabilite de norma legală aplicabilă, pentru acordarea dreptului la remunerație, premisă constând în existența unei activități de comunicare publică care să atragă obligația de a plăti remunerația aferentă. În concluzie, contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de apel nu a diminuat remunerația cuvenită prin valorificarea criteriului gradului de ocupare, ci a reținut inexistența unei activități de comunicare publică în perioada în discuție, acest aspect fiind stabilit de instanță în raport cu circumstanțele de fapt ale speței, a căror reevaluare nu este permisă în recurs. Astfel, o eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, aceste fiind o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecință, instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. Reținând că motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În ceea ce privește recursul pârâtei, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prin care aceasta a invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că, prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 15.11.2022, a recunoscut datoria aferentă comunicării publice de prestații artistice, stabilită de către reclamantă la suma de 2.137.24 RON, pe care a și achitat-o, depunând dovada achitării sumei menționate. Art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. instituie o regulă restrictivă cu privire la devoluțiunea apelului, stabilind că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Problema în discuție, aceea a recunoașterii unei părți din pretențiile reclamantului și a efectuării plății aferente nu reprezintă însă o critică formulată de apelant împotriva sentinței primei instanțe, în a cărei analiză se impune respectarea dispozițiilor de procedură care limitează efectul devolutiv al apelului, ci se circumscrie ipotezei avute în vedere de art. 437 alin. (2) din C. proc. civ., care stabilește că recunoașterea pretențiilor poate fi făcută în fața instanței de apel. Întrucât în faza judecății în apel, pârâta a efectuat acest act de dispoziție, arătând că înțelege să recunoască o parte din pretențiile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, este necesar ca instanța de apel să dea acestui act, în raport cu circumstanțele de fapt ale speței, eficiența stabilită de norma procesuală. Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă, față de modul în care instanța de apel a procedat în privința notelor scrise depuse la data de 15.11.2022, a susținut și incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu se impune a fi analizat, dată fiind consecința rezultată din constatarea incidenței cazului de casare instituit de pct. 5 al aceluiași articol. Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că au fost nerespectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod în situația în care instanța de apel nu a analizat susținerile sale privind faptul că nu s-a realizat o comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial ci "înregistrări audiovizuale care conțin opere audiovizuale în care s-au incorporat fonograme" și cele privind aplicabilitatea Hotărârii CJUE C-147/19 este întemeiat. Dat fiind principiul efectului direct al dreptului Uniunii Europene, aplicarea dezlegărilor cuprinse în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene nu reprezintă o facultate, ci o obligație pentru judecătorul național, care trebuie să aplice hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică și raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunțării deciziilor și care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte). În contextul arătat, incidența principiilor rezultate din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-147/19 trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părților urmând ca instanța de apel să stabilească modul concret de aplicare a acestora în raport cu circumstanțele de fapt ale cauzei. Susținerile recurentei pârâte prin care aceasta a invocat aplicabilitatea principiilor rezultate din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-147/19 prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi analizate, întrucât respectivele susțineri nu au format obiectul dezlegărilor instanței de apel pentru a putea fi supuse controlului judiciar de legalitate efectuat de instanța de recurs. Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza C-147/19 Atresmedia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 și articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115 trebuie interpretate în sensul că remunerația echitabilă unică, vizată la aceste dispoziții, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme. În cuprinsul considerentelor hotărârii instanței europene se reține că distincția dintre fonogramă și opera audiovizuală, în scopul stabilirii remunerației, se realizează în raport de existența sau inexistența contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de parte și producătorii de fonograme. De altfel, rezultă cu claritate din paragrafele 24 și 25 ale considerentelor hotărârii invocate că premisa factuală de la care a plecat instanța europeană a fost aceea că încorporarea fonogramelor în opere audio-vizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile. Astfel de împrejurări nu au fost stabilite în cauză în raport cu probele concrete administrate, situație în care, astfel cum s-a arătat, controlul de legalitate nu poate fi exercitat în acest moment procesual, fiind necesară stabilirea circumstanțelor de fapt relevante în cadrul rejudecării fondului. În raport cu aceste considerente, văzând prevederile art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va casa, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în limitele casării, conform art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum acestea rezultă din considerentele vizând motivele întemeiate invocate prin recursul pârâtei. Celelalte motive de recurs invocate de recurenta pârâtă nu sunt întemeiate. Astfel, nu poate fi reținută susținerea recurentei pârâte în sensul că ar fi incidente cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. prin prisma modului în care instanța de apel a apreciat asupra temeiniciei criticii sale vizând obligarea sa la plata triplului remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora și prestațiilor artistice. Conform dispozițiilor art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, la stabilirea despăgubirilor pretinse conform alin. (1) al aceluiași articol, instanța de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a). Recurenta pârâtă a susținut greșita aplicare a lit. b), întrucât instanța de apel ar fi admis, în cuprinsul considerentelor, că remunerația poate să fie determinată, iar în acest caz, conform jurisprudenței majoritare, nu se acorda triplul remunerației. Contrar acestei susțineri, instanța de apel nu a constatat posibilitatea utilizării criteriilor arătate la lit. a) a articolului menționat, nefiind reținute și cuantificate în cauză consecințele economice negative, câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor sau daunele morale cauzate titularului dreptului, considerentele instanței de apel nefiind în acest sens. Conform raționamentului instanței de apel, "corespundea jurisprudenței majoritare a instanțelor judecătorești neacordarea triplului remunerațiilor, atunci când acestea pot fi determinate ex lege, precum în cauza de față și alte cauze similare. Această interpretare este însă contrară chiar ipotezei normei, care are în vedere triplul sumelor care ar fi fost legal datorate; ori, prin ipoteză, pentru a calcula triplul, trebuie calculată în prealabil baza calculului, care este, prin urmare, posibil. Or, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care să se aplice. Se constată prin urmare că soluția tribunalului în această privință este una legală și judicioasă, întrucât pe temei delictual, utilizatorul care a comunicat public fonograme ce conțin prestații artistice fără a obține autorizație/licență neexclusivă, deși era obligat la aceasta - cum se va detalia imediat - fiind astfel sancționat pentru conduita sa ilicită. Aceasta constituie în prezent practica majoritară, dacă nu constantă a instanțelor." Astfel, ceea ce a reținut instanța de apel pentru a justifica aplicarea lit. b) și acordarea triplului remunerației este împrejurarea că sancționarea utilizatorului care a comunicat public fonograme ce conțin prestații artistice fără a obține autorizație/licență neexclusivă s-a realizat pe temei delictual, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Această constatare este corectă și, în lipsa stabilirii în cauză a elementelor menționate la lit. a) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, se justifică aplicarea lit. b) a aceluiași articol. Susținerea recurentei pârâte în sensul că prejudiciul la care a făcut referire instanța de apel ca justificare pentru obligarea la triplul remunerației nu mai există, sumele fiind atât identificate cât și achitate, își găsește valorificarea în rejudecarea cauzei, prin stabilirea cuantumului sumei datorate, ca urmare a aprecierii care se va efectua asupra actului de dispoziție al pârâtei. Nu este întemeiat nici motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât instanța a aplicat în mod greșit Hotărârea CJUE C - 501/19, aceasta nefiind aplicabilă în cauză, și a invocat Decizia nr. 48/19.06.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerarea căreia în mod greșit a reținut instanța obligația de plată a contravalorii TVA. Din considerentele deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că în raționamentul său, pentru a determina dacă colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora reprezintă sau nu o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, Înalta Curte a socotit că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-37/16, ce priveau determinarea dacă în acel caz era vorba despre o prestare de servicii cu titlu oneros. Ulterior însă a fost pronunțată hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2021, în cauza C-501/19, UCMR - ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva C. prin care s-au statuat următoarele: 1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor. 2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul remunerațiilor primite. În considerentele acesteia s-au reținut, în cadrul paragrafului 38, următoarele: "O situație precum cea în discuție în litigiul principal se distinge astfel de cea din cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte. Pe de o parte, există un raport juridic în cadrul căruia are loc un schimb de prestații reciproce între titularii drepturilor și un consumator final al operei protejate. Pe de altă parte, se stabilește o legătură directă între prestarea unui serviciu și o contravaloare, remunerațiile care trebuie plătite de consumatorul final constituind contrapartida efectivă a serviciului care poate fi individualizat, prestat de titularul dreptului de autor, în timp ce Curtea a statuat, la punctele 28-30 din hotărârea menționată, că remunerațiile în cauză, datorate de anumiți producători și importatori în temeiul legii naționale care determina și cuantumul acestora, urmăreau finanțarea compensației echitabile în beneficiul titularilor drepturilor în discuție." În consecință, ținând cont că raționamentul ce a stat la baza deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a fundamentat, pentru calificarea raportului juridic legat de utilizarea drepturilor conexe ca fiind sau nu o prestare de servicii cu titlu oneros, pe aplicarea mutatis mutandis a considerentelor din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-37/16 (paragr. 97, 98, 106-109, 111 și urm.), iar prin hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunțată în cauza C-501/19, s-a reținut că o situație precum cea în discuție în litigiul principal (raport juridic legat de utilizarea drepturilor de autor asupra unor opere muzicale prin comunicare publică) se distinge de cea din cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte (parag. 38, redat mai sus), se constată că este corectă soluția instanței de apel de aplicare în cauză a hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C - 501/19.