ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1726/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 33094/3/2012, la data de 30 august 2012, reclamanta U.P.F.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC D.P.S.

SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat U.P.F.R., constând în remunerația unică echitabilă, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora începând cu data de 01 ianuarie 2010 și până în prezent, actualizată cu rata inflației, precum și penalitățile de întârziere aferente (în cuantum de 0,1% din sumele neachitate la termen, pe zi de întârziere); predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 01 ianuarie 2010 și până în prezent, conform modelului de playlist reglementat de metodologiile în vigoare, necesare în vederea repartiției remunerațiilor colectate de reclamantă, sub sancțiunea plății unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere, conform art. 580 3 parag.

I C. proc. civ.; obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, sub sancțiunea plății unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere, potrivit prevederilor art. 580 1 parag. 1 C. proc. civ. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, coroborate cu cele ale art. 123 1 alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a), e) și h), art. 139 alin. (1) și (2), art. 139 2 lit. d), art. 140 alin. (1) lit. d) din același act normativ, cele ale Deciziei ORDA nr. 230/2007, nr. 284/2010 și nr. 216/2011, ale Deciziei ORDA nr. 115/2006 și nr. 12/2012, precum și pe cele ale art. 998 - 999 din vechiul C. civ.

și ale art. 1349 noul C. civ. La data de 13 noiembrie 2012, reclamanta U.P.F.R., a depus la dosar cerere completatoare în sensul aplicării TVA-ului aferent remunerației unice echitabile. Prin Sentința civilă nr. 1345 din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta U.P.F.R. în contradictoriu cu pârâta SC D.P.S.

SRL, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.878,93 lei (TVA inclus), reprezentând remunerația aferentă perioadei 01 ianuarie 2010 - 30 august 2012, actualizată cu indicele de inflație și de 3208,44 lei, penalități de întârziere, la care se adaugă penalitățile de întârziere de la această dată până la momentul plății efective a remunerației datorate, a fost obligată pârâta să predea reclamantei playlist-urile cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 01 ianuarie 2010 și până în prezent, a fost obligată pârâta să obțină licența neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerii acestora și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3789,3 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel, recalificat ca și recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 226A din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. A fost respinsă cererea de suspendare a executării sentinței apelate ca prematură. A fost obligată apelanta la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În primul rând, se apreciază că, față de data introducerii acțiunii, 20 august 2012, legea procesuală aplicabilă este legea veche, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Este nefondată critica privind imposibilitatea de plată a facturilor RTV 20110735 și RTV 201010728 din cauza omisiunii reclamantei de a comunica în original aceste facturi, instanța de apel reținând că facturile menționate, emise la data de 24 octombrie 2011, au fost comunicate pârâtei, fiind restituite de către aceasta reclamantei cu adresa nr. 01 din 14 noiembrie 2011, cu argumentul că nu s-au respectat dispozițiile legale de plată privind modalitatea de stabilire a remunerațiilor. Prin criticile din apel, nu a fost contestat cuantumul sumelor din facturile menționate, ce reprezintă o parte din debitul stabilit prin sentința atacată, fiind invocată lipsa comunicării facturilor de către organismul de gestiune colectivă, care a făcut imposibilă plata, determinând în final curgerea penalităților.

Or, din moment ce, chiar din adresa nr. 01 din 14 ianuarie 2011, rezultă că pârâta a refuzat primirea facturilor, aceasta își invocă propria culpă în neîndeplinirea obligației de plată. Mai mult, pe parcursul prezentului proces, aceste facturi, în duplicat, au fost comunicate de către reclamantă, așa cum rezultă din adresa nr. 16538 din 15 octombrie 2013. Pe de altă parte, cuantumul sumelor de plată stabilite prin sentință a fost determinat prin expertiză contabilă, la care pârâta nu a formulat obiecțiuni, deși s-a acordat termen în acest scop, așa cum rezultă din conținutul încheierii din data de 14 mai 2013. Cât privește achitarea facturii RTV 0512 din 27 septembrie 2010, instanța de apel reține că la fila 117 din dosarul de fond se află chitanța emisă de CN Poșta Română, menționată de pârâtă, care dovedește însă plata facturii nr. MAN 000000000452 din 20 octombrie 2010, fiind nefondată critica ce vizează obligarea la plata aceleiași sume de două ori.

În ceea ce privește nesocotirea cererilor de probatorii, instanța de apel a reținut că, până la prima zi de înfățișare, ce a avut loc în ședința publică din 11 decembrie 2012, pârâta nu a formulat întâmpinare, nefiind prezentă la termenul la care au fost solicitate probele, în condițiile în care cauza a fost amânată pentru pregătirea apărării de către aceasta. Față de caracterul devolutiv al apelului, pârâta avea posibilitatea de a solicita refacerea, completarea, precum și administrarea probelor noi, aceasta limitându-se în apel la proba cu înscrisuri. Considerentele sentinței atacate nu sunt contradictorii cu privire la licența neexclusivă nr. 6108 din 27 mai 2008, a cărei reziliere a intervenit în conformitate cu art. 17 din cuprinsul acesteia, ca urmare a întârzierilor la plată mai mari de 30 de zile de la data scadenței, astfel că este necesară obținerea unei noi licențe pentru radiodifuzarea fonogramelor.

Cât privește contestarea nivelului minim al remunerației, stabilit prin metodologie (decizia ORDA nr. 74/2006, modificată prin Decizia nr. 23A din 05 februarie 2007 a Curții de Apel București), s-a reținut că, în respectarea principiului disponibilității, față de cadrul procesual stabilit în prezentul litigiu prin cererea de chemare în judecată, nu poate analiza chestiuni ce privesc modul de stabilire sau caracterul echitabil al remunerației. Cererea de suspendare a executării silite a fost respinsă ca prematură, interesul nefiind născut și actual în condițiile recalificării căii de atac, din recurs în apel, hotărârea primei instanțe nefiind executorie. În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, reprezentând onorariul avocatului.

Împotriva Deciziei nr. 226A din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs pârâta SC D.P.S. SRL, invocând în drept art. 304 și 304 1 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, pârâta susține, în esență, că instanța de fond nu a stăruit suficient în cercetarea cauzei, arătând că partea vinovată de nerespectarea obligațiilor ce decurg din licența neexclusivă este reclamanta, care nu a răspuns la cererea pârâtei de a verifica legalitatea facturilor emise de Uniunea Producătorilor de Fonograme. Astfel se arată că, deși pârâta a insistat și chiar a stăruit prin mai multe adrese scrise ca reclamanta să-i răspundă la cererea de verificare a legalității facturilor returnate pentru achitare, fapt ce nu s-a petrecut decât în cadrul procesului inițiat de reclamantă.

În continuare, pârâta arată că a fost nemulțumită de mărirea taxei, deoarece nu i-a comunicat nimeni această mărire, și că reclamanta a reținut facturile în arhiva sa, iar instanța de apel a ignorat cererea pârâtei de a se prezenta în instanță facturile în original, probe cruciale în soluționarea cauzei. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 304 C. proc. civ. Înalta Curte, la termenul din 12 iunie 2015 a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., și pe care o va admite, pentru considerentele care succed: Conform art. 302 1 lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică, precum și în situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Simpla indicare a dispozițiilor art. 304 și 304 1 C. proc. civ. în cererea de recurs nu este suficientă din acest punct de vedere, art. 304 fiind enumerat în mod generic, iar art. 304 1 nu este aplicabil în cauză, fiind incident doar în situația în care împotriva hotărârii primei instanțe se poate exercita numai calea de atac a recursului. Pe de altă parte, motivarea recursului presupune dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

Instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., respectiv critici de nelegalitate, nu și de netemeinicie a deciziei, precum cele cu privire la situația de fapt și aprecierea probatoriului. Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a reținut că pârâta a motivat neîndeplinirea obligației de plată a remunerației cuvenite producătorilor de fonograme prin necomunicarea facturilor de către organismul de gestiune colectivă, care a făcut imposibilă plata, determinând în final curgerea penalităților, iar această apărare echivalează cu invocarea propriei culpe în nerespectarea obligației, cât timp pârâta a refuzat primirea facturilor, iar cuantumul sumelor de plată menționate în sentință a fost determinat prin expertiză contabilă, la care pârâta nu a formulat obiecțiuni, deși s-a acordat termen în acest scop.

Recurenta, în cuprinsul memoriului de recurs, a arătat că nu datorează penalitățile stabilite de prima instanță, deoarece reclamanta se face vinovată de neplata facturilor de către pârâtă, prin faptul că nu a răspuns solicitărilor repetate ale acesteia de verificare a legalității plăților în baza facturilor emise. Se observă, în primul rând, că recurenta formulează susțineri noi față de cele invocate prin cererea de apel, în condițiile în care nu mai pretinde că neplata a fost motivată de absența facturilor în original, ci de dubiile exprimate față de modul de calcul al remunerației prin facturile ce îi fuseseră trimise. Or, din acest punct de vedere, susținerile sunt inadmisibile, formulate fiind omisso medio, nefiind invocate prin cererea de apel și nefăcând referire la considerentele instanța de apel.

Așadar, nu s-a contestat faptul că pârâta trebuie să plătească către organismul de gestiune colectivă al producătorilor de fonograme remunerația unică echitabilă, susținându-se numai că modul de calcul al remunerației și al penalităților de întârziere nu a fost corect efectuat, reiterând astfel aspecte de fapt referitoare la modalitatea de comunicare a facturilor și istoricul corespondenței cu pârâta în acest sens, susțineri care nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Ca atare, în speță, nu numai că recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., neindicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică. De asemenea, modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de nelegalitate, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G.

nr. 138/2000. Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamantă. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu avocat, conform dovezii de plată depuse la fila 56 din acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta SC D.P.S. SRL împotriva Deciziei nr. 226 A din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta-pârâtă SC D.P.S. S.R.L la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă U.P.F.R.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2015. Procesat de GGC - GV