ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1726/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1726/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

33094/3/2012, la data de 30 august 2012, reclamanta U.P.F.R. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC D.P.S. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat U.P.F.R.,

constând în remunerația unică echitabilă, reprezentând drepturi conexe

patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin

radiodifuzare a fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial

sau a reproducerilor acestora începând cu data de 01 ianuarie 2010 și până în

prezent, actualizată cu rata inflației, precum și penalitățile de întârziere

aferente (în cuantum de 0,1% din sumele neachitate la termen, pe zi de

întârziere); predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate

începând cu data de 01 ianuarie 2010 și până în prezent, conform modelului de

playlist reglementat de metodologiile în vigoare, necesare în vederea

repartiției remunerațiilor colectate de reclamantă, sub sancțiunea plății unei

amenzi civile pe fiecare zi de întârziere, conform art. 580

3

parag.

I C. proc. civ.; obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea

fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora, sub sancțiunea plății unei amenzi civile pe fiecare zi

de întârziere, potrivit prevederilor art. 580

1

parag. 1 C. proc.

civ. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe, coroborate cu cele ale art. 123

1

alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a), e) și h), art. 139 alin. (1) și

(2), art. 139

2

lit. d), art. 140 alin. (1) lit. d) din același act

normativ, cele ale Deciziei ORDA nr. 230/2007, nr. 284/2010 și nr. 216/2011,

ale Deciziei ORDA nr. 115/2006 și nr. 12/2012, precum și pe cele ale art. 998 -

999 din vechiul C. civ. și ale art. 1349 noul C. civ.

La data

de 13 noiembrie 2012, reclamanta U.P.F.R., a depus la dosar cerere

completatoare în sensul aplicării TVA-ului aferent remunerației unice

echitabile.

Prin

Sentința civilă nr. 1345 din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București

Secția a IV-a Civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta U.P.F.R. în

contradictoriu cu pârâta SC D.P.S. SRL, a fost obligată pârâta să plătească

reclamantei suma de 10.878,93 lei (TVA inclus), reprezentând remunerația

aferentă perioadei 01 ianuarie 2010 - 30 august 2012, actualizată cu indicele

de inflație și de 3208,44 lei, penalități de întârziere, la care se adaugă

penalitățile de întârziere de la această dată până la momentul plății efective

a remunerației datorate, a fost obligată pârâta să predea reclamantei

playlist-urile cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 01

ianuarie 2010 și până în prezent, a fost obligată pârâta să obțină licența

neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a fonogramelor

publicate în scop comercial sau a reproducerii acestora și a fost obligată

pârâta să plătească reclamantului suma de 3789,3 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe pârâta a declarat apel, recalificat ca și recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin

Decizia civilă nr. 226A din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. A fost respinsă cererea

de suspendare a executării sentinței apelate ca prematură. A fost obligată

apelanta la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:

În primul

rând, se apreciază că, față de data introducerii acțiunii, 20 august 2012,

legea procesuală aplicabilă este legea veche, în conformitate cu dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă.

Este

nefondată critica privind imposibilitatea de plată a facturilor RTV 20110735 și

RTV 201010728 din cauza omisiunii reclamantei de a comunica în original aceste

facturi, instanța de apel reținând că facturile menționate, emise la data de 24

octombrie 2011, au fost comunicate pârâtei, fiind restituite de către aceasta

reclamantei cu adresa nr. 01 din 14 noiembrie 2011, cu argumentul că nu s-au

respectat dispozițiile legale de plată privind modalitatea de stabilire a

remunerațiilor.

Prin

criticile din apel, nu a fost contestat cuantumul sumelor din facturile

menționate, ce reprezintă o parte din debitul stabilit prin sentința atacată,

fiind invocată lipsa comunicării facturilor de către organismul de gestiune

colectivă, care a făcut imposibilă plata, determinând în final curgerea

penalităților.

Or, din

moment ce, chiar din adresa nr. 01 din 14 ianuarie 2011, rezultă că pârâta a

refuzat primirea facturilor, aceasta își invocă propria culpă în neîndeplinirea

obligației de plată. Mai mult, pe parcursul prezentului proces, aceste facturi,

în duplicat, au fost comunicate de către reclamantă, așa cum rezultă din adresa

nr. 16538 din 15 octombrie 2013.

Pe de

altă parte, cuantumul sumelor de plată stabilite prin sentință a fost

determinat prin expertiză contabilă, la care pârâta nu a formulat obiecțiuni,

deși s-a acordat termen în acest scop, așa cum rezultă din conținutul

încheierii din data de 14 mai 2013.

Cât

privește achitarea facturii RTV 0512 din 27 septembrie 2010, instanța de apel

reține că la fila 117 din dosarul de fond se află chitanța emisă de CN Poșta

Română, menționată de pârâtă, care dovedește însă plata facturii nr. MAN

000000000452 din 20 octombrie 2010, fiind nefondată critica ce vizează

obligarea la plata aceleiași sume de două ori.

În ceea

ce privește nesocotirea cererilor de probatorii, instanța de apel a reținut că,

până la prima zi de înfățișare, ce a avut loc în ședința publică din 11

decembrie 2012, pârâta nu a formulat întâmpinare, nefiind prezentă la termenul

la care au fost solicitate probele, în condițiile în care cauza a fost amânată

pentru pregătirea apărării de către aceasta. Față de caracterul devolutiv al

apelului, pârâta avea posibilitatea de a solicita refacerea, completarea,

precum și administrarea probelor noi, aceasta limitându-se în apel la proba cu

înscrisuri.

Considerentele

sentinței atacate nu sunt contradictorii cu privire la licența neexclusivă nr.

6108 din 27 mai 2008, a cărei reziliere a intervenit în conformitate cu art. 17

din cuprinsul acesteia, ca urmare a întârzierilor la plată mai mari de 30 de

zile de la data scadenței, astfel că este necesară obținerea unei noi licențe

pentru radiodifuzarea fonogramelor.

Cât

privește contestarea nivelului minim al remunerației, stabilit prin metodologie

(decizia ORDA nr. 74/2006, modificată prin Decizia nr. 23A din 05 februarie

2007 a Curții de Apel București), s-a reținut că, în respectarea principiului

disponibilității, față de cadrul procesual stabilit în prezentul litigiu prin

cererea de chemare în judecată, nu poate analiza chestiuni ce privesc modul de

stabilire sau caracterul echitabil al remunerației.

Cererea

de suspendare a executării silite a fost respinsă ca prematură, interesul

nefiind născut și actual în condițiile recalificării căii de atac, din recurs

în apel, hotărârea primei instanțe nefiind executorie.

În baza

art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de intimată, reprezentând onorariul avocatului.

Împotriva

Deciziei nr. 226A din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, a formulat recurs pârâta SC D.P.S. SRL, invocând în drept art. 304 și

304

1

C. proc. civ.

În

motivarea cererii de recurs, pârâta susține, în esență, că instanța de fond nu

a stăruit suficient în cercetarea cauzei, arătând că partea vinovată de

nerespectarea obligațiilor ce decurg din licența neexclusivă este reclamanta,

care nu a răspuns la cererea pârâtei de a verifica legalitatea facturilor emise

de Uniunea Producătorilor de Fonograme.

Astfel se

arată că, deși pârâta a insistat și chiar a stăruit prin mai multe adrese

scrise ca reclamanta să-i răspundă la cererea de verificare a legalității

facturilor returnate pentru achitare, fapt ce nu s-a petrecut decât în cadrul

procesului inițiat de reclamantă.

În

continuare, pârâta arată că a fost nemulțumită de mărirea taxei, deoarece nu

i-a comunicat nimeni această mărire, și că reclamanta a reținut facturile în

arhiva sa, iar instanța de apel a ignorat cererea pârâtei de a se prezenta în

instanță facturile în original, probe cruciale în soluționarea cauzei.

Intimata-reclamantă

a depus întâmpinare, prin care invocat excepția nulității recursului, pentru

neîncadrarea criticilor în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Înalta

Curte, la termenul din 12 iunie 2015 a rămas în pronunțare asupra excepției

nulității recursului, invocată prin întâmpinare, pe care o va analiza cu

prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., și pe care o va

admite, pentru considerentele care succed:

Conform

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

Recursul

se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs

sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ

în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică, precum și în situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile

de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

A motiva

recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea

uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc.

civ. Simpla indicare a dispozițiilor art. 304 și 304

1

C. proc. civ.

în cererea de recurs nu este suficientă din acest punct de vedere, art. 304

fiind enumerat în mod generic, iar art. 304

1

nu este aplicabil în

cauză, fiind incident doar în situația în care împotriva hotărârii primei

instanțe se poate exercita numai calea de atac a recursului.

Pe de

altă parte, motivarea recursului presupune dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a

pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

Instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată

care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., respectiv critici de

nelegalitate, nu și de netemeinicie a deciziei, precum cele cu privire la

situația de fapt și aprecierea probatoriului.

Din

considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a reținut că

pârâta a motivat neîndeplinirea obligației de plată a remunerației cuvenite

producătorilor de fonograme prin necomunicarea facturilor de către organismul

de gestiune colectivă, care a făcut imposibilă plata, determinând în final

curgerea penalităților, iar această apărare echivalează cu invocarea propriei

culpe în nerespectarea obligației, cât timp pârâta a refuzat primirea

facturilor, iar cuantumul sumelor de plată menționate în sentință a fost

determinat prin expertiză contabilă, la care pârâta nu a formulat obiecțiuni,

deși s-a acordat termen în acest scop.

Recurenta,

în cuprinsul memoriului de recurs, a arătat că nu datorează penalitățile

stabilite de prima instanță, deoarece reclamanta se face vinovată de neplata

facturilor de către pârâtă, prin faptul că nu a răspuns solicitărilor repetate

ale acesteia de verificare a legalității plăților în baza facturilor emise.

Se

observă, în primul rând, că recurenta formulează susțineri noi față de cele

invocate prin cererea de apel, în condițiile în care nu mai pretinde că neplata

a fost motivată de absența facturilor în original, ci de dubiile exprimate față

de modul de calcul al remunerației prin facturile ce îi fuseseră trimise. Or,

din acest punct de vedere, susținerile sunt inadmisibile, formulate fiind

omisso medio, nefiind invocate prin cererea de apel și nefăcând referire la

considerentele instanța de apel.

Așadar,

nu s-a contestat faptul că pârâta trebuie să plătească către organismul de

gestiune colectivă al producătorilor de fonograme remunerația unică echitabilă,

susținându-se numai că modul de calcul al remunerației și al penalităților de

întârziere nu a fost corect efectuat, reiterând astfel aspecte de fapt

referitoare la modalitatea de comunicare a facturilor și istoricul

corespondenței cu pârâta în acest sens, susțineri care nu sunt susceptibile de

încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Ca atare,

în speță, nu numai că recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat

recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din

oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Astfel,

în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile

critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă

nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și

la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin

urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să

formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit

existența judecății anterioare.

Or, în

calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului,

această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și

limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică

interpretare.

Condiția

legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume

imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel

de încadrare juridică.

De

asemenea, modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu

reprezintă o critică de nelegalitate, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de

cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata

nul recursul declarat de reclamantă.

În

aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la plata sumei

de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă,

constând în onorariu avocat, conform dovezii de plată depuse la fila 56 din

acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de pârâta SC D.P.S. SRL împotriva Deciziei nr. 226 A din

21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenta-pârâtă SC D.P.S. S.R.L la 1.000 lei cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă U.P.F.R..

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 25 iunie 2015.

Procesat de GGC - GV