ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1657/2024

Ședința publică din data de 17 iunie 2024

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 11 august 2009, sub nr. x/2009, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat obligarea pârâtei A. la plata remunerației echitabile și a penalităților de întârziere datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a propriilor fonograme în spațiile publice de pârâtă, aferentă perioadei de la 01 august 2008 și până în prezent.

La data de 26 octombrie 2010, reclamanta a depus cerere precizatoare, conform căreia a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.586 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerația echitabilă legal datorată pentru perioada 01.08.2008-31.10.2010 și la plata penalităților de întârziere calculate și datorate la momentul executării hotărârii judecătorești, susținând că pârâta deține 54 de spații comerciale și a atașat în anexă detalierea pentru fiecare spațiu comercial a sumei pretinse; iar ulterior, la data de 10 mai 2011 reclamanta a formulat o nouă precizare a cererii, solicitând obligarea pârâtei la plata remunerațiilor datorate pentru perioada 1.08.2008-31.03.2011 în cuantum de 268.770 RON (TVA inclus), precum și a penalităților de întârziere constând în dobânda legală aferentă perioadei în litigiu.

Prin încheierea de ședință din 26 octombrie 2010, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în această încheiere.

Prin sentința civilă nr. 1017 din 24 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta A..

Prin decizia civilă nr. 32A din 23 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva sentinței civile nr. 1017 din 24 mai 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 880 din 17 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UFPR) împotriva deciziei nr. 32A din 23 februarie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În fundamentarea acestei soluții, raportându-se la conținutul cererii de chemare în judecată și temeiul juridic al acesteia ce privește răspunderea civilă delictuală, întrucât intimata-pârâtă, pentru perioada în litigiu, a refuzat obținerea autorizației - licență neexclusivă de la reclamantă, ulterior expirării licențelor anterioare nr. 2607/13.12.2005 și, respectiv, nr. 3511/3.10.2006, în temeiul celei din urmă aceasta efectuând plata remunerației echitabile până la data de 31.07.2008, în acord cu susținerile recurentei, instanța de recurs a reținut că drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, sunt prevăzute de art. 105 lit. a) - h) din Legea nr. 8/1996, iar dintre acestea, radiodifuzarea și comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial face obiectul reglementării de la art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede astfel:

"Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 131

1

și 131

2

(3) Colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute de art. 133".

Metodologia adoptată în aplicarea acestei dispoziții legale și incidentă perioadei în litigiu (01.08.2008-31.03.2011) este reprezentată de Decizia ORDA nr. 399/2006, publicată în M. Of. nr. 982/8.12.2006, dată de la care a intrat în vigoare, conform art. 4 din Decizie.

Potrivit art. 3 al Deciziei, recurenta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a fost desemnată drept colector al remunerațiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme, stabilite prin metodologie.

Metodologia însăși definește noțiunile de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, de utilizator de fonograme, după cum determină și debitorul obligației de plată a remunerației echitabile, următorii termeni:

Astfel, la pct. 1 al Metodologiei s-a prevăzut că "prin comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora se înțelege comunicarea acestora în spații publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalații de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.), iar la pct. 3 se definește noțiunea de utilizator de fonograme, în sensul Metodologiei ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care comunică public fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora, în spații deținute cu orice titlu (de proprietate, de administrare, de închiriere, de subînchiriere, comodat etc.).

De asemenea, la pct. 5 din Metodologie se inserează obligația utilizatorului (al cărei izvor este dispoziția corelativă a dreptului producătorilor de fonograme la remunerație echitabilă) de a obține autorizații sub formă de licențe neexclusive, eliberate de organismul de gestiune colectivă a drepturilor lor, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, în schimbul unei remunerații, potrivit tabelelor adoptate prin Metodologie.

Debitorul obligației de plată pentru licența neexclusivă este deținătorul cu orice titlu al spațiului unde se comunică public fonogramele publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora.

Astfel cum se poate constata, atât în art. 106

5

din Legea nr. 8/1996, cât și Decizia ORDA nr. 399/2006, se folosește noțiunea de fonograme publicate în scop comercial într-un moment ulterior celui la care în care legiuitorul a introdus distincția dintre noțiunea de fonograme publicate în scop comercial (singura categorie de fonograme reglementată în forma inițială a legii) și cea de fonograme de comerț, modificare legislativă intervenită prin Legea nr. 285/2004, ocazie cu care s-a stabilit pentru cea din urmă categorie gestiunea colectivă obligatorie prin dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fără însă a se mai corela și celelalte dispoziții ale legii.

Ulterior, însă, prin modificările legii dreptului de autor adoptate prin O.U.G. nr. 123/2005 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 8/1996 și art. 123

2

alin. (1) lit. f) gestiunea colectivă facultativă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial, stabilindu-se că pentru fonogramele care nu sunt supuse regimului gestiunii colective obligatorii, gestiunea poate fi nu doar individuală, ci și colectivă; cum O.U.G. nr. 123/2005 a fost publicată în M. Of. nr. 843/19.09.2005 rezultă că distincția dintre cele două categorii de fonograme era operantă în perioada ce interesează litigiul de față (1.08.2008-31.03.2011).

Ca atare, se pune problema determinării tipului de fonograme la care dispozițiile art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 se referă; concluzia nu poate fi decât aceea că ea privește atât fonogramele publicate în scop comercial (ceea ce corespunde interpretării lit. a) normei), dar și fonogramele de comerț, potrivit distincției operate de legiuitor în anul 2004 prin inserarea art. 123

1

alin. (1) lit. f) în corpul actului normativ (ceea ce corespunde unei interpretări sistematice și istorico-teleologice a legii), ambele categorii de fonograme generând dreptul patrimonial la remunerație echitabilă pentru producătorii de fonograme, ca urmare a utilizării lor prin radiodifuzare sau comunicare publică.

Regimul juridic al gestiunii colective, însă, urmează a fi considerat ca obligatoriu în cazul fonogramelor de comerț [art. 123

1

alin. (1) lit. f)] și facultativ pentru fonogramele publicate în scop comercial [art. 123

2

alin. (1) lit. f)], distincție neechivocă a legii.

Cum în cauza de față recurenta-reclamantă s-a prevalat de atribuțiile sale derivând din gestiunea colectivă obligatorie (parte substanțială dintre criticile sale din recurs privind demonstrarea imposibilității autorizării individuale a utilizării prin radiodifuzare sau comunicare publică a fonogramelor supuse gestiunii colective obligatorii în virtutea legii, aspect asupra căruia se va reveni), rezultă că pretenția dedusă judecății trebuia a fi analizată cel puțin în raport cu prevederile art. 123

1

alin. (1) lit. f) din lege, iar instanța de apel era ținută să califice conduita intimatei-pârâte (analiză permisă de limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel), verificând dacă aceasta, în perioada de referință a litigiului, a radiodifuzat și/sau comunicat public fonograme de comerț cu încălcarea dispozițiilor legale (în lipsa autorizării); cu toate acestea, având în vedere că doar prin prezenta decizie au fost aduse aceste clarificări în privința categoriilor de fonograme, dar și cu privire la regimul gestiunii colective, în rejudecare, curtea de apel va chestiona apelanta cu privire dacă, prevalându-se prin cererea de chemare în judecată de dispozițiile art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, aceasta a înțeles să solicite remunerația echitabilă datorată și producătorilor de fonograme publicate în scop comercial pe care îi reprezintă în baza unui mandat acordat în acest scop (deci, în temeiul gestiunii colective facultative); acest mandat va trebui însă demonstrat în cauză cu referire la fiecare producător de fonograme în numele căruia solicită remunerația echitabilă, dacă fonogramele acelui producător au fost comunicate public de către pârâtă în intervalul respectiv.

Pe de o parte, cerința demonstrării mandatului acordat recurentei de producătorii de fonograme publicate în scop comercial rezultă din prevederile explicite ale art. 123

2

alin. (2) din lege, iar pe de altă parte, art. 106

5

alin. (1) din același act normativ privind dreptul de autor și drepturile conexe, poate fi înțeles ca referindu-se la ambele categorii de fonograme (deci și la cele pentru care gestiunea colectivă este facultativă) doar dacă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial gestiunea se realizează în concret în mod colectiv, deci este vorba despre repertoriul gestionat de recurentă și aceasta deține mandat de la producătorii respectivelor fonograme, pentru că doar în privința fonogramelor de comerț funcționează prezumția legală de mandat instituită prin art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Rațiunea adoptării unui regim juridic diferit în ce privește gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme derivă din imposibilitatea sau gradul ridicat de dificultate pentru gestionarea individuală a unora dintre drepturile acestora, dată fiind modalitatea concretă de utilizare, ceea ce a generat gestiunea colectivă obligatorie, în timp ce acelea ce pot fi autorizate individual de către titularii de drepturi intră în categoria gestiunii colective facultative, astfel că ele pot fi gestionate colectiv numai în baza manifestării de voință a titularului dreptului în sensul de a acorda organismului de gestiune colectivă mandat în acest sens.

De aici, decurge și înțelesul conceptual diferit al celor două categorii legale și autonome de fonograme: Astfel, fonogramele de comerț cuprind interpretări, execuții sau alte sunete ori reprezentări digitale ale acestora, a căror fixare a fost realizată în principal în scopul punerii acestora la dispoziția publicului, inclusiv prin vânzarea suporturilor pe care sunt fixate respectivele interpretări (acestea fiind destinate de plano punerii lor la dispoziția publicului, gestionarea individuală este quasiimposibilă), de ex., CD-uri, mp3, stick-uri etc. comunicate public prin stații de amplificare ale pârâtei (comunicare publică) ori simpla redare, accesibilă publicului în spațiile sale comerciale, a unui post de radio ce utilizează fonograme (utilizare indirectă prin radiodifuzare); fonogramele publicate în scop comercial cuprind interpretări, execuții și alte sunete realizate în scopul identificării și autopromovării unui post de radiodifuziune ori a unui program al acestuia (având ca producător fie postul de radiodifuziune, fie un alt producător de fonograme), ori în scopul promovării unui produs sau serviciu; pentru cele din urmă categorii, generic - spoturi publicitare, se poate constata că acestea nu prezintă interes în folosire decât pentru postul de radiodifuziune respectiv ori pentru beneficiarul publicității sau reclamei la produsul ori serviciul promovat, neexistând un interes al publicului în achiziționarea unor astfel de spoturi, motiv pentru care acestea pot fi gestionate individual.

În raport de aceste distincții, instanța de rejudecare va verifica pentru cazul în care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei doar la plata remunerațiilor echitabile datorate producătorilor de fonograme de comerț sau și a celor datorate producătorilor de fonograme publicate în scop comercial, dacă intimata pârâtă a radiodifuzat sau comunicat public astfel de fonograme din repertoriul gestionat de recurentă, reanalizând, din această perspectivă, dacă în cadrul spațiilor comerciale deținute de pârâtă au fost utilizate și alte fonograme decât cele furnizate acesteia de către B., aspect neanalizat de instanța de apel.

A. În cazul în care în supermarket-urile A. au fost difuzate doar programele B. acestea vor fi calificate prin analizarea și interpretarea clauzelor contractuale (dar și a oricăror alte probe ce se vor administra în rejudecare, dacă vor fi găsite utile pentru lămurirea acestor împrejurări) dacă sunt fonograme de comerț ori fonograme publicate în scop comercial, materialul probator al cauzei urmând a fi reanalizat sau completat în funcție de precizările pe care apelanta le va aduce cu privire la obiectul pretențiilor sale (remunerațiile echitabile datorate doar pentru fonograme de comerț ori și pentru fonograme publicate în scop comercial).

A.1. Dacă în cadrul magazinelor A. au fost comunicate public sau radiodifuzate doar programele instore radio furnizate de B. și acestea vor fi calificate ca fiind fonograme de comerț, având în vedere că B. este persoană juridică germană și date fiind și dispozițiile art. 146 și 147 din Legea nr. 8/1996, instanța de apel va verifica îndeplinirea cerinței prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. c) din lege, anume existența unei convenții încheiate cu organismul de gestiune colectivă (similar) din Germania corespunzător drepturilor conexe dreptului de autor valorificate în cauza de față - ale producătorilor de fonograme, iar nu ale autorilor operelor muzicale fixate pe fonogramele utilizate, cum greșit a reținut instanța de apel.

Ca atare, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a constatat a fi fondată și această critică a recurentei din perspectiva verificărilor întreprinse de instanța de apel cu referire la GEMA, organism de gestiune colectivă din Germania pentru drepturile autorilor de opere muzicale, iar nu cele ale producătorilor de fonograme, aceste considerente fiind străine de natura pricinii.

A.2. În cazul în care B. a radiodifuzat fonograme publicate în scop comercial, dată fiind caracterul facultativ al gestiunii colective a acestor drepturi patrimoniale ale producătorilor de fonograme, instanța de apel va verifica dacă reclamantei i s-a acordat mandat în acest scop de către producătorii înșiși ai fonogramelor (germani sau de alte naționalități); fiind o gestiune colectivă facultativă, în acest caz, nu este suficientă eventuala dovedire a existenței convenției cu organismul de gestiune colectivă similar din Germania decât este însoțită de dovada mandatării organismului de gestiune colectivă german de către producătorul de fonograme publicate în scop comercial și utilizate în programele B., comunicate public în Magazinele A. din România, evaluare în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispozițiile art. 147 din Legea nr. 8/1996.

B. Pentru situația în care se va constata că în cadrul spațiilor comerciale ale pârâtei au fost comunicate public sau radiodifuzate și alte fonograme de comerț ori fonograme publicate în scop comercial decât cele ale B. (dacă acestea din urmă vor fi indicate de reclamantă ca fiind avute în vedere prin cererea de chemare în judecată prin invocarea art. 106

5

din lege, potrivit celor anterior detaliate), instanța de apel va efectua verificările legale menționate cu privire la B. (pct. A), dar referitor fie la alți eventuali radiodifuzori, fie la alți eventuali producători de fonograme.

De asemenea, se va avea în vedere că dacă intimata-pârâtă a preluat și amplificat în spațiile sale comerciale accesibile publicului programele unor radiodifuzori (fie doar ale B., fie și ale altora), în scop ambiental, aceasta a realizat o comunicare publică de fonograme, ceea ce, în termenii normei de la art. 106

5

alin. (1) reprezintă o utilizare indirectă de fonograme prin radiodifuzare, generatoare de remunerație echitabilă în favoarea titularilor de drepturi conexe, anume producătorii de fonograme.

Totodată, recurenta-reclamantă a învederat prin motivele de recurs și împrejurarea că instanța de apel nu a dat o dezlegare apărării pârâtei cu privire la calitatea B. de producător de fonograme, deși recurenta a depus, în combaterea acestei apărări, o serie de înscrisuri, printre care și "Condițiile Comerciale Generale ale B., listinguri preluate de pe site-ul acestei companii care dovedesc faptul că B. este un prestator de servicii de radio care transmite programe de muzică prin satelit, direct către punctele comerciale ale propriilor clienți și nicidecum un producător de fonograme, în sensul legii; de asemenea, s-a mai arătat că programul muzical realizat conține fonograme aparținând unor diferiți producători de fonograme, printre care, și membri ai Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.

Înalta Curte a constatat că, față de cele stabilite în sarcina instanței de rejudecare, indirect a fost antamată această apărare a recurentei, așa încât această chestiune urma a-și găsi rezolvarea prin dezlegarea ce se va da cu privire la calificarea fonogramelor radiodifuzate de B., preluate de intimata pârâtă în supermarket-urile sale, conform distincțiilor arătate la pct. A.

Fără a avea la dispoziție toate elementele necesare ce nu pot fi furnizate decât prin stabilirea corectă și completă a situației de fapt și lămurirea cauzei sub toate aspectele, în limitele celor arătate, instanța de recurs, la acest moment, nu este în măsură să tranșeze asupra acestui aspect; cu toate acestea, a fost util a se preciza că instanța de rejudecare va califica și analiza conținutul programelor B. prin prisma raporturilor contractuale cu intimata pârâtă concretizate prin înscrisul de la dosar primă instanță, interpretând clauzele acestui contract, dar și ordonând alte probe dacă va găsi necesar, contract ce acoperă întreaga perioadă în litigiu (1.08.2008 - 31.03.2011), întrucât este încheiat la 11.07.2008 cu valabilitate până la 30.04.2012 (art. 5 din contract).

Curtea de apel, în rejudecare, în această analiză, va avea în vedere că nu este exclus ca B. să difuzeze atât fonograme publicate în scop comercial (dacă unele clauze se referă la reclame), cât și fonograme de comerț (întrucât contractul este însoțit și de o anexă în care sunt enumerate piese muzicale, cu indicarea interpreților acestora, dar și observându-se înscrisul de la fila x și urm. dosar primă instanță etc).

Dacă însă se va concluziona că B. radiodifuzează și/doar opere muzicale "care nu necesită licență", atare apărare a intimatei-pârâte va fi verificată prin raportare la producătorii de fonograme, iar nu cu privire la autorii operelor muzicale, astfel cum greșit a procedat instanța de apel, critică reținută ca fondată pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Într-o altă critică, dezvoltată pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod nelegal instanța de apel a stabilit că este exclusă gestiunea individuală a drepturilor supuse gestiunii colective obligatorii, dezlegare care, deși în decizia recurată se referă la autorii operelor muzicale, este valabilă mutatis mutandis și în ce privește drepturilor producătorilor de fonograme pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie.

Această critică a fost apreciată ca nefondată, instanța de apel stabilind în mod corect că aceste drepturi pot fi gestionate și individual, chiar în condițiile gestiunii colective obligatorii.

Astfel, Înalta Curte a apreciat că art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 (implicit, lit. f), ce interesează în speță) are semnificația prioritară a instituirii unei prezumții legale de mandat, prezumție ce funcționează atunci când titularii de drepturi de autor nu au mandatat expres organismul de gestiune colectivă în acest sens.

Prezumția legală de mandat poate fi însă răsturnată atunci când titularul însuși și-a exercitat dreptul patrimonial în discuție în mod direct, iar nu prin reprezentantul său, situație ce se verifică fie atunci când titularul este cel care comunică public ori radiodifuzează fonogramele al căror producător este (nefiind nevoie de autorizare întrucât se exercită un drept propriu), fie în situația în care el însuși a acordat în mod direct unui terț autorizarea sub forma unei licențe neexclusive de a-i comunica public fonogramele, în ambele cazuri, operând o revocare implicită a contractului de mandat legal (ori, chiar convențional, după cum se va arăta) stabilit în favoarea organismului de gestiune colectivă pentru administrarea dreptului de radiodifuzare și comunicare publică.

Legea specială în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe nu conține dispoziții exprese, derogatorii de la dreptul comun (care prevede soluția în sensul celor anterior descrise), iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care dispune explicit art. 153 din Legea nr. 8/1996; prin urmare, regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz, deci și cele cu privire la posibilitatea revocării lui (art. 1552 pct. 1 C. civ. 1865).

Este neîndoilenic că în îndeplinirea atribuțiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, recurenta-reclamantă nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acționează în calitate de reprezentant (mandatar) al producătorilor înșiși, concluzie ce rezultă și din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Către aceeași concluzie conduc și prevederile art. 123 alin. (3) din lege, potrivit cărora:

"Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă"; ca atare, organismul de gestiune colectivă nu are calitatea de cesionar neexclusiv al drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, cu atât mai puțin de cesionar exclusiv al acelorași drepturi.

Pe de altă parte, dacă s-ar primi susținerea recurentei-reclamante în sensul că și în situația exercitării dreptului patrimonial de către producătorul fonogramelor în mod direct, individual (ori, în plus, în cazul acordării licenței neexclusive de către acesta utilizatorului) ar însemna a se accepta ideea că acesta nu mai este titular al dreptului patrimonial în discuție, în absența unei cesiuni exclusive către organismul de gestiune colectivă, cesiune care este interzisă în mod expres de lege.

În consecință, acordând licențele neexclusive în condițiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismul de gestiune colectivă, chiar în situația gestiunii obligatorii, nu exercită un drept propriu, ci un drept al titularilor de drepturi conexe, în numele și pe seama acestora.

În plus, și prevederile art. 134 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt în același sens:

"Exercitarea gestiunii colective încredințate prin contractul de mandat nu poate restrânge în niciun fel drepturile patrimoniale ale autorilor."

Chiar dacă această normă folosește sintagma de "mandat încredințat", ceea ce ar putea susține concluzia gestiunii facultative (care funcționează doar pe baza mandatului convențional, deci, prin acord de voință), nu trebuie omis că și în cazul gestiunii obligatorii nimic nu se opune ca titularul să acorde mandat organismului de gestiune chiar pentru drepturile supuse gestiunii colective obligatorii [în caz contrar, fiind inutilă reglementarea de la art. 123 alin. (2) din lege], după cum nu există nicio rațiune ca în cazul gestiunii colective facultative legiuitorul să interzică restrângerea drepturilor patrimoniale ale autorilor, iar în cazul celei obligatorii să o permită, cu toate că organismul de gestiune colectivă nu este decât un reprezentant (mandatar) al titularilor de drepturi conexe.

Totodată, art. 134 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată și republicată, dispune:

"În exercitarea mandatului, în condițiile prezentei legi, organismelor de gestiune colectivă nu li se transferă sau nu li se transmit drepturi de autor și drepturi conexe ori utilizarea acestora."

Pe de altă parte, această interpretare a dispozițiilor art. 123

1

din lege nu neagă caracterul obligatoriu al gestiunii colective pentru categoria drepturilor patrimoniale incluse de legiuitor în enumerarea din acest text și, ca atare, nici nu o transformă în gestiune colectivă facultativă, întrucât ea operează în raport cu orice alt terț care utilizează unul dintre aceste drepturi patrimoniale care nu este titularul însuși sau care nu a fost autorizat în mod direct de către acesta; exigențele dreptului comun impun însă titularului drepturilor conexe, cel puțin pentru situația în care acordă el însuși licență neexclusivă unui terț utilizator, să notifice organismului de gestiune colectivă această împrejurare (conform art. 1553, 1554 C. civ.) pentru a preîntâmpina sau paraliza demersuri paralele ale acestuia, întreprinse în același scop (notificări, cereri de chemare în judecată etc.).

În plus, dacă s-ar admite că titularul însuși este lipsit de dreptul său patrimonial (supus gestiunii obligatorii) pentru a cărui utilizare i se cuvine o remunerație echitabilă, iar în cauza de față nu s-ar confirma inutilitatea autorizării pentru cel care comunică public sau radiodifuzează propriile sale fonograme, ar însemna a se dispune obligarea producătorului de fonograme la achitarea remunerației către organismul de gestiune colectivă care apoi să i-o repartizeze (adică, celui pe care îl reprezintă și în numele căruia se presupune că acționează), ceea ce nu poate fi primit.

De asemenea, nu se poate reține că prin interpretarea acestor norme în sensul explicitat, se anihilează distincția legală dintre gestiunea colectivă obligatorie (art. 123

1

), gestiunea colectivă facultativă (art. 123

2

) și gestiunea pe bază de mandat special (art. 123

3

din Legea nr. 8/1996).

Înalta Curte a apreciat că prin soluția adoptată cu privire la acest aspect aceste distincții legale rămân pe deplin valabile, întrucât gestiunea colectivă obligatorie funcționează în continuare chiar pentru producătorul de fonograme care și-a exercitat în mod individual dreptul patrimonial într-o situație determinată, prezumția relativă de mandat funcționând în legătură cu fiecare comunicare publică și radiodifuzare ex lege, pe toată durata de activitate a legii, respectiv a normei care o reglementează (art. 123

1

).

Utilizatorii nu sunt în situația de a opta între gestiunea colectivă obligatorie (caz în care ar cere autorizarea de la organismul de gestiune colectivă) și gestiunea individuală de către producătorul fonogramelor însuși (caz în care ar solicita licența neexclusivă de la autor), prioritară pentru aceștia fiind dispoziția legală care îi obligă la o utilizare conformă legii, deci pe baza unei autorizații - licență neexclusivă pe care o va solicita organismului de gestiune colectivă, colector unic la remunerațiilor echitabile; cu toate acestea, sunt posibile situații, în care producătorul de fonograme să fie implicat în comunicarea publică a acestora sau radiodifuzarea lor, astfel că, nimic nu se opune ca, în acest caz, utilizatorul să primească autorizarea chiar de la producător.

Or, așa cum deja s-a arătat [în interpretarea art. 134 alin. (1) și (4) din lege] nu poate fi primită ideea limitării drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, în condițiile în care dreptul patrimonial în discuție nu le-a ieșit din patrimoniu și, deci, nu a fost cesionat exclusiv către organismul de gestiune colectivă.

II. Al doilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 1792A din 09 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociația pentru Drepturi Conexe împotriva sentinței civile nr. 1017 din 24 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A..

Pentru a hotărî astfel, raportându-se la dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în considerarea dezlegărilor și indicațiilor conținute de decizia de casare, instanța de apel a reținut că a fost învestită cu soluționarea pretențiilor Uniunii Producătorilor de Fonograme din România ce se referă atât la fonogramele de comerț, cât și la fonogramele publicate în scop comercial, conform cererii de probatoriu depusă la data de 17 august 2014 .

Referitor la lămurirea aspectului dacă în perioada în litigiu intimata-pârâtă A. a realizat acte de radiodifuzare sau comunicare publică, în sensul art. 106

5

din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pe perioada dedusă judecății (deci în forma modificată prin Legea 285/2004), făcând trimitere la acest text de lege, dar și la art. 2 pct. 13 și pct. 30 din Legea nr. 504/2002, Legea audiovizualului, ce definește noțiunea de radiodifuzor, instanța de apel a reținut că intimata-pârâtă, care a transmis în magazinele sale programele B., nu întrunește calitatea de radiodifuzor, astfel că nici activitatea sa nu poate fi calificată ca fiind radiodifuzare.

În ceea ce privește actele de comunicare publică a programelor radiodifuzate de B., a reținut că B. nu este producător de fonograme, ci doar radiodifuzor prin satelit, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar rejudecare apel și fila x, respectiv adresa trimisă de societatea germană C., explicațiile furnizate de B. și decizia de acordare a licenței audio companiei B. emisă de D..

A mai reținut că intimata-pârâtă a comunicat doar fonogramele de comerț furnizate de B., nu și cele puse la dispoziție de alți radiodifuzori precum și fonograme de comerț constând în spoturi publicitare, făcând trimitere la relațiile furnizate de B. la 17.12.2014, din care rezultă că începând cu 01.08.2008 B. a pus la dispoziția A. un program muzical de tip society ce nu este supus licențierii .

De asemenea, s-a referit la cele statuate prin decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2009, definitivă, care se bucură de putere de lucru judecat, potrivit art. 431 C. proc. civ., în sensul că intervenția apelantei A. nu constituie decât un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepționarea programului instore radio transmis prin satelit de către B.. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere clauzele contractului încheiat cu B., din care rezultă faptul că toate serviciile tehnice necesare pentru recepționarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio sunt puse la dispoziție de B., incluzând receiverul pentru recepționarea și pentru decodarea programelor transmise prin satelit, montarea instalației electroacustice, cât și punerea la dispoziție a unui serviciu telefonic de service în orele de program, pe când intervenția A. se limitează la a garanta radiodifuzorului că sistemele pentru recepționarea programului sunt pornite și funcționale în timpul orelor de program.

Totodată, a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit că pe lângă mijloacele tehnice necesare pentru recepționarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio puse la dispoziție de B., intimata A. ar avea și alte mijloace tehnice de natură a permite receptarea și transmiterea către public a altor programe puse la dispoziție de alți radiodifuzori.

Sub aspectul regimului juridic, instanța de apel a reținut că intimata-pârâtă a comunicat către public fonogramele de comerț furnizate de B., precum și spoturi publicitare radiodifuzate tot de către B..

În privința fonogramelor de comerț furnizate de B., a apreciat că acestea au constat în 199 piese aparținând unor autori nominalizați, potrivit Listei de titluri muzicale comunicate de B. .

Cu referire la această listă, prin cererea formulată la 13.10.2020 apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a invocat excepția inadmisibilității formulării de apărări noi în apel, arătând că această listă este total diferită de cea la care intimata-pârâtă a făcut trimitere în primul ciclu procesual unde se regăseau 341 de fonograme din repertoriul internațional, printre care și fonograme aparținând membrilor Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.

Instanța de apel a respins excepția inadmisibilității, prin încheierea din 18 noiembrie 2020, reținând că prin apărările formulate în primă instanță, prin întâmpinarea din 26 ianuarie 2010, intimata-pârâtă a arătat că: a încheiat cu B., la data de 18 iulie 2008, un contract având ca obiect producerea de către B. pentru A. a unui format specific de instore radio cu muzică care nu necesită licență, iar acest format este transmis de A. în toate filialele sale din România; că titularii drepturilor de autor și conexe au renunțat la drepturile lor în favoarea B., astfel că reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România nu poate colecta pentru aceștia; că nu era necesară licențierea din partea Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.

Prin urmare, a constatat că apărările invocate în rejudecarea apelului se subsumează celor de la prima instanță și din primul ciclu procesual, chiar dacă lista de piese este diferită.

Pentru a lămuri diferența între lista de fonograme menționată în primă instanță și lista de fonograme utilizată în rejudecarea apelului, instanța de apel a solicitat relații suplimentare și lămuriri de la B., iar prin adresa din 15 septembrie 2021 acesta a confirmat că fonogramele difuzate în magazinele A. în perioada în litigiu au fost cele 199 nominalizate în lista anexă A.II, iar cele 341 de piese menționate în fața primei instanțe au reprezentat doar propuneri în cursul negocierilor cu A. din anul 2008, propuneri la care s-a renunțat din cauza lipsei de atractivitate pentru publicul român.

Prin urmare, instanța de apel s-a raportat în analiza regimului juridic al fonogramelor difuzate de B. în magazinele A. la cele 199 fonograme nominalizate în lista anexă A.II aflată la dosar apel rejudecare, reținând în privința acestora că au același titular de drepturi (autor, artist interpret, producător).

Conform declarației E. din 10 septembrie 2015, titularii acestor drepturi, inclusiv ai drepturilor cuvenite în calitate de producători, au licențiat aceste drepturi către E., anterior anului 2008, remunerația plătită titularilor de drepturi fiind stabilită cu luarea în considerare a diferitelor moduri de folosință, inclusiv posibilitatea comunicării publice, principiul convențiilor de reciprocitate cu organisme de gestiune străine neaplicându-se pentru situația acordării licențelor directe; la rândul său E. a transmis către B. dreptul de a folosi, inclusiv de a sublicenția, inclusiv prin comunicare publică unor terțe persoane.

În urma relațiilor solicitate de instanța de apel, la dosar au fost înaintate declarațiile titularilor de drepturi în sensul că au transmis către E. toate drepturile de folosință și valorificare asupra titlurilor menționate, incluzând dreptul de comunicare publică .

Instanța de apel a înlăturat apărările invocate de către apelanta-reclamantă în sensul că nu se poate ține cont de aceste declarații, întrucât nu reprezintă contractele care au fost încheiate de titulari cu E..

Pentru a se verifica limitele cesiunii/licenței și perioada de valabilitate, instanța de apel a apreciat că în cuprinsul acestor declarații se regăsesc elementele esențiale necesare cauzei: drepturile transmise (drepturile de folosință și valorificare asupra titlurilor menționate, incluzând dreptul de comunicare publică), data la care au fost transmise (anterior anului 2008), celelalte aspecte fiind nerelevante.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că, în cauză, titularii drepturilor pentru cele 199 fonograme ce au făcut obiectul radiodifuzării de către B. în magazinele A. și-au exercitat individual dreptul de a autoriza folosința și au încasat individual remunerațiile corespunzătoare, deci au realizat o gestiune individuală a drepturilor lor.

În acord cu instanța de casare și jurisprudența în cauzele similare, gestiunea colectivă nu restrânge dreptul titularilor de a exercita gestiunea individuală a drepturilor lor, iar exercitarea gestiunii individuale stinge dreptul la remunerație pe calea gestiunii colective pentru titlurile gestionate individual.

Referitor la indicația dată de instanța de casare, în sensul verificării condiției art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 - existența unei convenții încheiate cu organisme similare din străinătate, instanța de apel a constatat că între Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și GVL din Germania există Acord Bilateral referitor la Drepturile Producătorilor Independenți de Fonograme, însă a apreciat că acest aspect este nerelevant câtă vreme fonogramele în litigiu au făcut obiectul autorizării individuale din partea titularilor de drepturi.

Ca atare, instanța de apel a concluzionat că pentru cele 199 fonograme difuzate de B. în magazinele A. în perioada în litigiu, intimata-pârâtă nu datorează remunerații către apelanta-reclamantă.

Din aceeași perspectivă a obligației pârâtei de a plăti remunerații pentru actul de comunicare publică realizat prin punerea la dispoziției publicului a celor 199 fonograme, radiodifuzate de către B. în magazinele A., a avut în vedere decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 a Curții de Apel Bucuresti, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă, prin care s-a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta nu a realizat un act de comunicare publică pentru care să datoreze remunerații suplimentare.

În privința fonogramelor publicate în scop comercial, instanța de apel a avut în vedere dezlegările date prin decizia nr. 153A din 23 mai 2011 a Curții de Apel București, publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011, în ceea ce priveste regimul fonogramelor publicate în scop comercial constând în spoturi publicitare, și anume:

"Un al treilea tip de fonograme sunt cele cuprinzând interpretări, execuții și alte sunete, realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu, aparținând unui terț în raport cu postul de radiodifuziune, ca formă de publicitate a produsului sau serviciului respectiv. Interesul folosirii acestor fonograme îl are doar beneficiarul acestora, beneficiar care, prin intermediul acestor fonograme, face publicitate unui produs, serviciu sau eveniment"; "(...) elementul caracteristic al acestui tip de fonogramă fiind însă împrejurarea că radiodifuzarea se realizează contra cost sau, în orice caz, în baza unei înțelegeri cu beneficiarul fonogramei. Prin urmare, fonogramele de acest tip sunt cele a căror radiodifuzare este producătoare de venituri pentru posturile de radiodifuziune, radiodifuzarea lor realizându-se, de regulă, în temeiul unor contracte de publicitate"; "(...) se încadrează în categoria juridică a fonogramelor publicate în scop comercial avute în vedere de art. 123

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă a acestora fiind facultativă și condiționată de nerealizarea dreptului la remunerație printr-o gestiune individuală.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și dezlegarea dată de instanța de casare în sensul că în măsura în care reclamanta a înțeles să solicite și remunerația echitabilă datorată producătorilor de fonograme publicate în scop comercial pe care îi reprezintă în baza unui mandat acordat în acest scop (deci, în temeiul gestiunii colective facultative), acest mandat trebuie demonstrat în cauză cu referire la fiecare producător de fonograme în numele căruia solicită remunerația echitabilă, dacă fonogramele acelui producător au fost comunicate public de către pârâtă în intervalul respectiv.

Potrivit probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a constatat că, în perioada în litigiu, intimata-pârâtă a difuzat în magazinele sale următoarele spoturi publicitare (conform CD-ului de la fila x bis și înscrisurilor de la dosar apel rejudecare) produse de: F. S.R.L., S.C. G. (majoritatea covârșitoare), H., I., J., K., L., S.C. M., N..

De asemenea, a reținut că apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus la dosar: contractul de mandat general încheiat cu F., contractul de mandat general încheiat cu S.C. G., contractul de mandat general încheiat cu H., contract de mandat general încheiat cu I. (filele x vol. 3), contractul de mandat general încheiat cu S.C. J., contractul de mandat general încheiat cu K., contractul de mandat general încheiat cu N., însă toate aceste contrcate nu au fost însoțite de declarațiile de repertoriu în care să se se regăsească și producțiile publicitare realizate pentru A., astfel că operează o prezumție simplă în sensul că pentru aceste spoturi publicitare titularul și-a exercitat individual dreptul de autorizare, contractul de mandat general și declarații ale lui L. că îi aparțin înregistrările sonore aflate pe cele 2 CD-uri depuse la organismul de gestiune colectivă, însă la dosar nu au fost depuse și CD-urile atașate declarației de repertoriu pentru a dovedi că în declarațiile de repertoriu se regăsesc și producțiile publicitare realizate pentru A., alte contracte de mandat cu producători care nu apar în lista reclamelor difuzate de A., care reprezintă mandate generale fără declarații de repertoriu, pentru a se putea reține că sunt pentru spoturi publicitare difuzate în magazinele intimatei-pârâte în perioada în litigiu.

Prin urmare, în privința acestor spoturi publicitare difuzate în magazinele A., apelanta-reclamanta nu a făcut dovada mandatului pentru fiecare dintre acestea, operând o prezumție simplă în sensul că pentru aceste spoturi publicitare titularii și-au exercitat individual dreptul de autorizare.

Concluzionând asupra regimului juridic al fonogramelor difuzate de către B. în magazinele A. în perioada în litigiu, instanța de apel a reținut că în privința fonogramelor de comerț, care au făcut obiectul radiodifuzării de către B. în magazinele A., titularii drepturilor pentru cele 199 fonograme și-au exercitat individual dreptul de a autoriza folosința și au încasat individual remunerațiile corespunzătoare, deci au realizat o gestiune individuală a drepturilor lor; totodată, pârâta nu a realizat un act de comunicare publică pentru care să datoreze remunerații suplimentare.

În privința fonogramelor publicate în scop comercial, apelanta-reclamanta nu a făcut dovada mandatului pentru fiecare dintre acestea, operând o prezumție simplă în sensul că pentru aceste spoturi publicitare titularii și-au exercitat individual dreptul de autorizare.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și rejudecarea apelului.

În dezoltarea motivelor de recurs, în prealabil, a solicitat, în temeiul art. 103 C. proc. civ., repunerea în termenul de exercitare a recursului, având în vedere că hotărârea atacată a fost comunicată la vechiul sediu din b-dul x, fără a ține cont de solicitarea adresată în scris, prin cererea depusă la data de 08 ianuarie 2016, de a se comunica toate actele de procedură la sediul din București, b-dul x, nr. 6E.

A mai precizat că de conținutul deciziei recurate a lua cunoștință la data de 15 februarie 2024, în urma studierii dosarului nr. x/2009 în arhiva Tribunalului București, ocazie cu care a constatat că hotărârea fusese comunicată la vechiul sediu din b-dul x, fiind afișată pe ușa principală a imobilului, deși în dispozitivul hotărârii s-a arătat în mod clar că Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) are sediul procesual în b-dul x, nr. 6E, O..

A reliefat faptul că în toate comunicările pe care le-a avut cu reprezentantul convențional al pârâtei, avocat P., a indicat atât în cuprinsul mailurilor, cât și în documentele/notele comunicate adresa din b-dul x nr. 6E, O., sector 2 București, fiind un fapt adus la cunoștința pârâtei prin mai multe modalități de comunicare, inclusiv prin intermediul instanței de judecată.

Pe fondul recursului, a susținut că instanța de apel a reținut că ceea ce s-a comunicat public în spațiile comerciale ale A., în perioada dedusă judecății (01.08.2008 - 31.03.2011), au fost fonogramele de comerț furnizate de B. care au constat doar în 199 piese aparținând unor autori nominalizați, care au și calitatea de producători de fonograme, potrivit Listei de titluri muzicale comunicate de B., respingând excepția inadmisibilității formulării de apărări noi în apel, în rejudecare, considerandu-se lămurită de adresa B. din data de 15.09.2021, precum și de declarațiile reprezentantului E. și ale titularilor de drepturi, care și-au transmis dreptul de folosință și de valorificare către E..

În acest context, instanța de apel s-a referit și la puterea lucrului judecat a deciziei civile nr. 777A/26.10.2016 a Curții de Apel București, prin raportare la prevederile art. 431 noul C. proc. civ., în sensul că în cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2009, nu s-a dovedit că, pe lângă mijloacele tehnice necesare pentru recepționarea efectivă a semnalului transmis de B., pârâta ar mai fi avut și alte mijloace tehnice de natură să-i permită recepționarea și transmiterea către public a altor programe puse la dispoziție de alți radiodifuzori.

A precizat că cele 199 de fonograme reținute de instanța de apel, care sunt menționate în varianta finală a listei comunicată de B., aparțin următorilor titulari de drepturi, care sunt autori, interpreți și producători: (1) Q., (2) R., (3) S., (4) T., (5) U., (6) V., (7) W. și (8) X..

A menționat că la dosarul cauzei s-au depus declarațiile date de primii 7 titulari de drepturi în data de 08.09.2015, lipsind declarația lui X., pentru repertoriul căruia reprezentantul E. i-a dat asigurari, prin propria declarație din 28.04.2015, că drepturile au fost exercitate în temeiul unor contracte de licență, fără ca acestea să fi fost depuse la dosar.

A susținut că în declarațiile date de cei 7 titulari de drepturi, din 08.09.2015, unele fiind date în martie 2015, rezultă că aceștia ar fi "transmis către E., anterior datei de 01.08.2008, toate drepturile de folosință și valorificare asupra titlurilor menționate mai sus, incluzând aici si dreptul de comunicare publică", "acestea fiind supuse contractului cadru încheiat cu E.", fără însă a se indica vreun număr de contract sau o dată când acesta s-a încheiat.

A mai arătat că în varianta inițială a Listei cu cele 199 de fonograme mai figurau și fonogramele aparținând titularilor Y. și Z., iar unde figura Z. a fost depusă o corecție a listei prin care fonogramele menționate ca aparținând lui Z., au declarat că, de fapt, ar aparține lui V. și W., reprezentanții legali (administratori) ai E., după cum se menționează și în antetul adreselor E. din 28.04.2021 și 28.04.2015.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de apel sub aspectul nelegalității în ceea ce privește excepția inadmisibilității, în raport de dispozițiile art. 292 C. proc. civ., în sensul că nu pot fi formulate apărări noi, cum nici depuse înscrisuri noi, care să vizeze o nouă apărare în apel, cu atât mai mult cu cât, în speță, acest lucru s-a întâmplat în apel rejudecare, în condițiile în care chiar instanța de casare a dispus ca întinderea drepturilor și a apărărilor formulate de pârâtă să fie analizate în raport de cele 341 de fonograme.

În rejudecarea apelului, într-o manieră sumară și echivocă, instanța de apel a rezumat că înscrisurile referitoare la Lista cu cele 199 de fonograme, ar corespunde cu apărările inițiale ale pârâtei, bazate pe contractul pe care l-a încheiat cu B. în data de 18.07.2008, deși aceste înscrisuri, împreună cu declarațiile reprezentanților B. și E. sunt preconstituite cauzei, sunt lipsite de data certă în ceea ce privește teza probatorie urmărită, respectiv că s-ar fi difuzat doar cele 199 de fonograme în perioada iulie 2008 - martie 2011 în toate magazinele A. din România, și de natură a schimba în mod esențial apărările inițial formulate.

Or, apărările pârâtei au fost în sensul că fie B. este producătorul fonogramelor, fie B. a încheiat contracte de lic