ÎCCJ, Decizia nr. 140/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 23/P/2005 din 6 iunie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraților militari Ș.P., I.P., P.P. și D.G., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., la plângerea petentului A.I. Pentru a dispune în sensul arătat, organul de urmărire penală a reținut că, prin sentința nr. 128 din 8 octombrie 2003, Tribunalul Militar Timișoara, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a respins cererea petentului A.I., privind revizuirea sentinței nr. 44 din 14 martie 2001, a aceleași instanțe.

Prin sentința a cărei revizuire s-a cerut, Tribunalul Militar Timișoara a respins plângerea formulată de petentul A.I., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 409/P/1999 din 23 decembrie 1999, a Parchetului Militar Timișoara, privind pe locotenentul M.D.S. Apelul declarat de petent împotriva sentinței nr. 128/2003 a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 159 din 20 noiembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 349/2003, al Tribunalului Militar Teritorial. Petentul a declarat recurs, după pronunțarea deciziei în ședință publică. La data de 7 ianuarie 2004, petentul a solicitat amânarea judecății recursului, motivat de faptul că nu a primit decizia pronunțată în apel și nu poate motiva recursul.

La data de 2 februarie 2004, instanța de recurs a primit o nouă cerere de amânare a judecății, cu aceeași motivare. Prin decizia nr. 11 din 5 februarie 2004, Curtea Militară de Apel a respins recursul declarat de petentul A.I., ca nefondat. Ulterior, la data de 9 februarie 2004, la instanța de recurs a fost primită corespondența adresată de petentul A.I., care conține motivele recursului, criticile privind încălcarea unor dispoziții din legea fundamentală și Codul de procedură penală. La data de 27 august 2004, petentul A.I. s-a adresat cu plângere, precizată ulterior, Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizând nesoluționarea plângerii penale formulate împotriva completului de judecată din 5 februarie 2004. Prin încheierea nr. 243 din 24 martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competentă soluționare.

Examinând plângerea, în raport cu dispozițiile Codului de procedură penală, organul de urmărire penală a constatat că nu există obligația instanței de a acorda termene de judecată în vederea motivării recursului, iar instanța nu are obligația comunicării hotărârii în întregul său pentru exercitarea ori motivarea căilor de atac. Totodată, neefectuarea de către petent a demersurilor necesare pentru a lua cunoștință de conținutul deciziei pronunțate în apel nu este imputabilă magistraților. Prin urmare, soluționarea recursului de către magistrații militari nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. Prin rezoluția nr. 3061/2005 din 7 iulie 2005, procurorul militar șef adjunct de secție a respins plângerea formulată de petentul A.I.

împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, ca neîntemeiată. Împotriva soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 646 din 18 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petentul a fost legal citat pentru termenul din 5 februarie 2004, fixat pentru judecata recursului. Prin urmare, neprezentarea acestuia în instanță nu este imputabilă judecătorilor cauzei. Motivul invocat de petent, pentru amânarea judecății recursului, la data de 2 februarie, a mai fost invocat și la data de 13 ianuarie 2004. Așadar, petentul avea posibilitatea de a lua cunoștință de considerentele hotărârii atacate și de a formula în termen motivele recursului.

Pe de altă parte, eventuala nerespectare a unor dispoziții procedurale se corectează prin exercitarea căilor de atac. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac. Ulterior, petentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 291 C. proc. pen., cu referire la neîndeplinirea procedurii de citare cu intimatul M.S. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reținut, cu privire la respectarea dispozițiilor procedurale în cauza penală invocată de petent, că hotărârea pronunțată nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-penale.

Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor. Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. Totodată, pretinsele erori de procedură invocate de petent nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza penală invocată de petent, cu referire la neadmiterea celei de a doua cereri de amânare a judecății, pentru aceleași motive, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică. În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi încălcat unele dispoziții procedurale. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 646 din 18 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4559/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.