ÎCCJ, Decizia nr. 140/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 140/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 23/P/2005 din 6 iunie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare,

a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraților militari Ș.P., I.P.,

P.P. și D.G., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., la plângerea petentului A.I.

Pentru a dispune în sensul arătat, organul de

urmărire penală a reținut că, prin sentința nr. 128 din 8 octombrie 2003,

Tribunalul Militar Timișoara, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a

respins cererea petentului A.I., privind revizuirea sentinței nr. 44 din 14

martie 2001, a aceleași instanțe.

Prin sentința a cărei revizuire s-a cerut, Tribunalul

Militar Timișoara a respins plângerea formulată de petentul A.I., împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 409/P/1999 din 23 decembrie 1999, a Parchetului Militar Timișoara, privind pe locotenentul M.D.S.

Apelul declarat de petent împotriva sentinței nr. 128/2003

a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 159 din 20 noiembrie 2003,

pronunțată în dosarul nr. 349/2003, al Tribunalului Militar Teritorial.

Petentul a declarat recurs, după pronunțarea deciziei

în ședință publică.

La data de 7 ianuarie 2004, petentul a solicitat

amânarea judecății recursului, motivat de faptul că nu a primit decizia

pronunțată în apel și nu poate motiva recursul.

La data de 2 februarie 2004, instanța de recurs a

primit o nouă cerere de amânare a judecății, cu aceeași motivare.

Prin decizia nr. 11 din 5 februarie 2004, Curtea

Militară de Apel a respins recursul declarat de petentul A.I., ca nefondat.

Ulterior, la data de 9 februarie 2004, la instanța de

recurs a fost primită corespondența adresată de petentul A.I., care conține

motivele recursului, criticile privind încălcarea unor dispoziții din legea

fundamentală și Codul de procedură penală.

La data de 27 august 2004, petentul A.I. s-a adresat

cu plângere, precizată ulterior, Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizând

nesoluționarea plângerii penale formulate împotriva completului de judecată din

5 februarie 2004.

Prin încheierea nr. 243 din 24 martie 2005, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a scos cauza de pe rol și a

trimis dosarul, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

spre competentă soluționare.

Examinând plângerea, în raport cu dispozițiile

Codului de procedură penală, organul de urmărire penală a constatat că nu

există obligația instanței de a acorda termene de judecată în vederea motivării

recursului, iar instanța nu are obligația comunicării hotărârii în întregul său

pentru exercitarea ori motivarea căilor de atac.

Totodată, neefectuarea de către petent a demersurilor

necesare pentru a lua cunoștință de conținutul deciziei pronunțate în apel nu

este imputabilă magistraților.

Prin urmare, soluționarea recursului de către

magistrații militari nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen.

Prin rezoluția nr. 3061/2005 din 7 iulie 2005,

procurorul militar șef adjunct de secție a respins plângerea formulată de

petentul A.I. împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, ca

neîntemeiată.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată,

confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I. a formulat plângere,

întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 646 din 18 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

petentul a fost legal citat pentru termenul din 5 februarie 2004, fixat pentru

judecata recursului.

Prin urmare, neprezentarea acestuia în instanță nu

este imputabilă judecătorilor cauzei.

Motivul invocat de petent, pentru amânarea judecății

recursului, la data de 2 februarie, a mai fost invocat și la data de 13

ianuarie 2004.

Așadar, petentul avea posibilitatea de a lua

cunoștință de considerentele hotărârii atacate și de a formula în termen

motivele recursului.

Pe de altă parte, eventuala nerespectare a unor

dispoziții procedurale se corectează prin exercitarea căilor de atac.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac.

Ulterior, petentul a invocat încălcarea dispozițiilor

art. 291 C. proc. pen., cu referire la neîndeplinirea procedurii de citare cu

intimatul M.S.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare,

prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită

tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării

legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”

a

fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor

sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să

releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care

să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în

succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii

sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, organul de urmărire penală a

reținut, cu privire la respectarea dispozițiilor procedurale în cauza penală

invocată de petent, că hotărârea pronunțată nu este susceptibilă de critică, în

raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-penale.

Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului

judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice

soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența

judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul

interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a

unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în

sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar

să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una

dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la

neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de

petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală a recunoscut

părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin

exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu

poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori de procedură invocate de

petent nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe

această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar

putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără

relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile

pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit

de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției

pronunțate în cauza penală invocată de petent, cu referire la neadmiterea celei

de a doua cereri de amânare a judecății, pentru aceleași motive, nu pot fi

examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere

corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina

judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l

prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în

cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o

rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o

hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că

s-ar fi încălcat unele dispoziții procedurale.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de

petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii

incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi

neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond,

care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către

persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale

acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat,

nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I.

împotriva sentinței nr. 646 din 18 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4559/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.