ÎCCJ, Decizia nr. 22/2006

Asupra cererii de revizuire de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 38 din 14 februarie 2005, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 238 din 21 octombrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4366/2004. S-a reținut că prin plângerea formulată, petentul menționat a vizat în fapt retractarea deciziei penale pronunțată în soluționarea apelului declarat într-o altă cauză penală. Or, plângerea întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., privind controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, are exclusiv aptitudinea examinării rezoluției atacate, sub raportul legalității și temeiniciei acesteia, în raport cu actele premergătoare sau de urmărire penală efectuate în cauză.

Ca atare, în mod judicios prima instanță a reținut că acest control nu privește legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești pronunțate într-o altă cauză penală, cu prilejul judecării căreia, în acea etapă procesuală, ar fi fost săvârșite infracțiunile reclamate. În consecință, respingând plângerea, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Împotriva acestei din urmă decizii, petentul a formulat contestație în anulare, susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 47 alin. (2), art. 62, art. 304 și art. 306 C. proc. pen., precum și ale art. 5 din Legea nr. 303/2004. Contestatorul a susținut că, prin abuz, acestuia i-a fost încălcat dreptul la revizuirea unei hotărâri penale, recunoscut de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 63 din 5 mai 2003, pronunțată de completul de 9 judecători, în dosarul nr. 15/2003.

Contestația în anulare a fost respinsă, ca tardiv introdusă, reținându-se că petentul A.I. a formulat contestația în anulare, la data de 12 mai 2005, împotriva unei decizii pronunțate de completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 14 februarie 2005, cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală, respectiv art. 388 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia „contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a), poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți, în termen de 30 zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere”.

Or, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Exercitarea în termen a contestației în anulare constituie prima condiție de admisibilitate, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, prevăzută în art. 391 alin. (2) C. proc. pen., prin care sub denumirea marginală „admiterea în principiu”, legiuitorul a prevăzut următoarele: „instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația, este din cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate”.

Din actele dosarului rezultă că sesizarea instanței cu această cale de atac a avut loc cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală. Ca atare, excepția de tardivitate a introducerii contestației în anulare s-a constatat a fi întemeiată. Drept urmare, constatându-se neîndeplinită prima condiție, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru admiterea în principiu a contestației în anulare, instanța s-a pronunțat în sensul arătat. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul A.I. a formulat o cerere de revizuire. Acesta a susținut că s-a aplicat greșit legea, cu referire la art. 388 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia „contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d), poate fi introdusă oricând”.

Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia dispozițiilor art. 393 și 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul. Din aceleași dispoziții rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita pe cale judecătorească pe cei condamnați pe nedrept. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc.

pen., și numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din același cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale. O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac, la alte situații privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau cu privire la raționamente jurisdicționale eronate, este exclusă, în raport cu dispozițiile procesuale menționate și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii. Drept urmare, coroborarea acestor dispoziții legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condițiile legii, cu referire la dispozițiile art. 393 și 394 C. proc.

pen. și a inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în situația exprimării de către partea interesată, a simplei nemulțumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalității și netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispozițiile legale menționate. În cauză, revizuentul a formulat cerere, solicitând revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplinește condițiile art. 393 C. proc. pen., cu referire între altele că aceasta trebuie să conțină o rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei existenței faptei și vinovăției inculpatului finalizată printr-o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Totodată, petentul nu a invocat motive dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. și nici nu a formulat critici susceptibile fi încadrate în cazurile prevăzute de acest text. Ca atare, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A.I., care va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea petentului A.I. privind revizuirea deciziei nr. 219 din 19 septembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 143/2005, ca inadmisibilă. Obligă revizuentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.