ÎCCJ, Decizia nr. 22/2006

Asupra cererii de revizuire de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 38 din 14 februarie 2005, completul de 9

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondat,

recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 238 din 21 octombrie

2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 4366/2004.

S-a reținut că prin plângerea

formulată, petentul menționat a vizat în fapt retractarea deciziei penale

pronunțată în soluționarea apelului declarat într-o altă cauză penală.

Or, plângerea întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen., privind controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, are exclusiv aptitudinea

examinării rezoluției atacate, sub raportul legalității și temeiniciei

acesteia, în raport cu actele premergătoare sau de urmărire penală efectuate în

cauză.

Ca atare, în mod judicios prima

instanță a reținut că acest control nu privește legalitatea și temeinicia

hotărârii judecătorești pronunțate într-o altă cauză penală, cu prilejul

judecării căreia, în acea etapă procesuală, ar fi fost săvârșite infracțiunile

reclamate.

În consecință, respingând plângerea,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Împotriva acestei din urmă decizii,

petentul a formulat contestație în anulare, susținând că au fost încălcate

dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 47 alin. (2),

art. 62, art. 304 și art. 306 C. proc. pen., precum și ale art. 5 din Legea nr.

303/2004.

Contestatorul a susținut că, prin

abuz, acestuia i-a fost încălcat dreptul la revizuirea unei hotărâri penale,

recunoscut de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 63 din 5

mai 2003, pronunțată de completul de 9 judecători, în dosarul nr. 15/2003.

Contestația în anulare a fost

respinsă, ca tardiv introdusă, reținându-se că petentul A.I. a formulat

contestația în anulare, la data de 12 mai 2005, împotriva unei decizii

pronunțate de completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, la data de 14 februarie 2005, cu depășirea termenului prevăzut de

legea procesual-penală, respectiv art. 388 alin. (1) C. proc. pen., potrivit

căruia „contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a),

poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel

mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți,

în termen de 30 zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere”.

Or, prin art. 185 C. proc. pen.,

legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual,

legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din

exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Exercitarea în termen a contestației

în anulare constituie prima condiție de admisibilitate, dintre cele ce se cer a

fi întrunite cumulativ, prevăzută în art. 391 alin. (2) C. proc. pen., prin

care sub denumirea marginală „admiterea în principiu”, legiuitorul a prevăzut

următoarele: „instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în

termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația, este din

cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se

invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune

citarea părților interesate”.

Din actele dosarului rezultă că

sesizarea instanței cu această cale de atac a avut loc cu depășirea termenului

prevăzut de legea procesual-penală.

Ca atare, excepția de tardivitate a

introducerii contestației în anulare s-a constatat a fi întemeiată.

Drept urmare, constatându-se

neîndeplinită prima condiție, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ,

pentru admiterea în principiu a contestației în anulare, instanța s-a pronunțat

în sensul arătat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petentul A.I. a formulat o cerere de revizuire.

Acesta a susținut că s-a aplicat

greșit legea, cu referire la art. 388 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia

„contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d), poate fi introdusă

oricând”.

Cererea de revizuire este

inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor art. 393

și 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de

atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la

faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită

necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea

unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.

Din aceleași dispoziții rezultă,

concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care

judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita pe cale judecătorească

pe cei condamnați pe nedrept.

Fiind o cale extraordinară de atac,

revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc.

pen., și numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din același cod, singurele

apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

O altă interpretare, în sensul

extinderii acestei căi de atac, la alte situații privitoare la pretinsa

nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau cu privire

la raționamente jurisdicționale eronate, este exclusă, în raport cu

dispozițiile procesuale menționate și cu principiul statuat prin art. 129 din

Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează

calitatea procesuală, pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii.

Drept urmare, coroborarea acestor

dispoziții legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei

hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condițiile legii, cu

referire la dispozițiile art. 393 și 394 C. proc. pen. și a inadmisibilității

controlului judiciar, cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în

situația exprimării de către partea interesată, a simplei nemulțumiri a

acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării

generice a nelegalității și netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în

dispozițiile legale menționate.

În cauză, revizuentul a formulat

cerere, solicitând revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplinește condițiile art.

393 C. proc. pen., cu referire între altele că aceasta trebuie să conțină o

rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei existenței faptei și

vinovăției inculpatului finalizată printr-o soluție de condamnare, de achitare

sau de încetare a procesului penal. Totodată, petentul nu a invocat motive

dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. și nici nu a formulat critici

susceptibile fi încadrate în cazurile prevăzute de acest text.

Ca atare, excepția pusă în discuție

se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A.I., care va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea petentului A.I. privind revizuirea deciziei

nr. 219 din 19 septembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 143/2005, ca inadmisibilă.

Obligă revizuentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.