ÎCCJ, Decizia nr. 62/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 404 din 8 iulie 2005, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea formulată de

petentul A.I. împotriva procurorului N.E., ca inadmisibilă.

În fapt, petentul s-a adresat cu plângere, instanței

de judecată, susținând că a formulat plângere penală, la data de 21 martie

2005, împotriva procurorului N.E. Pentru a impulsiona cercetările, la data de

27 aprilie 2005 a revenit cu o adresă la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție. Demersurile menționate au rămas fără rezultat. A mai

precizat petentul că vinovăția procurorului menționat constă în aceea că, în

data de 14 februarie 2005, la dezbaterea cauzei formând obiectul dosarului nr.

292/2004 al completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Instanța de fond a constatat că în cauză nu s-au

efectuat cercetări și nu s-a dat o rezoluție, așa încât plângerea nu privește

unul din actele prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Pe de altă parte, prin modul cum acționează, petentul

încalcă limitele legale recunoscute ale dreptului de petiționare.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

formulat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen. „după

respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală,

are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția

României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”,

corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin

care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și

Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”,

precum

și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi

și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul

să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea

s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor

oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu

evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată

ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale

reglementate în favoarea părții interesate, prin art. 275 - 278 din același cod

și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul

menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire penală,

inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în

cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului

judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art.

278

1

C. proc. pen., formulată de persoana care își justifică

calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de

legea procesual-penală constituie un fine de neprimire a plângerii de către

instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea

procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la

nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea

întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția

României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a

exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de

procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, cu plângere directă, înainte ca plângerea penală, cu

privire la care afirmă că a fost formulată și depusă, la data de 21 martie

2005, la organul de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, să fie soluționată de procuror, prin

rezoluție de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic

superior.

Așa fiind, în mod legal instanța sesizată a respins

plângerea, ca inadmisibilă, reținându-se dispozițiile art. 209 alin. (4), cu

referire la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., așa încât hotărârea atacată

nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Nu poate fi primită apărarea petentului, privind

încălcarea dispozițiilor art. 277 C. proc. pen., întrucât termenul vizat de

către acesta privește o altă situație, respectiv plângerea împotriva actelor

procurorului.

Totodată, trimiterea pe care petentul o face la

dispozițiile art. 48 din Constituția României, care privesc familia, nu are

legătură cu cauza.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

petentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 404 din 8

iulie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 3297/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.