ÎCCJ, Decizia nr. 61/2006

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 405 din 8 iulie 2005, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea formulată de

petentul A.I. împotriva procurorului I.N., ca inadmisibilă.

S-a reținut că petentul a adresat acestei secții, o

plângere, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a procurorului

I.N. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că, la data

de 10 martie 2005, în cadrul dezbaterilor privind plângerea formulată împotriva

generalului de brigadă S.J., procurorul menționat a pus concluzii de respingere

a plângerii, ca inadmisibilă, susținând că aceasta nu îndeplinește condițiile

art. 222 C. proc. pen.

În acest mod, petentului i-au fost încălcate

drepturile prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Or, în cauză nu s-au efectuat cercetări și nu s-a dat

o soluție de netrimitere în judecată de către organul de urmărire penală.

Prin urmare, plângerea petentului, adresată instanței

de judecată, nu privește un act prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

formulat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen. „după

respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală,

are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția

României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”,

corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin

care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și

Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”

,

precum

și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei

drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are

dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când

încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu

evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată

ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale

reglementate în favoarea părții interesate prin art. 275 - 278 din același cod

și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul

menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire

penală, inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale,

cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului

judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art.

278

1

C. proc. pen., formulată de persoana care își justifică

calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de

legea procesual-penală constituie un fine de neprimire a plângerii de către

instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea

procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la

nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea

întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția

României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a

exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de

procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, cu plângere directă, fără a face dovada că s-a adresat

cu plângere penală, organului de urmărire penală competent și că s-ar fi dat o

rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic

superior.

Așa fiind, în mod legal instanța sesizată a respins

plângerea, ca inadmisibilă, reținându-se dispozițiile art. 209 alin. (4), cu

referire la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., așa încât hotărârea atacată

nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

petentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 405 din 8

iulie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 3298/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.