ÎCCJ, Decizia nr. 61/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 405 din 8 iulie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea formulată de petentul A.I. împotriva procurorului I.N., ca inadmisibilă. S-a reținut că petentul a adresat acestei secții, o plângere, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a procurorului I.N. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea plângerii, petentul a arătat că, la data de 10 martie 2005, în cadrul dezbaterilor privind plângerea formulată împotriva generalului de brigadă S.J., procurorul menționat a pus concluzii de respingere a plângerii, ca inadmisibilă, susținând că aceasta nu îndeplinește condițiile art. 222 C. proc.

pen. În acest mod, petentului i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituția României. Or, în cauză nu s-au efectuat cercetări și nu s-a dat o soluție de netrimitere în judecată de către organul de urmărire penală. Prin urmare, plângerea petentului, adresată instanței de judecată, nu privește un act prevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a formulat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 278 1 C. proc. pen.

„după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege” , precum și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate prin art. 275 - 278 din același cod și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate. Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art. 278 1 C. proc.

pen., formulată de persoana care își justifică calitatea în condițiile legii. În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de legea procesual-penală constituie un fine de neprimire a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza. Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti. Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de procedură penală. Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângere directă, fără a face dovada că s-a adresat cu plângere penală, organului de urmărire penală competent și că s-ar fi dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior. Așa fiind, în mod legal instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, reținându-se dispozițiile art. 209 alin. (4), cu referire la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 405 din 8 iulie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3298/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.