ÎCCJ, Decizia nr. 254/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 27 octombrie

2004, S.G. și fiica sa, S.M., au sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, cu plângere penală formulată împotriva judecătorilor N.M., C.F. și

Ț.E.V., susținând că decizia nr. 809R din 30 iunie 2003, pe care au pronunțat-o

în dosarul nr. 2156/2003, al Tribunalului București, secția a III-a civilă,

este abuzivă.

Constatând că unul dintre

cei 3 judecători fusese promovat la Curtea de Apel București, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București și-a declinat competența de soluționare a

plângerii, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Procurorul căruia i s-a

repartizat plângerea, prin rezoluția nr. 792/P/2004 din 29 noiembrie 2004, dată

în dosarul nr. 792/P/2004, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea

urmăririi penale față de judecătorii N.M., C.F. și Ț.E.V., pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de

art. 246 C. pen., considerând că fapta imputată nu există.

La data de 22 decembrie

2004, cele două petente, întemeindu-se pe prevederile art. 278 C. proc. pen.,

au depus plângere împotriva rezoluției menționate, susținând că faptele ce

le-au imputat, există și au fost săvârșite cu vinovăție.

Procurorul șef al secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția din 24 ianuarie 2005, emisă în

dosarul nr. 33951/2996/2004, a dispus respingerea acestei plângeri, ca

nefondată.

La data de 21 februarie

2005, petentele au depus plângere, împotriva celor două rezoluții, la Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 327 din 20 mai 2005, a respins

plângerea, ca nefondată, cu motivarea că decizia la care petentele s-au

referit, a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că nu se

poate reține că judecătorii din completul respectiv ar fi comis faptele

imputate.

Împotriva sentinței

menționate, petenta S.M. a declarat recurs, fără să invoce, în sprijinul

acestuia, nici un motiv de casare.

Așa fiind și cum petenta

S.M. nu s-a conformat dispozițiilor art. 385

10

alin. (2) C. proc.

pen., potrivit cărora avea obligația de a formula motivele de recurs în scris,

prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, iar din examinarea cauzei

în ansamblu nu se constată existența vreunui caz de casare susceptibil a fi

luat în considerare din oficiu, în temeiul art. 385

9

alin. (3) din

același cod, urmează ca recursul să fie respins, ca nefondat, cu obligarea

petentei la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petenta S.M. împotriva sentinței nr. 327 din 20 mai 2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petenta

sus-menționată să plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi),

cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2005.