ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 678/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 678/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 181 din 11

februarie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a

respins cererea de restituire a cauzei la parchet formulată de inculpat prin

apărător, ca neîntemeiată.

În baza art. 20, raportat la art. 174

– art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.S., la 8 ani și 6

luni închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a constatat că inculpatul este

arestat în altă cauză.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 21.646.810 lei despăgubiri

către partea civilă C.A.S.M.B. și s-a luat act că partea vătămată H.R.C. nu s-a

constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc.

pen., inculpatul a fost obligat la 10 milioane lei cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în fapt, că în vara anului 2002, G.A.C. a

împrumutat de la I.C. suma de 10.000 dolari S.U.A. cu o dobândă cămătărească de

50 % lunar și care a fost restituită în toamna aceluiași an, în total 60.000 dolari

S.U.A. Suma de bani remisă de I.C. era constituită atât din surse proprii, cât

și de la C.D.

În zilele de 11-12 iunie 2003, G.A.C.

a fost contactat telefonic, inițial de C.D., care a emis alte pretenții

bănești, iar ulterior, pe data de 13 iunie 2003, de inculpatul S.S., care s-a

recomandat „N. al lui G.”, care i-a comunicat că trebuie să mai restituie

40.000 dolari S.U.A., dar dacă îi va da lui 20.000 dolari S.U.A. nu va mai avea

probleme.

În aceste condiții, în data de 17

iunie 2003, când a fost contactat din nou telefonic de către inculpat, G.A.C. a

luat legătura cu C.G.I. și cu partea vătămată, agentul principal de poliție H.R.C.

(care, potrivit adresei D.G.P.M.B. nr. 30398 din 27 iunie 2003 s-a învoit de la

serviciu și nu a mai participat la misiunea ce o avea de îndeplinit în acea zi)

și s-au întâlnit la un local situat în apropierea stadionului Lia Manoliu,

pentru a stabili modalitatea în care vor acționa față de pretențiile

inculpatului.

Aici, în urma discuțiilor telefonice

avute de C. cu inculpatul, s-a stabilit ca loc de întâlnire zona Baba Novac,

intersecția cu Dristor, la localul A. sau restaurantul terasă C.N.

Cei trei au solicitat telefonic

ajutorul lui C.M. și R.R.C., comunicându-le ora și locul de întâlnire cu

inculpatul, pe care R.R.C. îl cunoștea. Inițial, în localul terasă a ajuns C.M.,

care s-a așezat la prima masă din dreapta, în local fiind deja prezent

inculpatul, însoțit de fiul său S.R.A. și D.V. Inculpatul, împreună cu fiul

său, se aflau la masa a treia, situată pe latura din stânga.

Ulterior, pe terasă au intrat H.R.C.

și C.G.I., partea vătămată așezându-se la prima masă situată pe latura din

stânga, iar C. îndreptându-se spre masa la care era așezat inculpatul, s-a

prezentat acestuia, apoi cei doi și-au adresat injurii reciproce. În acele momente,

a intrat pe terasă și R.R.C.

În scurt timp, între persoanele

implicate s-a iscat o busculadă (în care s-au lovit reciproc), cu toții

ajungând pe trotuar, în fața terasei.

Aici, inculpatul a scos un cuțit cu

lama rabatabilă de la șold și i-a aplicat o lovitură la gât lui H.R.C. în zona

cervicală stânga, partea vătămată țipând la inculpat în prezența martorilor, că

l-a tăiat cu cuțitul.

Ulterior, C. și R. l-au dus cu

autoturismul la spital pe H.R.C. pentru a primi îngrijiri medicale.

Împotriva acestei sentințe,

inculpatul a declarat apel, criticând-o sub aspectul greșitei condamnări,

precum și a greșitei încadrări juridice dată faptei.

Prin decizia penală nr. 331/ A din

29 aprilie 2005, Curtea de Apel București a admis apelul declarat împotriva

sentinței, a desființat în parte sentința și rejudecând a redus pedeapsa de la

8 ani și 6 luni închisoare la 6 ani și 6 luni închisoare cu reținerea art. 74 –

art. 76 C. pen. cât și pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor de la

5 la 4 ani.

Celelalte dispoziții au fost

menținute.

Pentru a pronunța astfel, sau

reținut următoarele:

Chiar dacă inculpatul a avut pe tot

parcursul cercetărilor o atitudine nesinceră, de negare a faptei reținută în

sarcina sa, vinovăția lui este pe deplin dovedită, concludente în acest sens

fiind declarațiile date de partea vătămată și de martorul C.G.I. în cursul

urmăririi penale, declarațiile martorului R.R.C., mențiunile procesului-verbal

de recunoaștere a inculpatului de pe fotografie de către partea vătămată,

precum și concluziile certificatului medico-legal și ale raportului de

expertiză medico-legală întocmită în cauză.

Audiată fiind de către procuror, la

data de 30 iunie 2003, partea vătămată a arătat că a fost lovită cu cuțitul în

zona gâtului de către țiganul cu mustață, îmbrăcat într-o cămașă înflorată,

deschisă la culoare și despre care bănuia că este „N. al lui G.” (poreclă sub

care este cunoscut inculpatul S.S., astfel cum el însuși a arătat), această

declarație fiind menținută de partea vătămată și cu ocazia audierii sale din

data de 2 iulie 2003.

În același sens sunt și declarațiile

date în fața procurorului, la data de 2 iulie 2003, de către martorul C.G.I.,

acesta arătând că „bărbatul țigan îmbrăcat cu o cămașă înflorată și care purta

mustață a scos un cuțit din partea dreaptă de la șold și imediat l-a tăiat la

gât pe H.R.C.”; totodată, martorul a mai subliniat că a văzut efectiv momentul

în care bărbatul descris anterior a lovit-o cu cuțitul în zona gâtului pe

partea vătămată, precizând că cele declarate în fața procurorului la data de 2

iulie 2003 corespund adevărului.

S-au mai reținut ca relevante și

declarațiile date pe 2 iulie 2003 în fața procurorului de către martorul R.R.C.

declarații ce au fost menținute parțial și în fața instanței de fond și în

cuprinsul cărora acesta a arătat că, deși nu a văzut efectiv momentul în care

partea vătămată a fost lovită, totuși a observat că cel mai aproape de aceasta,

în timpul incidentului, s-a aflat inculpatul, care avea în mâna dreaptă un

cuțit sau un briceag; totodată, martorul a arătat că în drum spre spital partea

vătămată a afirmat că a fost „tăiat” de „N. al lui G.”, adică de către

inculpatul S.S.

Instanța a avut în vedere și faptul

că în cursul cercetării judecătorești, partea vătămată H.R.C. și martorul C.G.I.

au revenit asupra declarațiilor inițiale, atitudine manifestată parțial și de

martorul R.R.C., însă, declarațiile de retractare au fost înlăturate de

instanță ca nesinceră și făcute cu scopul evident de a-l exonera pe inculpat de

răspundere penală.

În acest sens, se reține că

declarațiile date în faza de urmărire penală conțin o expunere completă și

credibilă a modului în care s-au derulat evenimentele în ziua incidentului, din

interpretarea coroborată a acestora rezultând cu certitudine că inculpatul este

cel care a lovit-o pe partea vătămată.

Aceasta întrucât, deși dispozițiile

procesual penale nu conferă o valoare probatorie superioară declarațiilor date

în faza de urmărire penală, pentru a putea fi înlăturate din examinarea

materialului probator, este necesar ca declarațiile de retractare să fie

susținute de o justificate valabilă. În acest sens, Curtea a apreciat că

explicația oferită de partea vătămată pentru retractarea declarațiilor

inițiale, respectiv faptul că anumite pasaje din cuprinsul acestora au fost

sugerate de procurorul care a instrumentat cauza, nu poate fi reținută având în

vedere în acest sens și împrejurarea că acesta îndeplinea la data respectivă

funcția de agent principal de poliție în cadrul secției 9, fiind greu de crezut

că ar fi putut fi influențat în vreun fel de organele de anchetă.

A mai subliniat, Curtea că partea

vătămată a cunoscut încă de la început cine anume este agresorul, însă a

refuzat să dezvăluie identitatea acestuia, conduita explicabilă prin relațiile

întreținute cu inculpatul și cu persoanele din anturajul acestuia.

Totodată, Curtea constată ca fiind

nefondată și cea de a doua critică formulată de apelantul inculpat cu privire

la greșita calificare juridică dată faptei, instanța apreciind că, în raport cu

starea de fapt reținută, activitatea infracțională desfășurată de acesta a fost

corespunzător încadrată în dispozițiile art. 20, raportat la art. 174 - art. 175

lit. i) C. pen.

Astfel, se reține că, în cadrul unui

conflict spontan, inculpatul a aplicat o lovitură de cuțit părții vătămate la

nivelul gâtului, producând-i o plagă tăiată de aproximativ 16 cm la baza

acestuia, în zona latero-cervicală stânga. Imediat după producerea

incidentului, victima a fost transportată la spital și a fost supusă unei

intervenții chirurgicale, în cadrul căreia a fost echilibrată hemodinamic și

respirator, procedându-se la ligaturarea unui ram arterial muscular sterno-cleido-mastoidian

stâng.

Susținând că fapta a fost greșit

calificată ca tentativă de omor, inculpatul a invocat caracterul superficial al

vătămării cauzată părții vătămate, împrejurarea că acesteia i-a fost aplicată o

singură lovitură, precum și concluziile raportului de expertiză medico-legală

efectuat în cauză, în care se menționează că leziunile produse victimei nu i-au

pus acesteia viața în primejdie.

Aceste susțineri, deși reale reține

Curtea, nu sunt de natură a atrage o altă încadrare juridică decât cea deja

reținută, având în vedere în acest sens atât elementele de natură contextuală,

cât și cele privitoare la obiectul vulnerant folosit și zona vizată prin

agresiune.

În acest sens, Curtea arată că instrumentul

folosit de inculpat, un cuțit cu lama de 30-40 cm, pe care acesta îl avea

asupra sa constituie o armă aptă să producă moartea. Totodată, zona vizată,

respectiv zona gâtului, irigată de artere mari, precum carotida, care în caz de

secționare produc o puternică hemoragie, ca urmare a scurgerii turbulente a

sângelui constituie un alt element semnificativ în aprecierea intenției de a

ucide, atâta timp cât, în lipsa unei intervenții rapide, exista riscul iminent

de moarte a victimei prin exsanghinare, chiar în raportul de expertiză

medico-legală menționându-se că plaga produsă a provocat o sângerare abundentă,

de tip mixt.

În raport de aceste elemente, Curtea

constată că, așa cum a fost concepută și executată activitatea desfășurată de

inculpat, aceasta era proprie realizării rezultatului letal, care a fost

obstaculat de cauze ce nu au implicat atitudinea sa, și anume de producerea

unor leziuni mai puțin grave părții vătămate, care a beneficiat imediat și de

ajutor medical, intensitatea mai redusă a loviturii datorându-se nu voinței

inculpatului, ci modului în care s-au derulat evenimentele, respectiv în cadrul

unui conflict spontan și rapid la care au participat mai multe persoane.

Faptul că din certificatul

medico-legal și din raportul de expertiză medico-legală nu rezultă că lovitura

ar fi avut o intensitate ridicată, de natura celor cerute în cazul

infracțiunilor de omor și, implicit, a tentativei, nu face ca fapta să aibă o

altă încadrare juridică, atâta timp cât această împrejurare s-a datorat

condițiilor concrete în care s-a acționat, busculadei existente la locul faptei,

interpunerii unor participanți la evenimente, toate acestea explicând și

rămânerea faptei în faza de tentativă și nu de omor în formă consumată.

Critica cu privire la

individualizarea a fost primită de Curte motivat de împrejurarea că deși

inculpatul a mai fost condamnat, s-a împlinit termenul de reabilitare, are o

atitudine corespunzătoare atât în familie cât și în relațiile cu ceilalți și că

deși este arestat în altă cauză acest aspect nu este un impediment la aplicarea

dispozițiilor art. 74 – art. 76 C. pen., atât timp cât beneficiază de prezumția

de nevinovăție.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul S.S.

Parchetul a criticat hotărârea sub

aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicată de instanța de control

judiciar în raport de prevederile art. 72 C. pen.

În esență, se susține că modalitatea

concretă în care a fost săvârșită fapta precum și atitudinea procesuală

constant negativă în pofida evidenței probatoriului administrat în cauză

rezultă periculozitatea sporită a inculpatului, astfel că nu se justifică aplicarea

dispozițiilor art. 74 – art. 76 C. pen.

Inculpatul a criticat decizia sub

trei aspecte: grava eroare de fapt, greșita încadrare juridică, greșita individualizare

a pedepsei.

Cu privire a primul motiv inculpatul

a susținut că din probe nu rezultă că el a provocat rana părții vătămate.

Cu privire la cel de al doilea motiv

subsidiar, inculpatul a susținut că fapta săvârșită se încadrează în

dispozițiile art. 180 alin. (3) C. pen., întrucât leziunile prevăzute nu au

fost profunde, iar pentru însănătoșire au fost necesare un număr mic de

îngrijiri medicale.

În sfârșit, în motivul ce vizează

individualizarea pedepsei inculpatul susține că pedeapsa este prea mare și

solicită să se dea eficiență maximă dispozițiilor 74 – art. 76 C. pen.

Examinând cauza în raport de

criticile formulate analizate prin prisma dispozițiilor art. 14, 17 și 18 C.

proc. pen., cât și din oficiu potrivit alin. (3) al aceluiași articol, constată

că ambele recursuri sunt nefondate.

Recursul parchetului este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, în aprecierea unor

împrejurări ca circumstanțe atenuante, acestea trebuie raportate la gradul de

pericol social concret al faptei comise, la urmările ei, la forma de vinovăție,

la ansamblul condițiilor în care a fost săvârșită precum și la orice elemente

privind persoana inculpatului.

Tot la fel, existența uneia din

împrejurările enumerate în art. 74 C. pen., nu obligă prin ea însăși

considerarea acesteia ca circumstanță atenuantă însă instanța poate sau nu să

recunoască caracter atenuant anumitor atitudini, situații.

Instanța de control judiciar a

recunoscut caracter atenuant datelor ce caracterizează persoana inculpatului,

respectiv comportamentul în familie și societate rezultând din înscrisurile

depuse la dosar.

Împrejurarea că inculpatul este arestat

în altă cauză, având în vedere prezumția de nevinovăție nu atrage

inaplicabilitatea dispozițiilor art. 74 – art. 76 C. pen.

Așa fiind, Curtea apreciază că

instanța de apel a valorificat toate criteriile de individualizare prevăzute de

art. 72 C. pen. și o reindividualizare în sensul majorării pedepsei nu se

impune.

Cu privire la recursul declarat de

inculpat.

Primul motiv ce vizează grava eroare

de fapt este nefondat.

Știut fiind că o eroare gravă de

fapt constă în esență în contradicția evidentă și esențială între ceea ce spune

dosarul prin actele lui și ceea ce spune instanța prin hotărâre. În speță,

verificând probele administrate se poate conchide că există concordanță între

probe și hotărârile date și că instanțele au dat eficiență deplină dispozițiilor

ce reglementează probele și mijloacele de probă.

S-a stabilit pe bază de probe certe

de cele două instanțe că nu există nici un dubiu că inculpatul este persoana

care a lovit-o pe partea vătămată cu cuțitul în zona gâtului. Concludente sunt în

acest sens declarațiile date de partea vătămată, de martorii C.G.I. și R.R.C.,

mențiunile procesului-verbal de recunoaștere de către partea vătămată a

inculpatului de pe fotografie, coroborate cu actele medicale întocmite în

cauză, probe pe care instanțele detaliat le-au analizat, motivând importanța

fiecăreia în contextul întregului material probator administrat în cauză.

Nici ce-l de-al doilea motiv cu

privire la schimbarea încadrării juridice nu este fondat, fapta inculpatului de

a lovi partea vătămată cu un cuțit la baza gâtului provocându-i acesteia două plăgi

tăiate parietal dreapta și în regiunea cervicală stânga cu secțiune de masă musculară

și ram arterial muscular cu hemoragie abundentă, plagă în lungime de 16 cm și

care a necesitat intervenție chirurgicală, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tentativă de omor calificat, comisă în public.

Atât elementele de natură contextuală

cât și cele privitoare la obiectul vulnerant folosit și zona vizată prin

agresiune nu atrage altă încadrarea juridică decât cea reținută.

Cât privește individualizarea

pedepsei, Curtea constată că inculpatul a beneficiat deja de largi circumstanțe

atenuante coborându-i-se pedeapsa sub limita minimă prevăzută de lege.

Avându-se în vedere și celelalte considerente expuse la analiza motivului de

recurs invocat de parchet, pedeapsa aplicată este temeinică și legală,

nejustificându-se reducerea acesteia.

Cum alte motive care examinate din

oficiu să conducă la casarea hotărârilor nu sunt, urmează ca în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă, ca nefondate, recursurile declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul S.S. împotriva

deciziei penale nr. 331/ A din 29 aprilie 2005 a Curții de Apel București.

Se va lua act că inculpatul este

arestat în altă cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul S.S. împotriva

deciziei penale nr. 331/ A din 29 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția

I penală.

Constată că inculpatul S.S. este

arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

februarie 2006.