ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3733/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3733/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 477 din 17 iunie 1998 pronunțată în Dosarul nr. 7798/1997, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul

J.M.K.K. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON

al sumei de 639.787 dolari SUA, reprezentând daune interese și al sumei de 767.744,40

dolari SUA, reprezentând beneficiu nerealizat în perioada octombrie 1994 - octombrie

1997, respingând ca nefondat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar prin decizia

civilă nr. 214/1998, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul,

a schimbat în tot sentința instanței de fond și a respins acțiunea reclamantului

ca fiind neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 4298 din 8 decembrie 1999,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia de apel și

sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, reținând

că soluționarea acțiunii formulate de reclamant urmează să se facă de această instanță

în conformitate cu dispozițiile art. 992 și 998 C. civ., precum și în conformitate

cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

În fond după casare, cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 5711/2000, iar prin

sentința civilă nr. 1228 din 16 noiembrie 2000, s-a dispus respingerea acțiunii

reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 516 din 26 octombrie 2001, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Și împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 2174 din 31 mai 2002 pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia

instanței de apel și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, reținându-se

că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au respectat dispozițiile primei

decizii de casare, care impuneau verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute

de art. 504 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului, fără a repune în

discuție problema constituționalității, ce fusese deja lămurită și argumentată prin

Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale.

În fond după cea de-a doua casare, cauza

a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

sub nr. 138/2003, iar la prima zi de înfățișare reclamantul a depus la dosar cerere

modificatoare de acțiune, în privința temeiului juridic al acesteia.

Prin încheierea de ședință pronunțată la

data de 29 mai 2003, Tribunalul a respins cererea de modificare a acțiunii, ca tardivă,

iar data de 20 noiembrie 2003 a pronunțat decizia civilă nr. 1112/2003, prin care

a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, iar pe fond

a respins acțiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că dispozițiile art. 504 C. proc. pen., care dau posibilitatea persoanelor

condamnate pe nedrept să pretindă și să primească reparații materiale și morale,

condiționează primirea unor asemenea reparații de neacordarea acestora prin însăși

sentința penală prin care s-a dispus achitarea.

În condițiile în care prin sentința penală

nr. 1485/1994 pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă prin decizia penală

nr. 867 din 23 decembrie 1994, pronunțată de Tribunalul Constanța, i s-a recunoscut

reclamantului încălcarea dreptului său de proprietate, dispunându-se totodată repararea

pagubei pe baza principiului răspunderii civile delictuale, s-a considerat că eventualele

pretenții rezultate din modul de executare a sentinței penale puteau fi valorificate

de reclamant în contradictoriu cu partea obligată prin această sentință (Direcția

Finanțelor Publice Constanța și Direcția Finanțelor Publice București), și nu într-o

acțiune formulată în baza art. 504 C. proc. pen. împotriva Statului Român.

S-a reținut că, prin hotărâre penală, reclamantul

a fost condamnat în baza art. 288 C. pen. și art. 291 C. pen., situație în care,

potrivit art. 29 din Legea nr. 31/1990, acesta nu mai putea desfășura o activitate

comercială ca administrator și, în consecință, nu poate solicita acordarea de daune

pentru împiedicarea realizării actului comercial.

În ceea ce privește prescripția dreptului

material la acțiune, pusă în discuție la termenul la care au avut loc dezbaterile

asupra fondului, Tribunalul a reținut că este neîntemeiată, acțiunea fiind pornită

de reclamant în termenul de 1 an de la data la care statul a încetat să-i asigure

repararea pagubelor săvârșite cu ocazia arestării și sechestrării mărfurilor.

Și împotriva acestei sentințe au declarat

apel ambele părți, iar prin decizia civilă nr. 969 din 25 mai 2004 Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-au respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că instanța de fond a respins în mod corect excepția prescripției acțiunii

și, ca tardivă, cererea modificatoare de acțiune formulată de apelantul reclamant.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

părțile, iar prin decizia civilă nr. 6170 din 23 iunie 2006 Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursurile, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de casare

a reținut că deși în primele două cicluri procesuale Curtea Supremă de Justiție

a reținut necesitatea respectării temeiului de drept pe care reclamantul și-a fondat

acțiunea, respectiv a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., aceasta nu exclude incidența

în cauză și a dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ.

După renunțarea reclamantului la cererea

privind acordarea daunelor morale, a căror reparație presupune un raport de cauzalitate

circumstanțiat la situațiile vizate de art. 504 C. proc. pen., norma de drept comun

în materia răspunderii civile delictuale se impune pentru pretențiile materiale

adiacente hotărârii penale a cărei executare nu s-a putut realiza, deoarece mărfurile

sechestrate a căror restituire s-a dispus au fost vândute, iar sumele acordate reclamantului

nu exprimă, în opinia acestuia, valoarea reală a mărfurilor.

S-a considerat că în soluționarea cererilor

întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt incidente normele C. civ.,

concepute în termeni generali, singurele în măsură să realizeze repararea integrală

a prejudiciului produs unei persoane aflată în situația reglementată în lege.

Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit,

s-a reținut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispozițiilor

art. 1084 C. civ., care stabilește că acesta cuprinde pierderea suferită și beneficiul

nerealizat.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 173 din 16

martie 2007, s-a respins apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva

hotărârii instanței de fond (prin care se respinsese excepția prescripției dreptului

material la acțiune), s-a admis apelul declarat de apelantul reclamant, s-a anulat

sentința civilă nr. 1112 din 20 noiembrie 2003 și s-a trimis cauza pentru rejudecare

la instanța de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a avut în vedere modificarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., survenită în

timpul soluționării cauzei, care impunea trimiterea cauzei la instanța de fond în

ipoteza în care aceasta nu a pronunțat o soluție pe fondul cauzei.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

ambele părți, prin decizia civilă nr. 623 din 4 februarie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4062/1/2007, recursul reclamantului

fiind respins ca nefondat, iar recursul pârâtului, ca tardiv.

În fond după casarea cu trimitere, prin

sentința civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii privind acordarea

daunelor morale, a admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 639.787 dolari SUA în echivalent RON la cursul Băncii Naționale

a României din ziua plății, cu titlu de daune compensatorii, suma de 767.744,40

dolari SUA în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății,

reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada 1994 - octombrie 1997 pentru debitul

neachitat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că sunt întrunite în persoana pârâtului condițiile privind existența unei

fapte ilicite prin omisiune, constând în nepunerea în executare a hotărârii judecătorești,

respectiv a sentinței penale nr. 1485 din 15 iunie 1994, definitivă prin decizia

nr. 867 din 23 decembrie 1994, și neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina

sa, ceea ce atrage angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.

S-a considerat că repararea integrală a

prejudiciului presupune atât acoperirea prejudiciului efectiv, cât și a celui nerealizat.

Astfel cum a rezultat din expertiza efectuată

în cauză și din actele depuse la dosar, între fapta omisivă a pârâtului și prejudiciul

realizat în patrimoniul reclamantului care, în lipsa fondurilor de comerț, nu și-a

putut realiza activitatea obișnuită, există un raport de cauzalitate în condițiile

prevăzute de art. 998 C. civ.

Prejudiciul produs constă atât în încălcarea

dreptului material al reclamantului, căruia nu i s-a restituit valoarea celor 5

containere comercializate decât după mai bine de 2 ani, încălcându-se, astfel, interesele

patrimoniale și comerciale ale acestuia.

Prejudiciul are un caracter cert și actual,

acesta putând fi cuantificat pe baza expertizei de specialitate, impunându-se repararea

integrală a prejudiciului.

Prin cererea înregistrată la 15 iulie 2008,

reclamantul a solicitat instanței de fond completarea dispozitivului hotărârii în

ceea ce privește solicitarea sa de acordare a daunelor reprezentând beneficiul nerealizat

în continuare, până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1457 din 26

septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de

completare a dispozitivului ca neîntemeiată, reținându-se că la data de 28 august

1996 s-a restituit reclamantului prețul din vânzarea la licitație a celor 5 containere

de cafea, iar pentru sumele la care a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice

nu ne aflăm în prezența unor daune interese moratorii sau compensatorii, calculându-se

doar beneficiul nerealizat până la data plății efective, respectiv 28 iunie 1996.

Solicitarea reclamantului de a i se acorda

în continuare beneficiul nerealizat, până la achitarea debitului, poate fi făcută

și de executorul judecătoresc, cu ocazia punerii în executare, calcul ce urmează

a fi făcut de o persoană specializată.

Apelul declarat de către pârât împotriva

sentinței nr. 1175 din 27 iunie 2008 a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 296 din 11 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea deciziei, s-a făcut referire

la decizia de casare nr. 6170 din 23 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin care s-a reținut faptul că pretențiile reclamantului au natura unor despăgubiri

solicitate atât în temeiul art. 504 C. proc. pen., cât și în temeiul art. 998

C. civ., stabilindu-se obligația instanței de judecată de a analiza acțiunea prin

prisma condițiilor specifice de angajare a răspunderii civile a pârâtului; s-a reținut,

totodată, că instanța de apel a greșit atunci când a respins acțiunea reclamantului,

stabilind că repararea prejudiciului se putea face în baza altor temeiuri de drept

precum contestația la executare.

Aceste rețineri ale instanței de recurs

erau obligatorii pentru judecătorii fondului și apelului, conform art. 315 C.

proc. civ., reprezentând probleme de drept dezlegate de instanța de recurs ce nu

mai puteau fi puse în discuție în rejudecarea cauzei.

Prin ambele motive de recurs dezvoltate

în scris de Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a invocat lipsa calității procesuale

a acestei instituții publice, susținându-se că nu există culpa sa în producerea

prejudiciului invocat de reclamant în conformitate cu dispozițiile art. 998 C.

civ., calea reparării acestui prejudiciu fiind contestația la executare.

În conformitate cu decizia de casare menționată

anterior și respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pretențiile reclamantului

au fost soluționate de instanța de apel nu numai în conformitate cu dispozițiile

art. 998 C. civ., ci și conform art. 504 C. proc. pen., text de lege care reglementează

răspunderea statului pentru erorile judiciare.

Conform art. 504 C. proc. pen., în astfel

de procese, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de recurent fiind neîntemeiată.

Recurentul nu poate susține nelegalitatea

hotărârilor pronunțate de aceste instanțe prin invocarea unor argumente contrarii

dezlegării dată de instanța de recurs, cum ar fi posibilitatea reclamantului de

a formula o contestație la executare.

Împotriva sentinței civile nr. 1457

din 26 iunie 2008, prin care s-a respins cererea de completare a dispozitivului

sentinței civile nr. 1175 din 27 iunie 2008, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 23/A din 13 ianuarie

2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că după casarea cu trimitere, în cadrul rejudecării pe fond a cauzei,

reclamantul a solicitat, pentru prima dată, achitarea beneficiului nerealizat și

în continuare până la data plății efective, deși limita învestirii inițiale a instanței

a fost perioada octombrie 1994 - octombrie 1997.

Din perspectivă procedurală, Curtea a considerat

că nu poate fi solicitat după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, beneficiul

nerealizat în continuare până la data plății efective, câtă vreme prima instanță

nu a fost sesizată, la momentul declanșării procedurii judiciare, cu o astfel de

cerere; această concluzie decurge și din interpretarea art. 294 alin. (2) C.

proc. civ., care permite acordarea dobânzilor care curg după pronunțarea sentinței,

cu condiția ca, și în primă instanță, aceste venituri accesorii să fi constituit

obiect de judecată.

Din perspectivă substanțială, s-a considerat

că beneficiul nerealizat nu poate fi înțeles ca o dobândă legală aferentă unei sume,

ci ca un anumit randament, pe care reclamantul l-ar fi obținut în caz de exploatare

a mărfii; el trebuie să fie cert și relevat de către apelant, prin dovezi care să

demonstreze că acesta își continua activitatea de comerciant, probe ce nu s-au administrat

în rejudecare.

Curtea a apreciat ca nelegal argumentul

reclamantului în sensul că solicitării de acordare în continuare a beneficiului

nerealizat, până la achitarea debitului, i se poate da curs și de către executorul

judecătoresc cu ocazia punerii în executare, deoarece suma nefiind purtătoare de

dobânzi, nu sunt incidente dispozițiile art. 371

2

alin. (2) C. proc.

civ.: titlul executoriu se limitează la obligația pe care o constată, iar tot ceea

ce excede acestei obligații nu se poate executa silit.

Împotriva deciziei nr. 296 din 11 mai 2009

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a declarat recurs pârâtul, înregistrat sub nr. 1565/2/2009 la Înalta

Curte de Casație și Justiție, iar împotriva deciziei nr. 23 din 13 ianuarie 2009

a aceleiași instanțe, a declarat recurs reclamantul, înregistrat sub nr. 16684/3/2008

la Înalta Curte de Casație și Justiție după cum urmează:

I. Prin motivele de recurs, pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că decizia nr.

296 din 11 mai 2009 este nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- deși dezlegările obligatorii din cuprinsul

deciziei de casare nr. 6170 din 23 iunie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție privind necesitatea analizării condițiilor specifice de angajare a răspunderii

civile a pârâtului conform art. 504 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., instanța

de apel a soluționat cauza doar în conformitate cu art. 504 C. proc. pen.;

Instanța de apel nu a expus motivele pentru

care a apreciat că sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen. și nu a observat

că, în raport de reglementarea de la data introducerii acțiunii - 28 octombrie 1997,

respectiv art. 504 - 505 alin. (2), cererea este tardivă, formulată fiind cu depășirea

termenului de 1 an, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii

de achitare - 23 decembrie 1994, și nu de la 15 iulie 1997, dată la care statul

a terminat de achitat eșalonat prețul mărfii confiscate;

- prin hotărârea recurată, se ajunge la

îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, prin acordarea unor sume mari, nejustificate

în raport de întinderea prejudiciului real suferit.

II. Prin motivele de recurs, reclamantul

a susținut că decizia nr. 23 din 13 ianuarie 2009 este nelegală, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

S-a arătat că, în mod greșit, instanța

de apel a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea reclamantului de acordare a beneficiului

nerealizat pentru perioada ulterioară datei de octombrie 1997, cu motivarea că nu

a fost formulată în fața primei instanțe, ci abia în fața instanței care a rejudecat

fondul, după casare, în condițiile în care:

- excepția inadmisibilității nu a fost

ridicată nici de instanța de fond sau cea de apel, nici de către părți și nici pusă

în discuția părților;

- urmare a casării dispuse prin decizia

nr. 4298 din 8 decembrie 1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza trebuia

soluționată potrivit regulilor de la judecata în primă instanță; or, în raport de

dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea în discuție a reprezentat

doar o precizare a întinderii obiectului cererii din primul ciclu procesual, și

nu o cerere nouă, astfel cum a interpretat instanța;

- instanța de apel a apreciat greșit că

executorul nu poate aplica algoritmul de calcul pentru calculul beneficiului nerealizat

în continuare, invocând inaplicabilitatea art. 371 alin. (2) C. proc. civ., cu toate

că sunt incidente dispozițiile art. 371

1

alin. (3), prin cererea precizatoare,

reclamantul solicitând ca dispozitivul hotărârii să conțină, în cazul admiterii,

criterii clare în funcție de care executorul să reactualizeze suma;

- făcând referire la prevederile art. 371

alin. (2) C. proc. civ., în mod greșit, instanța de apel a apreciat că beneficiul

nerealizat ar reprezenta o dobândă legală aferentă unei sume, în fapt, acesta reprezentând

tot consecința nerestituirii containerelor de cafea sau a neplății contravalorii

aferente cu care reclamantul ar fi putut cumpăra aceeași cantitate de marfă cu cea

confiscată nelegal, fiind împiedicat să obțină un profit rezultat din rularea acestor

sume de bani, respectiv suma de 639.787 dolari SUA, paguba efectivă.

La termenul din 26 februarie 2010,

Înalta Curte a dispus conexarea celor două recursuri și atașarea Dosarului nr. 1565/2/2009

la Dosarul nr. 16684/3/2008.

La același termen de judecată, prin încheierea

din data de 3 martie 2010, în urma amânării pronunțării, s-a constatat transmisiunea

convențională a calității procesuale a lui J.M.K.K. în recursul împotriva deciziei

nr. 296 din 11 mai 2009, în raport de cele două contracte înfățișate, conținând

cesiuni ale creanței rezultate din sentința civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008 a

Tribunalului București, legalizate sub nr. 10487 din 2 iulie 2009 și nr. 2523

din 2 iulie 2009 la B.N.P. D.N. și M.E., cesiuni notificate debitorului cedat; transmisiunea

a operat în favoarea cesionarilor SCA H. și A." și K.A.Ș.; s-a menținut calitatea

procesuală a lui J.M.K.K. în recursul împotriva deciziei nr. 23 din 13 ianuarie

2009.

La termenul din 4 iunie 2010, Înalta

Curte a constatat transmisiunea convențională a calității procesuale active și în

recursul împotriva deciziei nr. 23 din 13 ianuarie 2009, în raport de cesiunea creanței

vizate de acest recurs, act autentificat sub nr. 2536 din 3 iunie 2010 la B.N.P.

D.N. și M.E., în favoarea cesionarei K.A.Ș.

La același termen de judecată, intimatele

cesionare au invocat nulitatea recursului Statului Român împotriva deciziei nr.

296 din 11 mai 2009, pentru neîncadrare în motivele de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ., excepție reținută spre soluționare odată cu cele două recursuri.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ceea ce privește recursul Statului

Român împotriva deciziei nr. 296 din 11 mai 2009, analizând cu prioritate excepția

nulității recursului, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., nu operează sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 306 alin.

(1), dacă, din dezvoltarea motivelor de recurs, este posibilă încadrarea acestora

în vreunul dintre cazurile de modificare sau casare din art. 304 C. proc. civ.

Or, se constată că este viabilă încadrarea

juridică în cazurile expres indicate de recurent, respectiv cele prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât pretinde, pe de

o parte, încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dezlegărilor

date prin decizia de casare asupra normei substanțiale aplicabile, iar, pe de altă

parte, invocă excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, în

raport de prevederile art. 505 C. proc. pen., critici ce se circumscriu greșitei

aplicări sau ignorării legii de către instanța de apel.

În același timp, se susține că decizia

recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite

condițiile art. 504 C. proc. pen., critici ce tind la nelegalitatea deciziei ca

nemotivată în fapt și în drept.

În consecință, va fi respinsă excepția

nulității recursului, invocată de către intimate, urmând a fi cercetate motivele

de recurs din perspectiva cazurilor arătate.

Se observă că, după cum, în mod corect

s-a redat în considerentele deciziei recurate, ambele motive de apel ale pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au constat în evocarea lipsei

calității sale procesuale.

S-a susținut că Statul Român nu este autorul

faptei culpabile pretinse de către reclamant, calitate întrunită în persoana celor

care au fost obligate la restituirea containerelor de cafea sau a contravalorii

acestora prin sentința penală nr. 1485 din 15 iunie 1994 a Judecătoriei Constanța,

susținându-se neîndeplinirea din această cauză, în persoana sa, a condițiilor răspunderii

civile delictuale prevăzute de art. 998 și 999 C. civ.

Considerentele instanței de apel au reflectat

tocmai aceste critici la adresa hotărârii primei instanțe, respectându-se, astfel,

principiul disponibilității raportat la faza procesuală a apelului, ce presupune

verificarea situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță în limitele

motivelor de apel, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât pârâtul, prin motivele de apel,

nu a făcut nicio referire la cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen., menționate în motivele de recurs - respectiv cele legate de natura actului

jurisdicțional penal prin care s-a dispus achitarea sau s-a stabilit privarea nelegală

de libertate a unei persoane, în mod corect, decizia instanței de apel nu a cuprins

argumente pe acest aspect, în caz contrar, încălcându-se principiul disponibilității

enunțat anterior.

Singura referire a instanței de apel la

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. a fost făcută în contextul analizei motivelor

de apel privind calitatea procesuală pasivă, cu finalitatea confirmării, din acest

punct de vedere, aprecierea primei instanțe privind întrunirea condițiilor pentru

angajarea răspunderii statului.

Considerentul cu acest conținut reflectă

preocuparea instanței de apel de a respecta dispozițiile deciziei de casare nr.

6170 din 23 iunie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, raportându-se

atât la art. 504 C. proc. pen., cât și la art. 998 și 999 C. civ.

Ca atare, instanța de apel nu numai că

nu a ignorat decizia de casare, astfel cum pretinde recurentul, însă chiar a pornit,

în cercetarea motivelor de apel, de la premisa dezlegărilor obligatorii din decizia

instanței supreme privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății în

cauză.

Față de cele expuse, urmează a fi înlăturate

criticile recurentului, deoarece au fost respectate dispozițiile deciziei de casare,

iar instanța de apel a răspuns motivelor de apel, care nu s-au referit la cerințele

de admisibilitate din art. 504 C. proc. pen., drept pentru care atare cerințe nu

au fost analizate prin decizia recurată.

În ceea ce privește termenul de formulare

a cererii, Înalta Curte constată că acest aspect a fost tranșat cu putere de lucru

judecat într-unul dintre ciclurile procesuale anterioare parcurse în cauză, motiv

pentru care nu poate face obiectul învestirii acestei instanțe de control judiciar.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1112

din 20 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a constatat că a fost respectat termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin.

(2) C. proc. pen., fiind respinsă excepția cu acest obiect invocată de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelul declarat de către pârât împotriva

acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 173 din 16 martie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a arătat

că, pentru stabilirea respectării termenului de formulare a cererii de chemare în

judecată, interesează termenul de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958, care

a fost respectat în cauză și, chiar dacă s-ar lua în discuție termenul de 1 an prevăzut

de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu era împlinit la data introducerii

cererii, deoarece a fost întrerupt cu fiecare plată făcută de debitori.

Recursul pârâtului împotriva deciziei

nr. 173 din 16 martie 2007 a fost respins ca fiind tardiv declarat prin decizia

civilă nr. 623 din 4 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispozițiile instanțelor anterioare pe

aspectul în discuție au intrat în puterea de lucru judecat, drept pentru care vor

fi înlăturate susținerile recurentului tinzând la reiterarea excepției tardivității

formulării cererii.

Criticile recurentului pe aspectul cuantumului

excesiv al despăgubirilor acordate reclamantului sunt formulate omisso medio, deoarece

nu se regăsesc în motivele de apel împotriva sentinței nr. 1175 din 27 iunie 2008,

ca atare, sunt inadmisibile, cu atât mai mult cu cât nu se arată în concret motivele

pentru care recurentul apreciază că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum

exagerat.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte apreciază că nu sunt întrunite cazurile descrise de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., drept pentru care va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. În ceea ce privește recursul reclamantului,

continuat de cesionar, Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentului-reclamant,

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra inadmisibilității cererii reclamantului

de acordare a beneficiului nerealizat pentru perioada ulterioară momentului octombrie

1997 și până la achitarea efectivă a debitului de 639.787 dolari SUA (reprezentând

diferența dintre contravaloarea celor 13 containere de cafea confiscate nelegal

și cuantumul sumei de bani remise reclamantului din contravaloarea mărfii respective).

O asemenea soluție nu se regăsește în dispozitivul

deciziei, în sensul că, admițându-se cererea reclamantului de completare a dispozitivului

sentinței civile nr. 1175 din 27 iunie 2008, s-ar fi respins ca inadmisibilă cererea

menționată de acordare a beneficiului nerealizat.

Considerentele instanței de apel tind să

confirme hotărârea primei instanțe prin care, de asemenea, a fost respinsă cererea

de completare a dispozitivului, nu înseși pretențiile de fond arătate.

Așadar, obiectul învestirii acestei instanțe

îl reprezintă legalitatea soluției de respingere a cererii întemeiate pe dispozițiile

art. 281

2

C. proc. civ., menținută în apel, nu însuși fondul cererii

de acordare a beneficiului nerealizat, argumentele instanței de apel urmând a fi

completate prin considerentele ce vor fi expuse, de natură a sprijini soluția adoptată

de ambele instanțe de fond.

Instanța de judecată nu a fost, în fapt,

învestită în cauză cu o cerere de acordare a beneficiului nerealizat pentru perioada

ulterioară momentului octombrie 1997, motiv pentru care nu exista nicio rațiune

pentru a se pronunța asupra sa, în condițiile în care, potrivit art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., judecătorul hotărăște numai asupra obiectului cererii deduse

judecății.

Se observă că pretențiile în discuție nu

au fost formulate nici măcar printr-o precizare a cererii de chemare în judecată,

astfel cum s-a pretins de către reclamant, situație în care s-ar fi impus dezbaterea

în contradictoriu a cererii, după aducerea sa la cunoștința instanței și a părții

adverse, prin prisma naturii sale, a momentului formulării, a eventualelor probe

necesar a fi administrate.

Singura referire la asemenea pretenții,

în fața primei instanțe, se regăsește în concluziile scrise depuse la termenul de

judecată din 22 octombrie 2003 în Dosarul nr. 138/2003 al Tribunalului București,

secția a III-a civilă, în al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, termen la

care reclamantul considera că pricina este în stare de judecată (amânarea judecății

survenind la cererea pârâtului).

Or, prin concluziile scrise nu se pot formula

pretenții noi, fie și doar pentru mărirea câtimii obiectului cererii inițiale, în

termenii art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel cum pretinde recurentul

- reclamant (calificare juridică ce ar fi trebuit, însă, dezbătută până în faza

procedurii de completare a dispozitivului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză).

Finalitatea depunerii concluziilor este

exclusiv aceea a sintetizării, într-un singur act, a pretențiilor deduse judecății,

a principalelor susțineri și apărări ale părții, act a cărui formulare nu este obligatorie

și care nu se comunică părții adverse, din moment ce nu poate conține elemente noi

față de cele deja înfățișate în cursul procesului.

În aceste condiții, în mod corect, instanța,

la momentul soluționării cererii de completare a dispozitivului, a apreciat că nu

este legal învestită cu pretențiile în discuție; în caz contrar, s-ar ajunge la

dezbaterea în contradictoriu a acestora, sub aspectul formulării legale, a naturii

și obiectului lor, abia în faza completării dispozitivului.

Or, atare consecință este incompatibilă

cu procedura prevăzută de art. 281

2

, a cărei rațiune este aceea a îndreptării

neregularităților procedurale chiar în etapa procesuală în care acestea s-au ivit,

evitându-se declanșarea controlului judiciar ierarhic și prelungirea în acest fel

a procesului.

În acest context, cererea reclamantului

de completare a dispozitivului, provocând o dezbatere asupra formulării legale,

a naturii și obiectului pretențiilor, poate fi calificată drept un abuz de drept

procesual, deoarece drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună - credință

și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute prin lege, în conformitate

cu dispozițiile art. 723 C. proc. civ., sancțiunea unei asemenea atitudini procesuale

fiind aceea a respingerii cererii, astfel cum, în mod corect, au apreciat ambele

instanțe de fond.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 23/A din

13 ianuarie 2009, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei

nr. 296/A din 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 296/A

din 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Respinge ca nefondat recursul declarat

împotriva deciziei nr. 23/A din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de reclamantul J.M.K.K.,

continuat de cesionarii K.A.Ș. și SCA H. și A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 iunie 2010

.