ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4143/2004

Asupra contestației în anulare de

față:

Din studierea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2709

din 15 iunie 1999, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, reclamanții D.B.M. și D.V. au chemat în judecată statul

român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata unor

daune materiale și morale produse ca urmare a arestării lor pe nedrept.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Ulterior, reclamantul D.B.M. și-a

precizat cuantumul pretențiilor la suma de 200.000 dolari S.U.A., din care

150.000 dolari S.U.A. – daune morale și 50.000 dolari S.U.A. – daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 91 din 27

ianuarie 2000, Tribunalul București a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul D.B.M. și a obligat pe pârâtul, statul român, prin Ministerul

Finanțelor, să plătească reclamantului suma de 150.000 dolari S.U.A.,

echivalent în lei, la data plății, cu titlu de daune morale.

A respins capătul de cerere privind

daunele materiale, ca neîntemeiat.

A luat act de renunțarea la judecată

a reclamantului D.V.

Soluția instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția III-a civilă, care, prin decizia

nr. 352 A din 8 iunie 2000, a respins apelurile formulate de reclamant, de

pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanțelor, și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 563 din 24 ianuarie 2001, a admis recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pârâtul, statul român,

prin Ministerul Finanțelor, și reclamantul D.B.M., a casat decizia atacată și

sentința primei instanțe, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

tribunal.

Astfel învestit, Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința

civilă nr. 534 din 5 iulie 2001, a admis acțiunea reclamantului D.B.M. și a dispus

obligarea statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, la plata sumei

de 150.000 dolari S.U.A., cu titlu de daune morale, la valoarea în lei din ziua

plății.

Împotriva sentinței civile mai sus

menționate au declarat apel pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice, și

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 554 din 15 noiembrie 2001, a admis

apelurile declarate de pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, schimbând în parte sentința atacată, în sensul

că a stabilit cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantului la 10.000 dolari

S.U.A.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2100 din 28

mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul D.B.M. și de pârâtul, statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 554 din 15 noiembrie 2001

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

La data de 3 iunie 2003, D.B.M. a formulat

contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 2100 din 28 mai 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția civilă, în temeiul art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii, a susținut că

instanța de recurs a omis să cerceteze unele motive de recurs, referitoare la

faptul că „instanțele de fond și apel nu s-au pronunțat asupra cererii

precizatoare în lei și majorată”, precum și la faptul că „hotărârea instanței

de apel are motivații contradictorii”.

A mai susținut contestatorul că

hotărârea este și rezultatul unei greșeli materiale, în condițiile în care

acesta a solicitat plata daunelor morale în lei, iar instanța a stabilit

acordarea acestor daune în dolari S.U.A.

Contestația în anulare este

nefondată.

Potrivit art. 318 C. proc. civ.,

hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ.,

potrivit cărora o hotărâre dată în recurs poate fi retractată, dacă a fost

rezultatul unei greșeli materiale, se referă la erori materiale evidente, în

legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Prin urmare, eventualele greșeli de

fond, săvârșite de către instanța care a soluționat recursul, nu pot fi

îndreptate pe calea contestației în anulare.

Astfel, contestația în anulare nu

constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs, întrucât instanța

este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ

prevăzute de lege și nu poate să examineze justețea soluției pronunțate.

Chiar dacă soluția instanței de

recurs ar cuprinde greșeli de judecată, pe fond, ele nu pot fi îndreptate pe

calea contestației în anulare, deoarece aceasta este o cale de retractare, iar

nu de reformare a soluției atacate.

Examinând hotărârea atacată, în

raport cu dispozițiile legale de mai sus, se constată că în, speță,

contestatorul nu invocă vreo greșeală materială, ci doar reiterează, practic,

în cuprinsul contestației în anulare, unele motive invocate în recursul său.

În ceea ce privește critica vizând omiterea

examinării unor motive de recurs și aceasta se vădește a fi nefondată, toate

motivele de recurs fiind tratate detaliat în considerentele hotărârii atacate,

instanța de recurs răspunzând fiecăruia dintre aceste motive prin considerente

comune.

Prin urmare, dispozițiile art. 318

C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, cererea formulată de D.B.M. vizând

temeinicia hotărârii instanței de recurs și modul de rezolvare a pricinii în fond.

Față de considerentele menționate,

contestația în anulare se va respinge ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația în anulare

formulată de D.B.M. împotriva deciziei nr. 2100 din 28 mai 2002 a Curții

Supreme de Justiție, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 1 iunie 2004.