ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4788/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : La 15 martie 2000, reclamantul I.N. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 19.807.382 lei care reprezintă salariul realizat pe perioada arestării preventive și 40.035.425 lei cheltuieli ocazionate de procesul care a avut loc, ambele sume cu titlu de daune materiale, plus 10.000.000.000 lei daune morale. Totodată a cerut să se considere vechime în muncă perioada 9 aprilie 1997 – 22 octombrie 1997 cât a fost arestat. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Ialomița a pronunțat sentința civilă nr. 315 F din 30 mai 2000 prin care a admis cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului 59.842.807 lei daune materiale și 2.440.157.193 lei daune morale și, a considerat vechime în muncă perioada 9 aprilie – 22 octombrie 1997 cât acesta a fost arestat preventiv.

S-a reținut de către tribunal că în calitate de administrator la S.C. P.- P. SRL Săveni, la data de 9 aprilie 1997 reclamantul a fost arestat preventiv și cercetat pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune și evaziune fiscală, iar după 198 zile de arest preventiv, acesta a fost achitat pentru inexistența faptelor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Datorită arestării pe nedrept și purtării procesului penal, reclamantului i-au fost produse daune materiale prin: neîncasarea salariului, plata onorariilor de avocat, respectiv, de expert, cheltuieli de transport, plata unei persoane care s-a îngrijit de cei doi copii minori, elevi rămași fără sprijin, întrucât mama lor încetase din viață cu puțin timp înainte de arestarea acestuia, intrarea în stare de colaps financiar a societății comerciale (ambii asociați fiind arestați), pierderea partenerilor de afaceri și refuzul lor de a-și onora obligațiile asumate, cu consecința nerespectării obligațiilor societății față de bugetul de stat și băncii, ceea ce a determinat vânzarea la jumătate din valoare, a părților sociale deținute la S.C.

M.I. Sub aspectul moral, arestarea reclamantului survenită la puțin timp, după decesul soției, i-a afectat grav sănătatea, iar presiunile psihice la care a fost supus pentru a recunoaște faptele pe care nu le săvârșise și tratamentul la care a fost supus de deținuții din aceeași celulă l-au dus în pragul disperării, la acestea adăugându-se și stigmatul aruncat asupra copiilor săi considerați fiii unui infractor, cazul fiind larg mediatizat prin presă, posturile de radio și Tv. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care prin decizia nr. 731 A din 23 noiembrie 2000 a respins apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei pronunțate în apel, a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1186 din 20 martie 2002, a fost casată decizia nr. 731/A din 23 noiembrie 2000 pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., iar cauza a fost trimisă la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelurilor. Reluând judecata, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 424/A din 1 noiembrie 2002 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a modificat sentința civilă nr. 315/F din 30 mai 2000 a Tribunalului Ialomița, în sensul că a acordat reclamantului daune morale în sumă de 100.000.000 lei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că reclamantul a fost arestat pe perioada 7 iunie – 22 octombrie 1997, după care, a fost pus în libertate, constatându-se că fapta pentru care a fost reținut, nu există, așa după cum s-a stabilit prin decizia penală nr. 358/A/1999 a Tribunalului Ialomița rămasă definitivă prin decizia penală nr. 51/20 ianuarie 2000 a Curții de Apel București. A apreciat că motivele reținute de instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale, nu justifică nici pe departe acest cuantum exagerat la 2.440.157.193 lei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul I.N.și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul-reclamant a arătat, că instanța de apel a încălcat spiritul și litera art. 314 și art. 315 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea pronunțată nu s-ar fi conformat strict limitelor judecării apelului stabilite prin decizia de casare, care viza doar neconcordanța între numele judecătorilor menționate în practicaua hotărârii, cu cele enunțate la sfârșitul dispozitivului. A mai criticat instanța, pentru că: a nesocotit faptul că apelul a fost declarat de persoane fără calitate procesuală, respectiv de D.G.F.P. Ialomița și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița care nu au fost părți în proces; nu a motivat hotărârea în fapt și în drept (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că apelanta D.G.F.P.

a solicitat schimbarea în parte a sentinței și respingerea capătului de cerere privind daunele morale ca inadmisibil, iar curtea a redus cuantumul acestora; nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate în cauză care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; a pronunțat o hotărârea ce vine în contradicție flagrantă cu practica judiciară constantă în materie. În recursul său întemeiat pe art. 304 pct.9 C. proc. civ. Ministerul Finanțelor Publice susține că acordarea daunelor morale constituie o îmbogățire fără justă cauză, întrucât prejudiciul moral se naște doar, în condițiile în care fapta ilicită a avut efecte directe și ireversibile în planul existențial al reclamantului, a paralizat participarea acestuia la o viață socială normală și l-a lipsit de bucuria de a se implica direct și efectiv în societate, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

A mai susținut că daunele materiale acordate sunt exagerate în raport de faptul că reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de aproximativ 3 luni. Recursurile sunt nefondate. Prin decizia nr. 1186 din 20 martie 2002 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia nr. 731/A din 23 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza pentru judecare la aceeași instanță. La pronunțarea deciziei Curtea a avut în vedere că îndreptarea deciziei recurate s-a produs după ce aspectul invocat în cererea de îndreptare fusese dedus judecății instanței de recurs, constituindu-se într-un prim motiv de casare a deciziei pronunțate în cauză, precum și faptul că din completul care a pronunțat încheierea de îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care nu a participat la dezbaterea în fond a pricinii.

Potrivit art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. casarea hotărârii atacate, se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.1, 2, 3, 4 și 5 din același cod. În speță, motivul de casare viza pct. 2 din art. 304 – când hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, așa încât hotărârea atacată a fost casată în întregime, cu trimitere, fără a se stabili vreo limitare instanței de casare, în rejudecarea apelurilor. În atare situație, în mod corect curtea de apel a reluat judecata apelurilor constatând că acestea sunt întemeiate pe aspectul cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant, a schimbat în parte sentința civilă nr. 315 F/30.05.2000 a Tribunalului Ialomița în sensul că a acordat reclamantului daune morale în sumă de 100.000.000 lei.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța s-a referit, în considerentele deciziei, la întregul material probator administrat în cauză, respectiv, la toate actele și lucrărilor aflate la dosar, în raport de care a pronunțat decizia recurată. Cu referire la motivul lipsei de calitate a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița de a declara apel, se rețin prevederile art. 45 alin. (5) C. proc. civ. potrivit cărora procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar, în ceea ce privește calitatea Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Ialomița de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate împotriva Ministerului Finanțelor Publice se reține împuternicirea (mandat special) dată de minister în acest sens Direcției Generale Județene.

În privința daunelor materiale, instanța, în hotărârea criticată, a reținut în mod corect acordarea acestora conform dovezilor existente la dosar, neexistând nici un act care să ateste aprecierea greșită a indicelui de inflație așa cum pretinde apelantul Ministerul Finanțelor Publice. Decizia criticată a fost pronunțată de instanța de apel pe baza analizării tuturor probelor aflate la dosar, motivată, cuantumul daunelor morale fiind corect apreciat, raportat la situația reclamantului care a revenit și participat la viața activă atât în societate, cât și la conducerea societății comerciale. Față de considerentele menționate, motivele de recurs invocate de recurenți nu pot fi reținute, hotărârea instanței de apel fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I.N.și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 424/A din 1 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2003.