ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4788/2003

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

La 15

martie 2000, reclamantul I.N. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de

19.807.382 lei care reprezintă salariul realizat pe perioada arestării

preventive și 40.035.425 lei cheltuieli ocazionate de procesul care a avut loc,

ambele sume cu titlu de daune materiale, plus 10.000.000.000 lei daune morale.

Totodată a cerut să se considere vechime în muncă perioada 9 aprilie 1997 – 22

octombrie 1997 cât a fost arestat.

Învestit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul Ialomița a  pronunțat sentința civilă nr.

315 F din 30 mai 2000 prin care a admis cererea, a obligat pârâtul să plătească

reclamantului 59.842.807 lei daune materiale și 2.440.157.193 lei daune morale

și, a considerat vechime în muncă perioada 9 aprilie – 22 octombrie 1997 cât

acesta a fost arestat preventiv.

S-a

reținut de către tribunal că în calitate de administrator la S.C.  P.- P. SRL

Săveni, la data de 9 aprilie 1997 reclamantul a fost arestat preventiv și

cercetat pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune și evaziune fiscală,

iar după 198 zile de arest preventiv, acesta a fost achitat pentru inexistența

faptelor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Datorită

arestării pe nedrept și purtării procesului penal, reclamantului i-au fost

produse daune materiale prin: neîncasarea salariului, plata onorariilor de

avocat, respectiv, de expert, cheltuieli de transport, plata unei persoane care

s-a îngrijit de cei doi copii minori, elevi rămași fără sprijin, întrucât mama

lor încetase din viață cu puțin timp înainte de arestarea acestuia, intrarea în

stare de colaps financiar a societății comerciale (ambii asociați fiind

arestați), pierderea partenerilor de afaceri și refuzul lor de a-și onora

obligațiile asumate, cu consecința nerespectării obligațiilor societății față

de bugetul de stat și băncii, ceea ce a  determinat vânzarea la jumătate din

valoare, a părților sociale deținute la S.C.  M.I.

Sub

aspectul moral, arestarea reclamantului survenită la puțin timp, după decesul

soției, i-a afectat grav sănătatea, iar presiunile psihice la care a fost supus

pentru a recunoaște faptele pe care nu le săvârșise și tratamentul la care a

fost supus de deținuții din aceeași celulă l-au dus în pragul disperării, la

acestea adăugându-se și stigmatul aruncat asupra copiilor săi considerați fiii

unui infractor, cazul fiind larg mediatizat prin presă, posturile de radio și

Tv.

Soluția

a fost menținută de  Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care prin

decizia nr. 731 A din 23 noiembrie 2000 a respins apelurile declarate de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul

declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei pronunțate în

apel, a fost admis de Curtea  Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia

nr. 1186 din 20 martie 2002, a fost casată decizia nr. 731/A din 23 noiembrie

2000 pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., iar

cauza a fost trimisă la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelurilor.

Reluând

judecata, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.

424/A din 1 noiembrie 2002 a admis apelurile declarate de  Parchetul de pe

lângă Tribunalul Ialomița și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a

modificat sentința civilă nr. 315/F din 30 mai 2000 a Tribunalului Ialomița, în

sensul că a acordat reclamantului daune morale în sumă de 100.000.000 lei, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că reclamantul a fost

arestat pe perioada 7 iunie – 22 octombrie 1997, după care, a fost pus în

libertate, constatându-se că fapta pentru care a fost reținut, nu există, așa

după cum s-a stabilit prin decizia penală nr. 358/A/1999 a Tribunalului

Ialomița rămasă definitivă prin decizia penală nr. 51/20 ianuarie 2000 a Curții

de Apel București. A apreciat că motivele reținute de instanța de fond la stabilirea

cuantumului daunelor morale, nu justifică nici pe departe acest cuantum

exagerat la 2.440.157.193 lei.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantul I.N.și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Invocând

motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant

a arătat, că instanța de apel a încălcat  spiritul și litera art. 314 și art.

315 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea pronunțată nu s-ar fi conformat

strict limitelor judecării apelului stabilite prin decizia de casare, care viza

doar neconcordanța între numele judecătorilor menționate  în practicaua

hotărârii, cu cele enunțate la sfârșitul dispozitivului.

A mai

criticat instanța, pentru că: a nesocotit faptul că apelul a fost declarat de

persoane fără calitate procesuală, respectiv de D.G.F.P. Ialomița și de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița care nu au fost părți în proces; nu a

motivat hotărârea în fapt și în drept (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); a

acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că apelanta D.G.F.P. a solicitat

schimbarea în  parte a sentinței și respingerea capătului de cerere privind

daunele morale ca inadmisibil, iar curtea a redus cuantumul acestora; nu s-a

pronunțat asupra dovezilor  administrate în cauză care erau hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii; a pronunțat o hotărârea ce vine în contradicție flagrantă

cu practica judiciară constantă în materie.

În

recursul său întemeiat pe art. 304 pct.9 C. proc. civ. Ministerul Finanțelor

Publice susține că acordarea daunelor morale constituie o îmbogățire fără justă

cauză, întrucât prejudiciul moral se naște doar, în condițiile în care fapta

ilicită a avut efecte directe și ireversibile în planul existențial al

reclamantului, a paralizat participarea acestuia la o viață socială normală și

l-a lipsit de bucuria de a se implica direct și  efectiv în societate, ceea ce

nu s-a întâmplat în speță. A mai susținut că daunele materiale acordate sunt

exagerate în raport de faptul că reclamantul a fost privat de libertate o

perioadă de aproximativ 3 luni.

Recursurile

sunt nefondate.

Prin

decizia nr. 1186 din 20 martie 2002 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia nr. 731/A

din 23 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a

trimis cauza pentru judecare la aceeași instanță. La pronunțarea deciziei

Curtea a avut în vedere că îndreptarea deciziei recurate s-a produs după ce

aspectul invocat în  cererea de îndreptare fusese dedus judecății instanței de

recurs, constituindu-se într-un prim motiv de casare a deciziei pronunțate în

cauză, precum și faptul că din completul care a pronunțat încheierea de

îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care nu a participat la dezbaterea

în fond a pricinii.

Potrivit

art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. casarea hotărârii atacate, se pronunță

pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.1, 2, 3, 4 și 5 din același cod.

În

speță, motivul de casare viza pct. 2 din art. 304 – când hotărârea s-a dat de

alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii,

așa  încât hotărârea atacată a fost casată în întregime, cu trimitere, fără a

se stabili vreo limitare instanței de casare, în rejudecarea apelurilor.

În

atare situație, în mod corect  curtea de apel a reluat judecata apelurilor

constatând că acestea sunt întemeiate pe aspectul cuantumului daunelor morale

solicitate de reclamant, a  schimbat în parte sentința civilă nr. 315

F/30.05.2000 a  Tribunalului Ialomița în sensul că a acordat reclamantului daune

morale în sumă de 100.000.000 lei.

La

aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța s-a referit, în considerentele

deciziei, la întregul material probator administrat în cauză, respectiv, la

toate actele și lucrărilor aflate la dosar, în raport de care a pronunțat

decizia recurată.

Cu

referire la motivul lipsei de calitate a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Ialomița de a declara apel, se rețin prevederile art. 45 alin. (5) C. proc.

civ. potrivit cărora procurorul poate să exercite căile de atac împotriva

oricăror hotărâri, iar, în ceea ce privește calitatea Direcției Generale a

Finanțelor Publice a Județului Ialomița de a exercita căile de atac împotriva

hotărârilor pronunțate împotriva Ministerului Finanțelor Publice se reține

împuternicirea (mandat special) dată de minister în acest sens Direcției

Generale Județene.

În

privința daunelor materiale, instanța, în hotărârea criticată, a reținut în mod

corect acordarea acestora conform dovezilor existente la dosar, neexistând nici

un act care să ateste aprecierea greșită a indicelui de inflație așa cum

pretinde apelantul Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia

criticată a fost pronunțată de instanța de apel pe baza analizării tuturor

probelor aflate la dosar, motivată, cuantumul daunelor morale fiind corect

apreciat, raportat la situația reclamantului care a revenit și participat la

viața activă atât în societate, cât și la conducerea societății comerciale.

Față de

considerentele menționate, motivele de recurs invocate de recurenți nu pot fi

reținute, hotărârea instanței de apel fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondate recursurile declarate de  reclamantul I.N.și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 424/A din 1 noiembrie 2002 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2003.