ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1120/2003

La data de 26 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, reclamantul G.E.și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva deciziei nr. 8 din 25 martie 2002 a Curții de Apel Iași. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 13 martie 2003 și apoi la 20 martie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 martie 2001 reclamantul G.E.a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata daunelor materiale constând în salariul de care reclamantul a fost lipsit pe perioada arestării preventive, actualizat în raport de indicele de inflație, și la plata unor daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unui număr de cinci infracțiuni, două de înșelăciune în paguba avutului public, două de delapidare și o infracțiune de abuz în serviciu contra intereselor publice. În cursul urmăririi penale împotriva reclamantului s-a luat măsura reținerii și arestării preventive cu începere de la 31 martie 1993, măsura fiind revocată de către Judecătoria Buzău la 18 februarie 1994. Inițial, Judecătoria Buzău, prin sentința penală nr. 1911 din 11 decembrie 1996 a dispus achitarea reclamantului pentru toate infracțiunile ce au format obiectul judecății în temeiul art. 11 pct. 2 lit. “a” raportat la art. 10 lit. “a” cod procedură penală, măsură infirmată de Tribunalul Buzău prin decizia penală nr. 368 din 10 iunie 1999, care, a admis apelul parchetului și l-a condamnat pe reclamant la diferite pedepse cu suspendarea executării acestora.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 284 din 6 martie 2000, a admis recursul reclamantului, a casat decizia Tribunalului Buzău și a menținut sentința Judecătoriei Buzău, astfel că soluția de achitare este definitivă și irevocabilă. Mai susține reclamantul că la data când împotriva lui s-a luat măsura arestării preventive îndeplinea funcția de director la S. C. “I.” SA Iași și timp de 10 luni și jumătate a fost lipsit de salariu, iar familia a fost privată de contribuția lui materială și efectivă. Totodată, cazul a fost puternic mediatizat ceea ce a creat o puternică traumă psihică atât reclamantului cât și familiei sale, fiind supuși oprobriului public.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 612 din 1 noiembrie 2001, a admis acțiunea reclamantului G.E.și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 57.185.361 lei daunele materiale, la 3.000.000.000 lei cu titlu de daune morale și la 45.000.000 lei cheltuieli de judecată. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Iași. Au fost obligați apelanții la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî astfel instanțele au reținut și motivat că suma de 57.185.361 lei acordată reclamantului cu titlu de daune materiale reprezintă drepturile salariale pentru perioada 25 iunie 1993 – 20 februarie 1994 și a fost stabilită prin expertiza contabilă efectuată în cauză. Drepturile salariale cuvenite reclamantului au fost actualizate, operațiune efectuată în două etape în raport de rata inflației publicată pentru 31 iulie 2001 și stabilită conform indicilor calculați de Institutul Național de Statistică și Studii Economice. Referitor la daunele acordate pentru prejudiciul moral, instanțele au motivat că probele administrate în cauză demonstrează că datorită arestării preventive și a mediatizării cazului, reclamantul și membrii familiei sale au fost supuși oprobriului public, iar în perioada arestării preventive, reclamantului i-a fost afectată și starea de sănătate.

În momentul arestării reclamantul îndeplinea funcția de director la S.C. “I.” Iași, bucurându-se de prestigiu și de autoritate morală iar urmare a arestării preventive și a trimiterii în judecată, demnitatea reclamantului, onoarea și prestigiul săuprofesional au fost grav lezate. Fiind arestat o perioadă de peste 10 luni și inculpat pe nedrept pentru infracțiuni grave, reclamantul a suportat deosebite suferințe fizice și psihice, a fost defăimat pe plan moral, social și profesional, ceea ce justifică – au apreciat instanțele -, acordarea de despăgubiri în cuantum de 3.000.000.000 lei. Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului au declarat recurs reclamantul G.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași.

Cu referire la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași se constată că decizia pronunțată în apel a fost comunicată acestei instituții la data de 11 aprilie 2002 (dovada de la fila 57), declarația de recurs fiind înregistrată la 22 aprilie 2002, iar motivele de recurs ale parchetului au fost formulate la 17 mai 2002, deci peste termenul defipt de art. 301 C.proc.civ.. Conform art. 306 C.proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de către instanța de recurs, care este însă obligată să le pună în dezbaterea părților. Cum Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a motivat recursul peste termenul legal de 15 zile calculat de la comunicarea hotărârii ce se atacă și cum Ministerul Public a precizat că nu invocă motive de ordine publică, recursul declarat de acesta se privește ca fiind nul și va fi soluționat în consecință.

Prin recursul reclamantului G.E., declarat și motivat în termen, este criticată decizia dată în apel numai sub aspectul soluționării cererii de cheltuieli de judecată, reproșându-se instanței că în mod nejustificat și cu încălcarea Legii nr.51/1995, a diminuat cuantumul onorariului de avocat avansat de reclamant de la 30.000.000 lei, la 10.000.000 lei. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul daunelor morale, afirmându-se, în principal, că aceste despăgubiri nu sunt datorate, iar în subsidiar, s-au formulat critici cu referire la cuantumul acestor daune, ce trebuie să țină seama de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute de cel în cauză și de membrii familiei sale.

Cu referire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, reclamantul G.E., atât prin întâmpinarea depusă la dosar, cât și în susținerile orale, a arătat că recursul pârâtului nu se încadrează în nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 – 10 C.proc.civ. și întrucât pârâtul afirmă că daunele morale acordate sunt într-un cuantum prea mare, critica privește doar netemeinicia hotărârilor, inadmisibil de a fi analizată odată cu abrogarea pct. 11 din art. 304 C.proc.civ. prin O.U.G.nr.138/2000. Recursul pârâtului Statul Român este fondat în limitele și pentru considerentele care succed: Prevalent analizei motivelor de casare invocate, recursul pârâtului Statului Român ridică problema dacă abrogarea pct. 11 al art. 304 C.proc.civ.

prin art.I, pct. 112 din O.U.G.nr.138/2000 modifică ori influențează limitele controlului instanței de recurs asupra criteriilor de stabilire a compensației (despăgubirilor) ce se acordă pentru prejudiciul moral. Din cuprinsul recursului declarat de pârât nu rezultă dacă el a fost întemeiat pe prevederile pct. 11 ori pct. 9 din art.304 C.proc.civ., recurentul invocând încălcarea prevederilor art.48 alin.3 din Constituție și art. 504 și următ.cod procedură penală de către cele două instanțe. Nu mai puțin adevărat este că art.306 alin. 3 C.proc.civ. p revede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art.304.

Critica pârâtului privește două aspecte. Primul, se referă la inexistența prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale. Al doilea, privește criteriile de reparare echitabilă și integrală a daunelor suferite, astfel că ambele motive de casare urmăresc aplicarea corectă la speța dedusă judecății a prevederilor art. 998 C.civ. și a principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Pe cale de consecință, prin dispariția pct. 11 din art. 304 C.proc.civ. nu s-a înlăturat posibilitatea controlului instanței de recurs asupra criteriilor avute în vedere de instanțele de fond și de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale. Dimpotrivă, deoarece aceste criterii decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu legal consacrat de art. 998 C.civ., aplicarea lor va putea fi controlată în continuare pe baza pct. 9 ale art. 304 C.proc.civ..

Analizând motivele de casare formulate de pârât se constată că atât arestarea preventivă, cât și intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul său, a pricinuit reclamantului o vătămare adusă onoarei, demnității, a creditului moral și a poziției sociale pe care reclamantul a avut-o anterior. Prin detențiunea ilegală și prin faptele imputate în procesul penal, care s-au dovedit în final că nu au fost reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului profesional, unul din aspectele care definește persoana umană. Probele administrate în cauză demonstrează că arestarea preventivă, desfășurarea procesului penal, ca și mediatizarea acestuia, a afectat în egală măsură și pe membrii familiei reclamantului, astfel că este fără suport susținerea din recursul pârâtului referitoare la inexistența prejudiciului și pe cale de consecință la lipsa de răspundere a Statului pentru acoperirea lui.

Instanțele au greșit însă în ceea ce privește cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat. Deși în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morale, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se apreciază totuși că suma de 3.000.000.000 lei acordată de cele două instanțe reclamantului cu titlu de despăgubiri morale depășește limitele funcției reparatorii a acestui tip de răspundere. Cu alte cuvinte, deși instanțele au reținut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate pentru acoperirea acestuia este exagerat, depășind limitele unei reparații integrale, echitabile și adecvate pentru suferințele omenești încercate de reclamant și familia sa.

Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din arestarea ori condamnarea pe nedrept există totuși, în speță, limite ale reparației lui impuse atât de situația expusă de reclamant în acțiune și care s-a probat a fi exactă, cât și de prudența ce trebuie manifestată pentru ca reparația daunei să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu, în așa fel ca, dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie, dacă nu integrală, măcar, pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit. Față de cele ce preced, se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și vor fi casate hotărârile date în cauză în partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sensul reducerii lor de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței și având în vedere soluția adoptată, va fi respins ca nefondat recursul pârâtului ce are ca obiect doar cuantumul cheltuielilor de judecată acordat de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași împotriva deciziei nr. 8 din 25 martie 2002 a Curții de Apel Iași. Casează decizia recurată în partea referitoare la apelul declarat de același pârât și în consecință: Admite apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 612 din 11 noiembrie 2001 a Tribunalului Iași pe care o schimbă în parte în sensul că reduce cuantumul daunelor morale acordate reclamantului G.E.de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.E.și constată nul recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2003.