ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1120/2003

La data de 26 februarie 2003 s-au luat în examinare

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași,

reclamantul G.E.și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva deciziei

nr.  8   din 25 martie 2002   a Curții de Apel  Iași.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 13 martie 2003 și apoi la 20 martie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 2

martie 2001 reclamantul G.E.a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat la plata daunelor materiale constând în salariul de care reclamantul a

fost lipsit pe perioada arestării preventive, actualizat în raport de indicele

de inflație, și la plata unor daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei.

În motivarea

acțiunii reclamantul a arătat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Iași a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unui număr de cinci

infracțiuni, două de înșelăciune în paguba avutului public, două de delapidare

și o infracțiune de abuz în serviciu contra intereselor publice. În cursul

urmăririi penale împotriva reclamantului s-a luat măsura reținerii și arestării

preventive cu începere de la 31 martie 1993, măsura fiind revocată de către

Judecătoria Buzău la 18 februarie 1994.

Inițial,

Judecătoria Buzău, prin sentința penală nr. 1911 din 11 decembrie 1996 a dispus

achitarea reclamantului pentru toate infracțiunile ce au format obiectul

judecății în temeiul art. 11 pct. 2 lit. “a” raportat la art. 10 lit. “a” cod

procedură penală, măsură infirmată de Tribunalul Buzău prin decizia penală nr.

368 din 10 iunie 1999, care, a admis apelul parchetului și l-a condamnat pe

reclamant la diferite pedepse cu suspendarea executării acestora. Curtea de

Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 284 din 6 martie 2000, a admis recursul

reclamantului, a casat decizia Tribunalului Buzău și a menținut sentința Judecătoriei

Buzău, astfel că soluția de achitare este definitivă și irevocabilă.

Mai susține

reclamantul că la data când împotriva lui s-a luat măsura arestării preventive

îndeplinea funcția de director la S. C. “I.” SA Iași și timp de 10 luni și

jumătate a fost lipsit de salariu, iar familia a fost privată de contribuția

lui materială și efectivă. Totodată, cazul a fost puternic mediatizat ceea ce a

creat o puternică traumă psihică atât reclamantului cât și familiei sale, fiind

supuși oprobriului public.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 612 din 1

noiembrie 2001, a admis acțiunea reclamantului G.E.și a obligat pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 57.185.361 lei daunele

materiale, la 3.000.000.000 lei cu titlu de daune morale și la 45.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

Apelurile

declarate împotriva acestei sentințe de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași

și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași au fost respinse ca nefondate prin

decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Iași. Au

fost obligați apelanții la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamant.

Pentru a

hotărî astfel instanțele au reținut și motivat că suma de 57.185.361 lei

acordată reclamantului cu titlu de daune materiale reprezintă drepturile

salariale pentru perioada 25 iunie 1993 – 20 februarie 1994 și a fost stabilită

prin expertiza contabilă efectuată în cauză. Drepturile salariale cuvenite

reclamantului au fost actualizate, operațiune efectuată în două etape în raport

de rata inflației publicată pentru 31 iulie 2001 și stabilită conform indicilor

calculați de Institutul Național de Statistică și Studii Economice.

Referitor la daunele

acordate pentru prejudiciul moral, instanțele au motivat că probele

administrate în cauză demonstrează că datorită arestării preventive și a

mediatizării cazului, reclamantul și membrii familiei sale au fost supuși

oprobriului public, iar în perioada arestării preventive, reclamantului i-a

fost afectată și starea de sănătate. În momentul arestării reclamantul

îndeplinea funcția de director la S.C. “I.” Iași, bucurându-se de prestigiu și

de autoritate morală iar urmare a arestării preventive și a trimiterii în

judecată, demnitatea reclamantului, onoarea și prestigiul săuprofesional au

fost grav lezate.

Fiind arestat

o perioadă de peste 10 luni și inculpat pe nedrept pentru infracțiuni grave,

reclamantul a suportat deosebite suferințe fizice și psihice, a fost defăimat

pe plan moral, social și profesional, ceea ce justifică – au apreciat

instanțele -, acordarea de despăgubiri în cuantum de 3.000.000.000 lei.

Împotriva

deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului au declarat

recurs reclamantul G.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași

și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași.

Cu referire la

recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași se constată că  decizia

pronunțată în apel a fost comunicată acestei instituții la data de 11 aprilie

2002 (dovada de la fila 57), declarația de recurs fiind înregistrată la 22

aprilie 2002, iar motivele de recurs ale parchetului au fost formulate la 17 mai

2002, deci peste termenul defipt de art. 301 C.proc.civ..

Conform art.

306 C.proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de către

instanța de recurs, care este însă obligată să le pună în dezbaterea părților.

Cum Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Iași a motivat recursul peste termenul legal de 15

zile calculat de la comunicarea hotărârii ce se atacă și cum Ministerul Public

a precizat că nu invocă motive de ordine publică, recursul declarat de acesta

se privește ca fiind nul și va fi soluționat în consecință.

Prin recursul

reclamantului G.E., declarat și motivat în termen, este criticată decizia dată

în apel numai sub aspectul soluționării cererii de cheltuieli de judecată,

reproșându-se instanței că în mod nejustificat și cu încălcarea Legii

nr.51/1995, a diminuat cuantumul onorariului de avocat avansat de reclamant de

la 30.000.000 lei, la 10.000.000 lei.

Pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârile pronunțate în cauză

sub aspectul daunelor morale, afirmându-se, în principal, că aceste despăgubiri

nu sunt datorate, iar în subsidiar, s-au formulat critici cu referire la

cuantumul acestor daune, ce trebuie să țină seama de consecințele negative

suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, de importanța valorilor

morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute de cel în cauză și de

membrii familiei sale.

Cu referire la

recursul declarat de pârâtul Statul Român, reclamantul G.E., atât prin

întâmpinarea depusă la dosar, cât și în susținerile orale, a arătat că recursul

pârâtului nu se încadrează în nici unul din motivele de casare prevăzute de

art. 304 pct. 1 – 10 C.proc.civ. și întrucât pârâtul afirmă că daunele morale

acordate sunt într-un cuantum prea mare, critica privește doar netemeinicia

hotărârilor, inadmisibil de a fi analizată odată cu abrogarea pct. 11  din art.

304 C.proc.civ. prin O.U.G.nr.138/2000.

Recursul

pârâtului Statul Român este fondat în limitele și pentru considerentele care

succed:

Prevalent

analizei motivelor de casare invocate, recursul pârâtului Statului Român ridică

problema dacă abrogarea pct. 11 al art. 304 C.proc.civ. prin art.I, pct. 112

din O.U.G.nr.138/2000 modifică ori influențează limitele controlului instanței

de recurs asupra criteriilor de stabilire a compensației (despăgubirilor) ce se

acordă pentru prejudiciul moral.

Din cuprinsul

recursului declarat de pârât nu rezultă dacă el a fost întemeiat pe prevederile

pct. 11 ori pct. 9 din art.304 C.proc.civ., recurentul invocând încălcarea

prevederilor art.48 alin.3 din Constituție și art. 504 și următ.cod procedură

penală de către cele două instanțe. Nu mai puțin adevărat este că art.306 alin.

3 C.proc.civ. p revede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea acestuia dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea  într-unul din

motivele prevăzute de art.304.

Critica

pârâtului privește două aspecte. Primul, se referă la inexistența prejudiciului

ca element al răspunderii civile delictuale. Al doilea, privește criteriile de

reparare echitabilă și integrală a daunelor suferite, astfel că ambele motive

de casare urmăresc aplicarea corectă la speța dedusă judecății a prevederilor

art. 998 C.civ. și a principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă

delictuală. Pe cale de consecință, prin dispariția pct. 11 din art. 304

C.proc.civ. nu s-a înlăturat posibilitatea controlului instanței de recurs

asupra criteriilor avute în vedere de instanțele de fond și de apel la stabilirea

cuantumului daunelor morale. Dimpotrivă, deoarece aceste criterii decurg din

principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu legal consacrat de

art. 998 C.civ., aplicarea lor va putea fi controlată în continuare pe baza

pct. 9 ale art. 304 C.proc.civ..

Analizând

motivele de casare formulate de pârât se constată că atât arestarea preventivă,

cât și intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul său, a

pricinuit reclamantului o vătămare adusă onoarei, demnității, a creditului moral

și a poziției sociale pe care reclamantul a avut-o anterior. Prin detențiunea

ilegală și prin faptele imputate în procesul penal, care s-au dovedit în final

că nu au fost reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului

profesional, unul din aspectele care definește persoana umană. Probele

administrate în cauză demonstrează că arestarea preventivă, desfășurarea

procesului penal, ca și mediatizarea acestuia, a afectat în egală măsură și pe

membrii familiei reclamantului, astfel că este fără suport susținerea din

recursul pârâtului referitoare la inexistența prejudiciului și pe cale de

consecință la lipsa de răspundere a Statului pentru acoperirea lui.

Instanțele au

greșit însă în ceea ce privește cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantului

pentru prejudiciul moral încercat. Deși în acest domeniu operează, prin natura

lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morale,

oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se

apreciază totuși că suma de 3.000.000.000 lei acordată de cele două instanțe

reclamantului cu titlu de despăgubiri morale depășește limitele funcției

reparatorii a acestui tip de răspundere. Cu alte cuvinte, deși instanțele au

reținut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor

acordate pentru acoperirea acestuia este exagerat, depășind limitele unei

reparații integrale, echitabile și adecvate pentru suferințele  omenești

încercate de reclamant și familia sa.

Oricât de

subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din arestarea ori

condamnarea pe nedrept există totuși, în speță, limite ale reparației lui

impuse atât de situația expusă de reclamant în acțiune și care s-a probat a fi

exactă, cât și de prudența ce trebuie manifestată pentru ca reparația daunei să

ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu, în așa fel ca,

dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie, dacă nu integrală,

măcar, pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.

Față de cele

ce preced, se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și vor fi casate hotărârile date în cauză în

partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în

sensul reducerii lor de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei. Vor fi

menținute celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței și având în vedere

soluția adoptată, va fi respins ca nefondat recursul pârâtului ce are ca obiect

doar cuantumul cheltuielilor de judecată acordat de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Județului Iași împotriva deciziei nr. 8 din 25 martie 2002 a Curții

de Apel Iași. Casează decizia recurată în partea referitoare la apelul declarat

de același pârât și în consecință:

Admite apelul

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile

nr. 612 din 11 noiembrie 2001 a Tribunalului Iași pe care o schimbă în parte în

sensul că reduce cuantumul daunelor morale acordate reclamantului G.E.de la

3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul G.E.și constată nul recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  20 martie   2003.