ÎCCJ, Decizia nr. 148/2004

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 martie 2001, reclamantul G.A. a chemat în judecată statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, cerând obligarea acestuia să-i plătească daune materiale constând în salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru perioada în care a fost arestat preventiv, reactualizat în raport cu indicele de inflație, precum și daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că, fiind director la SC I.T.E. SA Iași, a fost reținut și, apoi, arestat preventiv pe nedrept, în perioada 31 martie 1993 – 18 februarie 1994, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de înșelăciune în dauna avutului public, a două infracțiuni de delapidare și a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

S-a relevat de reclamant că, prin sentința penală nr. 1911 din 11 decembrie 1996, Judecătoria Buzău a dispus achitarea, pentru infracțiunile ce au făcut obiectul trimiterii sale în judecată, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., această sentință fiind desființată, în urma admiterii apelurilor declarate de procuror și Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, prin decizia penală nr. 368 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Buzău, care l-a condamnat la diferite pedepse, cu suspendarea condiționată a executării. S-a mai relevat de reclamant că, prin decizia penală nr. 284 din 6 martie 2000, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul său și, casând decizia pronunțată în apel, a menținut sentința prin care a fost achitat pentru infracțiunile ce i s-au pus în sarcină.

Reclamantul a susținut că, datorită arestării, a fost lipsit în mod nejustificat de salariu timp de aproximativ 10 luni și jumătate, iar familia a fost privată de contribuția lui materială și afectivă. A mai susținut că mediatizarea cazului său, ca și arestarea arbitrară, i-au produs o puternică traumă psihică, lui și familiei. Concluzionând, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, pe dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen. și pe cele ale art. 998-999C. civ. Statul român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Finanțelor Publice a județului Iași, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că măsura arestării preventive a fost dispusă în mod legal, precum și că, în raport cu art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., nu are dreptul la reparație persoana care, pe parcursul cercetării sau a desfășurării procesului penal, a stânjenit aflarea adevărului, ceea ce ar impune verificarea și dovedirea acestui aspect, iar în ceea ce privește daunele morale, nu reiese că reclamantul ar fi fost persoană publică, a cărei imagine să fi fost afectată, după cum nu rezultă nici că ar fi suferit o traumă psihică sau că ar fi fost supus oprobiului public. În fine, s-a susținut că suma de 3 miliarde lei solicitată cu titlu de daune morale, pe care Ministerul Finanțelor nu ar putea să o recupereze prin acțiunea în regres, este exagerată (dosarul nr. 2197/2001 al Tribunalului Iași). Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 612 din 1 noiembrie 2001, a admis acțiunea civilă, obligând pe pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului suma de 57.185.361 lei cu titlu de daune materiale și 3.000.000.000 lei daune morale, precum și 45.000.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a motivat că, din moment ce reclamantul G.A. a fost achitat cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunile ce au făcut obiectul trimiterii sale în judecată, se impune constatarea că reținerea și arestarea sa preventivă sunt nelegale, astfel că, în conformitate cu art. 504-506 din același cod, are dreptul de a pretinde daune materiale și morale pentru perioada cât a fost arestat pe nedrept. S-a relevat că, în raport cu dispozițiile art. 998-999C. civ., reclamantului i se cuvin daune materiale, reprezentând contravaloarea salariilor de care a fost lipsit pe perioada reținerii și arestării preventive, care însumează 57.183.361 lei.

S-a relevat de asemenea, prin considerentele sentinței, că reclamantul a dovedit că, prin arestarea și trimiterea sa în judecată pe nedrept, i-au fost încălcate dreptul la libertate, la onoare, la reputație, la sănătate, iar aceste încălcări au avut ca efect îmbolnăvirea lui, expunerea sa și a familiei oprobiului public, cu consecința desfacerii logodnei fiicei sale, prejudicii ce trebuie apreciate și în raport cu demnitatea, prestigiul și reputația de care se bucura datorită poziției sale de director al unei societăți comerciale, astfel că suma de 3 miliarde de lei, pretinsă pentru compensarea daunelor morale, este în concordanță cu prejudiciile ce i s-au adus în această privință. Împotriva sentinței au declarat apel procurorul și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași, ambele apeluri fiind respinse prin decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Prin decizia nr. 1120 din 20 martie 2003, Curtea Supremă, secția civilă, a constatat nul recursul procurorului, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant și, admițând recursul declarat de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași, a casat decizia Curții de Apel Iași în partea privind apelul acestui pârât. Ca urmare, a fost admis apelul declarat de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind schimbată în parte sentința în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, de la 3.000.000.000 lei la 1.500.000.000 lei. S-a constatat că recursul procurorului este nul, considerându-se că a fost motivat cu depășirea termenului legal de 15 zile, calculat de la comunicarea hotărârii atacate, iar reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu invocă motive de ordine publică.

În ceea ce privește recursul declarat de pârât, s-a motivat că, prin detențiunea ilegală și prin faptele imputate în procesul penal, care s-au dovedit, în final, că nu erau reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului profesional. S-a mai relevat că desfășurarea procesului penal și mediatizarea acestuia, în condițiile menținerii măsurii arestării preventive luate față de inculpat, au afectat și familia acestuia, astfel că este fără suport susținerea din recursul pârâtului, referitoare la inexistența prejudiciului și, pe cale de consecință, la lipsa de răspundere a statului pentru acoperirea lui. S-a învederat, însă, că instanțele au greșit la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat.

În această privință, s-a subliniat că, deși, într-un astfel de domeniu, operează o anumită doză de aproximare, deoarece daunele morale, oricât de profunde, nu se pretează întotdeauna la evaluări pecuniare exacte, totuși, suma de 3.000.000.000 lei, ce i s-a acordat reclamantului de către cele două instanțe, cu titlu de daune morale, depășește limitele funcției reparatorii a unui atare tip de răspundere. Conchizându-se, s-a arătat că, deși instanțele au reținut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia, este exagerat, depășind limitele unei reparații integrale, echitabile și adecvate pentru suferințele încercate de el și familia sa.

Ca urmare, s-a relevat că se impune admiterea recursului declarat de statul român, în calitate de pârât, prin Ministerul Finanțelor Publice, și casarea hotărârilor date în cauză în partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sensul reducerii acestora de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții din cele două hotărâri. Totodată, s-a subliniat că, în raport cu soluția adoptată, se impune a fi respins, ca nefondat, recursul reclamantului, având ca obiect doar cuantumul cheltuielilor de judecată ce i s-au acordat de instanța de apel. - Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., susținând că toate cele trei hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că acestea sunt și vădit netemeinice. S-a relevat, în acest sens, că instanțele nu au ținut seama de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în raport cu care judecătorului îi revine obligația de a administra un probatoriu pertinent și complet, în vederea stabilirii justeței și temeiniciei cererilor formulate de reclamant, subliniindu-se că afirmația referitoare la existența unui prejudiciu moral nu îndreptățește măsura reparării prin echivalent bănesc, atâta timp cât din probe nu rezultă că echivalentul bănesc la care s-a oprit instanța este cel care corespunde, sub aspectul cuantumului, cu suferința psihică efectivă suportată de victimă.

Conchizându-se, s-a arătat că, față de insuficiența probatoriului administrat cu privire la daunele morale pretinse de reclamant, nu se justifică acordarea de despăgubiri, cu acest titlu, în sumă de 1.500.000.000 lei, mai ales că însăși activitatea reclamantului, aflată la limita ilicitului, l-a pus în situația de a fi cercetat, judecat și chiar condamnat de instanța de apel. De asemenea, s-a învederat că și daunele materiale, în sumă de 57.185.361 lei, au fost greșit stabilite, deoarece reactualizarea drepturilor salariale, cuvenite reclamantului pentru perioada în care a fost arestat preventiv, nu trebuia făcută în raport cu indicele preț de consum, ci numai ținându-se seama de indicele rata inflației la zi.

În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. - La rândul său, reclamantul G.A. a invocat excepția inadmisibilității recursului în anulare în ansamblul său, ca urmare a abrogării acestei căi extraordinare de atac prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003, susținând că nu mai există reguli procedurale după care să se desfășoare judecata unei asemenea căi de atac. Totodată, a fost invocată și excepția inadmisibilității recursului în anulare cu privire la sentința pronunțată în primă instanță și la decizia instanței de apel, învederându-se că acestea nu ar fi susceptibile de a fi atacate cu o atare cale, deoarece nu intră în categoria hotărârilor irevocabile, atâta timp cât au fost modificate prin decizia pronunțată de instanța supremă în recurs.

Din examinarea hotărârilor atacate, în raport cu excepțiile ce s-au invocat și cu criticile formulate prin recursul în anulare, se constată următoarele: I Cu privire la excepțiile prin care se invocă inadmisibilitatea recursului în anulare În adevăr, așa cum s-a susținut în cadrul primei excepții de inadmisibilitate, prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003, s-au abrogat dispozițiile art. 330 – 330 4 C. proc. civ., în care este reglementată calea extraordinară de atac a recursului în anulare. Dar, este de observat că, prin art. II alin. (3) din aceeași ordonanță, s-a prevăzut că „hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”.

Cum toate cele trei hotărâri vizate prin recursul în anulare au fost pronunțate anterior adoptării O.U.G. nr. 58/2003, rezultă că, în raport cu prevederile art. II alin. (3) din această ordonanță, acestea continuă să rămână supuse căii extraordinare de atac a recursului în anulare, până la împlinirea termenului de un an, de la rămânerea lor definitivă, în care se poate exercita o asemenea cale. În această privință, din moment ce dispozițiile prin care este reglementată calea extraordinară de atac a recursului în anulare continuă să activeze pentru hotărârile pronunțate anterior intrării în vigoare a ordonanței de urgență, este evident că și toate dispozițiile procedurale, referitoare la exercitarea și judecarea acestei căi de atac, rămân în vigoare pentru segmentul de hotărâri susceptibile de a mai fi supuse căii de atac abrogate.

Pe de altă parte, câtă vreme ar fi de neconceput ca efectele recursului în anulare să fie artificial limitate la o parte din hotărârile pronunțate într-o cauză, ceea ce ar însemna lipsirea de eficiență a căii de atac în ansamblul ei, se impune să se considere că, din moment ce s-a reglementat posibilitatea exercitării ei pentru hotărârile pronunțate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003, o atare posibilitate nu ar trebui înlăturată printr-o interpretare nepermis de restrictivă a înțelesului sintagmei hotărâri judecătorești irevocabile, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 330 C. proc. civ. Așa fiind, se impune să fie respinse ambele excepții de inadmisibilitate a recursului în anulare invocate de intimatul-reclamant.

II Cu privire la criticile formulate prin recursul în anulare Este adevărat că, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., la care se face referire prin recursul în anulare, „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”, ei putând „ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Totodată, față de termenii generali folosiți în art. 504 alin. (2) C. proc. pen., prin care este reglementat dreptul la repararea pagubei al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, este de înțeles că dreptul respectiv subzistă și pentru daunele morale.

Dar, în raport cu natura acestor daune nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune luarea în considerare și a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce presupune o anumită eventualitate de aproximare a unor astfel de daune. Chiar dacă, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, este necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale afectate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care a avut de suferit familia, asemenea criterii nu trebuie stabilite neapărat numai pe bază de probe, din care să rezulte nemijlocit natura și întinderea consecințelor, ci pot fi deduse din situația profesională, socială și familială a celui ce pretinde daunele morale și urmările pe care lipsirea sa de libertate le-a produs asupra acestor valori.

De aceea, câtă vreme probele ce s-ar putea administra, în această privință, nu ar fi de natură să furnizeze noi elemente pentru efectuarea de calcule mai riguroase, ci doar ar putea oferi și alte eventuale detalii de apreciere, care să determine, în final, o stabilire tot aproximativă a sumei bănești ce ar reprezenta echivalentul daunelor morale, se constată că nu mai este necesară judecarea din nou a cauzei de către prima instanță.

Pe de altă parte, din examinarea considerentelor deciziei pronunțate de instanța de recurs, rezultă că această instanță, pe baza unei reevaluări complete și juste a materialului probator din dosar, a ajuns la concluzia corectă că arestarea preventivă, desfășurarea procesului penal în faza urmăririi penale și în cele trei etape ale judecății, ca și mediatizarea acestuia, au afectat grav prestigiul profesional și social al reclamantului, sănătatea și starea sa psihică, pe membrii familiei sale, încât rămâne fără suport susținerea din recursul în anulare că probatoriul administrat în cauză nu ar fi de natură a demonstra intensitatea prejudiciului moral.

De asemenea, este de observat că instanța de recurs, subliniind, prin considerentele deciziei, că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, a motivat cu deplină justificare că dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare. Tot justificat, ca urmare a reconsiderării pe bază de temeiuri rezultate din conținutul actelor dosarului, cu referire la efectele concrete ale arestării reclamantului, trimiterii sale în judecată și mediatizării procesului, instanța de recurs a reevaluat cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, de către prima instanță și instanța de apel, apreciind că suma de 3.000.000.000 lei depășește, prin cuantumul ei exagerat, limitele funcției reparatorii a acestui tip de răspundere.

Rezultă, deci, că suma de 1.500.000.000 lei, la cât a fost redus cuantumul daunelor morale de către instanța de recurs, corespunde, așa cum s-a subliniat prin considerentele deciziei pronunțate de aceasta, limitelor reparațiilor morale impuse atât de situația expusă de reclamant în acțiune, care s-a dovedit exactă, cât și de prudența ce trebuie manifestată pentru ca reparația daunei să ofere victimei erorii judiciare o satisfacție cu caracter strict compensatoriu, în așa fel ca dimensiunea reparațiunii să fie suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.

În fine, în ceea ce privește suma de 57.185.361 lei, acordată cu titlu de daune materiale, pe lângă că, prin cuantumul ei vădit moderat, apare proporțională cu totalul salariilor echivalente de care reclamantul a fost lipsit în cele peste 10 luni în care s-a aflat arestat preventiv, dar, așa cum s-a motivat prin hotărârile atacate, a fost riguros calculată pe baza expertizei contabile efectuate în cauză, prin care s-a demonstrat că rata inflației este în funcție de indicele prețurilor. În consecință, constatându-se că nu este îndreptățită nici una din criticile formulate, astfel că nu s-ar justifica desființarea hotărârilor atacate și judecarea din nou a cauzei, urmează a se dispune respingerea recursului în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile invocate de intimatul reclamant G.A. Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 612 din 1 noiembrie 2001 a Tribunalului Iași, deciziei civile nr. 8 din 25 martie 2002 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a deciziei nr. 1120 din 20 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 26 aprilie 2004.