ÎCCJ, Decizia nr. 148/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 148/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 2 martie 2001, reclamantul G.A. a chemat în judecată statul român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor, cerând obligarea acestuia să-i

plătească daune materiale constând în salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru

perioada în care a fost arestat preventiv, reactualizat în raport cu indicele

de inflație, precum și daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

învederat că, fiind director la SC I.T.E. SA Iași, a fost reținut și, apoi,

arestat preventiv pe nedrept, în perioada 31 martie 1993 – 18 februarie 1994,

fiind trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de înșelăciune în

dauna avutului public, a două infracțiuni de delapidare și a infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor publice.

S-a relevat de reclamant că, prin

sentința penală nr. 1911 din 11 decembrie 1996, Judecătoria Buzău a dispus

achitarea, pentru infracțiunile ce au făcut obiectul trimiterii sale în

judecată, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., această sentință fiind desființată, în urma admiterii apelurilor

declarate de procuror și Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, prin

decizia penală nr. 368 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Buzău, care l-a

condamnat la diferite pedepse, cu suspendarea condiționată a executării.

S-a mai relevat de reclamant că,

prin decizia penală nr. 284 din 6 martie 2000, Curtea de Apel Ploiești a admis

recursul său și, casând decizia pronunțată în apel, a menținut sentința prin

care a fost achitat pentru infracțiunile ce i s-au pus în sarcină.

Reclamantul a susținut că, datorită

arestării, a fost lipsit în mod nejustificat de salariu timp de aproximativ 10

luni și jumătate, iar familia a fost privată de contribuția lui materială și

afectivă. A mai susținut că mediatizarea cazului său, ca și arestarea

arbitrară, i-au produs o puternică traumă psihică, lui și familiei.

Concluzionând, reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, pe

dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen. și pe cele ale art. 998-999C. civ.

Statul român, prin Ministerul

Finanțelor, reprezentat de Direcția Finanțelor Publice a județului Iași, a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că

măsura arestării preventive a fost dispusă în mod legal, precum și că, în

raport cu art. 504 alin. (3) C. proc. pen., nu are dreptul la reparație

persoana care, pe parcursul cercetării sau a desfășurării procesului penal, a

stânjenit aflarea adevărului, ceea ce ar impune verificarea și dovedirea

acestui aspect, iar în ceea ce privește daunele morale, nu reiese că

reclamantul ar fi fost persoană publică, a cărei imagine să fi fost afectată,

după cum nu rezultă nici că ar fi suferit o traumă psihică sau că ar fi fost

supus oprobiului public. În fine, s-a susținut că suma de 3 miliarde lei

solicitată cu titlu de daune morale, pe care Ministerul Finanțelor nu ar putea

să o recupereze prin acțiunea în regres, este exagerată (dosarul nr. 2197/2001

al Tribunalului Iași).

Tribunalul Iași, prin sentința

civilă nr. 612 din 1 noiembrie 2001, a admis acțiunea civilă, obligând pe

pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului

suma de 57.185.361 lei cu titlu de daune materiale și 3.000.000.000 lei daune

morale, precum și 45.000.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a motivat că, din moment ce

reclamantul G.A. a fost achitat cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru

infracțiunile ce au făcut obiectul trimiterii sale în judecată, se impune

constatarea că reținerea și arestarea sa preventivă sunt nelegale, astfel că,

în conformitate cu art. 504-506 din același cod, are dreptul de a pretinde

daune materiale și morale pentru perioada cât a fost arestat pe nedrept.

S-a relevat că, în raport cu

dispozițiile art. 998-999C. civ., reclamantului i se cuvin daune materiale,

reprezentând contravaloarea salariilor de care a fost lipsit pe perioada

reținerii și arestării preventive, care însumează 57.183.361 lei.

S-a relevat de asemenea, prin

considerentele sentinței, că reclamantul a dovedit că, prin arestarea și

trimiterea sa în judecată pe nedrept, i-au fost încălcate dreptul la libertate,

la onoare, la reputație, la sănătate, iar aceste încălcări au avut ca efect

îmbolnăvirea lui, expunerea sa și a familiei oprobiului public, cu consecința

desfacerii logodnei fiicei sale, prejudicii ce trebuie apreciate și în raport

cu demnitatea, prestigiul și reputația de care se bucura datorită poziției sale

de director al unei societăți comerciale, astfel că suma de 3 miliarde de lei,

pretinsă pentru compensarea daunelor morale, este în concordanță cu

prejudiciile ce i s-au adus în această privință.

Împotriva sentinței au declarat apel

procurorul și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași, ambele apeluri fiind

respinse prin decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 a Curții de Apel Iași, secția

civilă.

Prin decizia nr. 1120 din 20 martie

2003, Curtea Supremă, secția civilă, a constatat nul recursul procurorului, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant și, admițând recursul

declarat de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași, a casat decizia Curții

de Apel Iași în partea privind apelul acestui pârât. Ca urmare, a fost admis

apelul declarat de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind

schimbată în parte sentința în sensul reducerii cuantumului daunelor morale

acordate reclamantului, de la 3.000.000.000 lei la 1.500.000.000 lei.

S-a constatat că recursul

procurorului este nul, considerându-se că a fost motivat cu depășirea

termenului legal de 15 zile, calculat de la comunicarea hotărârii atacate, iar

reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu invocă motive de ordine

publică.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârât, s-a motivat că, prin detențiunea ilegală și prin faptele

imputate în procesul penal, care s-au dovedit, în final, că nu erau reale,

reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului profesional. S-a mai

relevat că desfășurarea procesului penal și mediatizarea acestuia, în

condițiile menținerii măsurii arestării preventive luate față de inculpat, au

afectat și familia acestuia, astfel că este fără suport susținerea din recursul

pârâtului, referitoare la inexistența prejudiciului și, pe cale de consecință,

la lipsa de răspundere a statului pentru acoperirea lui.

S-a învederat, însă, că instanțele

au greșit la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului

pentru prejudiciul moral încercat. În această privință, s-a subliniat că, deși,

într-un astfel de domeniu, operează o anumită doză de aproximare, deoarece

daunele morale, oricât de profunde, nu se pretează întotdeauna la evaluări

pecuniare exacte, totuși, suma de 3.000.000.000 lei, ce i s-a acordat

reclamantului de către cele două instanțe, cu titlu de daune morale, depășește

limitele funcției reparatorii a unui atare tip de răspundere.

Conchizându-se, s-a arătat că, deși

instanțele au reținut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral,

cuantumul daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia, este exagerat,

depășind limitele unei reparații integrale, echitabile și adecvate pentru

suferințele încercate de el și familia sa.

Ca urmare, s-a relevat că se impune

admiterea recursului declarat de statul român, în calitate de pârât, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și casarea hotărârilor date în cauză în partea

referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sensul

reducerii acestora de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei, cu menținerea

celorlalte dispoziții din cele două hotărâri.

Totodată, s-a subliniat că, în

raport cu soluția adoptată, se impune a fi respins, ca nefondat, recursul

reclamantului, având ca obiect doar cuantumul cheltuielilor de judecată ce i

s-au acordat de instanța de apel.

- Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat

pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că toate cele trei

hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că acestea sunt și

vădit netemeinice.

S-a relevat, în acest sens, că instanțele

nu au ținut seama de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în raport cu

care judecătorului îi revine obligația de a administra un probatoriu pertinent

și complet, în vederea stabilirii justeței și temeiniciei cererilor formulate

de reclamant, subliniindu-se că afirmația referitoare la existența unui

prejudiciu moral nu îndreptățește măsura reparării prin echivalent bănesc, atâta

timp cât din probe nu rezultă că echivalentul bănesc la care s-a oprit instanța

este cel care corespunde, sub aspectul cuantumului, cu suferința psihică

efectivă suportată de victimă.

Conchizându-se, s-a arătat că, față

de insuficiența probatoriului administrat cu privire la daunele morale pretinse

de reclamant, nu se justifică acordarea de despăgubiri, cu acest titlu, în sumă

de 1.500.000.000 lei, mai ales că însăși activitatea reclamantului, aflată la

limita ilicitului, l-a pus în situația de a fi cercetat, judecat și chiar

condamnat de instanța de apel.

De asemenea, s-a învederat că și

daunele materiale, în sumă de 57.185.361 lei, au fost greșit stabilite,

deoarece reactualizarea drepturilor salariale, cuvenite reclamantului pentru

perioada în care a fost arestat preventiv, nu trebuia făcută în raport cu

indicele preț de consum, ci numai ținându-se seama de indicele rata inflației

la zi.

În concluzie, s-a cerut casarea

hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

- La rândul său, reclamantul G.A. a

invocat excepția inadmisibilității recursului în anulare în ansamblul său, ca

urmare a abrogării acestei căi extraordinare de atac prin art. I pct. 17 din O.U.G.

nr. 58/2003, susținând că nu mai există reguli procedurale după care să se

desfășoare judecata unei asemenea căi de atac.

Totodată, a fost invocată și

excepția inadmisibilității recursului în anulare cu privire la sentința

pronunțată în primă instanță și la decizia instanței de apel, învederându-se că

acestea nu ar fi susceptibile de a fi atacate cu o atare cale, deoarece nu

intră în categoria hotărârilor irevocabile, atâta timp cât au fost modificate

prin decizia pronunțată de instanța supremă în recurs.

Din examinarea hotărârilor atacate,

în raport cu excepțiile ce s-au invocat și cu criticile formulate prin recursul

în anulare, se constată următoarele:

I Cu privire la excepțiile prin care

se invocă inadmisibilitatea recursului în anulare

În adevăr, așa cum s-a susținut în

cadrul primei excepții de inadmisibilitate, prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003,

s-au abrogat dispozițiile art. 330 – 330

4

C. proc. civ., în care

este reglementată calea extraordinară de atac a recursului în anulare.

Dar, este de observat că, prin art. II

alin. (3) din aceeași ordonanță, s-a prevăzut că „hotărârile pronunțate înainte

de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență rămân supuse căilor de

atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”.

Cum toate cele trei hotărâri vizate

prin recursul în anulare au fost pronunțate anterior adoptării O.U.G. nr. 58/2003,

rezultă că, în raport cu prevederile art. II alin. (3) din această ordonanță, acestea

continuă să rămână supuse căii extraordinare de atac a recursului în anulare, până

la împlinirea termenului de un an, de la rămânerea lor definitivă, în care se

poate exercita o asemenea cale.

În această privință, din moment ce

dispozițiile prin care este reglementată calea extraordinară de atac a

recursului în anulare continuă să activeze pentru hotărârile pronunțate

anterior intrării în vigoare a ordonanței de urgență, este evident că și toate

dispozițiile procedurale, referitoare la exercitarea și judecarea acestei căi

de atac, rămân în vigoare pentru segmentul de hotărâri susceptibile de a mai fi

supuse căii de atac abrogate.

Pe de altă parte, câtă vreme ar fi

de neconceput ca efectele recursului în anulare să fie artificial limitate la o

parte din hotărârile pronunțate într-o cauză, ceea ce ar însemna lipsirea de

eficiență a căii de atac în ansamblul ei, se impune să se considere că, din

moment ce s-a reglementat posibilitatea exercitării ei pentru hotărârile

pronunțate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003, o atare

posibilitate nu ar trebui înlăturată printr-o interpretare nepermis de

restrictivă a înțelesului sintagmei hotărâri judecătorești irevocabile,

folosită de legiuitor în cuprinsul art. 330 C. proc. civ.

Așa fiind, se impune să fie respinse

ambele excepții de inadmisibilitate a recursului în anulare invocate de

intimatul-reclamant.

II Cu privire la criticile formulate

prin recursul în anulare

Este adevărat că, potrivit art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., la care se face referire prin recursul în anulare,

„judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale”, ei putând „ordona administrarea probelor pe care le

consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Totodată, față de termenii generali

folosiți în art. 504 alin. (2) C. proc. pen., prin care este reglementat

dreptul la repararea pagubei al persoanei care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal,

este de înțeles că dreptul respectiv subzistă și pentru daunele morale.

Dar, în raport cu natura acestor

daune nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune luarea în

considerare și a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente

probatorii, ceea ce presupune o anumită eventualitate de aproximare a unor

astfel de daune.

Chiar dacă, pentru limitarea

efectelor unei atari eventualități, este necesar să fie avute în vedere anumite

criterii de determinare a prejudiciului moral real suferit, cum sunt

consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța

valorilor morale afectate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care

a avut de suferit familia, asemenea criterii nu trebuie stabilite neapărat

numai pe bază de probe, din care să rezulte nemijlocit natura și întinderea

consecințelor, ci pot fi deduse din situația profesională, socială și familială

a celui ce pretinde daunele morale și urmările pe care lipsirea sa de libertate

le-a produs asupra acestor valori.

De aceea, câtă vreme probele ce s-ar

putea administra, în această privință, nu ar fi de natură să furnizeze noi

elemente pentru efectuarea de calcule mai riguroase, ci doar ar putea oferi și

alte eventuale detalii de apreciere, care să determine, în final, o stabilire

tot aproximativă a sumei bănești ce ar reprezenta echivalentul daunelor morale,

se constată că nu mai este necesară judecarea din nou a cauzei de către prima

instanță.

Pe de altă parte, din examinarea

considerentelor deciziei pronunțate de instanța de recurs, rezultă că această

instanță, pe baza unei reevaluări complete și juste a materialului probator din

dosar, a ajuns la concluzia corectă că arestarea preventivă, desfășurarea

procesului penal în faza urmăririi penale și în cele trei etape ale judecății,

ca și mediatizarea acestuia, au afectat grav prestigiul profesional și social

al reclamantului, sănătatea și starea sa psihică, pe membrii familiei sale,

încât rămâne fără suport susținerea din recursul în anulare că probatoriul

administrat în cauză nu ar fi de natură a demonstra intensitatea prejudiciului

moral.

De asemenea, este de observat că

instanța de recurs, subliniind, prin considerentele deciziei, că, în ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor, operează, prin natura lucrurilor, o anumită

doză de aproximare, de apreciere, a motivat cu deplină justificare că dauna

morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări

pecuniare.

Tot justificat, ca urmare a

reconsiderării pe bază de temeiuri rezultate din conținutul actelor dosarului,

cu referire la efectele concrete ale arestării reclamantului, trimiterii sale

în judecată și mediatizării procesului, instanța de recurs a reevaluat

cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, de către prima instanță și

instanța de apel, apreciind că suma de 3.000.000.000 lei depășește, prin

cuantumul ei exagerat, limitele funcției reparatorii a acestui tip de

răspundere.

Rezultă, deci, că suma de

1.500.000.000 lei, la cât a fost redus cuantumul daunelor morale de către

instanța de recurs, corespunde, așa cum s-a subliniat prin considerentele

deciziei pronunțate de aceasta, limitelor reparațiilor morale impuse atât de

situația expusă de reclamant în acțiune, care s-a dovedit exactă, cât și de

prudența ce trebuie manifestată pentru ca reparația daunei să ofere victimei

erorii judiciare o satisfacție cu caracter strict compensatoriu, în așa fel ca

dimensiunea reparațiunii să fie suficientă și proporțională cu prejudiciul

suferit.

În fine, în ceea ce privește suma de

57.185.361 lei, acordată cu titlu de daune materiale, pe lângă că, prin

cuantumul ei vădit moderat, apare proporțională cu totalul salariilor

echivalente de care reclamantul a fost lipsit în cele peste 10 luni în care s-a

aflat arestat preventiv, dar, așa cum s-a motivat prin hotărârile atacate, a

fost riguros calculată pe baza expertizei contabile efectuate în cauză, prin

care s-a demonstrat că rata inflației este în funcție de indicele prețurilor.

În consecință, constatându-se că nu

este îndreptățită nici una din criticile formulate, astfel că nu s-ar justifica

desființarea hotărârilor atacate și judecarea din nou a cauzei, urmează a se

dispune respingerea recursului în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate de

intimatul reclamant G.A.

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 612 din 1 noiembrie 2001 a

Tribunalului Iași, deciziei civile nr. 8 din 25 martie 2002 a Curții de Apel

Iași, secția civilă și a deciziei nr. 1120 din 20 martie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția civilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 26 aprilie 2004.