ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3747/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3747/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. 1340/103 din 26
martie 2009, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul
Român, prin M.E.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de
10.000.000 euro cu titlu de daune materiale și morale, ca urmare a privării
de libertate în mod nelegal.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat
că, prin rechizitoriul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț nr. 587/P
din 28 mai 2002, a fost trimis în judecată pentru presupusa comitere a infracțiunilor
de înșelăciune și fals în înscrisuri private, fapte
prevăzute și pedepsite de art. 215 alin. (2), art. 290 și 291 C.
pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Deși
și-a susținut constant nevinovăția, prin ordonanța
procurorului s-a dispus privarea sa de libertate, fiind arestat preventiv în
perioada 27 mai 2002 - 5 iunie 2002.
Această
măsură a avut importante repercusiuni asupra sa și a familiei
sale, fiind transformat dintr-un prosper om de afaceri într-un infractor.
Calvarul
său nu s-a terminat pe data de 5 iunie 2002, fiind obligat să-și
dedice aproape șapte ani din viață pentru a-și proba
nevinovăția. Astfel, prin Decizia penală nr. 80 din 26 februarie
2009 a Curții de Apel Suceava a fost casată Decizia penală nr. 328
din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava și s-au
înlăturat dispozițiile de condamnare pentru săvârșirea
infracțiunii prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen. Prin
aceeași decizie fusese deja achitat pentru săvârșirea
infracțiunii de înșelăciune, pentru care fusese dispusă
măsura arestării preventive.
În
drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., art.
3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
La
termenul din 20 mai 2009 (fila 86), reclamantul și-a precizat cererea,
solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 490.000 lei, actualizată
la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru
prejudiciul material și diferența până la 10.000.000 euro, cu
titlu de daune morale (la un curs de 4 lei/euro).
Prin încheierea din 17 iunie 2009 (filele 122.-123
dosar), s-a respins c
a neîntemeiată excepția prescripției dreptului la
acțiune, invocată de pârâtul Statul Român, prin M.E.F.P., pentru
motivele expuse pe larg în considerentele încheierii.
Același
pârât a invocat excepția inadmisibilității cererii de
despăgubiri aferente perioadei ce vizează condamnarea reclamantului,
arătând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 504 alin.
(1) C. proc. pen., întrucât acesta nu se afla în situația de a fi fost
condamnat definitiv, iar în urma rejudecării să fi fost achitat.
Instanța
a respins excepția inadmisibilității invocata de pârât prin
întâmpinare, reținând în principal că inadmisibilitățile nu
sunt consacrate ca excepție în procedura civilă și prin
invocarea acestora se urmărește încălcarea dreptului de acces la
o instanță.
Analiza
îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc.
pen. presupune tocmai analiza pe fond a cererii formulate și nu poate fi
interpretată ca un fine de neprimire, care să conducă la
respingerea de plano a acțiunii pe motiv de inadmisibilitate.
Prin
sentința civilă nr. 655/C din 29 iulie 2009 pronunțată de
Tribunalul Neamț, s-a respins excepția inadmisibilității
acțiunii invocată de pârâtul Statul Român, prin M.E.F.P.; s-a admis
în parte acțiunea formulată de reclamantul C.C. și a fost
obligat pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri
constând în suma de 15 lei, cu titlu de daune materialei și suma de 10.000
lei, cu titlu de daune morale.
S-a
dispus ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri să fie actualizate
cu indicele de inflație de la momentul rămânerii irevocabile a
hotărârii până la plata efectivă.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță a reținut că
reclamantul și-a întemeiat acțiunea în pretenții pe
dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., arătând că a
fost privat de libertate în mod nelegal, iar durata mare a procesului i-a adus
o serie de prejudicii materiale și morale; că din cuprinsul alin. (1)
al art. 504 C. proc. pen., rezultă clar că repararea prejudiciului în
ipoteza reglementată de acest text de lege se datorează doar
persoanei condamnate definitiv, cu condiția ca în urma rejudecării
cauzei să fie achitată; că, în speță, reclamantul nu a
fost condamnat definitiv pentru vreo infracțiune ci, în cadrul
exercitării căilor legale și ordinare de atac, a fost achitat
pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, iar
pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată condamnarea inițială (dată printr-o hotărâre
nedefinitivă) a fost înlăturată și s-a dispus încetarea procesul
penal ca urmare a prescripției răspunderii penale.
S-a
conchis, că nu se poate vorbi în acest sens despre o eroare judiciară
pentru a se putea face aplicarea art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Instituirea
cailor de atac s-a făcut de către legiuitor tocmai în scopul
asigură legalității procesului penal, al aflării
adevărului și pentru ca nici o persoană nevinovată să fie
trasă la răspundere penală. Asigurarea accesului la căile
de atac reprezintă o garanție a desfășurării
echitabile a procesului penal, așa încât reclamantul nu poate obține
obligarea statului la repararea unui prejudiciu pe care acesta susține
că l-a suferit, prevalându-se de achitarea obținută chiar în
urma exercitării căilor de atac pe care statul i le-a pus la
dispoziție în vederea realizării scopului pentru care a început
și s-a desfășurat întreg procesul penal, iar, din această
perspectivă, pretențiile reclamantului la despăgubiri materiale
și moral aferente întregii perioade de desfășurare a procesului
penal sunt neîntemeiate.
Însă,
în cazul reclamantului, factorul prejudiciabil se limitează la durata
arestării preventive, 27 mai 2002 - 5 iunie 2002, de 10 zile, deoarece
derularea procesului penal reprezintă o cauza licită pentru care
statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de
consecințele pe plan moral, fizic și psihic, pe care procesul le-ar
fi putut avea asupra persoanei în cauză.
Instanța
a reținut că reclamantul a fost victima unei arestări nelegale
în raport cu dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.,
având în vedere și faptul că pentru infracțiunea de
înșelăciune, singura care putea determina arestarea ca limite
speciale de pedeapsă (închisoare mai mare de doi ani), s-a dispus prin
hotărâre definitivă achitarea. De asemenea, prin Decizia penală nr.
312/RP din 5 iunie 2002 a Tribunalului Neamț, s-a revocat măsura
arestării preventive și s-a dispus punerea în libertate a
inculpatului, reținându-se că acesta nu prezintă un pericol
pentru ordinea publică, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile
prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Potrivit
dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana care, în cursul
procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns
libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei.
Articolul
505 din C. proc. pen. reglementează felul și întinderea
reparației, stipulând că ea constă în plata unei sume de bani
sau, după caz, în constituirea unei rente viagere, respectiv în
încredințarea unui institut de asistență socială și
medicală, și este, în toate cazurile, suportată de stat, prin M.F.P.
La stabilirea întinderii reparației se va ține seama de durata
privării sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de
consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de
libertate. Mai mult decât atât, persoanelor îndreptățite la repararea
pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li
se calculează, la vechime în muncă stabilită potrivit legii
și timpul cât au fost private de libertate.
Cât
privește daunele morale solicitate, instanța a reținut că,
prin lipsirea de libertate pe o perioada de 10 zile, reclamantului i s-a adus
atingere cinstei, onoarei, reputației, iar durerile psihice ca și
suferințele fizice provocate de o atare măsura pot și trebuie sa
fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Deși
reclamantul nu a administrat dovezi în această privință, este de
netăgăduit că orice arestare pe nedrept produce celor în
cauză suferințe pe plan moral, social si profesional, le lezează
demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturi personale
nepatrimoniale ocrotite prin lege și că din acest punct de vedere le
produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații
materiale.
La
evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit prin
arestarea nelegală, instanța, statuând în echitate, are în în vedere,
în principal, criteriile referitoare la suferințele fizice și
psihice, expunerea la disprețul public, atingerea adusă onoarei
și demnității persoanei, afectarea prestigiului profesional al
reclamantului, precum și a personalității sale morale.
În raport
de situația de fapt concretă în care reclamantul a fost pus, având în
vedere și durata arestării preventive (10 zile), instanța a apreciat
că suma de 10.000 lei (100.000.000 lei vechi) reprezintă și
exprimă o reparație pecuniară echitabilă și o
compensare corectă și neexagerată a prejudiciu moral suferit de
acesta.
Cuantumul
daunelor morale pretinse de reclamant apare disproporționat față
de prejudiciul efectiv, întrucât reparația trebuie să fie
echitabilă și proporțională cu prejudiciul.
În
ceea ce privește daunele materiale solicitate, instanța a
reținut că reclamantul a pretins 490.000 lei, invocând pierderile
înregistrate pe parcursul celor șapte ani de procese penale.
Or,
așa cum s-a arătat mai sus, în speța nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., pentru a se
acorda despăgubiri pentru întreaga perioadă a procesului penal, ci
daunele pot privi exclusiv perioada detenției preventive, respectiv 27 mai
2002 - 5 iunie 2002 (în aplicarea art. 504 alin. (2) C. proc. pen.).
În
raport de înscrisurile depuse la dosar, s-a dovedit ca prejudiciu material
efectiv îl reprezintă doar salariul de care a fost lipsit reclamantul în
timpul perioadei de arest, care, conform mențiunilor din cartea de
muncă, era de 450.000 lei vechi pe lună, iar, în raport cu cele 10
zile de arest, instanța a constatat că reclamantului i se cuvin
150.000 lei vechi (15 lei noi).
S-a
mai reținut, că, înscrisurile vizând activitatea firmei SC N. SRL la
care reclamantul era administrator și asociat (împreună cu alte
persoane), nu fac dovada unui prejudiciu efectiv încercat ca urmare a lipsei
reclamantului din societate timp de 10 zile, în perioada arestului. Ca și
daunele morale, daunele materiale sunt o consecință directă a
arestării preventive nejustificate.
Prin
Decizia nr. 104 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția
civilă, a respins apelurile promovate de apelanta-pârâtă D.G.F.P. Neamț,
în numele și pentru M.F.P. și de apelantul-reclamant C.C., ca
nefondate, reținând, în esență, următoarele:
Conform
art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „în toate cazurile judecătorii
hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
Este
de principiu că în cazul cererii de chemare în judecată, prin obiect
se înțelege pretenția concretă a reclamantului.
Conform art. 112
alin. (1) pct. 3 și 4 C. proc. civ., obiectul
cererii și motivele pe care se întemeiază cererea sunt două
elemente distincte ale conținutului cererii de chemare în judecat.
Motivele
de drept pe care reclamantul are obligația, conform art. 112 alin. (1) pct.
4 C. proc. civ., să le menționeze în cererea de chemare în
judecată, reprezintă cauza raportul juridic sau a obligației
puse în discuție (cauza debendi).
Conform
art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot schimba calitatea
părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată
și nici nu se pot face alte cereri noi.
La prima instanță reclamantul a fost asistat de
apărător ales
, iar c
ererea de chemare în judecată cuprinde un singur obiect
și anume acordarea de daune materiale și morale pentru privarea de
libertate în mod nelegal.
Durata
procesului penal a fost invocată de reclamant doar ca motiv de fapt în
susținerea cererii de chemare în judecată.
În
ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, Curtea a constatat
că reclamantul nu a invocat principiile generale de drept la care face
referire pentru prima dată în cererea de apel, ci, doar dispozițiile art.
504 și următoarele C. proc. pen. și ale art. 3 din Protocolul nr.
7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale.
În
cursul soluționării procesului la prima instanță,
reclamantul nu și-a completat nici obiectul și nici temeiul juridic
al acțiunii
Daunele
materiale și morale pentru durata procesului penal fiind invocate ca
obiect al cererii de chemare în judecată pentru prima dată în apel, instanța
de apel nu a analizat criticile apelantului ce fac referire la acestea.
Pentru
aceleași considerente, Curtea nu a analizat nici susținerile
apelantului-reclamant cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de
acesta în cursul soluționării proceselor având ca obiect măsura
arestării preventive.
Limitându-se
doar la durata arestării preventive, așa cum în mod judicios a
procedat și prima instanță, instanța de apel a apreciat
că sentința apelată este temeinică sub aspectul cuantumului
daunelor materiale și morale, neimpunându-se a fi schimbată sub acest
aspect.
Astfel,
în raport de obiectul acțiunii, s-a reținut în mod corect că
probatoriul administrat în cauză nu confirmă decât existența
prejudiciului material concretizat în salariul de care a fost lipsit
reclamantul în timpul arestului preventiv.
Referitor
la cuantumul daunelor morale, s-a reținut că, în raport de
principiile reparării prejudiciului moral, de practica judiciară națională
și cea europeană, acesta reprezintă o satisfacție
echitabilă pentru reclamant; că
daunele
morale nu reprezintă o amendă excesivă și nici nu pot
constitui o îmbogățire fără
just temei a persoanei vătămate, și că
apelantul-pârât a solicitat
diminuarea daunelor morale fără a
arăta, nici măcar orientativ, un alt
cuantum al acestora.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.C. și pârâtul Statul Român,
prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamț, criticând-o pentru nelegalitate, pentru
următoarele motive:
Reclamantul
C.C., prin recursul său, a arătat că instanța a apreciat
că nu trebuie să fie despăgubit pentru toate cheltuielile
materiale și pentru suferința morală și psihică la
care a fost supus pe perioada celor 8 ani de judecată, cât a durat
procesul, invocând dispozițiile art. 504 C. proc. civ., potrivit
cărora există posibilitatea despăgubirii „pentru arestul nelegal”.
Or,
instanța trebuia să judece pe fond această cerere și
să dea o soluție după principiile de drept, în cazul în care
aprecia că „nu are text de lege expres” și, după normele europene,
să verifice dacă durata de 8 ani a procesului a fost una rezonabilă,
și să-l despăgubească pe reclamant în mod echitabil și
nu doar simbolic.
A
mai arătat, că despăgubirea acordată, inclusiv pentru
perioada arestului nelegal, este foarte mică, întrucât în această
perioadă a suferit pe toate planurile, respectiv moral, precum și din
punct de vedere al sănătății și familiei.
De
asemenea, despăgubirea materială ar trebui să cuprindă
efectiv cheltuielile de judecată, cheltuielile de deplasare la termenele
de judecată, onorariile avocațiale, diurnele pentru deplasări
pentru a lua legătura cu apărătorii.
În
ceea ce privește daunele morale, s-a arătat că „acestea trebuie
să cuprindă și să aibă caracter echitabil, a
suferinței reale” ce i s-a produs reclamantului și familiei sale.
Sub
aspectul duratei procesului, de 8 ani, s-a arătat că aceasta trebuie
apreciată în mod clar ca fiind o durată ce depășește
cu mult termenul rezonabil, iar, în această perioadă, reclamantul
arată că a stat sub semnul insecurității personale, a fost tracasat
permanent, nu s-a putut ocupa corespunzător de probleme personale, de
sănătate, de familie, ci a trebuit în permanență să
își dedice timp, efort fizic și material, pentru apărare și
prezentare la procese.
A
conchis, că suma pentru care s-a dispus a fi despăgubit material
și moral stabilită de Tribunalul Neamț este derizorie și nu
are caracterul unei despăgubiri echitabile.
Prin
recursul său, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamț,
a arătat că daunele morale și materiale acordate reclamantului,
în sumă de 10.000 lei, trebuie redimensionate, în sensul diminuării
acestora, pentru cele ce urmează:
Arestarea
reclamantului a avut loc în perioada 27 mai 2002 - 5 iunie 2002, astfel că
acordarea de daune în sumă de 10.000 lei apare ca fiind excesivă;
că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 504 (1) C. proc. pen.,
întrucât reclamantul nu se află în situația de a fi fost condamnat
definitiv, iar, în urma rejudecării, să fi fost achitat.
În
speță, reclamantul a fost judecat pentru săvârșirea
infracțiunilor prevăzute de art. 215 C. proc. pen., pentru care nu a
fost condamnat definitiv, fiind achitat încă din primul stadiu procesual
și de art. 290 C. proc. pen., pentru care a fost condamnat definitiv, iar
ulterior pentru această faptă nu a operat achitarea ci încetarea
procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. g) C.
proc. pen.
S-a
mai arătat, că la redimensionarea sumei acordate reclamantului cu
titlu de despăgubiri morale, trebuia să se aibă în vedere
„prejudiciul moral exclusiv dovedit”, faptul că „eroarea judiciară”
suferită de reclamant a fost reparată, în principal, prin măsura
achitării și prin aducerea la cunoștința opiniei publice a
acestei măsuri, și faptul că despăgubirile morale ce se
acordă în acțiunile formulate în temeiul art. 504 C. proc. pen., apar
ca o măsură adiacentă reparației principale, respectiv de
revocare a măsurii privative de libertate, ilegale, astfel încât cuantumul
exagerat al acestora nu trebuie să le transforme într-o
„îmbogățire fără justă cauză”.
Aprecierea
prejudiciului moral trebuie făcută nu după criterii
patrimoniale, ci, dimpotrivă, nepatrimoniale, cum ar fi importanța
acestuia, durata și intensitatea daunelor fizice și psihice,
tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciului moral,
și, mai mult, aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor
negative ale prejudiciului și a implicațiilor acestora pe toate
planurile vieții sociale ale persoanei vătămate.
Examinând
decizia în limita criticilor formulate de reclamantul C.C. ce permit încadrarea
în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și criticile formulate de
pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamț, ce permit
încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată
recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Deși
nu arată expres, reclamantul susținând că instanța trebuia
să judece pe fond cererea sa prin care a solicitat despăgubiri de la Statul Român pentru „purtarea sa în cadrul unui proces care a avut o durată de 8 ani”, a
criticat implicit pronunțarea deciziei apelate cu aplicarea
greșită a prevederilor art. 294 (1) C. proc. civ., potrivit
cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza
sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face
alte cereri noi. Excepțiile de procedură și altele asemenea mijloace
de apărare nu sunt considerate cereri noi”.
Solicitarea
reclamantului de a i se acorda despăgubiri pentru perioada de 8 ani, cât a
durat judecata procesului penal, a fost formulată pentru prima dată
prin cererea de apel.
Cererea
introductivă de instanță, așa cum a fost precizată
ulterior, a avut un singur petit și anume obligarea pârâtului la
despăgubiri materiale și morale, al căror cuantum a fost
modificat, fila 3 dosar fond.
Față
de caracterul de strictă interpretare a prevederilor art. 294 alin. (1) C.
proc. civ., cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale
pentru durata procesului penal formulată pentru prima dată în apel constituie
o cerere nouă, astfel că instanța de apel în mod legal nu a
procedat la analizarea fondului acesteia.
Pentru
aceleași considerente, nici criticile formulate în recurs de reclamant
privind fondul acestei cereri nu vor fi primite și analizate.
În
ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român,
prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamț, întemeiată pe dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în cauză nu sunt aplicabile
prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reclamantul nu se
află în situația de a fi condamnat definitiv iar, în urma
rejudecării, să fi fost achitat, se constată următoarele:
Recurentul-reclamant
C.C. a fost trimis în jduecată pentru comiterea infracțiunilor de
înșelăciune și fals în înscrisuri private, fapte prevăzute
și pedepsite de art. 215 alin. (2) și art. 290 C. pen., cu aplicarea art.
41 alin. (2) C. pen., iar prin ordonanța procurorului s-a dispus arestarea
sa preventivă în perioada 27 mai 2002 – 5 iunie 2002.
Pentru
infracțiune de înșelăciune prevăzută de art. 215 C.
pen., reclamantul a fost achitat din primul stadiu procesual, prin
sentința penală nr. 187 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de
Judecătoria Suceava, iar pentru infracțiunea prevăzută de art.
290 alin. (1) C. pen., de fals în înscrisuri sub semnătură
privată, pentru care inițial a fost condamnat, s-a dispus încetarea
procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.
proc. pen., prin Decizia penală nr. 80 din 26 februarie 2009
pronunțată de Curtea de Apel Suceava.
Pentru
perioada privării de libertate în mod nelegal, reclamantul a solicitat
obligarea Statului Român la daune materiale și morale, iar instanțele
de fond și apel au reținut legal că reclamantul a fost victima
unei arestări nelegale, în raport de dispozițiile art. 504 alin. (2)
și (3) C. proc. pen., potrivit cărora „are dreptul la repararea
pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de
libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal” și
„privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,
după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a
măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a
procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a
urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.
j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative
sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de încetare a
procesului penal pentru cauză prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.
j)”.
În
speță, măsura arestării preventive luată pentru
perioada 27 mai 2002 - 5 iunie 2002 prin ordonanța procurorului, a fost
revocată și s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, prin
hotărâre definitivă, Decizia penală nr. 312/RP din 5 iunie 2002 a Tribunalului Neamț, situație în care recurentul-reclamant are dreptul la repararea
pagubei produse pentru privarea de libertate în mod nelegal, potrivit art. 504 alin.
(2) C. proc. pen.
Prin
urmare, instanțele de fond și apel, legal, nu au reținut
incidența în speță a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C.
proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv, pentru ca, în
urma rejudecării, să fi fost achitat.
În
ceea ce privește criticile formulate de recurentul-reclamant, în sensul
că suma stabilită de instanțele de fond și apel cu titlu de
daune morale este simbolică și nu reprezintă o despăgubire
rezonabilă, și de recurentul-pârât în sensul că trebuie
redimensionat cuantumul stabilit de instanțele de fond și apel pentru
daunele morale, de 10.000 RON, respectiv redus, li se vor răspunde prin
următoarele considerente comune.
Potrivit
art. 505 alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparației se
ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate
suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra
familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost
restrânsă”.
În
speță, legal au apreciat instanțele de fond și apel că
arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a produce
suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea
acestuia.
În
acest sens, C.E.D.O. a reținut constant că, potrivit art. 5
paragraful 1 al Convenției privind privarea nelegală de libertate,
sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești
pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada
arestării nelegale.
Arestarea
nelegală a reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i
onoarea, creditul moral, poziția socială, criterii care definesc
persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv,
constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
La
stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea
adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere
consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic;
importanța valorilor morale lezată; măsura în care au fost
vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute
consecințele vătămării de către reclamant.
În
această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate
reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii
obiective, se face numai pe baza calității personale și
profesionale ale judecătorului cauzei, cu respectarea principiului
proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Prin
raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, se
constată că întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea
daunelor morale de 10.000 lei RON, față de perioada arestării
nelegale a reclamantului, 27 mai 2002 - 5 iunie 2002, de 10 zile, de atingere
adusă de această măsură prestigiului, demnității reclamantului
și de suferințelor fizice și psihice cauzate acestuia, reprezintă
o reparație echitabilă a daunei produse prin arestarea sa nelegală.
De
aceea, criticile formulate, atât de reclamant, cât și de pârât, pe acest
aspect apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecință.
Pentru
considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
va respinge recursurile declarate de reclamantul C.C. și de pârâtul Statul
Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamț.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile
declarate de reclamantul C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,
prin D.G.F.P. Neamț împotriva Deciziei nr. 104 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de
muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 iunie 2010.