ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 736/2010

Asupra recursurilor de față : Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 26 august 2005, astfel cum a fost precizată la 17 februarie 2006, reclamantul V.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la 50.000 Euro despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratamente medicale, consultație medicală, medicamente și transport în perioada 27 iunie 1990 și până în prezent și ulterior, până la sfârșitul vieții, precum și la 200.000 lei cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 922 din 22 iunie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5000 Euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că, la data de 14 iunie 1990, reclamantul a fost reținut, în contextul evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990, în zona Pieței Universității, întrucât în autoturismul său se găsea o furcă. Acesta a recunoscut că deținea asupra sa arme albe și a fost dus la o unitate militară din zona Măgurele – Sectorul Agricol Ilfov, împreună cu alte sute de persoane, fiind recunoscut la 18 iunie 1990 de către caporalul C.M., militar în termen la UM 0396 București. Din declarația acestui martor a rezultat că reclamantul făcea parte dintre persoanele care au pătruns, la 13 iunie 1990, în curtea Televiziunii Române și îi incita pe cei din jur la acte de dezordine și asediere a acestei instituții.

Astfel, nu s-a putut reține ipoteza avansată de reclamant, în sensul că nu a avut nicio legătură cu evenimentele din 13 – 15 iunie 1990. Coroborând declarațiile menționate cu rezoluția din 3 iulie 1991, dată în dosarul nr. 1708/P/1991, a rezultat că reclamantul a participat la aceste evenimente, fără a se putea, însă reține în sarcina sa săvârșirea vreunei infracțiuni. În condițiile în care, din evidențele autorităților, nu a rezultat perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, deși aceasta era o obligație esențială a autorităților care l-au reținut, stabilirea acestui aspect s-a făcut pe baza celorlalte probe administrate, ocazie cu care s-a constatat că reclamantul a lipsit de acasă aproximativ 10 zile.

S-a considerat că, față de dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul are dreptul la repararea pagubei pentru perioada cât a fost privat de libertate, restrângerea libertății acestuia fiind nelegală față de prevederile art. 23 din Constituție, cu raportare la art. 143, art. 144, art. 148 și urm. C. proc. pen., întrucât nu a existat o ordonanță de reținere și nici un mandat de arestare preventivă; mai mult, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reținerea este nelegală cu atât mai mult cu cât s-a dispus neînceperea urmării penale prin rezoluția din 3 iulie 1991. La stabilirea întinderii reparației, potrivit art. 505 C. proc. pen., instanța a ținut seama de durata privării de libertate precum și de consecințele produse asupra persoanei acestuia.

S-a considerat că nu au fost dovedite sumele pretins cheltuite pentru restabilirea stării de sănătate a reclamantului și nici prejudiciile materiale pentru distrugerea autoturismului și sustragerea de bunuri proprietate personală. Cât privește prejudiciul moral, tribunalul a apreciat că se impune repararea acestuia. Împotriva sentinței menționate au declarat apel Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În apelul său, pârâtul a susținut că durata lipsirii de libertate, stabilită ca fiind de 10 zile, nu a fost dovedită cu înscrisuri oficiale, conform art. 505 C. proc. pen. și că nu au fost administrate probe nici cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, respectiv cu privire la consecințele vătămării sau măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a reclamantului.

S-a reținut că acordarea sumei de 5000 Euro cu titlu de despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire fără justă cauză. Ministerul Public – Parchetul de lângă Tribunalul București a arătat, prin motivele sale de apel, că instanța de fond nu a exercitat rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului de către reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta a susținut că traumele psihice și fizice suferite în timpul anchetei se manifestă și în prezent. S-a susținut că daunele morale nu pot fi refuzate reclamantului, însă acordarea acestora nu se poate face decât în cazul în care se dovedește că partea a suferit un prejudiciu nepatrimonial.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 714 A din 13 noiembrie 2007, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata contravalorii în lei a sumei de 2500 Euro, cu titlu de daune morale. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 10 zile, reclamantului i s-a adus atingere reputației, iar durerile psihice provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

S-a considerat, însă, că probele administrate, înscrisuri și martori, nu sunt de natură să conducă la o evaluare atât de mare a prejudiciului suferit de reclamant, întrucât nu s-a putut stabili o situație de fapt certă, respectiv că, prin reținerea abuzivă, acesta ar fi fost împiedicat să desfășoare o viață socială normală și că, după perioada reținerii, ar fi avut dificultăți în ce privește reintegrarea sa socială datorită antecedentelor penale, sau că situația sa familială, profesională și socială a avut de suferit. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamantul V.M. Recurentul pârât a criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, în condițiile în care cererea introductivă a fost promovată după 13 ani de la emiterea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 3 iulie 1991, cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. Cea de a doua critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, reglementare cadru a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, instituind, prin alin. (8), și un termen de prescripție a dreptului la acțiune, de 1 an, prin derogare de la dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen. Recurenta a criticat decizia atacată și pe motivul prevăzut de art. 304 și pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., susținând că instanța de apel, nu a avut în vedere că toate temeiurile de drept invocate de reclamant se referă la procese penale, ipoteză ce nu se regăsește în speță, în condițiile în care nu există vreo hotărâre de achitare a reclamantului și nici o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, respectiv vreun document din cele la care se referă art. 504 C. proc. pen. S-a învederat că, în acest context, se impunea respingerea acțiunii ca inadmisibilă. În subsidiar, recurentul pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în strânsă legătură cu excepția inadmisibilității acțiunii. Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a vizat nemotivarea hotărârii în ceea ce privește modalitatea de cuantificare a daunelor, cu atât mai mult cu cât reclamantul a recunoscut participarea sa la evenimentele din 13 – 15 iunie 1990. Prin recursul său, reclamantul a arătat că o cuantificare în bani a prejudiciului moral suferit, ca urmare a traumelor de natură psihică ce i-au fost provocate este, evident, greu de realizat, însă evaluarea instanței de apel la 2500 Euro este greșită, indiferent care ar fi criteriul în baza căruia s-a făcut. A mai arătat recurentul reclamant că, ulterior pronunțării deciziei instanței de apel, a făcut demersuri pentru a dovedi tratamentul la care a fost supus în timpul detenției, sens în care a făcut referire la fotografii din dosarul de anchetă, pe care însă nu le-a depus.

Examinând criticile formulate de recurentul reclamant, Curtea va reține că acestea nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În realitate, fără a invoca vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, recurentul își exprimă nemulțumirea referitoare la modul de cuantificare a daunelor morale de către instanța de apel, argumentele sale nefiind susținute de pretinse încălcări ale dispozițiile legale ce reglementează această materie. De asemenea, recurentul reclamant a făcut referire la probe noi, fotografii, pe care însă nu le-a produs ulterior declarării recursului, această critică neputând fi astfel analizată. În aceste condiții, Curtea va constata că niciuna dintre criticile invocate nu se circumscrie motivelor prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. și nu permite cenzurarea deciziei recurate. Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. ultim C. proc. civ., se va constata nulitatea recursului reclamantului. În ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea va reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs invocat de pârât, referitoare la încălcarea termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, critică ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiată. Într-adevăr, în ceea ce îl privește pe reclamant s-a întocmit la Secția Parchetelor Militare dosarul nr. 1926/P/1991 în care s-a dispus la 3 iulie 1991 neînceperea urmării penale față de acesta.

Soluția dispusă de organele de cercetare penală nu a fost însă comunicată reclamantului, aspect ce a fost învederat chiar în cuprinsul acțiunii. Ca atare, corect, instanțele de fond și apel au considerat că acțiunea reclamantului nu este prescrisă, acesta fiind în termen să formuleze cererea câtă vreme soluția de neîncepere a urmăririi penale nu i-a fost comunicată. În ceea ce privește critica potrivit căreia acțiunea reclamantului ar fi inadmisibilă, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv prevederile codului de procedură penală, Curtea va constata că prin art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004, invocat de altfel de recurent în dezvoltarea motivelor de recurs, se menționează expres că repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care răspunde patrimonial pentru toate acțiunile urmare cărora o persoană suferă o pagubă prin săvârșirea unor erori judiciare, atât în accepțiunea Codului de procedură penală, cât și în cea a Legii 303/2004. Critica formulată de recurentul pârât în acest sens este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceleași considerente se va respinge ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul pârât. S-a susținut, totodată, că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică decât în cazul unui proces penal, ipoteză ce nu se regăsește în speță. Această apărare a fost analizată de prima instanță, care a considerat în mod corect că restrângerea libertății reclamantului nu poate fi apreciată decât ca fiind nelegală, atât în raport de dispozițiile art. 23 din Constituția României, de dispozițiile art. 143, art. 144 și art. 148 C. proc.

pen., întrucât nu a existat ordonanță de reținere sau mandat de arestare preventivă, cât și în raport de dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în condițiile în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluția din 3 iulie 1991 din dosarul 1708/P/1991. Critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate sub aspectul modalității de cuantificare a daunelor, critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată. Chiar dacă nu s-a putut stabili cu exactitate perioada privării de libertate a reclamantului, jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au statuat în sensul că lipsirea de libertate a unei persoane, pe o perioadă cât de mică, aduce atingere onoarei și reputației persoanei, iar suferințele fizice și psihice pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri bănești.

De altfel, invocând acest motiv de recurs, recurenta pârâtă a înțeles să critice decizia atacată pentru netemeinicie, nereferindu-se la probațiunea extrem de precară, critică ce nu poate fi analizată întrucât se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogat. Pentru toate aceste considerente se va constata că recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 714/A din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.