ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 736/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 736/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 26 august 2005, astfel cum a fost

precizată la 17 februarie 2006, reclamantul V.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

acestuia la 50.000 Euro despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli

efectuate cu tratamente medicale, consultație medicală, medicamente și

transport în perioada 27 iunie 1990 și până în prezent și ulterior, până la

sfârșitul vieții, precum și la 200.000 lei cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 922 din 22

iunie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte

acțiunea precizată și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de

5000 Euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunța această hotărâre

prima instanță a reținut că, la data de 14 iunie 1990, reclamantul a fost

reținut, în contextul evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990, în zona Pieței

Universității, întrucât în autoturismul său se găsea o furcă.

Acesta a recunoscut că deținea

asupra sa arme albe și a fost dus la o unitate militară din zona Măgurele –

Sectorul Agricol Ilfov, împreună cu alte sute de persoane, fiind recunoscut la

18 iunie 1990 de către caporalul C.M., militar în termen la UM 0396 București.

Din declarația acestui martor a

rezultat că reclamantul făcea parte dintre persoanele care au pătruns, la 13

iunie 1990, în curtea Televiziunii Române și îi incita pe cei din jur la acte

de dezordine și asediere a acestei instituții.

Astfel, nu s-a putut reține ipoteza

avansată de reclamant, în sensul că nu a avut nicio legătură cu evenimentele

din 13 – 15 iunie 1990.

Coroborând declarațiile menționate

cu rezoluția din 3 iulie 1991, dată în dosarul nr. 1708/P/1991, a rezultat că

reclamantul a participat la aceste evenimente, fără a se putea, însă reține în

sarcina sa săvârșirea vreunei infracțiuni.

În condițiile în care, din

evidențele autorităților, nu a rezultat perioada în care reclamantul a fost

privat de libertate, deși aceasta era o obligație esențială a autorităților

care l-au reținut, stabilirea acestui aspect s-a făcut pe baza celorlalte probe

administrate, ocazie cu care s-a constatat că reclamantul a lipsit de acasă

aproximativ 10 zile.

S-a considerat că, față de

dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul are dreptul la

repararea pagubei pentru perioada cât a fost privat de libertate, restrângerea

libertății acestuia fiind nelegală față de prevederile art. 23 din Constituție,

cu raportare la art. 143, art. 144, art. 148 și urm. C. proc. pen., întrucât nu

a existat o ordonanță de reținere și nici un mandat de arestare preventivă; mai

mult, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reținerea este nelegală cu

atât mai mult cu cât s-a dispus neînceperea urmării penale prin rezoluția din 3

iulie 1991.

La stabilirea întinderii reparației,

potrivit art. 505 C. proc. pen., instanța a ținut seama de durata privării de

libertate precum și de consecințele produse asupra persoanei acestuia.

S-a considerat că nu au fost

dovedite sumele pretins cheltuite pentru restabilirea stării de sănătate a

reclamantului și nici prejudiciile materiale pentru distrugerea autoturismului

și sustragerea de bunuri proprietate personală.

Cât privește prejudiciul moral,

tribunalul a apreciat că se impune repararea acestuia.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În apelul său, pârâtul a susținut că

durata lipsirii de libertate, stabilită ca fiind de 10 zile, nu a fost dovedită

cu înscrisuri oficiale, conform art. 505 C. proc. pen. și că nu au fost

administrate probe nici cu privire la cuantumul despăgubirilor morale,

respectiv cu privire la consecințele vătămării sau măsura în care a fost

afectată situația familială, profesională și socială a reclamantului.

S-a reținut că acordarea sumei de

5000 Euro cu titlu de despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire fără justă

cauză.

Ministerul Public – Parchetul de

lângă Tribunalul București a arătat, prin motivele sale de apel, că instanța de

fond nu a exercitat rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului

de către reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta a susținut că traumele

psihice și fizice suferite în timpul anchetei se manifestă și în prezent.

S-a susținut că daunele morale nu

pot fi refuzate reclamantului, însă acordarea acestora nu se poate face decât

în cazul în care se dovedește că partea a suferit un prejudiciu nepatrimonial.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.

714 A din 13 noiembrie 2007, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința

în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata

contravalorii în lei a sumei de 2500 Euro, cu titlu de daune morale.

S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut, în esență, că, prin lipsirea de libertate pe o

perioadă de aproximativ 10 zile, reclamantului i s-a adus atingere reputației,

iar durerile psihice provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate

prin acordarea de despăgubiri.

S-a considerat, însă, că probele

administrate, înscrisuri și martori, nu sunt de natură să conducă la o evaluare

atât de mare a prejudiciului suferit de reclamant, întrucât nu s-a putut

stabili o situație de fapt certă, respectiv că, prin reținerea abuzivă, acesta

ar fi fost împiedicat să desfășoare o viață socială normală și că, după perioada

reținerii, ar fi avut dificultăți în ce privește reintegrarea sa socială

datorită antecedentelor penale, sau că situația sa familială, profesională și

socială a avut de suferit.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și reclamantul V.M.

Recurentul pârât a criticat decizia

recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, în

condițiile în care cererea introductivă a fost promovată după 13 ani de la

emiterea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 3 iulie 1991, cu

depășirea termenului de 1 an prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Cea de a doua critică a vizat

încălcarea dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, reglementare cadru a

răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare săvârșite în

procesele penale, instituind, prin alin. (8), și un termen de prescripție a

dreptului la acțiune, de 1 an, prin derogare de la dispozițiile art. 506 alin.

(2) C. proc. pen.

Recurenta a criticat decizia atacată

și pe motivul prevăzut de art. 304 și pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., susținând că instanța de apel, nu a avut în vedere că toate

temeiurile de drept invocate de reclamant se referă la procese penale, ipoteză

ce nu se regăsește în speță, în condițiile în care nu există vreo hotărâre de

achitare a reclamantului și nici o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală

sau de încetare a urmăririi penale, respectiv vreun document din cele la care

se referă art. 504 C. proc. pen. S-a învederat că, în acest context, se impunea

respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În subsidiar, recurentul pârât a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în strânsă legătură cu

excepția inadmisibilității acțiunii.

Critica formulată prin ultimul motiv

de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a vizat nemotivarea

hotărârii în ceea ce privește modalitatea de cuantificare a daunelor, cu atât

mai mult cu cât reclamantul a recunoscut participarea sa la evenimentele din 13

– 15 iunie 1990.

Prin recursul său, reclamantul a

arătat că o cuantificare în bani a prejudiciului moral suferit, ca urmare a

traumelor de natură psihică ce i-au fost provocate este, evident, greu de

realizat, însă evaluarea instanței de apel la 2500 Euro este greșită,

indiferent care ar fi criteriul în baza căruia s-a făcut.

A mai arătat recurentul reclamant

că, ulterior pronunțării deciziei instanței de apel, a făcut demersuri pentru a

dovedi tratamentul la care a fost supus în timpul detenției, sens în care a

făcut referire la fotografii din dosarul de anchetă, pe care însă nu le-a

depus.

Examinând criticile formulate de

recurentul reclamant, Curtea va reține că acestea nu pot fi încadrate în

niciunul dintre cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

În realitate, fără a invoca vreunul

dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, recurentul își exprimă

nemulțumirea referitoare la modul de cuantificare a daunelor morale de către

instanța de apel, argumentele sale nefiind susținute de pretinse încălcări ale

dispozițiile legale ce reglementează această materie.

De asemenea, recurentul reclamant a

făcut referire la probe noi, fotografii, pe care însă nu le-a produs ulterior

declarării recursului, această critică neputând fi astfel analizată.

În aceste condiții, Curtea va

constata că niciuna dintre criticile invocate nu se circumscrie motivelor

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu permite cenzurarea deciziei recurate.

Ca atare, în temeiul dispozițiilor

art. 306 alin. ultim C. proc. civ., se va constata nulitatea recursului

reclamantului.

În ce privește recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea va reține că

acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată prin primul motiv

de recurs invocat de pârât, referitoare la încălcarea termenului de prescripție

al dreptului material la acțiune, critică ce se circumscrie dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiată.

Într-adevăr, în ceea ce îl privește

pe reclamant s-a întocmit la Secția Parchetelor Militare dosarul nr.

1926/P/1991 în care s-a dispus la 3 iulie 1991 neînceperea urmării penale față

de acesta.

Soluția dispusă de organele de

cercetare penală nu a fost însă comunicată reclamantului, aspect ce a fost

învederat chiar în cuprinsul acțiunii.

Ca atare, corect, instanțele de fond

și apel au considerat că acțiunea reclamantului nu este prescrisă, acesta fiind

în termen să formuleze cererea câtă vreme soluția de neîncepere a urmăririi

penale nu i-a fost comunicată.

În ceea ce privește critica potrivit

căreia acțiunea reclamantului ar fi inadmisibilă, raportat la temeiul de drept

invocat, respectiv prevederile codului de procedură penală, Curtea va constata

că prin art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004, invocat de altfel de recurent în

dezvoltarea motivelor de recurs, se menționează expres că repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt

stabilite de Codul de procedură penală.

Statul, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor este cel care răspunde patrimonial pentru toate acțiunile urmare

cărora o persoană suferă o pagubă prin săvârșirea unor erori judiciare, atât în

accepțiunea Codului de procedură penală, cât și în cea a Legii 303/2004.

Critica formulată de recurentul

pârât în acest sens este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 304 pct.

8 C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente se va

respinge ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de recurentul pârât.

S-a susținut, totodată, că

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică decât în cazul unui proces

penal, ipoteză ce nu se regăsește în speță.

Această apărare a fost analizată de

prima instanță, care a considerat în mod corect că restrângerea libertății

reclamantului nu poate fi apreciată decât ca fiind nelegală, atât în raport de

dispozițiile art. 23 din Constituția României, de dispozițiile art. 143, art. 144

și art. 148 C. proc. pen., întrucât nu a existat ordonanță de reținere sau

mandat de arestare preventivă, cât și în raport de dispozițiile art. 504 alin.

(3) C. proc. pen., în condițiile în care s-a dispus neînceperea urmăririi

penale prin rezoluția din 3 iulie 1991 din dosarul 1708/P/1991.

Critica referitoare la nemotivarea

hotărârii recurate sub aspectul modalității de cuantificare a daunelor, critică

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată.

Chiar dacă nu s-a putut stabili cu

exactitate perioada privării de libertate a reclamantului, jurisprudența

constantă a instanțelor judecătorești cât și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului au statuat în sensul că lipsirea de libertate a unei persoane,

pe o perioadă cât de mică, aduce atingere onoarei și reputației persoanei, iar

suferințele fizice și psihice pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de

despăgubiri bănești.

De altfel, invocând acest motiv de

recurs, recurenta pârâtă a înțeles să critice decizia atacată pentru

netemeinicie, nereferindu-se la probațiunea extrem de precară, critică ce nu

poate fi analizată întrucât se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogat.

Pentru toate aceste considerente se

va constata că recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul

M.V.

împotriva deciziei nr. 714/A din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.