ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 353/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Tribunalul Cluj, secția civilă, la 11 august 2010, reclamantul R.I.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea acestuia la despăgubiri materiale pentru daunele

morale suferite, ca fiu al condamnatului politic R.A., condamnat la 6 ani

închisoare și confiscarea averii, prin sentința penală nr. 65 din 10 iulie 1959 a Tribunalului Militar Cluj.

În motivarea cererii,

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și ale O.U.G. nr. 62/2010,

reclamantul a arătat că, la data de 22 septembrie 1958, trei ofițeri de

securitate însoțiți de șeful postului de miliție au intrat înarmați, prin

forțarea ușii, în locuința familiei și l-au arestat pe tatăl său.

Reclamantul a

precizat că acest episod tragic i-a marcat copilăria și întreaga viață, în

școală fiind izolat. A mai arătat că familiei sale i-a fost confiscată averea,

supraviețuind cu alimente de la rude și prieteni.

Reclamantul a

susținut că, din cauza condiției sale, de fiu al unui condamnat politic, a

avansat cu greu în cariera profesională, suportând consecințele condamnării

nedrepte a tatălui său, fără nicio culpă.

Tribunalul Cluj, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 947 din 10 noiembrie 2010, a respins acțiunea reclamantului reținând că, deși probatoriul administrat în cauză a confirmat

starea de fapt descrisă prin acțiune, cererea de chemare în judecată este

nefondată deoarece, pe de o parte, din cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 rezultă că despăgubirile pot fi solicitate doar pentru

prejudiciul moral suferit de persoana condamnată și nu și pentru prejudiciul

propriu suferit de descendenții condamnatului, iar pe de altă parte, întrucât

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, a fost declarată neconstituțională prevederea din art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pretenția reclamantului fiind

lipsită de suport legal, din această perspectivă.

Împotriva sentinței

menționate a declarat recurs reclamantul R.I., susținând că a formulat acțiunea

în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în calitate de succesor al

tatălui său, decedat în anul 1980, care nu a beneficiat de nici o despăgubire

pentru condamnarea politică suferită.

Reclamantul a arătat

că, deși a depus la dosar procesul verbal de confiscare de bunuri și animale,

instanța nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestei cereri.

În ședința publică

din 4 februarie 2011, curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., a recalificat calea de atac exercitată de reclamant ca

fiind apel, având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate de 100.000 dolar

SUA, reprezentând 325.000 lei la data introducerii acțiunii.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie prin

decizia civilă nr. 87/ A din 4 februarie 2011, a admis în parte apelul reclamantului și a desființat în parte sentința apelată, cu trimiterea

spre rejudecare pe fond a petitului privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

materiale pentru bunurile confiscate prin sentința penală nr. 65 din 10

februarie 1959 a Tribunalului Militar Cluj.

S-a menținut

dispoziția de respingere a petitului privind obligarea pârâtului la plata

daunelor morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că art. 5 alin. (1) lit. a),

astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010,

a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Avocatul

Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010

prin care se plafonează despăgubirile p revăzute de art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

De asemenea, s-a avut

în vedere că, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 și prin decizia Curții

Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din

legea fundamentală.

S-a reținut că, în

termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au

fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel încât

textul menționat și-a încetat efectele, soluția pronunțată de prima instanță,

de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata

daunelor morale fiind legală și temeinică.

S-a constatat, însă,

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, sunt în

vigoare, neformând obiectul vreunei excepții de neconstituționalitate, motiv

pentru care s-a apreciat că trebuiau analizate pretențiile reclamantului

formulate prin cererea introductivă, de a i se acorda despăgubiri materiale

pentru bunurile confiscate în temeiul sentinței penale de condamnare a

autorului său.

Reținând că prima

instanță nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, deși la dosar s-au

depus înscrisurile care atestă confiscarea bunurilor, instanța de apel a

constatat că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 297 alin. (1) teza I C.

proc. civ.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj, criticând-o

ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii în totalitate.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a reținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a

încălcat prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., acordând ceea ce nu s-a

cerut. S-a arătat că prima instanță corect nu a analizat cererea reclamantului

privind acordarea de despăgubiri materiale, întrucât în cuprinsul acțiunii nu a

existat un astfel de petit.

Intimatul - reclamant

R.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat,

precizând că a înțeles să lase la aprecierea instanței evaluarea bunurilor

confiscate.

Examinând criticile

invocate de pârâtul recurent, Curtea va constata că acesta sunt fondate pentru

considerentele ce succed:

Instanța de apel a

reținut eronat că tribunalul nu s-a pronunțat asupra petitului acțiunii vizând

acordarea de despăgubiri materiale.

În realitate,

reclamantul nu a formulat un asemenea capăt de cerere, solicitând prin acțiune

despăgubiri materiale pentru daunele morale suferite ca urmare a condamnării

tatălui său la 6 ani închisoare politică și confiscarea averii, prin sentința

penală nr. 65 din 10 februarie 1959 a Tribunalului Militar Cluj.

Folosind o exprimare

improprie, reclamantul a solicitat numai acordarea de daune morale, învederând

aspecte legate de confiscarea recoltelor și a altor produse din gospodăria

familiei numai pentru a releva condițiile grele de trai, fără a formula un

petit distinct având ca obiect despăgubiri materiale pentru bunurile

confiscate.

De altfel, în

cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a menționat în concret

care sunt bunurile confiscate și nici nu a precizat vreo sumă care să-i fie

acordată cu titlu de despăgubiri materiale.

Depunerea la dosar a

procesului verbal încheiat la data de 26 mai 1971, prin care s-a procedat la

predarea imobilului ce a făcut obiectul Decretului nr. 180/1971, fără legătură

cu hotărârea de condamnare a autorului R.A., este lipsită de relevanță în

contextul expus, în condițiile în care nu a existat un petit distinct cu

privire la despăgubirile materiale pentru bunurile confiscate.

Ca atare, se va

constata că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că tribunalul nu s-ar fi

pronunțat asupra cererii de despăgubiri materiale, încălcând astfel principiul

disponibilității care guvernează procesul civil.

În consecință, se va

constata că sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât, prin soluția pronunțată, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a

cerut, depășind cadrul procesual determinat de reclamant în privința obiectului

litigiului și încălcând principiul disponibilității.

Celelalte critici,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu vor fi analizate întrucât au fost invocate formal.

Pentru aceste

considerente, Curtea urmează să admită recursul pârâtului și, în temeiul art. 312

alin. (3) C. proc. civ., să modifice decizia recurată, în sensul respingerii ca

nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 947 din 10

noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 87/ A din 04 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia

atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul R.I. împotriva

sentinței nr. 947 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.