ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 617/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 617/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 572 din 22 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 3113/117/2009, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul S.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință, s-a dispus

obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 164.250 euro, în

echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin sentința penală nr. 369 din 25 septembrie 1958

pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosar nr. 382/1958, antecesorul

reclamantului, S.G., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani

interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a)

C. pen., acesta executând pedeapsa în perioada 05 august 1958 - 04 octombrie 1962,

în Penitenciarul Gherla, unde regimul era cumplit, se muncea în regim de sclav,

hrana era puțină și de proastă calitate, deținuții erau ținuți în frig, fiind

supuși unor numeroase bătăi și torturi.

Dauna morală cauzată

tatălui reclamantului prin condamnarea acestuia constă în atingerea adusă

acelor valori care definesc personalitatea umană și care se referă la existența

fizică a omului, la sănătatea, integritatea corporală, onoarea, prestigiul

profesional, poziția socială, precum și la drepturile nepatrimoniale ocrotite

de lege, astfel încât, în aprecierea Tribunalului, suma de 164.250 euro reprezintă

un cuantum rezonabil al despăgubirilor, proporțional cu prejudiciul suferit de

antecesorul reclamantului.

Prin decizia nr. 107

din 17 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, au fost admise apelurile

declarate atât de către reclamantul S.M., cât și de către pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței menționate, cu

consecința schimbării acesteia, în partea privitoare la soluția dată petitului

având ca obiect despăgubiri morale, în sensul respingerii în întregime a

acestui petit, precum și a desființării în parte a sentinței, în ceea ce

privește soluția dată petitului având ca obiect acordarea daunelor materiale,

sens în care s-a trimis cauza pentru rejudecare la același tribunal.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că starea de fapt a fost exhaustiv expusă în

considerentele sentinței apelate, iar în ceea ce privește aplicabilitatea în

cauză a O.U.G. nr. 62/2010 - acesta constituind un motiv de apel formulat prin

memoriul inițial de apel -, a constatat că acest act normativ nu mai poate fi

aplicat în cauză, având în vedere că prin Decizia C.C.R. nr. 1354 din 20

octombrie 2010, textul art. I și art. II din acest act normativ a fost declarat

neconstituțional, și întrucât în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147

din Constituția României acestea nu au fost puse de acord cu dispozițiile

constituționale încălcate sau nesocotite, acestea și-au încetat

aplicabilitatea.

Totodată, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, pe motiv că

acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Legea

fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea

unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.

Din coroborarea art. 147

din Constituția României, revizuită, cu art. 31 alin. (1) și alin. (3) din

Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde faptul că, pe de o parte, deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a

fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă

parte că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le pune de acord cu dispozițiile

Constituției.

Or, în cazul de față,

în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au

fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că textul

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele

juridice.

Drept urmare, în

prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 221/2009, care să

fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza

Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale, ca atare,

petitul din cererea introductivă de instanță având ca obiect obligarea

pârâtului la despăgubiri morale în favoarea reclamantului se impune a fi

respins.

Pentru aceleași

considerente, a fost respins motivul de apel, din apelul reclamantului, având

ca obiect majorarea despăgubirilor morale.

Curtea a constatat,

totodată, că apelul reclamantului este fondat în parte, în privința soluției

date petitului având ca obiect obligarea pârâtului la daune materiale pentru

bunurile confiscate de la antecesorul reclamantului ulterior condamnării.

Reclamantul a

învestit inițial instanța fondului cu o cerere având ca obiect despăgubiri de 4

milioane Euro, pentru condamnarea tatălui său, cerere pe care reclamantul și-a

precizat-o ulterior, la 13 ianuarie 2010, ca fiind întemeiată pe prevederile art.

505 alin. (1) C. proc. pen.

La termenul de

judecată din 16 februarie 2010, instanța de fond a dispus citarea reclamantului

cu mențiunea de a preciza dacă înțelege să se prevaleze de prevederile Legii nr.

221/2009, reclamantul precizând personal, în fața Tribunalului Cluj, la

termenul de judecată din 16 martie 2010, că înțelege să își întemeieze acțiunea

pe prevederile Legii nr. 221/2009, sens în care solicită daune morale pentru

suferințele pe care le-a suferit tatăl său, S.G., și pentru repercusiunile pe

care le-a suferit el personal.

Printr-o nouă

precizare de acțiune, depusă la dosar la data de 19 martie 2010, reclamantul a

solicitat „să fie pus în posesie cu bunurile ce au fost confiscate de la tatăl

său, când a fost arestat în anul 1958”, în temeiul art. 504 C. proc. pen.,

coroborat cu Legea nr. 221/2009, cerere reiterată apoi la data de 07 aprilie 2010,

prin care s-a arătat cuantumul pretențiilor ca fiind 4.000.000 euro, solicitat

exclusiv în baza Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral și material

suferit.

Din probele

administrate în fața primei instanțe, respectiv adresa nr. 16987 din 08 aprilie

2010, rezultă că reclamantul nu este beneficiar al prevederilor Decretului-lege

nr. 118/1990, în calitate de urmaș.

De asemenea, față de

solicitarea reclamantului de a fi pus în posesie cu bunurile confiscate de la

tatăl său, instanța i-a pus acestuia în vedere la termenul din 13 aprilie 2010

să precizeze ce anume bunuri solicită, reclamantul arătând că solicită „cota de

1/10 parte din casa din localitatea Drăghia, plus terenul aferent casei, plus

terenul agricol în suprafață de 10 ha. din localitatea Drăghia, comuna

Coroieni, județul Maramureș și terenul în suprafață de 0,900 ha. din sat Guga,

comuna Cășeiu, județul Cluj”.

Din adresa din 17 mai

2010 a Comunei Coroieni rezultă faptul că reclamantul S.M. are depusă cerere,

împreună cu ceilalți moștenitori, de reconstituire a dreptului de proprietate

în baza Legii nr. 18/1991, după autorul comun S.A., bunicul reclamantului,

fiind înscriși în anexa 3 poziția 9 cu 12,40 ha. teren agricol, însă, în

prezent, nu a fost eliberat titlul de proprietate.

De asemenea, din

adresa din 20 mai 2010 emisă de Primăria comunei Cășeiu rezultă faptul că

reclamantul nu a depus la această instituție cereri pentru retrocedarea de

terenuri nici în baza legilor fondului funciar, nici în baza Legii nr. 10/2001.

În pofida

administrării acestor probe, instanța de fond a omis să aprofundeze cercetarea

judecătorească cu privire la temeinicia pretențiilor materiale deduse judecății

de către reclamant, deși, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009 - lege pe care reclamantul a înțeles să își precizeze finalmente

cererea de chemare în judecată -, acesta era îndreptățit să solicite acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Mai mult decât atât,

instanța de fond a omis prin dispozitivul hotărârii pronunțate să se pronunțe

în vreun fel în legătură cu petitul având ca obiect despăgubiri materiale, în

aceste limite, soluția primei instanțe intrând sub incidența art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., în sensul că soluția apelată a fost pronunțată, strict în aceste

limite, cu necercetarea fondului cauzei, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs atât reclamantul S.M., cât și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin motivele de

recurs formulate, reclamantul S.M. a susținut că decizia atacată este

neconstituțională și încalcă principiul egalității în fața legii, reclamantului

nefiindu-i respectate drepturile de cetățean român.

Prin motivele de

recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a

susținut că, în mod greșit, instanța de apel a desființat hotărârea primei

instanțe în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor materiale.

Spre deosebire de

daunele morale, în legătură cu care persoana care le solicită trebuie să aducă

un minimum de dovezi pentru a dovedi prejudiciul moral, în cazul daunelor

materiale, obligația dovedirii existenței și a întinderii lor revine exclusiv

reclamantului.

Or, în speță,

reclamantul a administrat probe în sprijinul pretențiilor sale, fără a dovedi,

însă, că sunt întemeiate, astfel încât instanța de apel trebuia să intre în

cercetarea fondului și să respingă cererea reclamantului în totalitate, a

conchis recurentul - pârât.

La termenul de

judecată din 3 februarie 2012, Înalta Curte a pus în discuția părților

nulitatea căii de atac promovate de către reclamant, dat fiind că susținerile

recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de

modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reținând recursul

spre soluționare pe acest aspect.

Față de excepția

invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată și o va admite ca

atare, urmând a constata nulitatea recursului declarat de reclamantul S.M.

Față de excepția

invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite

ca atare, pentru următoarele considerente:

Admițând apelul

pârâtului și respingând motivele de apel ale reclamantului pe aspectul cererii

vizând contravaloarea prejudiciului moral suferit de autorul reclamantului,

instanța a respins pretențiile cu acest obiect, în considerarea încetării

aplicabilității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a

deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și în temeiul art.

147 din Constituția României.

Criticile

recurentului – reclamant față de hotărârea de apel ar fi trebuit, în aceste

condiții, să vizeze efectele deciziei Curții Constituționale, în sensul

neaplicării lor în litigiile începute anterior datei de 15 noiembrie 2010 -

data publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale.

Or, recurentul nu a

formulat asemenea critici, susținând doar că hotărârea atacată este

neconstituțională și încalcă principiul egalității în fața legii, fără vreo

referire concretă la argumentarea deciziei de apel și fără măcar să arate

motivele pentru care consideră că nu au fost respectate prevederile art. 16 din

Constituția României.

În atare context, se

consideră că reclamantul nu a formulat critici de nelegalitate la adresa

deciziei de apel, susceptibile de a fi analizate în baza dispozițiilor art. 304

C. proc. civ.

În aplicarea art. 306

alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în

vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la

nulitatea recursului.

Pe acest temei,

Înalta Curte va constata că recursul reclamantului este nul, admițând excepția

cu acest obiect invocată din oficiu.

În ceea ce privește

recursul pârâtului Statul Român, examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că nu este

fondat.

Instanța de apel a

reținut că reclamantul a învestit instanța de judecată în prezenta cauză și cu

pretenții vizând contravaloarea prejudiciului material suferit de tatăl

acestuia, S.G., prin măsura confiscării averii personale dispusă prin hotărârea

de condamnare la închisoare corecțională, cerere întemeiată pe art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009, conform precizărilor făcute în cursul judecății

în primă instanță. La solicitarea tribunalului, s-au indicat și imobilele

confiscate, a căror restituire se solicită în cauză.

Cu toate acestea,

tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii vizând despăgubirile materiale, în

dispozitivul sentinței nefiind inserată o dispoziție cu privire la această

cerere, motiv pentru care instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 297

alin. (1) C. proc. civ., considerând că prima instanță nu a intrat în

cercetarea fondului cererii.

Prin motivele de

recurs, pârâtul nu infirmă constatarea necercetării fondului cererii în discuție

de către tribunal și nici nu critică aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. de către instanța de apel, situație în care sunt nefondate

susținerile referitoare la nedovedirea de către reclamant a existenței și a

întinderii dreptului de proprietate asupra imobilelor pretins confiscate de la

autorul reclamantului.

Pornind de la premisa

- necontestată în recurs - a neintrării primei instanțe în analiza fondului

dreptului pretins pe aspectul daunelor materiale, instanța de apel, în mod

corect, nu a evocat fondul cauzei și nu a cercetat ea însăși aspecte de fond

precum cele menționate în motivele de recurs, respectiv dovedirea ori

nedovedirea de către reclamant a existenței și a întinderii dreptului de

proprietate, întrunirea sau neîntrunirea cerințelor din art. 5 alin. (1) lit. b)

din lege în persoana reclamantului.

Întrucât aceste

aspecte urmează a fi analizate, pentru prima dată în acest proces, abia cu

ocazia rejudecării dispuse prin decizia recurată, urmează a fi înlăturate

susținerile recurentului – pârât în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să

cerceteze fondul cauzei și să respingă în totalitate cererea reclamantului.

Este de precizat că

instanța de apel, prin decizia recurată, deși nu a precizat explicit, a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară

modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, ceea ce înseamnă că a interpretat

prevederile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 ca referindu-se la

cererile de chemare în judecată formulate ulterior intrării în vigoare a

acestui act normativ.

Doar în ipoteza

aplicării art. 297 alin. (1) în forma actuală, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 202/2010, ar fi fost posibilă evocarea fondului în apel, în urma

anulării hotărârii primei instanțe, în condițiile prevăzute de art. 297 C.

proc. civ.

Întrucât pârâtul nu a

formulat, prin motivele de recurs, critici relative la legalitatea deciziei de

apel din perspectiva regulilor de aplicare a legii în timp, ipoteza din forma

actuală a normei nu este incidentă, ceea ce confirmă că instanța de apel, în

mod corect, nu a procedat la evocarea fondului cererii în discuție.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a legii, dispunând desființarea sentinței și trimiterea cauzei

spre rejudecare, astfel încât nu este întrunit cazul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Drept urmare, va

respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

recursului declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei civile nr. 107/ A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.