ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2581/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosarul nr. 61/83/2010, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta H.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., și în consecință: S-a constatat caracterul politic al condamnării. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 5.000 Euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009. Au fost respinse restul pretențiilor. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 181/1957 pronunțată de Tribunalul Militar Oradea, în dosar nr. 170/57, mama reclamantei, a fost condamnată, în baza art. 209 pct. III C. pen., combinat cu art. 103 C. pen.

și art. 14 lit. a) din Decret nr. 163/1950, la 16 ani muncă silnică și 5 ani degradare civilă și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, situație în care se apreciază că aceasta a suferit o condamnare considerată de drept ca având caracter politic. În baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/200 cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic beneficiază de despăgubiri morale, instanța, în stabilirea cuantumului, luând în considerare consecințele și atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului sănătatea, integritatea corporală, demnitate și alte valori similare.

În aprecierea în concret a întinderii despăgubirilor morale, tribunalul a avut în vedere perioada în care mama reclamantei a fost privată de libertate, precum și condițiile executării condamnărilor în închisorile comuniste. Tribunalul a admis acțiunea civilă a reclamantei și, ținând cont de criteriile menționate, a obligat S.R. prin M.F.P. să plătească reclamantei cu titlu de daune morale suma de 5000 de euro plătibilă în moneda națională la cursul din data plății. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta H.E., solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtului S.R. la plata sumei de 1.000.000 lei daune morale și 500.000 lei despăgubiri civile, susținând că suma acordată de instanța de fond este modică.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 98/ A din 6 aprilie 2011, a admis apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva sentinței civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond de la 5.000 Euro la 86.000 Euro. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a decide astfel, instanța de apel avut în vedere următoarele considerente: Prima instanță în mod corect a reținut caracterul politic de drept al condamnării dispuse față de mama reclamantei, în raport de dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât temeinic instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispunând obligarea pârâtului S.R.

la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul produs de această măsură. Deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noi. 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, până la publicarea deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O.

reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor. Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza W. și alții împotriva României).

Cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală . Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest Cauza D. împotriva României.

Criticile reclamantei referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate au fost apreciate ca fiind fondate, având în vedere durata măsurii condamnării dispuse și executate efectiv de antecesoarea reclamantei, de consecințele produse și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite. Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral . Spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu și la întinderea acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. C.E.D.O. însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate. Ori, judecând în echitate, în speță s-a apreciat că suma ce se impune a fi acordată cu titlu de despăgubiri, este aceea de 86.000 Euro, luând în considerare la stabilirea sumei și practica constantă a Curții de Apel Oradea, care în cazuri similare a acordate aceeași despăgubire, sumă ce este apreciată a fi de natură a asigura o reparație completă pentru urmările produse de măsura condamnării dispusă față de mama reclamantei.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Prin recursul său, pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare a solicitat admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. Pârâtul a susținut cu privire la cuantumul despăgubirilor că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate. Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri in echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (și nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

Recurentul-pârât a invocat jurisprudenta C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza H. împotriva Marii Britanii, Cauza N. împotriva Bulgariei ). Acesta a mai susținut faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusa judecății, a fost instituita de către legiuitor prin prevederile O.U. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive și Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri.

Pornind aprioric de la premisa ca aceste acte normative au fost de natură să acopere in totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparații atât prin acordarea unor daune materiale cat si prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.

De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context legislativ in care instanța, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri si potrivit Legii nr. l0/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005 „Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța, trebuie să țină seama la stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare. Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătura drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Recurentul-pârât a mai susținut că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanța doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale. Prin recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe de o parte, modificarea în totalitate a acestei hotărâri în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta H.E.

în temeiul prevederii Legii nr. 221/2009 iar pe de altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 86.000 euro acordate reclamantei. Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că, în conformitate cu dispozițiile din Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M.O. 761/15.11.2010), au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 62/2010, această decizie fiind definitivă și general obligatorie.

Recurentul a mai susținut că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, în speță, în sumă de 86.000 euro, raportat la perioada condamnării, respectiv a lipsirii efective de libertate a antecesorului reclamantului, precum și la faptul că trebuie luate în considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 568/2001 (în măsura în care au fost acordate); menținerea unui raport rezonabil, de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate prin hotărârea recurată, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite anterior de reclamant prin comparația cu sumele acordate de C.E.D.O.

cu titlu de reparație echitabilă pentru încălcări ale drepturilor fundamentale ca urmate a relelor tratamente ori în cazul arestărilor nelegale. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală (și nu una cu un scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor. În acest sens a invocat jurisprudența C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, după cum am arătat (exemplificat) anterior, iar uneori chiar deloc, ex. Hotărârea din 25 aprilie 1983, V.D. împotriva Belgiei, hotărârea din 22 mai 1984, D.J., B. și V.B. împotriva Olandei, Hotărârea nr. 26 mai 1988, P.P.

împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, B. și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 octombrie 1990, H. împotriva Elveției, Hotărârea nr. 12 decembrie 1991, T. împotriva Austriei, Hotărârea nr. 13 iulie 1995, K. împotriva Greciei, Hotărârea nr. 18 februarie 1999, H. împotriva Marii Britanii, sau Hotărârea din 25 manie 1999, N. împotriva Bulgariei. A mai susținut că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, din momentul publicării în M. Of., este obligatorie și se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței, deci și pentru cauza dedusă judecății, astfel încât reclamanta H.E. nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiunea sa. Recursurile sunt fondate în sensul considerentelor care succed.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1. Cum decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a fost publicată (M. Of., nr. 789/07.11.2011), în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010). La acea dată, în cauza de față nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. așa încât Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 98/ A din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva sentinței civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Înalta Curte, în soluționarea recursurilor, va face aplicarea principiului non reformatio in peius , care face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac și va menține sentința tribunalului cu privire la drepturile câștigate de reclamantă prin această hotărâre (admiterea în parte a acțiunii reclamantei și obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 5000 euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009) deoarece împotriva acestei sentințe numai reclamanta a înțeles să exercite calea de atac a apelului. Principiul neagravării situației în propria cale de atac este consacrat legislativ prin dispozițiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., teza a II-a, dispoziții potrivit cărora,,apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Principiul este aplicabil și în recurs potrivit art. 316 C. proc. civ., text conform căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs. Totodată, o trimitere la prevederile art. 296 este făcută și în art. 315 alin. (4) conform căruia „la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casare, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 98/ A din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva sentinței civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 aprilie2012.