ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2581/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2581/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2408/ D din

29 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosarul nr. 61/83/2010,

s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta H.E., în

contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., și în consecință:

S-a constatat caracterul politic al

condamnării.

Pârâtul a fost obligat să plătească

reclamantei suma de 5.000 Euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Au fost respinse restul

pretențiilor.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 181/1957

pronunțată de Tribunalul Militar Oradea, în dosar nr. 170/57, mama reclamantei,

a fost condamnată, în baza art. 209 pct. III C. pen., combinat cu art. 103 C.

pen. și art. 14 lit. a) din Decret nr. 163/1950, la 16 ani muncă silnică și 5

ani degradare civilă și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra

ordinei sociale, situație în care se apreciază că aceasta a suferit o

condamnare considerată de drept ca având caracter politic.

În baza art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/200 cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic beneficiază de despăgubiri morale, instanța, în

stabilirea cuantumului, luând în considerare consecințele și atingerea adusă

valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența

fizică a omului sănătatea, integritatea corporală, demnitate și alte valori

similare.

În aprecierea în concret a

întinderii despăgubirilor morale, tribunalul a avut în vedere perioada în care

mama reclamantei a fost privată de libertate, precum și condițiile executării

condamnărilor în închisorile comuniste.

Tribunalul a admis acțiunea civilă a

reclamantei și, ținând cont de criteriile menționate, a obligat S.R. prin M.F.P.

să plătească reclamantei cu titlu de daune morale suma de 5000 de euro

plătibilă în moneda națională la cursul din data plății.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta H.E., solicitând admiterea acestuia, schimbarea

sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtului S.R. la

plata sumei de 1.000.000 lei daune morale și 500.000 lei despăgubiri civile,

susținând că suma acordată de instanța de fond este modică.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, prin decizia nr. 98/ A din 6 aprilie 2011, a admis apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva sentinței civile nr. 2408/ D din 29

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în

parte în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de

fond de la 5.000 Euro la 86.000 Euro.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel avut în vedere următoarele considerente:

Prima instanță în mod corect a

reținut caracterul politic de drept al condamnării dispuse față de mama

reclamantei, în raport de dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

așa încât temeinic instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, dispunând obligarea pârâtului S.R. la plata de despăgubiri

morale pentru prejudiciul produs de această măsură.

Deși Curtea Constituțională a

declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noi. 2010, dată

de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, până la publicarea

deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea

acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel

din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din

ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României,

pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă

că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care

cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost

examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță

legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile

legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă,

Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de

ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială,

decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci

când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea

în acest sens cauza W. și alții împotriva României).

Cum până la publicarea deciziei de

neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel

Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei

date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform

jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor

acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea

ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală

.

Acțiunea se impune a fi admisă și

prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul

nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație

similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior

datei mai sus arătate, a se vedea în acest Cauza D. împotriva României.

Criticile reclamantei referitoare la

cuantumul despăgubirilor acordate au fost apreciate ca fiind fondate, având în

vedere durata măsurii condamnării dispuse și executate efectiv de antecesoarea

reclamantei, de consecințele produse și intensitatea cu care aceste consecințe

au fost resimțite.

Conform practicii constante a C.E.D.O.,

atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin

măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea

integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral .

Spre deosebire de acțiunea în daune

pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în

privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale

certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu și la

întinderea acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral se

apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea

judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu

poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o

persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

C.E.D.O. însăși, atunci când acordă

despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă

în echitate.

Ori, judecând în echitate, în speță

s-a apreciat că suma ce se impune a fi acordată cu titlu de despăgubiri, este

aceea de 86.000 Euro, luând în considerare la stabilirea sumei și practica

constantă a Curții de Apel Oradea, care în cazuri similare a acordate aceeași

despăgubire, sumă ce este apreciată a fi de natură a asigura o reparație

completă pentru urmările produse de măsura condamnării dispusă față de mama

reclamantei.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin recursul său, pârâtul S.R. prin

M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare a solicitat admiterea acestuia și modificarea în

tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată.

Pârâtul a susținut cu privire la

cuantumul despăgubirilor că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate.

Regulile de evaluare a prejudiciului

moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morală, pe baza unei

aprecieri in echitate.

Raportat la împrejurările spetei, o

statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (și nu una având scop

exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului

despăgubirilor.

Recurentul-pârât a invocat

jurisprudenta C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu

de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza H. împotriva Marii

Britanii, Cauza N. împotriva Bulgariei ).

Acesta a mai susținut faptul că

repararea prejudiciilor cauzate în speța supusa judecății, a fost instituita de

către legiuitor prin prevederile O.U. nr. 214/1999 privind acordarea calității

de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, precum si persoanelor împotriva

cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive și

Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6

martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in

prizonieri.

Pornind aprioric de la premisa ca

aceste acte normative au fost de natură să acopere in totalitate aceste prejudicii,

se impune evitarea unei duble reparații atât prin acordarea unor daune

materiale cat si prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.

De asemenea, modalitatea de reparare

a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context legislativ

in care instanța, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de

către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri si potrivit Legii nr. l0/2001,

respectiv a Legii nr. 247/2005 „Acordarea de despăgubiri în condițiile

prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de

soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare.

Instanța, trebuie să țină seama la

stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu

caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.

Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are

caracter de complinire întrucât nu înlătura drepturile deja stabilite prin legi

anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Recurentul-pârât a mai susținut că potrivit

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Astfel, în temeiul prevederilor

Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanța doar

constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

Prin recursul său, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate și, pe de o parte, modificarea în totalitate a acestei hotărâri în

sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta H.E. în temeiul prevederii

Legii nr. 221/2009 iar pe de altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile

recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 86.000

euro acordate reclamantei.

Recurentul Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea a arătat că, în conformitate cu dispozițiile din Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M.O. 761/15.11.2010), au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 62/2010,

această decizie fiind definitivă și general obligatorie.

Recurentul a mai susținut că decizia

instanței de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, în speță, în sumă de 86.000 euro, raportat la perioada

condamnării, respectiv a lipsirii efective de libertate a antecesorului

reclamantului, precum și la faptul că trebuie luate în considerare și măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr.

214/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 568/2001 (în măsura în care au

fost acordate); menținerea unui raport rezonabil, de proporționalitate între

prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate prin hotărârea

recurată, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite anterior de

reclamant prin comparația cu sumele acordate de C.E.D.O. cu titlu de reparație

echitabilă pentru încălcări ale drepturilor fundamentale ca urmate a relelor

tratamente ori în cazul arestărilor nelegale.

Raportat la împrejurările speței, o

statuare în echitate, care să asigure reparația morală (și nu una cu un scop

exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului

despăgubirilor.

În acest sens a invocat jurisprudența

C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri

morale, după cum am arătat (exemplificat) anterior, iar uneori chiar deloc, ex.

Hotărârea din 25 aprilie 1983, V.D. împotriva Belgiei, hotărârea din 22 mai

1984, D.J., B. și V.B. împotriva Olandei, Hotărârea nr. 26 mai 1988, P.P. împotriva

Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, B. și alții împotriva Marii Britanii,

Hotărârea din 23 octombrie 1990, H. împotriva Elveției, Hotărârea nr. 12

decembrie 1991, T. împotriva Austriei, Hotărârea nr. 13 iulie 1995, K. împotriva

Greciei, Hotărârea nr. 18 februarie 1999, H. împotriva Marii Britanii, sau

Hotărârea din 25 manie 1999, N. împotriva Bulgariei.

A mai susținut că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, din momentul publicării în M. Of., este obligatorie

și se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței, deci și pentru cauza

dedusă judecății, astfel încât reclamanta H.E. nu este îndreptățită la

despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiunea sa.

Recursurile sunt fondate în sensul

considerentelor care succed.

Prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), Înalta Curte a admis recursul în

interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel

București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut

că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

(publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum decizia în interesul

Legii nr. 12/2011 a fost publicată (M. Of., nr. 789/07.11.2011), în baza

textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată

și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că

Decizia Curții

Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

La acea dată, în cauza

de față nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în

aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a

întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic

pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea

cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se constată că instanța de apel

a pronunțat o hotărâre nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. așa încât Înalta Curte va admite recursurile declarate de

pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Satu

Mare și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 98/

A din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o

va modifica în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta H.E. împotriva sentinței civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 a

Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Înalta

Curte, în soluționarea recursurilor, va face aplicarea principiului

non reformatio in peius

,

care face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac

și va menține sentința tribunalului cu privire la drepturile câștigate de

reclamantă prin această hotărâre (admiterea în parte a acțiunii reclamantei și

obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 5000 euro cu titlu de

despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009) deoarece împotriva acestei sentințe

numai reclamanta a înțeles să exercite calea de atac a apelului.

Principiul

neagravării situației în propria cale de atac este consacrat legislativ prin

dispozițiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., teza a II-a, dispoziții

potrivit cărora,,apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o

situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Principiul este aplicabil

și în recurs potrivit art. 316 C. proc. civ., text conform căruia dispozițiile

de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în

măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la

recurs. Totodată, o trimitere la prevederile art. 296 este făcută și în art. 315

alin. (4) conform căruia „la judecarea recursului, precum și la rejudecarea

procesului după casare, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod

corespunzător”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea împotriva deciziei nr. 98/ A din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia recurată în sensul

că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva

sentinței civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 05 aprilie2012.