ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1393/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1393/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

introductivă, înregistrată la data de 4 noiembrie 2009, reclamanta N.I. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea

pârâtului la plata sumei de 766.200 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea nedreaptă a defunctului N.D., decedat la data de 08 septembrie

2006.

În motivarea cererii

a arătat că N.D. a fost condamnat la 9 ani temniță grea, 3 ani închisoare

corecțională și confiscarea averii prin sentința nr. 981/1950 a Tribunalului

Militar Cluj, secția I-a, fiind eliberat în data de 22 iunie 1957 din

Penitenciarul Gherla, fiind astfel întrunite condițiile prevăzute de legea

specială pentru plata despăgubirilor solicitate cuantificate la suma de 300

euro/zi de detenție (2554 zile x 300 euro) sumă de natură să repare nedreptatea

suferită de autorul său și să îndrepte pagubele aduse numelui, onoarei,

reputației și imaginii acestuia cât și ei însăși.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), art. 4, art. 5 alin.

(1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 481 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanta N.I., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin M.F.P. și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantei N.I., cu titlul de prejudiciu moral, suma de 127.700 euro în

echivalent în lei la data plății.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a stabilit că prin sentința penală nr.

981/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, secția a I-a în dosar nr. 1047/1950

N.D., soțul reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 9 ani temniță grea, 3

ani închisoarea corecțională și confiscarea averii personale pentru săvârșirea

infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicațiunea

art. 209 pct. III C. pen.

Prin Decizia nr.

737/1951 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj s-a admis recursul numitului

N.D. și s-a redus pedeapsa de la 9 ani la 7 ani de temniță grea.

Din copia dosarului

de la C.N.A.S. și celelalte probe administrate în cauză nu rezultă care au fost

locurile de deținere, însă potrivit adresei din 5 aprilie 2005, eliberată de

Ministerul Justiției – A.N.P., N.D. a executat întreaga pedeapsă de 7 ani,

fiind eliberat în data de 22 iunie 1957.

Din ansamblul

probatoriului administrat și a dispozițiilor legale incidente în cauză a

rezultat că numitul N.D. a suferit o condamnare politică, așa cum aceasta este

definită prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cuantumul despăgubirii

cuvenite moștenitoarei acesteia fiind cel consemnat în dispozitivul sentinței.

Prin decizia nr. 41/

A din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, a admis apelul pârâtului și a

schimbat sentința primei instanțe dispunând respingerea acțiunii reclamantei ca

neîntemeiată.

A fost respins ca

nefondat apelul reclamantei.

A fost menținută

dispoziția de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată către reclamantă.

Curtea de apel a

reținut următoarele:

Reclamanta a

solicitat acoperirea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic a soțului său prin plata unor despăgubiri bănești pe temeiul

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009.

Ulterior soluționării

cauzei în primă instanță, aceste dispoziții legale au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care Curtea

Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a

unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie.

Conform prevederilor

alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în

vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest

interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, în

ipoteza în care Curtea Constituțională constată neconformitatea cu Constituția

a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții

dintr-un asemenea act normativ, acesta își încetează efectele juridice, dacă în

termen de 45 de zile de la publicarea în M. Of. al României a deciziei prin

care s-a constatat neconstituționalitatea, autoritatea cu atribuții de

legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a

conformității cu Constituția a actului normativ ori a normei juridice vizate.

În prezenta cauză,

așadar, pretențiile reclamantei referitoare la obligarea Statului Român la

plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără

temei legal, în condițiile inexistenței unor alte dispoziții normative în

vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanta îl invocă.

Au fost menținute

dispozițiile sentinței privitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată solicitate de reclamantă, în cuantum de 400 lei, întrucât ceea ce

justifică aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. este culpa

procesuală a părții căzute în pretenții, ea provocând în mod nejustificat

procesul și obligând, prin aceasta, partea adversă la efectuarea unor

cheltuieli.

În prezentul proces,

deși s-a admis apelul pârâtului, respingându-se, pe cale de consecință,

acțiunea civilă înaintată de reclamantă, aceasta din urmă nu se află în culpă

procesuală atâta timp cât procesul a fost promovat de reclamantă în

considerarea unei dispoziții legale în vigoare, aptă să îi confere speranța

legitimă a unei soluții favorabile, pe care a obținut-o, de altfel, în primă

instanță.

Împrejurarea că pe

timpul judecării apelului dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din

Legea nr. 221/2009, cele pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, au fost

declarate neconstituționale, provocând pierderea procesului de către

reclamantă, nu îi este imputabilă acesteia, fiind responsabilitatea autorității

legiuitoare, adică a statului însuși, că o dispoziție legală ce s-a dovedit

ulterior a fi neconformă cu Constituția a fost inițial adoptată.

Cum pârât în cauza de

față este chiar Statul Român, acesta îi datorează reclamantei cheltuielile de

judecată certe și rezonabile pe care le-a făcut în proces, în afara oricărei

culpe.

Nu au fost primite apărările

pârâtului referitoare la necesitatea exonerării de plata cheltuielilor de

judecată pe considerentul că M.F.P. reprezintă, în acest proces în judecată,

Statul Român, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva susmenționatei

hotărâri au declarat recurs moștenitorii reclamantei N.C. și M.E. și pârâtul

Statul Român prin M.F.P.

I.

Recurenții-reclamanți au susținut, în dezvoltarea recursului încadrat în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a interpretat

eronat prevederile legale aplicabile cauzei.

Dreptul la acțiune

pentru repararea prejudiciului moral s-a născut la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic

fiind înlăturate prin art. 2 din această lege.

Or, a recunoaște atât

dreptul la reparațiune și, totodată, a limita exercițiul acestui drept,

constituie o evidentă disfuncție legislativă care creează o „imposibilitate de

a beneficia de acest drept în cadrul legal creat și îl face o instituție

juridică iluzorie” astfel că și acest mecanism de despăgubire devine „un

instrument de indemnizație fictiv”.

Instanța de apel a

încălcat prevederile art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 1 din

Protocolul adițional la C.E.D.O., respectiv art. 1, art. 4 și art. 16 din

Constituție raportat la prevederile art. 14 din C.E.D.O., art. 3 din Protocolul

nr. 7 la C.E.D.O.

Raportat la

disfuncționalitatea legislativă sesizată, creată prin declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

instanțele trebuiau să aplice direct prevederile constituționale, respectiv a

celor convenționale.

Consecință a

acordării priorității pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, instanțele trebuiau să se

pronunțe și prin raportare la acestea, nu doar în raport de prevederile legale

declarate neconstituționale.

Atâta timp cât, la

momentul edictării legii, statul a creat o speranță legitimă la dobândirea unei

despăgubiri deci a unui bun, prin respingerea cererii sale a fost încălcat art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional raportat la art. 14 din C.E.D.O.

II. Recurentul-pârât

Statul Român prin M.F.P. a susținut, în dezvoltarea recursului său încadrat în

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., că în mod greșit s-a menținut

dispoziția primei instanțe de constatare a caracterului politic al condamnării

autorului reclamanților, întrucât cererea soluționată în această modalitate

este lipsită de interes, în contextul în care această recunoaștere a operat

prin Hotărârea nr. 239 din 11 septembrie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea

Decretului - Lege nr. 118/1990.

Hotărârea instanței

de apel este criticabilă și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor

de judecată efectuate de reclamantă.

Instanța de apel a

încălcat astfel prevederile art. 274 – 276 C. proc. civ., potrivit cărora numai

partea care a pierdut cauza (a căzut în pretenții) poate fi obligată la plata

acestora.

Recursurile nu sunt

fondate.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

suplesive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate; „această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a

statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil

ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Sunt nefondate și

criticile din recursul pârâtului întrucât, pe de o parte, soluția primei

instanțe, astfel cum a fost menținută prin decizia atacată a vizat, exclusiv,

pretenția de despăgubiri solicitată prin cererea dedusă judecății în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar nu și, cum eronat pretinde

recurenta, constatarea caracterului politic al condamnării (cerere ce nu a fost

formulată în cauză și care, de altfel, ar fi fost inutilă în condițiile în

care, prin art. 1 din Legea nr. 221/2009, legea recunoaște, de drept,

caracterul politic al condamnării dispuse, printre altele, pentru infracțiunea

pentru care a fost condamnat antecesorul reclamanților, crimă de uneltire

contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. III C. pen.).

Nu sunt fondate nici

criticile privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate

de reclamantă cu purtarea cauzei, întrucât procedura judiciară a fost demarată

de parte în considerarea unei dispoziții legale, în vigoare la acel moment,

neputându-i fi imputată părții pierderea procesului determinată de constatarea

neconstituționalității normei ce constituia însăși temeiul cererii de chemare

în judecată. Dimpotrivă, responsabilitatea incumbă autorității legiuitoare,

deci statului însăși (pârâtul în cauză), care a adoptat o normă legală ce s-a

dovedit a fi, ulterior, neconformă dispozițiilor constituționale.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse

judecății urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții M.E. și N.C. și de pârâtul Statul Român

prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 41/ A din 21 ianuarie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.