ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1393/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introductivă, înregistrată la data de 4 noiembrie 2009, reclamanta N.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 766.200 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă a defunctului N.D., decedat la data de 08 septembrie 2006. În motivarea cererii a arătat că N.D. a fost condamnat la 9 ani temniță grea, 3 ani închisoare corecțională și confiscarea averii prin sentința nr. 981/1950 a Tribunalului Militar Cluj, secția I-a, fiind eliberat în data de 22 iunie 1957 din Penitenciarul Gherla, fiind astfel întrunite condițiile prevăzute de legea specială pentru plata despăgubirilor solicitate cuantificate la suma de 300 euro/zi de detenție (2554 zile x 300 euro) sumă de natură să repare nedreptatea suferită de autorul său și să îndrepte pagubele aduse numelui, onoarei, reputației și imaginii acestuia cât și ei însăși.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), art. 4, art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 481 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta N.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei N.I., cu titlul de prejudiciu moral, suma de 127.700 euro în echivalent în lei la data plății. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a stabilit că prin sentința penală nr. 981/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, secția a I-a în dosar nr. 1047/1950 N.D., soțul reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 9 ani temniță grea, 3 ani închisoarea corecțională și confiscarea averii personale pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicațiunea art. 209 pct. III C. pen.

Prin Decizia nr. 737/1951 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj s-a admis recursul numitului N.D. și s-a redus pedeapsa de la 9 ani la 7 ani de temniță grea. Din copia dosarului de la C.N.A.S. și celelalte probe administrate în cauză nu rezultă care au fost locurile de deținere, însă potrivit adresei din 5 aprilie 2005, eliberată de Ministerul Justiției – A.N.P., N.D. a executat întreaga pedeapsă de 7 ani, fiind eliberat în data de 22 iunie 1957. Din ansamblul probatoriului administrat și a dispozițiilor legale incidente în cauză a rezultat că numitul N.D. a suferit o condamnare politică, așa cum aceasta este definită prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cuantumul despăgubirii cuvenite moștenitoarei acesteia fiind cel consemnat în dispozitivul sentinței.

Prin decizia nr. 41/ A din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința primei instanțe dispunând respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. A fost respins ca nefondat apelul reclamantei. A fost menținută dispoziția de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată către reclamantă. Curtea de apel a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat acoperirea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soțului său prin plata unor despăgubiri bănești pe temeiul dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009. Ulterior soluționării cauzei în primă instanță, aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie. Conform prevederilor alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, în ipoteza în care Curtea Constituțională constată neconformitatea cu Constituția a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acesta își încetează efectele juridice, dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. Of.

al României a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea, autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu Constituția a actului normativ ori a normei juridice vizate. În prezenta cauză, așadar, pretențiile reclamantei referitoare la obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără temei legal, în condițiile inexistenței unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanta îl invocă. Au fost menținute dispozițiile sentinței privitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, în cuantum de 400 lei, întrucât ceea ce justifică aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. este culpa procesuală a părții căzute în pretenții, ea provocând în mod nejustificat procesul și obligând, prin aceasta, partea adversă la efectuarea unor cheltuieli. În prezentul proces, deși s-a admis apelul pârâtului, respingându-se, pe cale de consecință, acțiunea civilă înaintată de reclamantă, aceasta din urmă nu se află în culpă procesuală atâta timp cât procesul a fost promovat de reclamantă în considerarea unei dispoziții legale în vigoare, aptă să îi confere speranța legitimă a unei soluții favorabile, pe care a obținut-o, de altfel, în primă instanță.

Împrejurarea că pe timpul judecării apelului dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009, cele pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, au fost declarate neconstituționale, provocând pierderea procesului de către reclamantă, nu îi este imputabilă acesteia, fiind responsabilitatea autorității legiuitoare, adică a statului însuși, că o dispoziție legală ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu Constituția a fost inițial adoptată. Cum pârât în cauza de față este chiar Statul Român, acesta îi datorează reclamantei cheltuielile de judecată certe și rezonabile pe care le-a făcut în proces, în afara oricărei culpe. Nu au fost primite apărările pârâtului referitoare la necesitatea exonerării de plata cheltuielilor de judecată pe considerentul că M.F.P.

reprezintă, în acest proces în judecată, Statul Român, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs moștenitorii reclamantei N.C. și M.E. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. I. Recurenții-reclamanți au susținut, în dezvoltarea recursului încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a interpretat eronat prevederile legale aplicabile cauzei. Dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului moral s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic fiind înlăturate prin art. 2 din această lege.

Or, a recunoaște atât dreptul la reparațiune și, totodată, a limita exercițiul acestui drept, constituie o evidentă disfuncție legislativă care creează o „imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat și îl face o instituție juridică iluzorie” astfel că și acest mecanism de despăgubire devine „un instrument de indemnizație fictiv”. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., respectiv art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituție raportat la prevederile art. 14 din C.E.D.O., art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. Raportat la disfuncționalitatea legislativă sesizată, creată prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanțele trebuiau să aplice direct prevederile constituționale, respectiv a celor convenționale.

Consecință a acordării priorității pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanțele trebuiau să se pronunțe și prin raportare la acestea, nu doar în raport de prevederile legale declarate neconstituționale. Atâta timp cât, la momentul edictării legii, statul a creat o speranță legitimă la dobândirea unei despăgubiri deci a unui bun, prin respingerea cererii sale a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional raportat la art. 14 din C.E.D.O. II. Recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. a susținut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., că în mod greșit s-a menținut dispoziția primei instanțe de constatare a caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, întrucât cererea soluționată în această modalitate este lipsită de interes, în contextul în care această recunoaștere a operat prin Hotărârea nr. 239 din 11 septembrie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990. Hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă. Instanța de apel a încălcat astfel prevederile art. 274 – 276 C. proc. civ., potrivit cărora numai partea care a pierdut cauza (a căzut în pretenții) poate fi obligată la plata acestora.

Recursurile nu sunt fondate. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme suplesive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; „această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Sunt nefondate și criticile din recursul pârâtului întrucât, pe de o parte, soluția primei instanțe, astfel cum a fost menținută prin decizia atacată a vizat, exclusiv, pretenția de despăgubiri solicitată prin cererea dedusă judecății în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar nu și, cum eronat pretinde recurenta, constatarea caracterului politic al condamnării (cerere ce nu a fost formulată în cauză și care, de altfel, ar fi fost inutilă în condițiile în care, prin art. 1 din Legea nr. 221/2009, legea recunoaște, de drept, caracterul politic al condamnării dispuse, printre altele, pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamanților, crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. III C. pen.).

Nu sunt fondate nici criticile privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă cu purtarea cauzei, întrucât procedura judiciară a fost demarată de parte în considerarea unei dispoziții legale, în vigoare la acel moment, neputându-i fi imputată părții pierderea procesului determinată de constatarea neconstituționalității normei ce constituia însăși temeiul cererii de chemare în judecată. Dimpotrivă, responsabilitatea incumbă autorității legiuitoare, deci statului însăși (pârâtul în cauză), care a adoptat o normă legală ce s-a dovedit a fi, ulterior, neconformă dispozițiilor constituționale. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursurile deduse judecății urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții M.E. și N.C. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 41/ A din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2012.