ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 747/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 747/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1350 din 17

decembrie 2009, Tribunalului Constanța a admis în parte acțiunea reclamanților N.D.

și D.S., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat

să le plătească acestora suma de 30. 000 euro, în echivalent în lei la data

plății efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit și 34.347

lei cu titlu de despăgubiri materiale.

Prima instanță a

reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 142 din 4 martie 1952

pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, numitul D.N., cunoscut și sub

numele de N.D.N., N.N., D.N.N., a fost condamnat la 18 ani temniță grea, 7 ani

de degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire

contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. coroborat cu

dispozițiile Decretului-lege nr. 856/1938.

Prin condamnare s-a

cauzat defunctului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele

dăunătoare neevaluabile în bani, rezultând din atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate. S-a avut în vedere, în raport de

materialul probator, că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (1) și

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reținându-se că reclamanții

sunt descendenți de gradul I ai condamnatului; că privarea de libertate a

autorului reclamanților pe perioada 15 decembrie 1952-14 aprilie 1964 a adus

atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezând

demnitatea, onoarea și libertatea individuală, producând suferințe pe plan

moral și social pentru el și familia sa.

La stabilirea cuantumului

despăgubirii echivalente a prejudiciului nepatrimonial s-au avut în vedere

consecințele suferite pe plan fizic și psihic, perioada arestării, afectarea

reputației condamnatului și a familiei sale, ținându-se cont și de faptul că

defunctul nu a primit despăgubiri în baza Legii nr. 118/1990.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel, în termen legal atât reclamanții, cât și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice. La termenul din 12 aprilie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către această ultimă parte, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată

în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale

cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art.

16 din Constituție.

Prin încheierea din

10 mai 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe

temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29

alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din

09 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

În apelul formulat de

reclamanți s-

a criticat soluția prin prisma cuantumului

redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferințele suportate de

autorul lor pe durata condamnării politice.

Apelanții

au susținut că acordarea unei sume atât de reduse nu ține seama de consecințele

negative suferite în plan fizic și psihic ca urmare a condamnării, precum și de

importanța valorilor morale lezate, câtă vreme aceste elemente sunt reliefate

prin raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste

din România, care atestă faptul că în perioada regimului comunist sute de

milioane de oameni au fost forțați să trăiască într-un univers închis, represiv

și umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.

S-a

arătat că prin probele administrate s-a dovedit că închisoarea devenise în

România comunistă locul în care s-a urmărit eliminarea, reeducarea, torturarea,

supravegherea și distrugerea fizică și psihică a tuturor oponenților regimului,

motiv pentru care au fost înființate coloniile sau unitățile de muncă.

S-a

conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situației de fapt

elementele concrete dovedite în cauză, instanța trebuind să ia în considerare

la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a condamnării și a

executării efective, suferințele inimaginabile la care a fost supus tatăl

apelanților, consecințele măsurii asupra membrilor familiei, drepturile

fundamentale încălcate, excluziunea socială a copiilor condamnatului,

considerați „dușmani ai poporului

”

.

Referitor

la daunele materiale, au precizat că expertul le-a evaluat la suma de 17.500

lei, reprezentând confiscarea recoltelor de grâu pentru 2,5 ha și 16.847 lei pentru cele 9 oi. Pentru efectivul animalier, expertul a calculat producția de

lapte, lână, pe care familia ar fi obținut-o pe o perioadă de minim 10 ani, ca

fiind de 4011 euro pentru fiecare an.

Apelanții

reclamanți au solicitat, în consecință, admiterea căii de atac și

schimbarea

hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de

250.000 euro - daune morale și daune materiale 17.500 lei, pentru recolte

confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier.

Apelantul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.

Constanța, a criticat soluția instanței de fond pe motiv că stabilirea

cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, și instanța trebuie

să aprecieze asupra consecințelor negative suferite de condamnat și măsura în

care a fost afectată viața acestuia în funcție de probele administrate în

cauză.

Instanța

de fond nu a verificat cu atenție, data la care i-a fost comunicat raportul de

expertiză efectuat în cauză - 3 decembrie 2009 - dată la care a rămas în

pronunțare, nedându-i posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de

expertiză, deși în considerente se reține contrariul, că nu s-au formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză.

Apelantul

pârât a mai susținut că în speță nu se justifică acordarea unei sume atât de

mari, pentru că inexistența unor criterii de cuantificare a daunelor morale în

textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un CEC în alb acordat

persoanelor care se consideră îndreptățite; oricât de obiectiv ar fi

prejudiciul moral implică limite ale reparației lui, pentru ca răspunderea

statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

S-a

solicitat reformarea soluției în sensul respingerii acțiunii.

Prin

Decizia civilă

nr. 88 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admits apelul Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în

sensul că a respins capătul de cerere privind daunele morale; a menținut restul

dispozițiilor sentinței apelate și a respins apelul reclamanților, împotriva

aceleiași sentințe.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că Legea nr. 221/2009 a

reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999

și Legea nr. 214/1999, cu privire la compensațiile de ordin material acordate

de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a

sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile

administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

În acest sens,

instanța de apel a apreciat că scopul legii nu a fost repararea prejudiciului

moral suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu

cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

reieșit din recomandările normative internaționale și la care statul român a

înțeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a

Decretului-Lege nr. 118/1990. Astfel, s-a reținut că fundamentul juridic al

tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea în materie

civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin

actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor

aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

S-a mai reținut că rolul

Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi acele situații în care compensația

deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită

ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea

efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele

normative deja în vigoare. S-a susținut că nici la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic

anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

De asemenea, instanța

de apel a arătat că prin mecanismul de control al constituționalității

normelor, Curtea Constituțională a statuat că statul asumându-și obligația

atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada

comunistă, a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o

situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci

doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului.

În considerarea

acestor argumente, a reținut că situația declarării neconstituționalității

textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a

modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr.

1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic

un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990,

Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile

speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de

reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale

răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Instanța de apel a

reținut, însă, că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul

judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a

născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009,

normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de

asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Eliminarea unei norme

prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului

legal prin intervenția legiuitorului,

Astfel, intanța de

control a reținut, sub acest aspect, că dispoziția din lege referitoare la

obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor

- neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor

legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă - ea

încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea

exercitării controlului de constituționalitate, apreciindu-se că soluția este

în acord cu jurisprudența C.E.D.O., făcând timitere la Cauza Slavov ș.a. contra

Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei;

Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din

18 februarie 2009, Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc

contra Cehiei.

S-a mai reținut că susținerile

apelantului pârât Statul Român legate de inexistența caracterului politic al

condamnării sunt nefondate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a

pronunțat sentința penală 7/5 ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar

Teritorial București, care încadrează fapta reținută în sarcina condamnatului

în sfera de aplicare a disp. Legii nr. 221/2009, cât și din conferirea post

mortem a calității de luptător în rezistența anticomunistă conform deciziei nr.

2864 din 29 noiembrie 2007.

Totodată, legat de considerentele

sus-citate s-a reținut că prin decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, Curtea

Constituțională a statuat că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii

pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, doar pentru

cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a

fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate,

prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și

descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a

stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Prin urmare, a

susținut curtea de apel, faptul că defunctul nu a putut beneficia de

despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu

conferă fiilor acestuia calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se

poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea

la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

A reținut, totodată, că

măsura reparatorie a vizat și faptul că tatăl reclamanților a beneficiat în

condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizație lunară stabilită conform

Hotărârii nr. 217/1993, la acestă măsură direct pecuniară adăugându-se și cele

adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr.

2864 din 29 noiembrie 2007, conform O.U.G. nr. 214/1999, apreciindu-se că

aceste compensații de altă natură conferite prin lege nu pot fi considerate ca

lipsite de relevanță în plan patrimonial, câtă vreme ele conturează interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurii condamnării politice.

În fine,

concluzionând, instanța de apel a aprecait că recunoașterea morală de către

stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor

săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, însă în speță, copiii defunctului D.N. nu au, în accepțiunea prevederilor

legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii

politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune

morale pentru situația evocată.

Împotiva acetei din

urmă decizii au formulat recurs reclamanții și pârâtul Statul Român prin

Ministrul Finațelor Publice, ambele părți prevalându-se în drept de dipozițiile

art. 304 pct. (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs reclamanții, după prezentarea istoricului cauzei, au susținut, în

esență, că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul art.

5 alin. (1) din Legea 221/2009, nemodificată, s-a născut pentru aceștia în

calitate de descendenți de gradul I un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate, sub aspectul întinderii, așa încât legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

În cazul de față daunele

morale pot fi considerate consecințe de natură nepatrimoniala cauzate persoanei

prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității

psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror

reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.

Susțin că sentința de

condamnare la pedeapsa privativă de libertate de 18 ani temniță grea, 7 ani

muncă silnică și confiscarea totală a averii, din care autorul reclamanților a

executat efectiv 14 ani, 3 luni și 28 zile, în perioada cuprinsa intre 14

decembrie 1951 - 14 aprilie 1964, a adus atingeri majore nu numai condamnaului

cât și și familiei acestuia, formata din soție și doi copii minori de 7 și

respectiv 2 ani, aceștia suferind pentru condamnarea tatălui lor, fiind privați

de afecțiunea necesara vârstei pe care o aveau la data condamnării tatălui, dar

și de cele mai elementare necesitați - hrana zilnică, nu au avut posibilitatea

de a se realiza professional, social, au fost tratați ca dușmani ai poporului,

astfel cum a rezultat din probele administrate în cauza (declarațiile

martorilor G.I. si G.M.).

Mai arată că datoritaă

lipsurilor, recurentul-reclamant N.D. - fiul cel mare al condamnatului D.N.,

s-a îmbolnavit în anul 1952, la vârsta de 7 ani, de T.B.C. pulmonar, necesitând

o internare în sanatoriul de la Curtea de Argeș de circa 9 luni. Aceasta boală

contractată în copilărie a dus la extinderea T.B.C.-ului la nivel renal, și mai

apoi la nivelul meningelui, boala marcandu-l pe toata viața.

Instanța de fond a

fost contradictorie în cea ce privește daunele morale acordate întrucât în fila

7, paragraful 3 al Sentinței apelate arata că acordarea de daune morale în

cuantumul de 30.000 euro este suficientă, iar in fila 8, paragraful 5 apreciază

ca suma de 40.000 euro este suficientă pentru a repara prejudicial moral

suferit.

Apreciază că în

cuantificarea prejudiciului moral instanța de fond trebuia să subordoneze

consecințele negative unei aprecieri rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs ca urmare a privării de libertate,

perioada îndelungată a condamnării și a executării efective, suferințele la

care a fost supus tatăl apelanților, consecințele măsurii asupra membrilor

familiei.

Recurenții au

criticat soluția instanței de apel și sub aspectul cuantumului despăgubirlor

materiale acordate, arătând că în mod eronat instanța de fond și ulterior

instanța de apel au obligat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata sumei de reprezentând pierderea recoltelor recoltelor și contravaloarea

confiscării efectivului animalier numai pentru un singur an, or, susțin aceștia

o reparație efectiva nu poate avea loc decât în cazul acordării și a

beneficiului nerealizat ca urmare a confiscării animalelor, sens în care au

invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind soluția

instanțelor fondului ca fiind contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție, care statuează că este necesară acordarea de despăgubiri

la valoarea de piață a bunului confiscat.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a Sentinței civile nr. 1350/2009 a Tribunalului

Constanta, precum și a deciziei civile nr. 88/2011 a Curții de Apel Constanta, respectiv,

recuantificarea daunelor morale acordate de instanța de fond în sensul

acordării unor daune morale corespunzătoare suferințelor suportate în cuantul

de 250.000 euro, precum și a daunelor materiale în cuantum de 17500 lei pentru

recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier.

Recurentul Statul

Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generala a

Finanțelor Publice Constanta a criticat hotărârea instanței de apel pentru

nelegalitate și netemeinicie susținând, în esență, că instanțele fondului nu au

verificat cu atenție data la care i-a fost comunicat în prima etapă procesuală raportul

de expertiză dispus în cauză, care potrivit dovezi de comunicare (anexată în

copie), i-a fost comunicat la dată de 03 decembrie 2009, dată la care instanța

a considerat cercetarea judecătorească încheiata și a rămas în pronunțare, în

acest fel fiindu-i grav încălcat dreptul de a formula obiecțiuni.

Mai arată recurentul

că deși instanța de apel a reținut faptul că pârâtul a invocat necomunicarea în

termen a raportului de expertiză, această instanță nu s-a pronunțat în niciun

fel asupra acestui aspect, cu atât mai mult cu cât, instanțele fondului au

acordat și menținut o suma considerabilă de bani în sarcina acestuia fără a-i

acorda posibilitatea să o conteste.

Solicită admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond.

Analizând recursurile

prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată fondat recursul declarat

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Constanța și nefondat cel

declarat de recurenți pentru cele ce se succed:

Referitor la prima

critică formulată de reclamanții recurenți, Înalta Curte constată că problema

de drept care se pune în speță nu este aceea a îndreptățirii acestora la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, ci aceea dacă

acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale,

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, cum

eronat susțin recurenții, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi

confirmat dreptul.

Prin urmare, î

n acest cadru normativ și în acest context procesual,

Înalta Curte

constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la

momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., motiv

peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate de

recurenți.

În ceea ce privește

daunele materiale, Înalta Curte constată că prin soluția adoptată și menținută

de curtea de apel, tribunalul admițând în parte acțiunea reclamanților a obligat

pârâtul Statul Român să plătească acestora suma 34.347 lei cu titlu de

despăgubiri materiale în echivalent în lei la data plății efective.

Prin motivele de

recurs pârâtul Statul Român a susținut că raportul de expertiză întocmit în

etapa pocesuală a fondului a fost comunicat pârâtului Statul Român la data de

03 decembrie 2009, dată la care au avut loc și dezbatrile în fond, cu

nerespectarea dispozților legale, fiind în imposibilitate de a formula obiecțiuni

la raportul la expertiză.

Acest aspect a

constituit critică în apelul pârâtului, neanalizată însă de intanța de apel.

Înalta Curte constată

că instanta de control nu a dezbatut în niciun mod pe fond motivul invocat de

apelantul Statul Român, relativ la necomunicarea raportului de expetiză întocmit

în cauză, nepronunțându-se asupra acestuia în mod concret, aspect ce trebuia să

se oglindească în soluția pronunțată.

Conform jurisprudentei

Curtii Europene, noțiunea de proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O.,

presupune ca o instanță de judecată să fi examinat în mod real toate problemele

esențiale ce i-au fost supuse supuse analizei, această obligație presupue că

partea interesată să poată astfel da un răspuns specific și explicit la

mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză. Acest drept nu

poate fi socotit efectiv decât dacă cererile și obsrvațiile părților sunt cu

adevărat studiate, adică examinate de instanța sesizată, or, în cauză, intanța

de control a soluționat apelul omițâd a analiza critica pârâtului statul român

cu privire la necomunicarea raportului de expertiză întocmit în etapa

procesuală a fondului.

În consecinta, față

de considerentele arătate, Înalta Curte constată că nepronunțarea asupra

acestui motiv echivalează cu necercetarea fondului cauzei și atrage

imposibilitatea exercitării controlului de legaliate în ceea ce privește aplicarea

legii de către instanțele anterioare.

Astfel, în baza art

312 C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei nr. 88

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, va casa în parte decizia și va

trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, cu privire la

despăgubirile materiale, la aceeași instanță de apel.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanți împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția generală a finanțelor publice Constanța împotriva deciziei nr. 88 din

14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează în parte

decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, cu

privire la despăgubirile materiale, la aceeași instanță de apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții N.D. și D.S. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.