ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 747/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009, Tribunalului Constanța a admis în parte acțiunea reclamanților N.D. și D.S., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat să le plătească acestora suma de 30. 000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit și 34.347 lei cu titlu de despăgubiri materiale. Prima instanță a reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 142 din 4 martie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, numitul D.N., cunoscut și sub numele de N.D.N., N.N., D.N.N., a fost condamnat la 18 ani temniță grea, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.

coroborat cu dispozițiile Decretului-lege nr. 856/1938. Prin condamnare s-a cauzat defunctului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, rezultând din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate. S-a avut în vedere, în raport de materialul probator, că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reținându-se că reclamanții sunt descendenți de gradul I ai condamnatului; că privarea de libertate a autorului reclamanților pe perioada 15 decembrie 1952-14 aprilie 1964 a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, producând suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa.

La stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a prejudiciului nepatrimonial s-au avut în vedere consecințele suferite pe plan fizic și psihic, perioada arestării, afectarea reputației condamnatului și a familiei sale, ținându-se cont și de faptul că defunctul nu a primit despăgubiri în baza Legii nr. 118/1990. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. La termenul din 12 aprilie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către această ultimă parte, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție. Prin încheierea din 10 mai 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 09 noiembrie 2010 a Curții Constituționale. În apelul formulat de reclamanți s- a criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferințele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice.

Apelanții au susținut că acordarea unei sume atât de reduse nu ține seama de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic ca urmare a condamnării, precum și de importanța valorilor morale lezate, câtă vreme aceste elemente sunt reliefate prin raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care atestă faptul că în perioada regimului comunist sute de milioane de oameni au fost forțați să trăiască într-un univers închis, represiv și umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile. S-a arătat că prin probele administrate s-a dovedit că închisoarea devenise în România comunistă locul în care s-a urmărit eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea și distrugerea fizică și psihică a tuturor oponenților regimului, motiv pentru care au fost înființate coloniile sau unitățile de muncă.

S-a conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situației de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanța trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a condamnării și a executării efective, suferințele inimaginabile la care a fost supus tatăl apelanților, consecințele măsurii asupra membrilor familiei, drepturile fundamentale încălcate, excluziunea socială a copiilor condamnatului, considerați „dușmani ai poporului ” . Referitor la daunele materiale, au precizat că expertul le-a evaluat la suma de 17.500 lei, reprezentând confiscarea recoltelor de grâu pentru 2,5 ha și 16.847 lei pentru cele 9 oi. Pentru efectivul animalier, expertul a calculat producția de lapte, lână, pe care familia ar fi obținut-o pe o perioadă de minim 10 ani, ca fiind de 4011 euro pentru fiecare an.

Apelanții reclamanți au solicitat, în consecință, admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 250.000 euro - daune morale și daune materiale 17.500 lei, pentru recolte confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier. Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, a criticat soluția instanței de fond pe motiv că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, și instanța trebuie să aprecieze asupra consecințelor negative suferite de condamnat și măsura în care a fost afectată viața acestuia în funcție de probele administrate în cauză.

Instanța de fond nu a verificat cu atenție, data la care i-a fost comunicat raportul de expertiză efectuat în cauză - 3 decembrie 2009 - dată la care a rămas în pronunțare, nedându-i posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză, deși în considerente se reține contrariul, că nu s-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză. Apelantul pârât a mai susținut că în speță nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistența unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un CEC în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptățite; oricât de obiectiv ar fi prejudiciul moral implică limite ale reparației lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

S-a solicitat reformarea soluției în sensul respingerii acțiunii. Prin Decizia civilă nr. 88 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admits apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind daunele morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a respins apelul reclamanților, împotriva aceleiași sentințe.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999, cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest sens, instanța de apel a apreciat că scopul legii nu a fost repararea prejudiciului moral suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din recomandările normative internaționale și la care statul român a înțeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Astfel, s-a reținut că fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. S-a mai reținut că rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi acele situații în care compensația deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele normative deja în vigoare.

S-a susținut că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). De asemenea, instanța de apel a arătat că prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională a statuat că statul asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

În considerarea acestor argumente, a reținut că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Instanța de apel a reținut, însă, că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, Astfel, intanța de control a reținut, sub acest aspect, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă - ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate, apreciindu-se că soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O., făcând timitere la Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009, Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei.

S-a mai reținut că susținerile apelantului pârât Statul Român legate de inexistența caracterului politic al condamnării sunt nefondate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunțat sentința penală 7/5 ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial București, care încadrează fapta reținută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a disp.

Legii nr. 221/2009, cât și din conferirea post mortem a calității de luptător în rezistența anticomunistă conform deciziei nr. 2864 din 29 noiembrie 2007. Totodată, legat de considerentele sus-citate s-a reținut că prin decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Prin urmare, a susținut curtea de apel, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor acestuia calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu. A reținut, totodată, că măsura reparatorie a vizat și faptul că tatăl reclamanților a beneficiat în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizație lunară stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993, la acestă măsură direct pecuniară adăugându-se și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr. 2864 din 29 noiembrie 2007, conform O.U.G.

nr. 214/1999, apreciindu-se că aceste compensații de altă natură conferite prin lege nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice. În fine, concluzionând, instanța de apel a aprecait că recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii defunctului D.N.

nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Împotiva acetei din urmă decizii au formulat recurs reclamanții și pârâtul Statul Român prin Ministrul Finațelor Publice, ambele părți prevalându-se în drept de dipozițiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanții, după prezentarea istoricului cauzei, au susținut, în esență, că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, nemodificată, s-a născut pentru aceștia în calitate de descendenți de gradul I un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate, sub aspectul întinderii, așa încât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În cazul de față daunele morale pot fi considerate consecințe de natură nepatrimoniala cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.

Susțin că sentința de condamnare la pedeapsa privativă de libertate de 18 ani temniță grea, 7 ani muncă silnică și confiscarea totală a averii, din care autorul reclamanților a executat efectiv 14 ani, 3 luni și 28 zile, în perioada cuprinsa intre 14 decembrie 1951 - 14 aprilie 1964, a adus atingeri majore nu numai condamnaului cât și și familiei acestuia, formata din soție și doi copii minori de 7 și respectiv 2 ani, aceștia suferind pentru condamnarea tatălui lor, fiind privați de afecțiunea necesara vârstei pe care o aveau la data condamnării tatălui, dar și de cele mai elementare necesitați - hrana zilnică, nu au avut posibilitatea de a se realiza professional, social, au fost tratați ca dușmani ai poporului, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauza (declarațiile martorilor G.I.

si G.M.). Mai arată că datoritaă lipsurilor, recurentul-reclamant N.D. - fiul cel mare al condamnatului D.N., s-a îmbolnavit în anul 1952, la vârsta de 7 ani, de T.B.C. pulmonar, necesitând o internare în sanatoriul de la Curtea de Argeș de circa 9 luni. Aceasta boală contractată în copilărie a dus la extinderea T.B.C.-ului la nivel renal, și mai apoi la nivelul meningelui, boala marcandu-l pe toata viața. Instanța de fond a fost contradictorie în cea ce privește daunele morale acordate întrucât în fila 7, paragraful 3 al Sentinței apelate arata că acordarea de daune morale în cuantumul de 30.000 euro este suficientă, iar in fila 8, paragraful 5 apreciază ca suma de 40.000 euro este suficientă pentru a repara prejudicial moral suferit.

Apreciază că în cuantificarea prejudiciului moral instanța de fond trebuia să subordoneze consecințele negative unei aprecieri rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs ca urmare a privării de libertate, perioada îndelungată a condamnării și a executării efective, suferințele la care a fost supus tatăl apelanților, consecințele măsurii asupra membrilor familiei.

Recurenții au criticat soluția instanței de apel și sub aspectul cuantumului despăgubirlor materiale acordate, arătând că în mod eronat instanța de fond și ulterior instanța de apel au obligat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de reprezentând pierderea recoltelor recoltelor și contravaloarea confiscării efectivului animalier numai pentru un singur an, or, susțin aceștia o reparație efectiva nu poate avea loc decât în cazul acordării și a beneficiului nerealizat ca urmare a confiscării animalelor, sens în care au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind soluția instanțelor fondului ca fiind contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, care statuează că este necesară acordarea de despăgubiri la valoarea de piață a bunului confiscat.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a Sentinței civile nr. 1350/2009 a Tribunalului Constanta, precum și a deciziei civile nr. 88/2011 a Curții de Apel Constanta, respectiv, recuantificarea daunelor morale acordate de instanța de fond în sensul acordării unor daune morale corespunzătoare suferințelor suportate în cuantul de 250.000 euro, precum și a daunelor materiale în cuantum de 17500 lei pentru recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier.

Recurentul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Constanta a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie susținând, în esență, că instanțele fondului nu au verificat cu atenție data la care i-a fost comunicat în prima etapă procesuală raportul de expertiză dispus în cauză, care potrivit dovezi de comunicare (anexată în copie), i-a fost comunicat la dată de 03 decembrie 2009, dată la care instanța a considerat cercetarea judecătorească încheiata și a rămas în pronunțare, în acest fel fiindu-i grav încălcat dreptul de a formula obiecțiuni.

Mai arată recurentul că deși instanța de apel a reținut faptul că pârâtul a invocat necomunicarea în termen a raportului de expertiză, această instanță nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestui aspect, cu atât mai mult cu cât, instanțele fondului au acordat și menținut o suma considerabilă de bani în sarcina acestuia fără a-i acorda posibilitatea să o conteste. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată fondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Constanța și nefondat cel declarat de recurenți pentru cele ce se succed: Referitor la prima critică formulată de reclamanții recurenți, Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în speță nu este aceea a îndreptățirii acestora la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, cum eronat susțin recurenții, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul. Prin urmare, î n acest cadru normativ și în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate de recurenți. În ceea ce privește daunele materiale, Înalta Curte constată că prin soluția adoptată și menținută de curtea de apel, tribunalul admițând în parte acțiunea reclamanților a obligat pârâtul Statul Român să plătească acestora suma 34.347 lei cu titlu de despăgubiri materiale în echivalent în lei la data plății efective. Prin motivele de recurs pârâtul Statul Român a susținut că raportul de expertiză întocmit în etapa pocesuală a fondului a fost comunicat pârâtului Statul Român la data de 03 decembrie 2009, dată la care au avut loc și dezbatrile în fond, cu nerespectarea dispozților legale, fiind în imposibilitate de a formula obiecțiuni la raportul la expertiză.

Acest aspect a constituit critică în apelul pârâtului, neanalizată însă de intanța de apel. Înalta Curte constată că instanta de control nu a dezbatut în niciun mod pe fond motivul invocat de apelantul Statul Român, relativ la necomunicarea raportului de expetiză întocmit în cauză, nepronunțându-se asupra acestuia în mod concret, aspect ce trebuia să se oglindească în soluția pronunțată. Conform jurisprudentei Curtii Europene, noțiunea de proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O., presupune ca o instanță de judecată să fi examinat în mod real toate problemele esențiale ce i-au fost supuse supuse analizei, această obligație presupue că partea interesată să poată astfel da un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză.

Acest drept nu poate fi socotit efectiv decât dacă cererile și obsrvațiile părților sunt cu adevărat studiate, adică examinate de instanța sesizată, or, în cauză, intanța de control a soluționat apelul omițâd a analiza critica pârâtului statul român cu privire la necomunicarea raportului de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului. În consecinta, față de considerentele arătate, Înalta Curte constată că nepronunțarea asupra acestui motiv echivalează cu necercetarea fondului cauzei și atrage imposibilitatea exercitării controlului de legaliate în ceea ce privește aplicarea legii de către instanțele anterioare. Astfel, în baza art 312 C. proc. civ.

va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, va casa în parte decizia și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, cu privire la despăgubirile materiale, la aceeași instanță de apel. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Constanța împotriva deciziei nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează în parte decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, cu privire la despăgubirile materiale, la aceeași instanță de apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.D. și D.S. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.